1.1.

Apariția și dezvoltarea instituției notariatului

Notariatul este o instituţie a tradiţiilor şi, totodată, o instituţie de tradiţie. Pe bunul şi
nepătatul nume al notarului transmis din generaţie în generaţie în toate orăşele şi orăşelele
Europei sau de la curţile regale din vechime şi până în marile metropole contemporane, s-a
clădit argumentul esenţial al profesiunii cu care se fundamentează tradiţia onorabilităţii
notarului. Instituţia notariatului contemporan din Republica Moldova a parcurs o cale lungă şi
complexă în evoluţia sa, fapt ce ne oferă o anumită imagine despre priorităţile dezvoltării şi
statornicirii în stat a acestui instrument de drept important şi necesar de reglementare a
diverselor raporturi, îndeosebi de drept civil, patrimoniale, precum şi a altor sfere şi domenii
din viaţa societăţii. Istoric, geneza notariatului se ală în corelaţie cu dezvoltarea circuitului
civil, cu necesitatea obiectivă de a asista participarea actorilor lui la încheierea tranzacţiilor şi
la ixarea juridică a acţiunilor lor, cu protecţia drepturilor lor. Notariatul este un element
indispensabil al tuturor siste melor juridice, el permite statului să-şi realizeze cu succes
funcţiile sale de protecţie, iscale şi judecătoreşti. Instituţia notariatului este determinată de
factori economici, sociali şi politici, din aceste considerente istoria apariţiei acestei instituţii
are o conotaţie importantă în studiul dat şi prezintă evoluţia acesteia în timp cu avansări şi
coborâri. Istoricul apariţiei notariatului s-a alat în mijlocul unor discuţii şi cercetări atât ale
autorilor autohtoni (Elena Constantinescu, Gh. Chibac, Olga Bondarciuc, E. Cojocari, E.
Mocanu, A. Cara, D. Grama ş.a.), cât şi români (Ioan Leş, V. Ciobanu), francezi (Pillebout J.,
Yaigre J., Planiol M.), spanioli (Bono J.), ruşi (Герасимов В.).
Subiectul principal al dreptului notarial este notarul public, iar istoria instituţiei este
legată de apariţia pe scena istorică a activităţii de întocmire a înscrisurilor constatatoare ale
diferitelor operaţii juridice şi ale persoanelor care le întocmeau [19].
Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisului
de populaţiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vânzare-cumpărare sau de
închiriere au fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă [17].
În unul din articolele sale – „Din istoria constituţiei şi evoluţiei instituţiei notariatului în
Moldova” – cercetătorii D. Grama şi A. Cara au prezentat o serie de documente ce atestă
etapele principale ale apariţiei şi dezvoltării instituţiei notariatului în arealul Carpato-
Danubiano-Nistrean în statul Dacia, în Țara Moldovei, în Basarabia anilor 1812-1917, în
R.A.S.S. Moldovenească, în Republica Moldova, prezentând şi pasaje din documente ce
conirmă apariţia notariatului cu mii de ani în urmă [13].
 Aspecte istorice au fost abordate şi de dna Elena Constantinescu în teza sa de doctor,
care a descris unele momente istorice generale din istoria apariţiei notariatului, atât pe plan
internaţional, cât şi naţional [10]. Afirmăm cu vehemenţă importanţa acestor studii ale
apariţiei şi dezvoltării instituţiei notariatului, însă în cercetarea dată vom încerca să
aprofundăm studiile în domeniul aspectelor constituţionale ale apariţiei instituţiei notariatului,
şi anume - ne vom axa pe acele surse ce ne demonstrează importanţa notarului ca un element
esenţial al instituţiei notariatului ca apărător al drepturilor fundamentale şi intereselor
persoanelor, ca un garant al securităţii şi stabilităţii persoanelor şi apărător al drepturilor
fundamentale prevăzute de Legea fundamentală – Constituţia.
Originile instituţiei notariale ca garant al anumitei ordini şi a drepturilor şi intereselor
fundamentale din societate, le regăsim tocmai în perioada antică în spaţiul juridic greco-
roman. Din această perspectivă, practici notariale relativ avansate întâlnim în Grecia antică,
unde atribuţiile de „funcţionar public al probei” erau îndeplinite de agoranomos sau de
hieromemmos sau epistates care erau, în acelaşi timp, şi preoţi. Menţiuni cu referire la
funcţionarii agoranomos erau întâlnite şi în lucrările lui Platon şi Aristotel, care airmau că
aceşti funcţionari se preocupau de treburile pieţei, adică un tip de inspector-supraveghetor,
care controlau dacă sunt corect măsurate şi cântărite mărfurile şi dacă preţurile erau corect
stabilite şi nu erau prea mari, ei având responsabilitatea protejării consumatorilor în
tranzacţiile acestora cu negustorii.
