Contabilitatea – noțiuni introductive

CAPITOLUL 1 – CONTABILITATEA DINTR-O SCURTĂ

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

OBIECTIVE
1. Interdependenţa între evoluţia contabilităţii şi dezvoltarea
activităţilor economice.
2. Mărturii ale evoluţiei contabilităţii.
3. Partida dublă şi rolul acesteia.
4. Luca Pacioli – promotor al partidei duble.
5. „Pionieri” ai contabilităţii româneşti.

1.1. Scurtă incursiune în istoria antică a contabilității

Istoria antică a contabilității? Poate titlul acestui subcapitol ți se va

părea ciudat, însă, pătrunderea ta, cititorule, în fascinanta lume a
contabilităţii, nu îşi poate avea un alt început, decât cunoscându-i evoluţia
istorică şi înţelegând astfel rolul jucat de contabilitate în spectacolul numit
economie.
Faptul că rezultatele ştiinţifice notabile sunt datorate unor întâmplări,
este un lucru demonstrat, de atâtea şi atâtea ori, însă progresul ştiinţei n-a
fost stimulat doar de jocul capricios al hazardului, ci şi de dorinţa de a
institui ordine şi raţionalitate, pe de o parte, dar și de a obţine profit, pe de
altă parte. Este şi cazul contabilităţii. Într-o lume caracterizată prin confuzie
Contabilitatea – noțiuni introductive

şi dezordine deznodământul nu putea fi decât unul singur: falimentul. De

aceea s-a simţit nevoia unui instrument care să pună ordine.
Făcând un exercițiu de imaginație, vom face împreună un salt în
timp, în încercarea de a răspunde la următoarea întrebare: Când au apărut
primele forme de scriere şi cum a evoluat această tehnică fără de care
progresul nu ar fi fost posibil?
O părere împărţită de majoritatea lumii arheologilor este aceea că,
primii utilizatori ai scrisului au fost sumerienii (anii 3000 îCh.). Concluzia
de mai sus este însă pusă sub semnul întrebării dacă ne referim, spre
exemplu, la descoperirea de către arheologii germani, în provincia Suhag
(Egipt), a unor plăcuţe de argilă datate 3.300-3.200 îCh, din care peste două
treimi sunt înscrisuri referitoare la taxe către autorităţi.
Care să fie explicaţia acestor descoperiri? Răspunsul vine de la sine,
dacă avem în vedere gradul de dezvoltare a regiunilor respective.
Civilizaţiile asirienilor, babilonienilor sau sumerienilor s-au dezvoltat în
Valea Mesopotamiei, regiune situată între Tigru şi Eufrat, cu un uriaş
potenţial pentru agricultură şi comerţ. Oraşe precum Babilon sau Ninevah
vor deveni centre ale comerţului în regiune. Ori, tocmai această dezvoltare
va determina înlocuirea memoriei omeneşti cu un sistem care să ateste, peste
timp, tranzacţiile efectuate şi care să stabilească reguli comune de
desfăşurare a activităţilor comerciale. Mărturie a celor afirmate stă celebrul
Cod al lui Hammurabi aparţinând primei dinastii babiloniene ( 2285-2242
îCh ).
De cele mai multe ori, am întâlnit în ochii studenţilor mei o imagine
a contabilului din vechime, ce îi sperie: un creion după ureche, un teanc de
hârtii, un pic de burtică şi tradiţionalele mânecuţe. Lăsând la o parte
aspectele fizice ale imaginii lor, să încercăm să reconsiderăm împreună rolul
Contabilitatea – noțiuni introductive

jucat în societate de către contabil. Astfel, echivalentul acestuia în perioada

parcursă de noi îl reprezenta scribul. Aflat în temple, în palate sau în grupări
profesionale, acesta stăpânea tainele unei profesii prestigioase în epocă.
Utilizarea argilei în detrimentul papirusului este explicabilă dacă avem în
vedere costul şi insuficienta papirusului în regiune. Utilizând o vergea
ascuţită de lemn, scribul scria pe placa de argilă umedă numele părţilor,
obligaţiile asumate de acestea şi obiectele comercializate. Părţile semnau,
atestând astfel corectitudinea datelor înscrise. Pentru că ne aflăm însă într-o
epocă în care marea majoritate a populaţiei era analfabetă, exista şi soluţia
de a folosi amuleta pe care fiecare o purta de-a lungul vieţii.

