Tripticele sau tablitele cerate din Transilvania sunt documente epigrafice de

o valoare inestimabilă,
facind parte din categoria scrisorilor epigrafice, prin care
ne’au parvenit numeroase
stiri cu privire la Dacia in secolul II e.n.si in special cuprivire la sistemul de drept care se aplica in acea
epoca in relatiile dintre locuitoriiprovinciei.
Filologii cercetează tăbliţele cerate pentru a reconstitui latina vulgară(latina vorbită în provincii). Istoricii le cercetează pentru a
reconstitui modul deviaţă al daco
-
romanilor în comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii lecercetează în vederea reconstituirii instituţiilor juridice daco
-romane din domeniul
obligaţiilor.
Tripticele din Transilvania sunt formate din trei mici tablite de brad legateimpreuna asemenea unei
carti.Pe partile exterioare nu era scris nimic ,partileinterioare erau
uşor
scobite si unse cu un strat de ceara , pe care se aplica o scriere
cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate

pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu unşnur de mătase pe care se
aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câtedouă, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini,
botezatedupă numele celor ce le
-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice,
tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erauaplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt
scrise pe două feţe (feţele interioare).Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe ambele feţe, pecând
celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare). Tăbliţele
descoperite în Transilvania
făceau parte din categoria tripticelor.
Tripticele din Transilvania au fost descoperite succesiv, între anii1786-1855 la Rosia Montana si au fost
cercetate cu mare interes de catre juristii,istoricii si filologii de pretutindeni
, datorita informatiilor pretioase pe carele ofera cu privire la multiplele aspecte ale vietii economice
,sociale si juridice dinDacia Traiana
. Tăbliţele cerate “daco
-
romane” datează dintre anii 131
-167 e.n.,fiind ascunse în galeriile Sf. Ecaterina -
Monuleşti şi Sf. Iosif din
masivul Leti,galeria Ohaba -
Sf. Simion de pe masivul Cârnic şi galeria Laurenţiu (Boaba) din
masivul Igre.
Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori..
In primul rind a fost facutde catre savantul german Theodor Mommsen care a publicat textul trepticelor in
Corpus Inscriptionum Latinarium
. Primul român care le-
a studiat şi comentat a
fost Timotei Cipariu care
afirmă că tăbliţele cerate s
-
au aflat în păstrarea notaruluidin Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a
marcomanilor în
zona Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s
-au deplasat în alte regiuni,ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai
167 e.
n., când marcomanii au atacat zona Munţilor Apuseni, după care mina de aur a
fost
părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fostascunse de una sau mai multe
persoane care au plecat şi nu s
-au mai întors, fiind
greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată.