În ce priveşte practicile notariale din Roma antică, sclavii cu educaţie deosebită ţineau
„note” (de unde provine şi noţiunea de ”notar”), cu timpul ei devenind secretari – tabelliones,
având ca activitate principală redactarea de acte.
În limba latină, „nota” înseamnă o redacţie prescurtată, o notiţă scrisă de sclavi şi
aprobată de părţi, ce constituie baza convenţiei şi, totodată, un început de dovadă în cazul
unui proces izvorât din neexecutarea convenţiei.
Aceşti sclavi s-au specializat în redactarea notelor şi s-a ajuns la o uniformitate oarecare
în formularea lor, iar sclavii care se îndeletniceau cu această activitate au fost denumiţi
„notari”, astfel, iind spus, cei ce iau notiţe [6]. Sclavii care ţineau aceste note aparţineau
familiilor cetăţenilor romani bogaţi, ei efectuau înscrierile într-un registru special. Ne raliem
la opinia dnei E. Cojocari, care a menţionat că pe măsura dezvoltării comerţului şi creşterii
numărului contractelor (actelor juridice) în forma scrisă în Statul Roman a fost constituită o
instituţie nouă – copiştii – care erau împuterniciţi să
perfecteze dispoziţiile scrise ale magistraţilor, ale formulelor judiciare ale pretorilor,
îndeplineau registrele judiciare şi diverse înscrieri ce aveau un caracter public [9]. Aceşti
sclavi făceau parte din categoria copiştilor publici, având denumirea de scribae sau scriba. În
general, într-o accepţie mai generală, se recunoaşte că scribii sunt strămoşii notarilor, fie că
sunt de origine babiloniană, egipteană sau ebraică.
Adeseori, originea notariatului este căutată în instituţia romană a ”tabelionilor”, deşi nu
se poate airma că la sfârşitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social-
economice pentru transformarea scribului (în limbajul epocii) într-un adevărat „funcţionar
public„. În dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al
unor acte ce se îndeplineau după un anumit ceremonial [21]. Propagarea treptată a
documentelor scrise a determinat apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului,
persoanele ce o exercitau iind specializate în redactarea documentelor juridice. Tabelionii au
devenit treptat experţi cunoscând legile şi formulele juridice, ei au devenit experţi nu doar în
redactarea documentelor, dar şi a consultării părţilor în rapoarte juridice private precum
redactarea unor petiţii, atestări sau certiicări solicitate de tribunale [4].
A fost un fapt absolut iresc ca practicile notariale romane să ie preluate şi perfecţionate
de Imperiul Roman de Răsărit, adică Bizanţul, care, pe parcursul existenţei sale milenare
(396-1453), a excelat în ocrotirea drepturilor şi intereselor fundamentale, desăvârşind în
acest sens practica şi legislaţia notarială moştenită de la defunctul Imperiu Roman. În acest
sens, legislaţia bizantină operează cu noţiunile de tabularios şi notarius (termeni folosiţi în
nuvelele lui Justinian cu referire la notari). Spre exemplu, în Nuvela nr. XI Adopţia, se
menţionează: „Când o persoană, sub vârsta pubertăţii, este arogată de către rescriptele
imperiale, arogaţia este permisă doar în limitele inchizitorului şi ale circumstanţelor cazului.
Arogaţia trebuie să ie făcută în faţa unei persoane publice, numită notar, în cazul în care
minorul va muri până la atingerea majoratului, persoana publică va transmite succesorilor săi
moştenirea cu excepţia cazului adopţiei”.
Aceleaşi reguli sunt observate şi la posesia bunurilor în care pretorul (praetor) transmite
numele copiilor care au murit către tabularious şi care nu au avut succesori sau care au fost
dezmoşteniţi...”.
Astfel, observăm că, germenele instituţiei notariatului le găsim în cele mai importante
acte juridice ale acelei perioade şi notarul – mai bine zis – tabularios era persoana publică ce
veghea respectarea legilor şi normelor, protejarea intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale
ale participanţilor, atât persoane, comercianţi, cât şi, în principiu, a regalităţii. Evul mediu şi
perioada modernă se caracterizează prin cristalizarea practicilor notariale, specializarea şi
orientarea spre asigurarea drepturilor fundamentale ale persoanelor. În mod special,
dezvoltarea practicilor notariale are loc în Marea Britanie, iniţial în interiorul hotarelor sale,
iar ulterior - prin răspândirea acestor practici în teritoriile coloniale.