Fig.1 Imagine din mormântul lui Chnemhotep – vechiul scrib egiptean completându-i
acestuia conturile pe papirus.

Utilizarea papirusului va înlesni şi mai mult înregistrarea şi

detalierea tranzacţiilor comerciale. Este şi perioada în care apar primele
forme de control ale înscrisurilor contabile. Iată, aşadar, un motiv în plus
pentru contabili de a fi corecţi, eventualele nereguli fiind pedepsite prin
mutilare sau chiar moarte. Ce bine că omenirea a evoluat şi formele de
pedepsire sunt astăzi altele, nu-i aşa?
Un imens obstacol în calea dezvoltării evidenţei contabile îl va
reprezenta lipsa unei unităţi de măsură comune pentru toate bunurile
tranzacţionate. Iată de ce, probabil, că cea mai însemnată contribuţie adusă
de greci în dezvoltarea contabilităţii, şi nu numai, o reprezintă utilizarea
Contabilitatea – noțiuni introductive

unor monede de schimb, începând cu anul 600 îCh, aspect ce va determina

şi o dinamizare a activităţii financiar-bancare.

Fig.2 Contabilitatea statului atenian în

perioada 418 îCh – 415 îCh, din colecţia
deţinută de British Museum.

Contabilitatea a avut însă de străbătut un drum lung până a ajuns la

ansamblul de principii coordonate într-un sistem contabil coerent.
Pentru a-ţi înlesni cunoaşterea acestei evoluţii, să pornim împreună
într-o călătorie imaginară, în care ne vom întâlni, rând pe rând, cu
Heroninos, Appianus, Columella sau Pacioli, personaje reprezentative în
orice manual de istorie a contabilităţii.
Primul popas îl vom face în cele ce urmează într-o zonă situată în
valea Nilului, la aproximativ 60 de km de Cairo. Te întrebi, probabil, de ce
acest prim popas în lunga călătorie ce ne aşteaptă? Pentru că zona la care mă
refer este un mic colţ de Rai, cu viţă de vie şi livezi de măslini, în care totul
te îmbie să rămâi, dar şi pentru că aici, în urmele păstrate peste timp ale
oraşului Theadelphia, vom găsi peste 1000 de documente, incluzând
scrisori, conturi sau chitanţe, tot atâtea urme peste timp ale unei organizări
contabile. Regiunea o vom denumi generic “Appianus”, după Aurelius
Contabilitatea – noțiuni introductive

Appianus, un consilier orăşenesc al Alexandriei, şi gazda noastră, în calitate

de proprietar al acestei regiuni.

Fig.3 Mărturii ale existenței documentelor contabile din Theadelphia1

Majoritatea documentelor amintite anterior îi sunt adresate lui

Heroninos, administrator al întregii regiuni timp de aproape două decenii.
Cu o administraţie centrală, cu o specializare a fiecărei zone şi o reţea de
transport proprie, regiunea Appianus nu se va rezuma doar la a produce
pentru consumul propriu, ci şi la vânzarea unor produse către terţi.

