TEMA 1

SCURT ISTORIC AL PROFESIEI DE NOTAR

Originea instituţiei notariatului trebuie cautată în antichitate unde, în orânduirea

sclavagistă se regăsesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existenţei unor forme
incipiente de exercitare a profesiei notariale. Apariţia notariatului este legată de inventarea şi
răspândirea scrisului de către populaţiile sumeniene.
Astfel, primele testamente, contracte de vânzare-cumpărare de sau de închiriere au
fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă, deci nu întamplător se spune despre notariat
ca ar fi o instituţie milenară. Consemnarea în scris a operaţiunilor juridice a contribuit la
garantarea ordinii şi păcii în cadrul conventiilor private.
Ulterior, în Roma antică cei ce se îndeletniceau cu afaceri şi diverse tranzacţii
comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esenţiale ale discuţiilor ce se purtau
cu ocazia încheierii convenţiilor. Astfel, “nota” scrisă de sclav şi aprobată de părţi constituia
un început de dovada în cazul unui proces izvorât din conventie. Specializarea sclavilor le-a
atras şi denumirea de “notari”, adică cei care iau notite.
În tara noastra institutia notarială, în acceptiunea moderna, nu este foarte veche.
Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare înscrisa în documente decat târziu în evul
mediu şi doar în Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc
in toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.
În perioada sclavagista anterior cuceririi romane, în Dacia dreptul cutumiar era
omniprezent şi se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia
unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei, administratia romana a impus unele legi ce vor
coexista cu dreptul autohton ; încep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand “tablitele
cerate de la Rosia Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept
obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de
societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti în Roma notari
sa fi existat si in Dacia romana.
În spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al
XII-lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul special
care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul acestuia.
Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si cea maghiara,
lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca notarii “nu-si
pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.
Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in
“locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane
particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-
voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare,
iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor
Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest
concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa
ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea
adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca
formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.
Actele notariale se încheiau cu semnul notarului, o figura stilizata desenata de mana,
reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii
numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la
locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.
Astfel, în 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea
i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.
 Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens
colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea.
Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo
(originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a
instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora
se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De exemplu,
notarul consemna un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza
suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei în portul
de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea
occidentala.
După anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de
gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un
atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in
cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale
acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau
in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al
acestuia, actele capatau forta juridica.
În consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al
Notarului Public.
O imagine elocventă a evolutiei institutiei notariale satesti în Ardeal în perioada
secolului al XVI-lea și până în anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul
redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune,
imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea
numarului de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si
dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa
cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege cu
taranii.
La începutul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea
dreptul obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si a-l salariza cu o suma
potrivita. In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i
ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu taranii” si
sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare.
În Tările Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar în Moldova prin Codul Callimachi,
activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa,
cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei
Principelui Alexandru Ioan Cuza.
O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-
lea. In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1
septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.
În Transilvania, notarul public functiona în baza Legii ungare nr. 35/1874, mentinuta
in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina își găsea aplicare Legea
austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste legi
au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale, fiind comparabile
cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga într-o asemenea pozitie notarul public trebuia sa
dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El era considerat “consultator,
sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea unui act nu puteau fi puse in
discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act notarial era scutit ipso facto de
procese. Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte
de intocmirea actului, trebuia sa se convinga de dorinta adevarata a partilor, sa le explice
textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari dubioase sau cuvinte cu doua
intelesuri.
Prin Legea nr. 358/1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea
2
cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960
s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a
imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor
autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru reprezentantele
diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi cu data certa
inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.
Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine
organizatã decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in
Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip
socialist. Prin Decretul nr. 79/1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat, experimental in
Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este
asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.
Pana la aparitia Legii nr. 36/1995, activitatea notariata a fost reglementata prin
Decretul nr. 377/1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului justitiei
nr. 96 / C / 1973.