Cu referire la originile notariatului englez, în literatura de specialitate se menţionează
că primul notar englez cunoscut a fost Swardius, care a atestat o donaţie de pământ din partea
Regelui St. Edwards the Confessor (Duhovnicul) (1035-1065) către mănăstirea sa nou-
constituită din Westminster. Următorul notar recunoscut ca unul din cei mai faimoşi a fost
Master Philip, un notar papal angajat de Regele John, după 1200. Cu toate că în prezent
notarii în Marea Britanie nu au aceleaşi împuterniciri ca acei din ţările sistemului notarial
latin ca Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie a fost prima care a iniţiat procesul de
modernizare a activităţii notariale. În acest sens, în anul 1666, la Londra, se îniinţează
Companiile Scribe, care erau formate din trei profesii distincte (scriberi, avocaţi şi notari),
toate aceste profesii erau preocupate şi de perfectarea actelor. Însă principalul act normativ
ce a reglementat activitatea notarială a fost Actul Notarului Public din 1843, ce prevedea
condiţia importantă de a avea o practică în domeniu pentru a activa în anumite jurisdicţii
[18].
Dezvoltarea practicilor notariale în Italia medievală. Deşi pare a i foarte curios, una din
trăsăturile caracteristice ale profesiunii notariale este modernitatea sa. În toate epocile istoriei
notariatul a fost o ocupaţie modernă. Delimitarea în timp a numitei „epoci moderne” se
identiică şi cu ajutorul apariţiei istorice a profesiunii moderne bazate de dreptul latin. Titlul
de „Master” (Maestru) era una dintre cele mai mari distincţii din Evul Mediu, fiind acordată
doar avocaţilor de vârf ai Şcolilor de Drept din Bologna, Padova şi Paris. Când bătrânul
maestru Rolandino Passageri (1215-1300) dăruia posterităţii sale „Flos ultimarum
voluntatum” sau „Summa artis notariae” făcând, cu rodul muncii şi experienţei sale de o
viaţă, din Bologna secolului XIII leagănul notariatului european, el nu făcea altceva decât
să reprezinte o deosebit de modernă idee având la bază superioritatea organizării juridice a
antichităţii romane.
Semniicativ, peste puţină vreme debuta în Italia renaşterea [11]. Operele renumitului
savant care a descris originile notariatului european au fost abordate şi dezbătute pe larg la o
conferinţă în Italia, Bologna, în perioada 9-10 octombrie 2000, organizată de către Camera
Naţională a Notariatului Italian şi Camera Notariatului din Bologna. Unul din rezultatele
imediate ale acestei conferinţe a fost publicarea unei monograii solide – „Rolandino e l’ars
notaria de Bologna all’Europa” (Rolandino şi arta notarului din Bologna) sub egida autorului
Giorgio Tamba.
 În dreptul medieval francez, în teritoriile de drept scris funcţionau curiales, funcţionarii
împuterniciţi să confere actelor autenticitate. În teritoriile de drept cutumiar, Charlemagne,
într-o circulară din anul 805, a instituit pentru prima dată notarii – judices cartularii care erau
mai degrabă greieri ai jurisdicţiei senioriale sau regale care, în epoca feudală, au dobândit
obiceiul de a redacta, ei înşişi actele juridice [5].
Ulterior, între anii 1300-1302, Filip cel Frumos şi-a rezervat dreptul de a numi notarii şi
a de le ixa taxele. Mai târziu, deja în Franţa perioadei moderne, prin ordonanţa din 1539 la
Villers-Cotterets sub Francisc I şi Henri II, s-a dispus folosirea limbii franceze în toate actele
notariale oarecum şi divizarea atribuţiilor notariale, astfel, notarii redactau minutele,
tabelliones stabileau costurile actului, garde scels (păstrătorul de sigilii) aplicau sigiliul pentru
a face actul executoriu şi garde notes (arhivarul) asigurau păstrarea şi arhivarea actelor. În
acest sens, s-a stabilit organizarea internă a birourilor notariale, care, de fapt, le găsim şi în
prezent utilizate, notarul iind ajutat de personalul auxiliar în autentiicarea, redactarea şi
arhivarea actelor notariale, care ulterior, prin ordinele lui Henric al IV-lea (1594-1610),
funcţiile notarilor au devenit ereditare, iar în perioada lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) au
reuniicat toate aceste funcţii într-un singur birou şi a permis notarilor să poată imprima pe
sigiliile lor stema regală [20].