1
https://www.cambridge.org/core/journals/journal-of-economic-history/article/tax-documents-from-theadelphia-
papyri-of-the-second-century-ad-edited-with-introduction-and-notes-by-john-day-and-clinton-walker-keyes-new-
york-columbia-university-press-1956-pp-xviii-342-1000/8966D93752080A48894865C38F6530E6
Contabilitatea – noțiuni introductive

Cunoaşterea resurselor şi controlul acestora la nivel central, vor permite şi

stabilirea unei politici unitare în privinţa preţurilor de vânzare.
Şi, pentru că vorbeam despre simplitatea conturilor întocmite în
această perioadă, să amintim câteva din trăsăturile acestora:
 conturile sunt întocmite în aşa numitul format “day by day“, cu
înscrierea intrărilor sau plăţilor, în ordine cronologică, într-o singură
coloană;
 corespondenţa între elemente nu era cunoscută;
 conturile aveau un format standardizat în bună măsură, ceea ce
asigură comparabilitatea informaţiilor prezentate.
Un exemplu adesea prezentat în călătoriile prin istoria contabilităţii
îl aduce în atenţia noastră pe Columella. Din dorinţa sa de a lua cele mai
bune decizii, acesta întocmeşte un veritabil buget de venituri şi cheltuieli
pentru o afacere în domeniul viticulturii. Fără a detalia însă prea mult
socotelile prietenului nostru, să amintim câteva dintre punctele bune şi rele
ale raţionamentului acestuia:
 veniturile sunt determinate de vânzarea vinului produs;
 cheltuielile sunt aferente achiziţiei terenului, echipamentului şi
procesului de producţie;
 sunt ignorate deprecierea terenului și a echipamentului,
contabilitatea neoferind la acel moment soluţii de reflectare a
acestora.
Contabilitatea – noțiuni introductive

1.2. Apariția partidei duble – moment definitoriu în evoluția contabilității

Aminteam anterior despre relaţia de interdependenţă între

contabilitate şi dezvoltarea economică. Apărută iniţial în regiunile deja
menţionate, contabilitatea va parcurge un proces de modernizare accentuată
în Europa, odată cu dezvoltarea economică a bătrânului continent. Apariţia
ei era condiţionată de existenţa unui sistem numeric accesibil şi de un mediu
prielnic pentru dezvoltare.
Simplitatea şi uşurinţa sistemului numeric indo-arab au rezolvat
prima dintre condiţiile amintite. Răspândirea în Europa a sistemului numeric
amintit a fost realizată cu ajutorul papei Sylvestru al II-lea (999-1003). O
contribuţie însemnată a fost şi aceea a matematicianului Leonardo Pisano,
care tratează cele patru operaţii aritmetice fundamentale, precum şi diverse
calcule aplicate la nevoile comerţului.
A doua cerinţă, aceea legată de existenţa unui mediu prielnic, era
îndeplinită în interiorul republicilor italiene, caracterizate printr-o puternică
prosperitate economică.
De aceea, fără vreo urmă de îndoială, contabilitatea în partidă dublă
îşi are originea în Genova sau Veneţia, veritabile centre ale comerţului în
acea vreme. Apariţia şi dezvoltarea contabilităţii în partidă dublă au fost
aşadar determinate de necesitatea ordinii în socoteli.
Din păcate, chiar dacă răspândirea cifrelor arabe are loc în jurul
anului 1000, cel mai vechi fragment de contabilitate, care a fost descoperit,
datează din 1211 şi reprezintă registre ale unei bănci comerciale italiene.
Contabilitatea – noțiuni introductive