3
 TEMA 2

DREPTUL NOTARIAL. NOȚIUNE ȘI IZVOARE

1. Noțiunea de drept notarial

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura de întocmire a
actelor notariale. Aşadar, organizarea activităţii notariale, statutul notarului şi procedura de
întocmire a actelor notariale formează obiectul dreptului notarial.

2. Izvoarele dreptului notarial

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse şi sunt cuprinse în acte normative de natură
diferită, însă principalul izvor al dreptului notarial este Legea nr. 36/1995. Ea a fost adoptată
ţinând seama atât de experienţa dobândită de notarii din ţara noastră, în perioada anterioară, cât
şi de evoluţiile legislative din ţările democratice Europene.
Legea nr. 36/1995 se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil şi
ale Codului de procedură civilă. Drept urmare, dispoziţiile codurilor menţionate constituie şi ele
izvor de drept notarial, în materiile care interesează activitatea notarială.
Cu acelaşi titlu de izvor de drept trebuie menţionată şi Legea nr. 178/1997 pentru
autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de
Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional
Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor
publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti.
Un act normativ important este şi Legea nr. 589/2004 privind regimul juridic al
activităţii electronice notariale.
Ordonanţele Guvernului pot constitui şi ele izvor al dreptului notarial. Până în prezent,
atare acte normative au fost elaborate în scopul determinării taxelor de timbru pentru
activitatea notarială. Avem în vedere îndeosebi O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru.
Un izvor de drept cu o valoare incontestabilă este reprezentat de Regulamentul, adoptat
în temeiul art. VII alin. (2) din Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
36/1995, de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, denumit în continuare Regulamentul.
Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2333/C/2013 din 24 iulie.
Constituie surse ale dreptului notarial şi Statutul Uniunii Nationale a Notarilor
Publici din Romania (U.N.N.P.R.), precum şi Codul deontologic al notarilor publici. Pe
lângă actele normative amintite ce se referă strict la organizarea activităţii notariale, nu
putem omite faptul că în activitatea lor, notarii aplică dispoziţii legale cuprinse în Codul
civil, Codul de procedură civilă, Codul fiscal şi cel de procedură fiscală, sau în legi speciale,
cum ar fi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 18/1991 privind fondul
funciar cu modificările ulterioare ș.a. Evident, enumerarea este exemplificativă, o prezentare
exhaustivă, pe lângă faptul că ar fi dificil de făcut, nici nu ar avea un pronunţat caracter
practic.

4
 TEMA 3

PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII NOTARIALE

Principiile de bază ale activităţii notariale se desprind din prevederile Legii nr.
36/1995. Unele din aceste principii derivă din prevederile constituţionale, reprezentând o
aplicare particulară a acestora, altele sunt, desigur, specifice activităţii notariale.

§1. Principiul legalităţii

Legalitatea constituie un principiu de valoare constituţională a cărei importanţă şi

semnificaţie într-un stat de drept nici nu trebuie să mai fie demonstrată.
Aplicarea acestui principiu implică, în primul rând, constituirea birourilor notariale în
conformitate strictă cu legea, precum şi respectarea tuturor normelor de competenţă statornicite
de reglementările în vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de asemenea, deosebit de
importantă în activitatea notarială, căci numai actul ce întruneşte toate cerinţele legale se bucură
de „autoritate publică".
O aplicaţie particulară a principiului legalităţii este făcută în art. 9 din Legea nr.
36/1995. Dispoziţiile înscrise în acest text sunt deosebit de sugestive pentru întreaga activitate
notarială şi nu doar sub aspectul analizat. Ele reprezintă şi veritabile norme de deontologie
notarială. De aceea le şi reproducem în cele ce urmează: „(1) Notarii publici şi instituţiile
prevăzute la art. 8 care desfăşoară activitate notarială au obligaţia să verifice, în scopul prevenirii
litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor
moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge
că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele. (2) In cazul în care actul solicitat este contrar
legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui".
Prin urmare, textul citat consacră îndatorirea notarului de a verifica legalitatea actelor
pe care le instrumentează. Art. 9 din Legea nr. 36/1995 conferă notarului public şi un rol activ.
Această regulă poate fi desprinsă din îndatoririle pe care textul menţionat le impune notarului
public.
Respectarea legalităţii şi rolul activ al notarului public sunt de natură să înfăptuiască
funcţia preventivă a activităţii notariale. Această funcţie este evocată, în mod expres, în art. 9
alin. (1) din Legea nr. 36/1995.

