Aurelian Sacerdoțeanu

Personalitatea lui Aurelian Sacerdoțeanu, arhivist cu renume, petrecănd 15 ani ca șef al

Arhivelor Statului, se poate măndri cu un palmares bogat de opere compuse din sinteze,
metodologii de lucru, studii, articole, cursuri universitare printre care și manual de specialitate al
arhivei.

Aurelian Sacerdoțeanu s-a născut la 20 decembrie 1904 în comuna Costești, județul

Vâlcea ca fiu al preotului Nicolae Sacerdoțeanu. Urmează studiile primare la o școală din
comună, după care se înscrie la cursurile gimnaziului Alexandru Lahovari din orașul Râmnicul
Vâlcea, mai apoi la cele ale liceului Gheorghe Șincai din București. Parcursul său școlar,
încurajat și de profesori de seamă, îl clasifică drept primul din cele două serii pe care le dăduse
până atunci liceul Gheorghe Șincai.

Marele om de cultură își continuă activitatea intelectuală înscriindu-se la Facultatea de

Filosofie și Litere din cadrul Universității din București pe care o și absolvă în anul 1927 ca
drept licențiat în istorie cu mențiunea „cum laude ”. Dorința sa de cunoaștere l-a determinat să se
încline și spre alte discipline și știinte auxiliare istoriei, încurajat fiind și de profesori erudiți
precum Nicolae Iorga, D. Burileanu, V. Pârvan care au contribuit la formarea sa ca istoric.

Din anul 1925 urmează cursurile școlii superioare de arhivistică, formându-se ca arhivist
sub îndrumarea lui N. Cartojan, Iulian Ștefănescu, C Moisil. În anul 1928 îl găsim frecventând,
ca bursier, cursurile școlii române din Paris, urmând în paralel cursurile libere la încă alte trei
instituții, desfășurând totodată și numeroase cercetări în arhive și biblioteci.

Reîntors în țară, în 1930, își susține teza de doctorat cu o lucrare de referință la savantul
Nicolae Iorga și totodată este numit profesor suplinitor la Institutul de arhivistică, bibliologie și
muzeografie de pe lângă direcția generală a Arhivelor Statului din București, devenind profesor
titular doi ani mai târziu la catedra de diplomatică, în acest timp a ocupat și catedra de istorie ca
profesor pentru diferite școli din învățământul secundar.

În 1938, prin ordinul Ministerului Educației Naționale, primește delegația de a îndeplini

funcția de direcor general al Arhivelor Statului cu începere de la 1 octombrie, în locul lui
Constantin Moisil, iar prin decret regal este numit director general pe data de 1 februarie 1939,
funcție pe care o va menține penă în iunie 1953. Tot atunci primește și sarcina onorifică de
director al Școlii de Arhivistică.

Încă din 1950, paralel cu activitatea desfășurată în cadrul Arhivelor Statului, se dedică
activității didactice, și preia catedra de istoria României și cursul de științe auxiliare, fiind atras
mai ales de arhivistică, heraldică, sigilografie și genealogie, predându-le cu o competență
desăvârșită la Facultatea de Istorie din București până în anul 1970.

Opera lui Sacerdoțeanu trebuie privită în trei dimensiuni, toate la fel de însemnate în
determinarea personalității acestuia: istoric medievist, cercetător; specialist în disciplinele
auxiliare; profesor și creator de seamă în domeniul disciplinelor auxiliare. Pregătirea sa științifică
de excepție reiese mai întâi din munca depusă la realizarea Colecției Naționale de documente
interne Documente Privind Istoria României, Aurelian Sacerdoțeanu fiind unul dintre inițiatorii
colecției. Manuscrisele lucrărilor de istorie, arhivistică, diplomatică, heraldică, numismatică
întocmite sau strânse și păstrate de profesor, din care se desfășoară firul istoriei țării din cele mai
vechi timpuri evocând luptele poporului român pentru păstrarea integrității naționale degajă
personalitatea marelui profesor care cu tenacitate și răbdare a descifrat, tradus, studiat și elaborat
pagini din istoria țării românești. Convins de necesitatea bazei documentare pentru specialistul în
istorie, profesorul publică, printre multe altele, o serie de documente importante, apoi știri din
cronici străine, polemici ale mănăstirilor și bisericilor. Tot pe linia activității științifice, Aurelian
Sacerdoțeanu se preocupă de valorificarea istoriografiei noastre mai vechi, editarea critică a unor
lucrări cheie, fundamentale în cunoașterea istoriei medievale a românilor. Dintre operele care se
bucură de atenția critică a profesorului identificăm în prim plan opera lui Dimitrie Onciul. Astfel,
„Opere Complete” este adnotată de către Sacerdoțeanu cu o meticulozitate a aparatului critic
demnă de apreciere, aducând lucrării doar cuvinte de laudă.