Dincolo de toate avantajele unei evidenţe contabile riguros

organizate, propagarea contabilităţii în partidă dublă către alte regiuni ale
Italiei a reprezentat un proces de lungă durată, cu piedici greu de trecut. Pe
de o parte, era invocat “secretul afacerilor”, pe de altă parte, contabilii se
temeau că divulgarea cunoştinţelor şi iniţierea altora în taina contabilităţii
le-ar fi pus în pericol locul de muncă sau ar fi diminuat preţuirea de care se
bucurau.
Un argument în sprijinul celor afirmate îl constituie spusele lui
Wolfgang Schweicker, un pioner în lumea lucrărilor de contabilitate apărute
în Germania la mijlocul secolului al XVI-lea: “Nu vreau să afirm că înaintea
mea n-ar fi existat contabili buni, de aceştia sunt şi astăzi, dar ei ţin
contabilitate în secret şi nu o dau la lumina zilei sau nu-şi dau osteneala să o
arate şi altora.”
Sub influenţa schimbărilor intervenite în mediul economic,
contabilitatea va parcurge la rândul ei drumul de la o formă primară către
una complexă, capabilă să satisfacă cerinţele tot mai diverse ale
utilizatorilor informaţiei contabile.
Cadrul îngust al tranzacţiilor efectuate pe baza de numerar a fost
lărgit odată cu instituirea creditului. Faptele bazate pe încrederea
creditorului şi angajamentul debitorului de a-şi duce la îndeplinire
obligaţiile au constrâns contabilitatea să-şi dezvolte aparatul de calcul.
După apariţia creditului, în sfera înregistrărilor au intrat, alături de
mişcările de bani şi mărfuri, datoriile şi creanţele. Necesitatea de a oglindi
aceste drepturi şi obligaţii a dat naştere contului. La început, părţile lui erau
aşezate una după alta: deasupra debitul şi dedesubt creditul.
Acesta a fost, de fapt, punctul de plecare în evoluţia contului spre
forma clasică, cu debitul la stânga şi creditul la dreapta. Debitul indica ceea
Contabilitatea – noțiuni introductive

ce persoana, al cărei nume îl purta contul, a primit de la partenerul său, iar

creditul ceea ce persoana respectivă i-a dat acestuia.
Ulterior, conturilor de persoane li s-au alăturat cele pentru mărfuri,
bani sau alte bunuri. Personificarea conturilor a continuat, considerându-se
că fiecare cont poate fi asimilat unei persoane sau că reprezintă o persoană.
Contabilitatea medievală italiană s-a bazat pe următoarele registre
principale:
- memorialul;
- cartea mare;
- jurnalul.
În afară de aceste registre principale existau şi registre “particulare”.
Iniţial, memorialul a servit doar pentru operaţiunile de credit.
Acest registru descriptiv alimenta cartea mare care, la început,
oglindea tot numai operaţiuni de credit, dar nu în forma descriptivă, ci într-o
prelucrare pe conturi individuale.
În jurnal se prelucra, în formule contabile, memorialul. În vederea
găsirii contului debitor şi a contului creditor apărea mereu aceeaşi întrebare:
cine primeşte şi cine dă? După stabilirea conturilor corespondente, contul
care primeşte se debita şi contul care dă se credita.
Aminteam la începutul acestor rânduri ca rolul contabilităţii era
acela de a pune ordine şi de a permite cunoaşterea rezultatului obţinut de
către negustor. Este vorba însă doar de un rezultat scriptic, diferit uneori de
cel faptic, real. Cunoaşterea soldurilor existente în contabilitate pentru
clienţi, furnizori, debitori, creditori ori bunuri, nu reflectă întotdeauna
situaţia adevărată a întreprinderii. Iată de ce apare ca necesară inventarierea.
Pentru determinarea rezultatului, contabilul proceda după cum
urmează: din totalul soldurilor debitoare ale conturilor scădea totalul celor
Contabilitatea – noțiuni introductive

