Falsuri documentare

Problema falsurilor documentatre a constituit obiectul preocupării mai multor istorici

și cercetători ai arhivelor, tratând în special falsul în documentele istorice medievale
românești din Moldova si Țara Românească, plecând de la principiul că, stabilirea
autenticității unui text constituie un determinant care stă la baza oricărei cercetări sprijinită pe
izvoarele scrise.
Prin fals înțelegem întocmirea unui document dupa un model autententic sau imaginar
validat cu peceți autentice, desprinse de la actele originale sau cu peceți falsificate, cât și acte
în care se transformau anumite elemente diplomatice autentice, fie că se suprima sau se
interpola, scopul fiind peste tot inșelăciunea. Adesea aceste suprimări și adăugări se făceau
direct pe actul autentic prin răzuirea sau ștersătura unor cuvinte1.
Dezvoltarea grafiei, prețul ridicat al pergamentului, tăria si durabilitatea lui, toate
acestea au contribui la crearea materialului de scris numit palimpest (provenit din grecește și
semnificând răzuit din nou)2. Acest material de scris este pergamentul, pe care s-a scris un
text, apoi acest text s-a ras cu cuțitul ori s-a spălat și pe același pergament s-a scris un nou text
constituindu-se astfel falsul.
În rândul falsurilor în documente, întâlnim falsuri în înscrisuri publice sau
private(hrisoave, cărți, zapise și alte acte emise de diferite instituții juridice ori instituții
publice) cât și falsuri în manuscrise, memorii, jurnale, proclamații, sigilii, peceți,planuri, hărți,
desene, fotografii etc.
Corecturile, ștersăturile, răzuirile și adaugările posterioare în documente sunt de cele
mai multe ori motive ale falsului, dar și hotărâri domnești așa cum sunt încercuirile și
ștersăturile cu roșu. Un alt aspect care ajută la surprinderea unui fals reprezintă semnele de
punctuație. Cu toate că nu au existat reguli de o valabilitate generală cu privire la punctuație,
totuși examinarea întrebuințării semnelor poate oferi date prețioase pentru critica diplomatică.
Cu toate că punctuația în general era inconsecventă, nu este mai puțin adevărat că in
documantele scrise de aceeași persoană se poate constata o oarecare regularitate în această
privință, fapt care ne poate ajuta la descoperirae falsurilor.
Pornind de la elementele ce dovedesc autenticitatea unui act, și anume de la-materialul
grafic, ortografia, lexicul, formulele diplomatice si conținutul actului se poate ajunge la
deosebirea unui act fals de un act autentic.
Primul caz de cercetatre a autenticitații unui act ce ni s-a păstrat, ni-l redă actul lui
Ștefan cel Mare din 25 ianuarie 1472 prin care se întăresc boierului Șandro Tătăreanul sate ale
soției lui pentru care are pîră cu Cernu, Românel si Drăgoi cu tot neamul lor. Se adauga apoi
în narație că cei pomeniți mai sus să nu mai aiba de acum înainte a nu mai pârî și nici a
pomeni de aceste sate mai sus nici pe pan Șandru și nici pe soția lui pe Magda și nici pe copiii
lor și nici pe intregul lor neam niciodata în vecie. Actul constatat ca fals era numit„carte
mincinoasă„ sau „direasă cu vicleșug„, un asemenea act fiind stricat sau rupt de către