La impresionantele studii, articole, referate, lucrări de sinteză se adaugă cele în domeniul

disciplinelor auxiliare ale istoriei, dar și calitățile de profesor învățat și distins, cu un dar
pedagogic deosebit, stăpân pe domeniile de care s-a ocupat, oferind câteva generații de elevi
specialiști în disciplinele auxiliare.

Făcând trecerea spre ce a reprezentat Aurelian Sacerdoțeanu ca arhivist, conform unei

cereri înaintată directorului general al Arhivelor Statului, viitorul om de cultură și-a început
cariera la 1 septembrie 1926, în calitate de copist paleograf. Câteva luni mai târziu a fost trecut în
funcția de ajutor arhivar clasa a II-a pe care a ocupat-o după susținerea unui examen. Astfel,
Aurelian Sacerdoțeanu parcurge pas cu pas toate etapele formării sale ca arhivist, anul 1939 fiind
deznodământul muncii sale temeinice și anume numira în funcția de director general. Aflăm
chiar din propriile mărturii faptul că la venirea sa, Arhiva nu se afla într-o situație prea bună „în
Arhivă nu era ordine, nu erau inventare și nu era nici dorința de muncă arhivistică. Fiecare
considera materialul ca o proprietate personală și serviciul o activitate benevolă”. Autoritatea
noii poziții i-a permis să abordeze toate aceste probleme ale arhivisticii românești. Semnificativ
în acest sens este un memoriu pe care l-a adresat Ministerului Instrucțiunii încă din ianuarie
1939, în care remarca printre altele: Arhivele Statului au datoria să păstreze de-a lungul vremii
tot materialul manuscriptic în care stau înscrise actele de seamă din viața noastră de veacuri.
Acest material se cere a fi bine păstrat şi conştiincios prelucrat şi pus în circulație, pentru ca
arhivele să-şi atingă scopul. Din nefericire, nici o alocare de fonduri pentru material spre a se
putea lucra în ele nu s-a prevăzut, nici, uneori, localul lor nu corespunde cerințelor".

Chiar din anul următor numirii sale, a trecut la întocmirea primului inventar general al
Arhivelor Statului mai precis a fost vorba de o repertorizare generală a tuturor fondurilor
existente în acel moment în depozit, emiterea unor norme de lucru, intensificarea activității de
redactare și publicare a instrumentelor de informare științifica (cataloage, ghiduri și inventare
arhivistice), înființarea de noi filiale ale Arhivelor Statului, dotarea lor. A introdus o evidență
minuțioasă a arhivelor, a sprijinit și a îndrumat arhivele teritoriale, s-a îngrijit de arhivele curente
ale instituțiilor.

Perioada premergătoare războiului nu a reprezentat deloc o etapă liniștită din viața