creditoare şi compara rezultatul obţinut cu inventarul precedent. Din păcate

însă, este vorba de un rezultat global, fără identificarea acelor operaţiuni
care au generat profit / pierdere.
Procedând astfel nu se reuşeşte o separare a rezultatului de capitalul
adus drept aport de către proprietar. Poate acesta a fost unul din motivele
care au determinat deschiderea unui cont şi pentru proprietar. Dacă pentru
un creditor există un astfel de cont, de ce nu unul şi pentru proprietarul care
aduce la rândul lui bani şi/sau mărfuri pentru începerea afacerii?
La început acest cont purta chiar numele proprietarului. Un şef
contabil al unei case de comerţ a Fugger-ilor, care ţinea registrele sucursalei
din Veneţia lucra la un cont deschis pe numele Jacob Fugger. Acest cont a
devenit ulterior centrul sistemului de conturi, oglindind capitalul comercial.
Să vedem acum ce se întâmpla cu capitalul în raport de rezultatele
obţinute. În cazul unor rezultate pozitive, putem vorbi de o creştere a
capitalului, în timp ce în cazul pierderilor, capitalul scade. Aşa a luat fiinţă
procedeul de înregistrare a profitului sau pierderii obţinute direct în contul
“Capital”, în credit pentru profit, respectiv în debit pentru pierderi.
Iniţial nu au existat conturi subordonate contului “Capital” în care să
fie înregistrate rezultate parţiale. Era necesară însă folosirea unui astfel de
cont sintetic şi astfel, apare contul de “Profit şi Pierderi” (“Pro e Dommo”):
diferenţa între totalul debitului şi totalul creditului acestui cont reprezenta
rezultatul final. Soldul era apoi înregistrat în contul “Capital”, în credit
pentru profitul obţinut şi în debit pentru pierdere.
Din dorinţa de a separa rezultatele provenite din operaţiile curente de
cele din operaţiile întâmplătoare, apare un cont “Noroc şi Nenoroc” pentru
reflectarea rezultatelor determinate de hazard. Este un cont subordonat
contului de “Profit şi Pierderi”.
Contabilitatea – noțiuni introductive

Aşadar, pe de o parte situaţia întreprinderilor era ilustrată de conturi,

iar pe de altă parte de inventar. Conţinutul conturilor era apoi pus de acord
cu rezultatele inventarierii.
Apare astfel, la sfârşit de exerciţiu, un nou procedeu care prezenta în
stânga sa bunurile şi debitorii, iar în dreapta capitalul şi creditorii. Este
vorba de bilanţul cu cele două structuri ale sale: activul pentru bunuri şi
creanţe, respectiv pasivul pentru sursele de finanţare.
Existau, de asemenea, un bilanţ de deschidere, în care se înregistrau
la început de exerciţiu soldurile conturilor, şi un bilanţ de închidere, care să
reflecte situaţia lor la sfârşitul perioadei. Aşadar, rădăcina conturilor se află
în bilanţ, iar punctul final al contabilităţii îl constituie tot bilanţul.
Odată declanşat, procesul dezvoltării contabilităţii duble va dura
aproape trei secole. De unde provine, de fapt, termenul de contabilitate
dublă? Răspunsul îl constituie egalitatea permanentă între activele, datoriile
şi capitalurile proprii aparținând unei entități, ilustrată prin relația:
ACTIVE - DATORII = CAPITALURI PROPRII.
Latura formală a înregistrărilor este, la rândul ei, ilustrată prin
echilibrul permanent între debitul şi creditul conturilor.
Contabilitatea – noțiuni introductive

1.3. Contribuția lui Luca Pacioli în evoluția contabilității

Motto : ,,ubi non est ordo, ibi est confusio”.

A scrie şi numai câteva rânduri despre un Maestru, nu este uşor. Şi

spun aceasta, deoarece cuvintele sunt adesea insuficiente pentru a ilustra
imaginea pe care Maestrul o are în sufletul fiecăruia dintre noi. Rândurile de
faţă nu îşi propun altceva decât să întredeschidă o uşă dincolo de care se află
povestea vieţii şi operei celui care a fost Luca Pacioli.

Fig. 5 Moneda emisă în Italia, în anul

1994, la cea de-a 500 aniversare a lui
Fig.4 Luca Pacioli, născut în anul 1445, a Luca Pacioli2
fost un adevărat renascentist, cu vaste
cunoştinţe în literatură, artă, matematici,
afaceri şi ştiinţă, într-un moment în care
scrisul reprezenta pentru mulţi doar o
taină. Este cunoscut ca „tatăl
contabilității”.