Descoperite după 16 secole, ele au constituit un “miracol” arheologic al Daciei

romane. S-
au găsit 50 de piese din care jumătate s
-au distrus integral s-
au parţial încontact cu atmosfera de la suprafaţă, din nepricepere, ignoranţă, rea
-
credinţă, păstrându
-
se întregi sau părţi din ele 25 “cărţi din lemn”. Prin conţinutul şidestinaţia lor, tăbliţele aparţineau minerilor, proprietarilor de
mine şi oamenilor de“afaceri” ce activau în mineritul din Munţii Metaliferi. În anul 1873 au
fost publicate integral cu comentarii, ilustraţie grafică şi fototipică de către Th.Mommsen, mai recent fiind
făcute noi studii de I. Baltariu şi I.I. Russu de la Cluj.
În total au fost 25 de tãblite, 11 sunt nedescifrabile iar 14 puteau ficitite si contin 4 contracte de vânzare,
3 contracte de munca, 2 contracte de împrumut, 1 contract de depozit, 1 contract de societate, 1 proces-
verbal prin care
se constată desfiinţarea unuei asociatii
funerare, lista cheltuielilor necesare pentruorganizarea unui banchet precum si obligatia unei persoane de
a plati o datorie.Astfel un a dintre tablite mentioneaza un contract de imprumut in carecreditor este o
femeie perigrina ,Anduena lui Bato.Putem constata ca intrucitdreptul roman nu permite femeii sa incheie
acte juridice,acest contract a fostincheiat in baza unei cutume locale.Contractul de imprumut cuprinde si o
simplaconventie menita sa nasca pentru debitor obligatia de a plati dobinzi,spre deosebirede dreptul grec
.Prin urmare ,actul a fost incheiat sub influenta dreptului grec careprevedea ca o asemenea obligatiaputea
rezulta din simpla conventie a partilor.Un alt triptic ne reda textul unui depozit neregulat ,prin care
bancherul seobliga sa transmita ,cu titlul de proprietate , o suma de bani egala cu ceea pe care aprimit-o
spre pastrare .Din formularea textului rezulta ca actul a fost intocmit cuscopul de a proba (ad
prebationem) o obligatie nascuta dintr-un alt act ,incheiatfoarte probabil,potrivit cutumei
locale.Mentionam, de asemenea, trei operatiuni juridice încheiate prin intermediul
stipulatiunilor. Este vorba de asumarea obligatiei de a plăti capitalul, asumareaobligatiei de aplăti dobânzi la acel capital si
obligatia de garantie. Aceste treiobligatii au fost asumate în tăblitele cerate prin stipulatiuni, care sunt contracte
ve
rbale, încheiate prin întrebare si răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste
operatiuni juridice nu se mai realizau prin stipulatiuni, ci prin alte contracte multmai evoluate, contracte
sanctionate prin intermediul dreptului pretorian, spredeosebire
de stipulatiuni, care intrau în sfera dreptului gintilor. Această stare delucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul
gintilor avea prioritate fată
de dreptul pretorian.
Foarte sugestivă este tăblita cerată care cuprinde un contract de muncă si
care
cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se întelege prin risc în
contract?
Este acea situatie în care una dintre părti trebuie să
-si execute obligatia desi
cealaltă
parte nu-
si poate executa obligatia, fără vina sa, datorită fortei m
ajore. În dreptulclasic
roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această dispozitie s
-a
îndepărtat de la conceptia originară, străveche, conform căreia riscul revenea

lucrătorului. Se pare că această evolutie s

-a datorat unor conflicte ivite între
lucrători si

patroni spre sfârsitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină

patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu îsi putea executa obligatiafără
vina sa, patronul avea, totusi, obligatia de a-
i plăti

acestuia salariul. Însă, în

Dacia
Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată si în dreptul clasic, nu seaplică,

pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul îsi asumă
riscurile pentru ipoteza în care nu-si putea e
xecuta obligatia fără vina sa (spre
exemplu,
în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în
contractul
de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei
clauze speciale
anexată contractului de muncă.
Foar
te sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăblitele cerate

cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi,
iar
unul se referă la vânzarea unei părti de casă. Cercetând aceste contracte, romanistii
aucons
tatat că ele corespund cerintelor dreptului civil roman în privinta efectelor, dar
nu
corespund cerintelor acestuia în ceea ce priveste forma. Avem în vedere faptul că,
în
virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligatii: de a păstra
lucrul,de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta pentru vicii.
Cumpărătorul are obligatia de a plăti pretul. Si în dreptul daco
-roman, conform
continutului tripticelor din Transilvania, părtile au aceleasi obligatii, de underezultă
c
ă efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită,
îndreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptulroman
toate obligatiile părtilor izvorăsc dintr
-
o singură conventie de bună
-
credintă, pe
cândla daco-
romani fiecare efect în parte izvorăste dintr
-
o conventie distinctă. Asadar,
la
romani, avem o singură conventie si mai multe efecte, pe când la daco
-romaniavematâtea obligatii câte conventii sunt.
Deosebit de originală este figura juridică

a unei vânzări realizată prin intermediul

mancipatiunii si a unei conventii de bună

-
credintă, ceea ce însemană că o singură

operatiune juridică s
-
a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică
este
nefirească, în primul rând, pentru că părtile au recurs la mancipatiune fără a
respectaconditiile necesare mancipatiunii, deoarece mancipatiunea este un act de dreptcivil, fiind
accesibilă doar cetătenilor romani, pe când la daco
-romani mancipantul

si accipiens sunt peregrini. În al doilea

rând, mancipatiunea poartă doar asupra
unor lucruri romane, pe când la daco-
romani ea poartă asupra unui lucru neroman,după cum nu este

respectată nici conditia cântăririi metalului pret si nu se pronuntă

nici formula
solemnă specifică mancipatiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească,