De asemenea, în Franţa acelei perioade, se regăsesc notari regali, cu o competenţă
teritorială limitată; (cu excepţia notarilor din Paris, Orleans şi Montpellier care aveau
competenţa teritorială
asupra întregii Franţe), notari senioriali, notari apostolici (numiţi de Papă). Prima lege
franceză a notariatului este promulgată de însuşi Napoleon Bonaparte la data de 16 martie
1803. Legea notarială respectivă, privită în ansamblu cu cele cinci coduri renumite ale epocii
glorioase napoleoniene (cod civil, cod de procedură civilă, cod penal, cod de procedură
penală şi cod comercial, toate elaborate şi adoptate într-un timp record de un deceniu de
guvernare napoleoniană ilustră, între anii 1800-1810)
reprezintă fundamentul notariatului francez şi de aici se pun bazele răspândirii rapide a
sistemului notarial latin şi, respectiv, ale respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor
de către instituţia notarială.
În România, originea notariatului este plasată de unii autori, în secolul al XII-lea (în
Transilvania) şi al XIV-lea (în Țara Românească şi Moldova) [17]. Timp îndelungat
activitatea notarială era exercitată de către judecătorii, care aveau atribuţii necontencioase,
ceea ce în prezent ar i fost considerată o procedură ciudată şi ieşită din tiparul standard.
Aceasta deoarece, după cum afirmă cercetătorul Elena Constantinescu, în unul din articolele
sale, precum că notarul este „un judecător de pace”, citând în acest sens şi o maximă reuşită:
„…Acolo unde lucrează notarul, instanţa se odihneşte…” [7].
Schimbări fundamentale în abordarea şi protejarea notarială a drepturilor fundamentale
ale omului sunt atestate după anul 1866, odată cu adoptarea primei Constituţii propriu-zise a
României. Constituţia din 1866, care a fost inspirată din Constituţia belgiană din 1831,
considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consacra o serie de idei
importante precum: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului
reprezentativ, separaţia puterilor, recunoaşterea drepturilor omului ş.a. În aceeaşi perioadă
menţionăm şi adoptarea Legii pentru autentiicarea actelor din 1 septembrie 1866. În
conformitate cu prevederile acestei legi, autorităţile competente a
legaliza sub semnătură privată şi a le autentiica erau:
a) tribunalele de judeţ în mod general fără restricţiune;
b) judecătoriile de ocol;
c) judecătoriile comunale;
d) poliţaii şi comisarii de poliţie, numai în mod excepţional şi după distincţiunile
prescrise de vale”.
De menţionat faptul că potrivit prevederilor acestui act normativ, competenţa de drept
comun în materie aparţinea tribunalelor de judeţ, astfel, conform art. 1 din Legea pentru
autentiicarea actelor din 1 septembrie 1866, se menţiona: „Tribunalele de judeţ sunt
competente a legaliza sau învesti cu forma autentică orice acte de valoare, şi între orice
persoane domiciliate sau nu în cuprinsul circomscripţiunei lor”. Toate celelalte instanţe şi
autorităţi publice aveau o competenţă de excepţie în materie de legalizare şi autentiicare de
acte [17].
Cu referire la Republica Moldova, trebuie să menţionăm că instituţia notariatului
contemporan a parcurs o cale lungă şi complexă în evoluţia sa, fapt ce ne oferă o anumită
imagine despre priorităţile dezvoltării şi statornicirii în stat a acestui instrument de drept
important şi necesar de reglementare a diverselor raporturi, îndeosebi de drept civil,
patrimoniale, precum şi a altor sfere şi domenii din viaţa societăţii. În Moldova de est
(începând cu anul 1813 denumită Basarabia) instituţia notariatului a suferit o serie de
modiicări, care mai degrabă pot i caliicate drept stagnări în dezvoltarea acestei instituţii,
luând în considerare faptul că toate documentele în acea perioadă trebuiau întocmite în limba
rusă. Iar dacă ţinem cont de faptul că în marea lor majoritate, populaţia autohtonă nu cunoştea
limba rusă, este de la sine înţeles că au fost efectuate multe prejudicii şi nelegiuiri în această
perioadă băştinaşilor.