Fără ca istoria să poată preciza cu exactitate data, Luca Pacioli s-a

născut între anii 1445 și 1450, în localitatea Borgo Sansepolcro, la poalele
muntelui Maggiore, din Italia. Ortografierea corectă a numelui său a rămas o
2
https://en.mynumi.net/1994-500-lire-italy-500th-anniversary-of-luca-pacioli
Contabilitatea – noțiuni introductive

problemă nesoluţionată de către lingvişti şi istorici, astfel încât întâlnim mai

multe variante: Luca Pacioli, Luca Paciolo, Luca Paciolus, Fra Luca
Bartolomeo de Pacioli sau Fra Luca di Borgo Sancti Sepulcri.
Primii ani din viaţă sunt trăiţi în spiritul franciscan al familiei sale,
spirit ce-l va determina mai târziu să intre în Ordinul cu acelaşi nume. În
jurul vârstei de 20 de ani, Pacioli pleacă la Veneţia, în casa unui comerciant
bogat, Antonio Rompiasi, în calitate de învăţător al celor trei fii ai acestuia:
Bartolo, Francesco şi Paolo. De altfel, prima sa lucrare, intitulată ,,De
veribus quantitatis” este dedicată celor trei. Acesta este momentul în care
dobândeşte şi primele cunoştinţe în domeniul operaţiilor comerciale.
În anul 1472 Pacioli intră în Ordinul Franciscan. Care să fi fost
motivaţia acestui demers? Poate spiritul franciscan călăuzitor al copilăriei
sale sau poate influenţa prietenului său Giuliano della Rovere, nimeni altul
decât viitorul Papa Iulius al 2-lea (1503-1513). Trei ani mai târziu, în anul
1475, îl găsim pe Luca Pacioli ca profesor de matematici la Universitatea
din Perugia. Şederea sa aici durează doar cinci ani, după care începe o
călătorie în afara Italiei pentru a studia filosofia şi teologia.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, Pacioli dobândeşte titlul de
Maestru, cel mai înalt titlu pentru studii academice (cel de doctor fiind
specific doar pentru medicină şi drept la acea vreme).
Contabilitatea – noțiuni introductive

Fig.6 Coperta lucrării Summa de Arithmetica,

Geometria, Proportioni et Proportionalita,
ediţia 1523, aparţinând Bibliotecii Profesiei
Contabile din Edinburg

După treceri episodice prin Roma (în anul 1489), Napoli (în anul
1490) şi Padova, Pacioli se retrage la Borgo Sansepolcro pentru a pregăti
lucrarea sa de referinţă ,,Summa de arithmetica, geometria, proportioni et
proportionalita”, o sinteză a cunoștințelor de matematică ale acelei epoci.
Apărută în anul 1494 la Veneţia, lucrarea este considerată ca
reprezentând primul tratat general de aritmetică, aritmetică practică şi de
algebră care a fost publicat. Contabilităţii îi este rezervat capitolul
intitulat ,,Particularis de computis e scripturris”.
Un aspect extrem de important este faptul că autorul nu atribuie
lucrării un caracter de originalitate, el însuşi considerând-o doar o
compilaţie reuşită. De asemenea, Pacioli nu precizează dacă, cunoştinţele
prezentate sunt inspirate din scrieri anterioare sau din practica finanţiştilor şi
comercianţilor vremii. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este influenţa
experienţei veneţiene, la acea vreme un veritabil centru al comerţului. De
Contabilitatea – noțiuni introductive