arhivelor. Una dintre măsurile abordate de către Aurelian Sacerdoțeanu, în calitate de director
general a fost publicarea repertoriului fondurilor tuturor arhivelor de sub îngrijirea [Direcțiunii
Generale a Arhivelor Statului], spre a aduce la cunoştinţă publicului, în mod sumar, însă exact,
întreaga lor zestre. Pentru comunicarea situației arhivelor se întocmise o circulara ce prevedea
organizarea tematică sub forma unui chestionar a informațiilor şi descrierii fondurilor arhivistice.
În mod sistematic, Direcția Generală făcea demersuri la Căile Ferate Române pentru utilizarea
gratuită a vagoanelor necesare preluării şi transferării la Iaşi a arhivelor instituționale din toate
județele Moldovei.
 Grija față de tezaurul arhivistic se reflectă în adresele privind selecționarea arhivelor.
Instrucțiunile, semnate de Aurelian Sacerdoteanu, precizau că „1. Selecționarea de arhivă se va
face numai la autoritățile care cer aceasta din cauza lipsei de spațiu. Cele care au posibilitatea de
păstrare vor continua să rețină arhivele. 2. Toate arhivele şcolare şi bisericeşti se păstrează,
urmând a fi ridicate treptat şi depuse în întregime la Arhivele Statului. 3. Reprezentanții oficiului
de hârtie să nu ridice nici o arhivă fără ştirea şi autorizația Arhivelor Statului". Conform
recomandării directorului general, Gh. Ungureanu, directorul Arhivelor ieşene, emitea o circulară
către prefecturi, pentru a da ordin autorităților în subordine să nu se înstrăineze arhivele fără
autorizația Arhivelor Statului. Totodată, se arăta importanța pentru posteritate a arhivelor şi
marele neajuns ce-l vor întâmpina cercetătorii din cauza distrugerii lor.
Întrucât situația deosebit de grea a Arhivelor nu se schimbase cu nimic, în pofida
evenimentelor ce se derulau tragic şi vertiginos nu numai pe continentul european, în martie
1941, Aurelian Sacerdoțeanu a înaintat un alt memoriu generalului Ion Antonescu, conducătorul
Statului Român, căruia îi prezenta adevărul crud: „Este îndeobşte cunoscut că fundamentul
cultural al unui stat stă în crearea, păstrarea şi organizarea celor trei categorii de materiale
istorice care stau în arhive, biblioteci şi muzee. Îndrăznim să înfăţişăm domniei voastre atenții
situația celei dintâi, adică a Arhivelor Statului la noi. Actuala situație nu corespumde decât în
mica parte dezideratelor arhivistice.”
După încheierea războiului, Aurelian Sacerdoțeanu spera la „o înviere a neamului nostru”
concluzionând ca Arhivele Statului trebuie să-și ocupe locul pe care îl merită în mișcarea
culturală a unei țări civilizate și că orice sacrificiu nu e prea mare pentru a atinge acest scop.
Convingerea permanentă a lui Aurelian Sacerdoțeanu a fost aceea că toate operațiunile
arhivistice, de la înregistrarea documentelor la preluarea, inventarierea şi folosirea lor în diverse
scopuri, nu pot fi realizate decât cu ajutorul unor oameni competenți, care sunt arhiviştii".
Tocmai de aceea, într-un amplu studiu publicat în anul 1945, în „Hrisovul", el aprecia că
arhivistul trebuie să aibă aceeaşi formație ca şi istoricul. Totuşi, se deosebeşte de acesta: el
trebuie să meargă mult mai în adâncime în diverse cunoștințe, care lui i se cer în amănunt.
Aceste cunoştinţe le capătă arhivistul printr-o serie de discipline, cunoscute în general sub
numele de ştiinţe ajutătoare ale istoriei, care sunt tot aşa de ajutătoare şi arhivisticii înseşi".

Istoric, paleograf și arhivist neîntrecut, Aurelian Sacerdoțeanu a fost unul dintre cei mai
mari specialiști în științele auxiliare ale istoriei, preocupările sale abordând atât arhivistica, pe
care a ridicat-o la nivel de știință de sine stătătoare prin teoretizarea principiilor de muncă cu
documentele, cât și paleografia slavonă și chirilică românească, diplomatica, sigilografia și
cronologia printre toate plasându-se printre cei mai mari specialiști ai vremii. Pasiunea pentru
această activitate și-a manifestat-o încă din anii studenției, când în anul 1926, a publicat într-un
ziar al vremii, un material care aprecia faptul că un istoric nu se poate forma acumulând
cunoștințe privind istoria României sau cea universală doar din studii și lucrări aflate in
biblioteci, ci devine un cunoscător complet al fenomenului istoric numai atunci când pătrunde în
mecanismul care împinge înainte istoria omenirii printr-o stăruitoare și atentă cercetare a
documentelor.

De-a lungul vieții și carierei sale neîntrerupte, profesorul a publicat numeroase studii și
lucrări de sinteză în paginile revistelor de specialitate ale vremii. Descoperim chiar din fondul
personal de arhivă faptul ca Aurelian Sacerdoțeanu a scris 575 de articole, studii și lucrări, 150
de recenzii sau note bibliografice, însumând peste 5700 de pagini tipărite. În anul 1971
activitatea sa de arhivist este încununată de apariția manualului de Arhivistică. Prin întreaga sa
activitate, Aurelian Sacerdoțeanu merită a fi poziționat în galeria personalităților ce au oferit
contribuții majore la dezvoltarea istoriografiei românești.