§2. Principiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale

Potrivit art. 10 din Legea nr. 36/1995: „Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod
egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".
Consacrarea acestui principiu în Legea nr. 36/1995 este o consecinţă firească a
dispoziţiei constituţionale înscrise în art. 16 alin. (1) din Constituţie, privitoare la egalitatea
cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice".
Valoarea principiului egalităţii de tratament este incontestabilă. Aşa fiind, un notar
public nu ar putea refuza întocmirea actului notarial prezentat de părţi pe vreunul din motivele
enunţate în art. 10 din Legea nr. 36/1995 (rasă, naţionalitate, origine etnică etc).

§3. Activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici

În majoritatea statelor occidentale, activitatea notarială se realizează de către birourile

notarilor publici. Notarii îndeplinesc imensa majoritate a actelor cu caracter notarial.
Situaţia este similară şi în sistemul legislaţiei noastre. Principiul potrivit căruia
5
activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici comportă unele excepţii importante.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 36/1995, republicată: „Actele notariale pot fi efectuate şi
de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege". La rândul său, art. 17 din acelaşi act normativ
determină competenţa notarială limitată a secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi
oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici.
În considerarea acestor prevederi legale s-ar putea susţine că notarii publici nu
beneficiază de un veritabil monopol asupra activităţii notariale. Susţinerea nu ar fi totuşi, după
părerea noastră, pertinentă. într-adevăr, art. 15 din Legea nr. 36/1995 recunoaşte notarilor publici
o competenţă generală cu anumite excepţii. Pe de altă parte, activitatea notarială a organelor
administrative şi a misiunilor diplomatice ori a oficiilor consulare este limitată, astfel cum rezultă
chiar din prevederile art. 17-18 din Legea nr. 36/1995. De asemenea, anumite proceduri
notariale pot fi realizate numai în cadrul birourilor notarilor publici (procedura succesorală
notarială sau procedura divorţului pe cale notarială etc).

§4. Principiul păstrării secretului profesional

Activitatea notarului, ca şi a avocatului, implică cunoaşterea unor fapte sau împrejurări

pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. De aceea notarul este îndatorat
să respecte confidenţialitatea lucrărilor întocmite şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au
fost încredinţate.
Legea nr. 36/1995 consacră în mod expres obligaţia notarilor publici de a păstra secretul
profesional. în acest sens, art. 70 din legea menţionată anterior cantonează această obligaţie la
„actele şi faptele” despre care notarii au luat cunoştinţă „în cadrul activităţii lor”. Obligaţia
notarilor de a păstra secretul profesional subzistă şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor
în care legea sau partea interesată îl eliberează pe notar de această îndatorire. Legea cuprinde
dispoziţii detaliate cu privire la păstrarea arhivei biroului notarial şi la condiţiile în care actele
notariale pot fi cercetate de alte instituţii sau autorităţi publice. Astfel, potrivit art. 124 din
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, actul original şi documentele care au
stat la baza acestuia nu pot fi scoase din arhiva în care sunt păstrate decât în cazurile prevăzute
de lege. Iii condiţiile legii, înscrisurile originale aflate în arhiva biroului notarului public pot fi
cercetate de un magistrat, delegat în acest scopsde autoritatea judiciară competentă.
De asemenea, potrivit aceluiaşi text, instanţa nu va putea cere trimiterea în original a
testamentelor depuse la notarii publici sau a altor înscrisuri originale care se găsesc în arhivele
acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora. Cercetarea acestor înscrisuri, dacă
este necesară, se va face, cu citarea părţilor, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se
găseşte în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanţa respectivă.
Prin excepţie, când procedura verificării înscrisurilor o impune, instanţa va putea
ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale depuse la notarii
publici pentru efectuarea expertizei grafosco-pice în laboratoarele de specialitate, dacă expertiza
actului nu se poate efectua la sediul arhivei.
Actele notariale păstrate în original în arhivă se eliberează la cererea instanţei de
judecată sau a parchetului în legătură cu cauzele penale aflate în curs, în condiţiile Codului de
procedură penală. Dacă actele notariale sunt cercetate pentru fals, acestea pot fi ridicate şi
rămân la dosarul cauzei dacă sunt declarate ca false, cu obligaţia comunicării notarului public a
hotărârii sau a ordonanţei procurorului; în caz contrar, actul se va restitui.
§5. Principiul realizării unui serviciu de interes public