întrucât o singură operatiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte

diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite

moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în fata unei substituiri de termeni, în

sensul
că părtile au realizat operatiunea juridică prin intermediul traditiunii,institutie juridică

accesibilă si peregrinilor, dar a fost folosit termenul de“mancipatiune”. Alti autori

afirmă că această practică este datorată necunoasterii

cerintelor dreptului roman de
către autohtoni. S
-a mai sustinut si teoria conform
căreia s
-
ar fi recurs la această

formulă pentru mai multă sigurantă.

În realitate, această practică nefireascămarchează trecerea de la vânza

rea
generatoare de obligatii la vânzarea translativă
de proprietate, ce s-a practicat în dreptul
feudal românesc. Faptul că aceste acte nu
corespund în întregime nici cerintelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptuluigintilor, nici celor ale
dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai
multi autori au considerat că, de vreme ce
aceste acte s-au încheiat în Dacia
Traiană si nu corespund cerintelor dreptului roman

sunt nule. O asemenea părereeste fundamental gresită, întrucât porne

ste de la falsa
premisă că în Dacia Traiană
s-au aplicat doar dispozitiile dreptului civil roman, iar dispozitiile dreptului geto-
dac au fost fie desfiintate, fie au căzut în desuetudine. În
realitate, în provinciaDacia, ca si în celelalte provincii, asis
tăm la o împletire între
valorile juridiceromane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-
a născut
dreptuldaco-
roman, ale cărui dispozitii sunt originale, astfel încât institutiile juridice
daco-romane nu trebuie raportate la cerintele dreptului roman, ci trebuie raportate lacerintele dreptului
daco-
roman, care este diferit atât fată de dreptul roman cât sifată de
dreptul local.
Ion Baltariu în “Tripticele din Transilvania” afirmă că tăbliţele cerate “
sunt actul
de naştere a poporului

român”.

Concluzie
Analiza triptecelor din Transilvania a permis elaborarea unor concluzii inceea ce priveste trasaturile
dreptului daco-roman. In primul rind, forma actelor continute in Triptice este distinct de cea proprie
dreptului roman, desi efectelesunt identice. In al doile rind , in Dacia a fost vorba, de fapt, de o imbinare a

elementelor de drept roman si de drept autohton. Modificarile produse eraumenite sa corecteze caracterul
rigid si formalist al unor acte de drept roman si sacreeze institutii juridice noi la baza carora ar sta buna-
credinta si libera-vointaale partilor.Faptul ca cetatenii si peregrinii incheiau, inre ei, acte care
contineauelemente de drept roman ca si de drept autohton, arunca o puternica lumina siasupra
incapacitatilor decurcind din conditia juridical a persoanelor. Coexistentaelemntelor mixte in textele acestor
tablite, atesta tendinta spre unificare ,manisfestat atit pe plan etnic cit si pe plan institutional. In acest
cadru,incapacitatile de care erau loviti peregrinii tind sa se estompeze si chiar sadispara.Toate acestea
impun concluzia ca in procesul extrem de complex alformarii poporului daco-roman, fenomenul juridic s-
a manifestat ca o importantalatura component, contribuind la accelerarea unificarii celor doua civilizatii,
larealizarea unei sinteze atot-cuprinzatoare.
Bibliografie:

Mihail Rotaru. Istoria Dreptului Romanesc:Curs universitar.-Ed.-Poligr. al ASEM, 2008 pag 45.

Ionescu Nicolae.

Istoria-statului-si-dreptului-romanesc. Pag 23-28

Emil Cernea, Emil Molcut. Istoria statului şi dreptului românesc

. Editia II,
Casa de editura si presa “Sansa” SRL, Bucuresti,1992 pag. 27
-31..

Recommended