ISTORICUL CONTABILITATII

Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subsistență a comunei primitive, desenele din peșterile rupestre
nefiind altceva decât forme incipiente ale „socotelilor”: câte animale au fost, vânate și mâncate, câte piei s-au
jupuit și câte haine au rezultat, etc.
Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecționat și „arta ținerii socotelilor”, punctul de cotitură
reprezentându-l modelul matematic elaborat de Luca Pacioli di Borgo acum mai bine de 500 de ani, după care
contabilitatea a devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o știință și o artă în urmărirea existenței și
mișcării capitalurilor și utilităților, al stabilirii rezultatelor activității și plasării lor, și totul de maniera ca
afacerile să beneficieze permanent de suportul bănesc necesar.
Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reținute. În lucrarea "Contabilitate generală" din 1947,
ediția a 13-a, autorul, prof. univ. C. G. Demetrescu definește contabilitatea pe trei coordonate:
a) obiectul - contabilitatea este o ramură a științelor sociale care asigură înregistrarea metodică și ordonată a
tuturor operațiilor privind mișcările de valori, de drepturi și obligații, precum și modificările determinate de
rezultatele activității desfășurate;
b) scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situației economice și juridice a întreprinderii, exercitarea
permanentă a unui control;
c) mijloacele - contabilitatea se folosește de mijloace proprii: conturi, balanțe de verificare, jurnale.
Arta contabilizării pe principii științifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 -
1517), cunoscut și ca Părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneția tratatul său de contabilitate.
Contabilitatea a aparut din cele mai vechi timpuri, odata cu economia de subzintenta a comunei primitive,
cand oamenii antici isi notau pe desene rupestre cate animale au vanat si cate au  mancat, cate piei au
jupuit si cate haine au rezultat.
Primele numaratori au avut loc prin gravura in pesteri, sfori inodate, crestaturi pe oase, pe peretii oaselor,
pe tablite de argila, papirus, care tineau primele socoteli “scriptice” la ceea ce avea sa fie tinerea evidentei
numerice a averii de mai tarziu.
In vremurile acelea resursele erau excedentare faţă de necesitati, contabilitatea cunoscand o evoluţie lenta,
deoarece cateva forme primitive de inregistrare erau suficiente pentru a satisface cerintele contabile ale
vremii.
Pe masura insa ce oamenii s-au inmultit, zonele au devenit mai sarace in resurse, numarul animalelor
salbatice s-a redus, a aparut necesitatea cultivarii pamantului si a imblanzirii animalelor, iar pentru a se
mentine un anumit stoc de hrana pentru supravietuire si necesitatea evidentierii recoltelor si a turmelor,
pastorii isi ,,numarau turmele gravand linii verticale pe bucati de lemn”.
Treptat, pe masura ce agricultorii au început sa devina eficienti, surplusul de recolte a dat nastere muncii
specializate, comertului si primelor tipuri de bresle.
Primele elemente de contabilitate au fost descoperite in perioada de formare a primelor civilizatii, datand de
prin anii 8000–1000 i.e.n., si au constat in mici bucati de lut, in zona orasului Jerihon, unde s-au consemnat
rezultatele culturilor agricole, bucati de lut ce aveau un rol atat in calcularea cantitatilor de bunuri, cat si ca
suport de stocare a datelor, bucati de lut care se prezentau in forme variate si se atribuiau unui anumit bun.
In timpul dezvoltarii comertului, nevoile micilor producatori si negustori de a-si tine socotelile au evoluat,
atat in spatiu, cat si ca mod de reflectare a acestora.
Prin diviziunea muncii, fiecare persoana devine capabila sa desfasoare o anumita activitate, care nu ii
asigura toate bunurile de care avea nevoie pentru existenta. Astfel, a aparut trocul ca prima forma de schimb
a marfurilor intre oameni
1
Insa, in timp, negustoriii si producatorii individuali au considerat tot mai utila aparitia unor bunuri care sa
faciliteze comertul si sa reprezinte unitati de masura a acestor schimburi, la inceput prin utilizarea unor
obiecte de valoare (aur, argint, bronz). Aparitia primelor monede (cu valoare intrinseca la inceput, dupa
 ISTORICUL CONTABILITATII

care au fost inlocuite cu materiale fara valoare intrinseca, avand rol doar de schimb) in  comunitatile care
le-au acceptat pentru “trocul” cu diverse bunuri a dus la gasirea unui numitor comun pentru procurarea
bunurilor pe care fiecare pesoana nu le putea produce in propria gospodarie.