altfel, însuşi Pacioli numeşte metoda de contabilitate prezentată drept

metoda veneţiană.
Şi totuşi, dincolo de imensa contribuţie adusă dezvoltării ulterioare a
contabilităţii, lucrarea va atrage după sine o serie de reproşuri. Astfel, Fabio
Besta, un reputat istoric al secolului al-XIX-lea, îi reproşează lui Pacioli, în
lucrarea sa ,,La Ragioneria” (anul 1871) tocmai neprecizarea surselor
utilizate. Mai mult, pornind de la faptul că Pacioli nu a fost un veritabil
contabil, Besta considera că acesta ar fi găsit cunoştinţele prezentate în
Summa într-o lucrare anterioară. Istoricul aminteşte în acest sens un
manuscris al maestrului Troilo de Cancellariis.
Sigur că existenţa unei şcoli veneţiene de contabilitate la acea vreme
nu este pusă la îndoială, dar marele merit al lui Pacioli rămâne acela de a fi
reunit într-o lucrare cunoştinţele existente, permiţând astfel răspândirea lor
în întreaga lume (lucrarea va fi tradusă în cinci limbi).
Începând cu anul 1496 îl găsim pe Luca Pacioli la Milano unde, la
invitaţia Ducelui Lodovico Sforza, predă matematicile. Este perioada în care
se întâlneşte cu figuri proeminente ale epocii, între care şi viitorul său
prieten Leonardo da Vinci. Perioada milaneză este însă de scurtă durată,
dată fiind campania militară franceză, condusă de Louis al XII-lea (anul
1499). Primii ani ai secolului al XVI-lea îl găsesc pe Pacioli la universităţile
din Pisa, Bologna sau Florenţa. Este o perioadă în care publică noi lucrări în
domeniul matematicilor (”De divina proportione” – 1496-1498, ”De viribus
quantitatis” – 1496-1508, tratat despre matematică și magie, ”Geometria” -
1509).
În 1510, obosit probabil de eterna sa căutare, se retrage, unde
altundeva, decât la Borgo Sansepolcro unde este numit comisar al Mănăstirii
din Sepolcro.
Contabilitatea – noțiuni introductive

Ultima mărturie a existenţei sale o reprezintă chemarea sa la Roma,

în anul 1511, de către Papa Leon al X-lea, cunoscut ca un mare protector al
artelor şi ştiinţelor. Ca o ironie a vieţii, data morţii celui care a fost Luca
Pacioli rămâne, ca şi momentul naşterii sale, de altfel, necunoscută cu
exactitate (undeva în anul 1517, la Roma, potrivit biografului Ricci).
Dincolo de urmele timpului, lucrarea sa ,,Summa de arithmetica,
geometria, proportioni et proportionalita”, rămâne un moment de referinţă
în evoluţia contabilităţii.
Ca un omagiu peste timp pentru continua sa căutare, aceste rânduri
nu se pot încheia altfel decât cu un ,,Grazie Maestro”.

1.4. Scurt popas în spațiul carpato-danubiano-pontic

Curiozitatea specifică ţie, dragul meu student, mă obligă să

întredeschid şi o uşă dincolo de care vom afla doar un fragment din povestea
contabilităţii româneşti. Cu siguranţă, personalităţi precum Dimitrie
Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu
de la Brad, Emanoil Ioan Nichifor sau Virgil Madgearu, nu pot lipsi din nici
un manual de istorie economică.
Prin adoptarea unor concepţii progresiste sau chiar prin realizarea
unor studii economice originale, literatura economică românească îşi face
simţită prezenţa începând cu sec. al XIX-lea. Astfel, în 1819, la Iaşi, apare
„Didascalia”, un veritabil manual despre comerţ, finanţe şi calcule contabile,
scris în limba greacă.
După o aşteptare de douăzeci de ani, în anul 1837, în Scheii
Braşovului, iese de sub lumina tiparului „Pravila comerţială” avându-l ca
autor pe Emanoil Ioan Nichifor, scriere extrem de necesară viitorilor
Contabilitatea – noțiuni introductive

comercianți care, până la acea dată nu avuseseră o reglementare a

comerțului în limba română.
Nu trebuie omis faptul că în anii ’30, la Şcoala Comercială a Capelei
româneşti din Braşov, se predau cunoştinţe despre contabilitate, legislaţie
economică, etică şi psihologie comercială. „Pravila comerţială” conţine, de
altfel, primele principii ale contabilităţii în partidă dublă.