Activitatea notarilor publici se materializează în acte şi consultaţii notariale. Scopul

acestei activităţi este, aşa cum rezultă şi din art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea
raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase" ale persoanelor fizice şi juridice. Prin
intermediul notarilor publici persoanele interesate (fizice sau juridice) îşi pot satisface unele
6
necesităţi determinate de inevitabilitatea participării lor Ia viaţa juridică. De aceea, activitatea
notarială este organizată pentru satisfacerea unor interese private.
Ordinea de drept nu poate fi indiferentă faţă de modul de efectuare a operaţiilor
juridice notariale. Legea conferă actului notarial forţa probantă şi caracterul unui act „de
autoritate publică". În acest sens art. 7 din Legea nr. 36/1995 dispune că: „Actul îndeplinit de
notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa
probantă şi, după caz, forţa executorie prevăzute de lege”.
În aceste condiţii, este firesc ca activitatea notarială să fie considerată că întruneşte
caracteristicile unui serviciu de interes public. Acest principiu este consacrat, în mod expres, în
art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care dispune explicit că: „Notarul public este învestit
să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome".

§6. Principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea

persoanelor interesate

Acest principiu este situat în Capitolul V al Legii nr. 36/1995, intitulat: „Procedura
actelor notariale". Potrivit art. 78 alin. (1) din actul normativ amintit: „Toate actele notariale
se îndeplinesc la cerere". Aşa fiind, s-ar putea susţine că ne aflăm în faţa unui principiu strict
procedural. De altfel, prevederea legală evocată este situată în Secţiunea I, intitulată „dispoziţii
comune" din Capitolul V al Legii nr. 36/1995.
Principiul enunţat are incidenţă asupra întregii activităţi notariale. Aşadar, sesizarea
reprezintă o premisă a activităţii notariale, chiar şi în cazul îndeplinirii altor operaţii decât
înscrisurile notariale, inclusiv cu prilejul acordării de consultaţii juridice. Ne aflăm în prezenţa
unei situaţii similare cu cea a disponibilităţii care guvernează activitatea judiciară în materie
civilă. Prin urmare, mutatis mutandis, am putea vorbi de principiul disponibilităţii notariale.

§7. Principiul îndeplinirii actelor notariale în limba română

Existenţa principiului enunţat poate fi dedusă din dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea
nr. 36/1995: „Actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba
română". Textul au reprezintă decât o expresie particulară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din
Constituţia României. Potrivit acestui text constituţional, în România, limba oficială este limba
română.
Legea conţine şi prevederi deosebit de semnificative cu privire la dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale sau a celor care nu cunosc limba română de a lua
cunoştinţă de conţinutul actelor notariale prin intermediul unui traducător sau interpret. Funcţia
de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul public, dacă limba străină este
limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de către o altă persoană
autorizată ca~ interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul Justiţiei. în toate
situaţiile în care actul se îndeplineşte prin interpret sau traducător autorizat, acesta va semna
încheierea alături de notarul public [art. 82 alin. (2) teza finală din Legea nr. 36/1995].
De asemenea, potrivit aceluiaşi text, actele redactate de părţi şi prezentate pentru
efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română.
Menţionăm că la cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în
legătură cu înscrisurile întocmite de părţi intr-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul
instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de
cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel
ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.