In Evul mediu, producerea bunurilor s-a organizat in bresle, ceea ce a condus la largirea ariei de comert si
modului de incasare a bunurilor produse si vandute. Negustorii nu mai incasau toate produsele cu monezi
pe loc, in momentul tranzactiei.
Pentru a-si vinde produsele, meseriasii s-au vazut nevoiti sa accepte ca anumite produse sa fie vandute la o
anumita data, fara ca si contravaloarea acestora sa fie incasata la aceeasi data. Astfel a  aparut un interval
de timp intre data producerii sau vanzarii bunurilor si incasarea contravalorii acestora.
Pana la începutul mileniului II e.n., regatele erau în curs de consolidare si se caracterizau prin relatii de
vasalitate. Această perioada a fost una de regres pentru civilizatiile europene, datorita decaderii Imperiului
Roman, restrangerii comertului si faramitarii averilor, ceea ce a dus la o evolutie lenta a contabilitatii,
localizata de regula la nivelul unor institutii de ordin religios. Conform documentelor arheologice, primul
principe european care a introdus un sistem permanent de administrare şi raportare a fost Carol cel
Mare. El a impus un sistem de raportare a averilor legale, inregistrarea platilor si incasarilor in registre
separate, inventarierea anuala a domeniilor regale.
Odata cu relansarea dezvoltarii economice si crearea unor state si ordine cavaleresti, ordinele religioase
incep sa capitalizeze avere şi sa exercite influente pozitive in dezvoltarea metodelor de gestionare.  Un
asemenea ordin a fost cel al Cavalerilor Templieri, care s-a întins din Europa până în Orientul Apropiat, unde
a devenit o mare putere financiara, bancherul regilor, papilor, persoanelor particulare. Contabilitatea lui
prezenta forme rudimentare de partida dubla, in ceea ce priveste clientii si casieria.
De pilda, din 100 de galbeni, 50 sunt ai noştri, 50 ai Franţei sau, din 1000 de galbeni, 500 sunt în casierie, iar
500 sub forma de imprumut. Datorita acumularii de putere si bogatii, ceea ce a constituit un pericol pentru
Franta, Ordinul Cavalerilor Templieri a fost lichidat în 1314, din ordinul regelui Filip cel Frumos.
In Evul Mediu, se „accentueaza diviziunea sociala a muncii, apar manufacturile, se intensifica afacerile
comerciale, financiare şi bancare, ceea ce a determinat perfectionarea metodelor si tehnicilor contabile
preluate de la: romani, greci, egipteni, tehnici contabile, care nu mai corespundeau cerintelor vremii” . In
aceasta etapa, s-a trecut ,,de la simplele insemnari, la contabilitatea memoriala, contabilitatea in partida
simpla si in partida dubla” .
In contabilitatea memorială toate operaţiile se inregistrează intr-un registru unic, în ordine cronologica.
Contabilitatea memoriala a aparut in secolul al XIII-lea, la bancherii florentini, si s-a generalizat apoi in alte
orase, precum Venetia, Milano, Roma, unde ea inregistra si operatiile cu firmele din alte orase. Această
contabilitate (memoriala) nu oferea o imagine corespunzatoare asupra operatiunilor economice mai
complexe, ceea ce a determinat separarea memorialului în doua registre cu destinatie speciala: unul in care
se inregistrau miscarile de numerar si marfuri si altul in care se inregistrau creantele si datoriile.
Treptat, tehnicile contabile au evoluat „catre contabilitatea în partida simpla, caracterizata prin nasterea
conturilor in calitate de ansambluri contabile coerente atasate unui tip de operatii”.