Fig.7 Pravila Comerțială a lui

Emanoil Ioan Nechifor, apărută în
anul 1837

Un alt centru remarcabil al învăţământului economic românesc îl va

reprezenta Academia Mihăileană din Iaşi, începând cu anul 1842, centru ce
se poate mândri cu profesori precum Ion Ghica sau Ion Ionescu de la Brad.
La București, născut dintr-o familie de comercianţi, se remarcă
Theodor Ștefănescu, acesta fiind absolvent (1867), profesor de contabilitate
(1870) și director al primei școli de comerț din România (1877). Cea mai
mare parte a activității sale a fost legată de catedra de contabilitate din
cadrul Școlii de Comerț din București, însă în această calitatea și cea de
Contabilitatea – noțiuni introductive

prim director al Băncii Naționale a României (1880) și mai apoi de

guvernator, a pus bazele contabilității în partidă dublă.
Perioada scursă până la sfârşitul secolului al XIX-lea va fi una de
apariţiei a numeroase traduceri, dar şi lucrări originale în domeniul
contabilităţii, în aşezăminte de cultură economică, cum ar fi Bucureşti,
Braşov, Iaşi sau Galaţi.
Prima jumătate a secolului al XX-lea va fi una de rapidă ascensiune
a culturii economice româneşti. Este perioada în care la Bucureşti ia fiinţă
Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (anul 1913). O a doua
academie de profil se înfiinţează la Cluj în anul 1920.
Fără a omite în vreun fel rolul jucat de celelalte centre de învăţământ
economic superior, să ne oprim în cele ce urmează asupra şcolilor de la
Bucureşti şi Cluj.
La Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, şcoala
profesorului Spiridon Iacobescu va demonstra universalitatea patrimoniului
şi permanenta egalitate a structurilor acestuia. Patrimoniul este definit drept
un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu respectivele lor obiecte de drepturi şi
obligaţii, evaluabile în bani. Iată aşadar, pe de o parte realităţi concrete, iar
pe de altă parte raporturi juridice privind aceste realităţi.
Împotriva scolii patrimonialiste de la Bucureşti, în oaza economică
de la Cluj, prof. Ion Evian va încerca, în lucrarea „Teoriile conturilor”, să
înlăture elementele juridice din contabilitate. Adept al literaturii germane,
autorul consideră contabilitatea doar un supliment aritmetic al ştiinţei
economiei întreprinderilor.
În prezent, contabilitatea românească îşi caută drumul său spre o
lume accesibilă până mai ieri doar în paginile unei cărţi. De la un sistem a
cărui principală caracteristică o reprezenta rigurozitatea, către unul în cadrul
Contabilitatea – noțiuni introductive

căruia contabilului i se oferă posibilitatea de a alege alternativa cea mai

apropiată de realitate, de la un adevăr absolut către o mulţime de interpretări
ale acestuia, nu este, cu siguranţă, o simplă călătorie de vacanţă.Între orgolii
sau interese, adesea opozabile, contabilitatea devine un adevărat limbaj
comun dincolo de frontiere naţionale, culturale sau de altă natură. Adoptarea
unor reglementări cu caracter internațional (IAS, respectiv IFRS) sunt
argumente solide pentru deschiderea manifestată de către normalizatorii
autohtoni.
“Prevederea este adevăratul curaj”, spunea Euripide în antichitate.
Orice anticipare pertinentă îşi are temeiul în cunoaşterea veridică a
elementelor din trecut.
În dorinţa sa de a deveni tot mai puternică, contabilitatea apelează la
calculul costurilor, la analiza comparativă şi, nu în ultimul rând, la calcule
previzionare. Ea este chemată să ofere informaţii exacte asupra situaţiei
economice a unei entităţi. Practic, dintr-un judecător al trecutului,
contabilitatea devine un consilier al viitorului.Manifestarea unui interes
sporit pentru costurile determinate de propria activitate şi controlul exercitat
asupra acestora, constituie un argument forte, în opinia autorului, al oricărui
raţionament economic. În sprijinul celor afirmate, să ne amintim de spusele
lui Andrew Carnegie potrivit căruia “succesul depinde de obţinerea unor
informaţii reale despre costurile directe ale propriei activităţi; pentru aceasta
a fost creată contabilitatea; pentru restul, încrederea şi intuiţia sunt
suficiente”.