1
Ibidem, p. 8

2
Ibidem, p. 10
cercetătorul autenticității lui. În descoperirea falsului mai pledează și abaterile de la
formularul actelor autentice din veacurile XIV, XV, folosirea acuzativului la singular în locul
genitivului plural, perfectul compus la singular, și nu la plural3.
Pedeapsa plastografiei a fost izgonirea la un loc de unde sa nu mai fie volnic(liber) de
a se strămuta și averea lui să se predea, dar totodata, pentru a-i înspăimanta pe oameni, pravila
prevedea și pedeapsa capitală pentru cei ce imită, contrafac sau întrebuințează sigilii false. De
asemenea cei care fac iscălitura domneasca sau pecetea li se va tăia o mană, Iar cei care vor
arăta cărți mincinoase prin neștiință și se va dovedi că nu le-au știut de mincinoase aceea sunt
nevinovați.
În general însă, falsurile se descopereau târziu, când vârsta sau situația falsificatorului
făceau inoperante pedepsele prea grave. Un caz aparte de fals sigilar este acela cand un act
fals poartă sigiliul domnesc original. Acest aspect deosebit de interesant, este amintit într-un
hrisov dat de Mihnea voievod, domnul Țarii Romanești, la 7 iulie 1586 „Iar daca va avea și va
scoate niște carți de ocină, voi să cercetați și să adeveriți, cine va cunoaște scrisul lui Stoica
logofăt din Merișani, căci avut pecetea domnească la el și a pecetluit cu ea și multe carți a
facut el și tot ședea in casa lui și acele carți, scrisoare a lui Stoica, nicăieri scrisoarea lui
Stoica nu se credea, căci sunt carți mincinoase și fără știrea noastră„.
Dar cazurile obișnuite sunt altele, sigiliile atârnate neputându-se schimba de la un act
autentic la unul falsificat, se folosea uneori un pergament nescris, dar sigilat, obținut de la
cancelaria domnească, pentru intocmirea dolosiva(făcut pt înșelaciune) a unui act ce avea sa
fie scris chiar de destinatar.
Un alt mijloc era radarea pergamentului, textul inițial al actului dispărea, se scria un alt
text, atribuit aceluiași domn al cărui sigiliu autentic atârna, astfel la un act falsificat. Acesta
este, de exemplu, cazul unui act de la Ștefan ce Mare purtând data de 15 martie 1497, act al
cărui text a fost falsificat prin răzuire în secolul al XVIII-lea. Sau un act datat 10 octombrie
1458 prin care Ștefan cel Mare întărește mănăstirii Bistrița vechea ei braniște. Actul este fals
sigiliul este autentic, dar nu se poate distinge de la ce dom este4.
Falsificarea propriu zisă a sigiliilor atârnate este o metoda care prezintă multe greutăți
și din acest motiv, a fost folosit foarte rar. Cunoastem totuși câteva acte atribuite lui Ștefan
cel Mare, în număr de cinci emise din Suceava. Pentru dovedirea acestor falsuri, la
constatările de ordin paleografic(privind felul scrierii) se adaugă constatările de ordin
sigilografic, privind întipărirea sigiliilor, primitiv contrafăcuta, având și capul de bour prea
mare, grosolan lucrat, așezat în alt cadru decât cel obișnuit și lipsit de ornamentica atât de
caracteristică și cunoscută, aflată între scut, cadru si cercul liniar interior al legendei, legenda
însăși confuză și greu descifrabilă. Totodată, emisfera protectoare nu este lucrată din ceară
naturală, ci dintr-o substanță rășinoasă cu aspect foare sticlos, iar șnurul cu legăturile lui era
primitiv împletit și stângaci legat de act.
În anumite cazuri mai speciale, falsificarea formulei de sigilare relevă însăși existența
falsului. Astfel un act din noiembrie 1477 emis la Targoviște de Vlad voievod are o formulă
cu totul deosebită pentru anunțarea validării prin sigiliu „Pentru voința noastră și întăritură,
am ordonat credinciosului nostru pisaru Ceucuț a scrie această carte și a pune pecetea
noastră„. Acest act, păstrat în traducere românească, a fost considerat drept un fals datând de
3
Ibidem, p. 158
4
Ibidem, p. 174
la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru lipsa de corespondență a datei și a sfatului domnesc
care nu corespund nici cu domnul, nici cu data5.
Un alt indiciu al falsificării documentelor îl reprezintă validarea prin sigiliu la un act
muntean din secolul al XV-lea, deoarece actele muntene interne sunt lipsite în general de
acest fel de formulă, de obicei sigiliul nefiind anunțat în niciun fel. Folosirea unei astfel de
formule demonstrează că actul a fost făcut în Moldova, sau a fost luat drept model un act
moldovenesc, în diplomatica moldovenească formula de validare prin sigilii existând
dintotdeauna.
Falsificatorii aveau în general în vedere contrafacerea sigiliilor timbrate, pe care le
cunoșteau mai de aproape. Desprinderea sigiliilor timbrate de la actele originale si atașare lor
la actele false sau chiar de multe ori la cele originale marcau falsificările parțiale sau totale ale
plastografilor. Cel mai vechi act, la care întâlnim un sigiliu al unui alt domn decât emitentul
este acul dat de Radu cel Mare la 26 iunie 1498, act la care se găsește un timbru sigilar de la
un alt Radu voievod. În diplomatica Țării Românești a secolelor XIV, XV și XVI întâlnim
mai mult de 40 de acte care posedă, astăzi un alt sigiliu timbrat al emitentului. Detașarea unui
sigiliu timbrat mobil se poate face foarte ușor cu un fir de păr de cal înmuiat in ulei de
terebentină. Această detașare este facilitată și de faptul că timbrul acestui sigiliu se coase de
act. Dar întalnim cazuri când la un act falsificat se atașează, prin lipire, chiar și un sigiliu
domnesc aplicat. La un astfel de fals, pentru a masca această vizibilă operațiune precum și
diferența de colorit a celor două hartii, falsificatorul a adăugat de jur împrejurul sigiliului, la
locul lipirii, câteva fire subțiri din scama de bumbac, fără să țină seama că aceste scame de
bumbac se folosesc numai la sigiliile timbrate la care constatăm că nu a existat inițial și un
timbru mobil al sigiliului.
În ceea ce privește deosebirea în trecut a unui sigiliu fals, în general nu se cunosc în
amănunte observațiile care duceau la această concluzie. În relatarea judecăților din divan,
când se „spargeau„ unele acte dovedite „mincinoase„ nu se arata decât foarte rar și foarte
sumar felul în care se dovedise falsificarea sigiliului, întrucât toată atenția cercetării era
îndreptată asupra actelor autentice. Se spunea de multe ori, drept exemplu, că într-un act dat
de Alexandru voievod, domnul Țării Românești, la 23 decembrie 1616, „că este făcută această
carte cu amăgire și cu o pecete rea„. Dar observațiile în amănunt, adică care să aibă în vedere
ceara, legenda, stema, emblema și șnurul(la cele atârnate), timbrul(la cele timbrate), lipsesc6.
Metoda cea mai simplă de falsificare era scoaterea iscusită a peceții „cu un cuțit
încălzit sau cu un fir de păr de cal uns cu terbentină„ de pe un document autentic al
emitentului, pe numele căruia se întocmea actul fals, și transpunerea ei pe această plăsmuire.
În acest caz descoperirea falsificării documentelor este tot atât de grea ca și în cazul când
tiparul original ajungea „prin furt sau pierdere„ în mâini neautorizate sau când un slujbas
mituit aplica el însusi pecetea adevărată pe actul fals7.

5
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 2, Editura Academia Republicii Populare Române,
1956, p. 395

6
Ibidem, p. 397
7
Ibidem, p. 401
 O alta metoda consta în fabricarea unui tipar după amprenta originală a peceții pe care
falsificatorul căuta să o imite, fie cu ajutorul unui mulaj, fie punea pe un giuvaergiu
îndemânatic să-i graveze un tipar nou pe baza amprentei originale.

Bibliografie:
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 1, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1956
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 2, Editura Academia
Republicii Populare Române, 1956