 Cu toate acestea, menţionăm că, în această perioadă a fost adoptat Regulamentul din 14
aprilie 1866 despre partea notarială, iind inluenţat de Legea notarială rusă din 1866, care
presupunea că pe lângă judecătorii să ie instituite şi 9 instituţii notariale care erau guvernate
de un notar superior. De asemenea, activau şi notarii inferiori, mai ales că în calitate de notari
erau învestiţi persoane incompetente, fapt care a generat o situaţie dramatică către anul 1917,
când aproape 90% dintre ţărani nu aveau pentru pământurile lor acte de proprietate perfectate
de notari publici şi întărite de primii notari [8]. Este şi iresc că toate acestea au dus la
nemulţumirea în masă a populaţiei locale, notarii publici nu mai aveau un statut al lor şi o
lege organică specială, împuternicirile iind transmise autorităţilor judecătoreşti şi greierilor.
Pentru a remedia cumva situaţia, prin Decretul Sovietului Komisarilor Norodnici (SKN) al
Rusiei Sovietice „despre judecătorie” din 24 noiembrie 1917, au fost lichidate instituţiile de
justiţie ţariste, inclusiv cele notariale. Situaţia s-a ameliorat puţin după adoptarea la 4
octombrie 1922 de către SKN al R.S.F.S. Ruse a Regulamentului despre notariat, care
a pus bazele noului sistem notarial sovietic. Cu toate acestea, în teritoriile din partea stângă a
Nistrului
(constituită în R.A.S.S. Moldovenească în 1924), unde era aplicată legislaţia Uniunii
Sovietice şi a R.S.S. Ucrainene, situaţia nu a cunoscut careva îmbunătăţiri nici în urma
transformării R.A.S.S.M. în R.S.S. Moldovenească, deoarece o perioadă îndelungată a
continuat să ie aplicată legislaţia Uniunii Sovietice şi a R.S.S. Ucrainene. Însă odată cu
adoptarea Codului civil şi a Codului de Procedură Civilă din 1964, a fost necesar de adoptat
şi un act normativ ce va reglementa activitatea notarului de stat. Prin urmare, la data de 5
iulie 1974 a fost adoptată de către Sovietul Suprem Legea R.S.S. Moldoveneşti nr. 1044-VIII
„Cu privire la notariatul de stat”. Această lege conţinea prevederi cu privire la condiţiile
înaintate faţă de notarii de stat, drepturile şi obligaţiile acestora, procedura notarială [12].
La moment, atestăm necesitatea includerii unor prevederi noi nu doar în Legea nr.
1453/2002 din 08.11.2002 cu privire la notariat, ci şi a unor dispoziţii în textul Constituţiei,
de natură să reglementeze eicient şi modern instituţia notariatului, ghidând-o şi motivând-o
spre protejarea drepturilor constituţionale ale persoanelor.
În toate aceste eforturi enunţate mai sus, vor prinde bine tratatele constituţionale ale
savanţilor din Republica Moldova. Cu titlu de exemplu cităm studiul ştiinţiico-didactic al
prof. I. Guceac, „Curs elementar de drept constituţional”, în cadrul căruia sunt elucidate
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului prin prisma evoluţiei istorice
a protecţiei drepturilor omului în Republica Moldova. [15]
 Totodată, importantele modiicări ce se produc în conceperea locului şi rolului
notariatului în viaţa omului şi în societate în genere, apariţia şi dezvoltarea notariatului liber,
a principiilor şi a germenilor autoadministrării notariale
condiţionează necesitatea reformării radicale a statutului juridic al acestuia, adaptarea lui la
scopurile şi condiţiile de funcţionare în cadrul relaţiilor de piaţă şi a vectorului de integrare
europeană a Republicii Moldova.
Tendinţele de modernizare a instituţiei notariatului sunt într-un tandem cu fenomenul
globalizării, reprezentând evoluţia cea mai semniicativă, inclusiv cea ce priveşte circuitul
juridic şi profesiunea notarială. Momentul actual poate ii descris prin două coordonate: pe de
o parte, pe plan mondial două mari sisteme juridice se ală faţă în faţă: sistemul dreptului latin
şi sistemul dreptului anglo-saxon. Pe de altă parte, în interiorul sistemului de drept
continental european se confruntă tendinţele divergente ale uniformizării şi naţionalităţii
sistemelor de drept ale diverselor state.
În concluzie, profesiunea notarială a fost întotdeauna modernă datorită adaptabilităţii
sale. Arta notarului constă, în ultima instanţă, în capacitatea de a armoniza cerinţele legii cu
voinţele individuale. Toate acestea au doar un singur scop – protecţia constituţională a
drepturilor fundamentale ale persoanelor [14].