Cadrul conceptual contabil în sistemul

contabil românesc si în sistemul contabil

internațional

Ghiță Mihaela Narcisa

Cuprin
s
Capitolul 1...................................................................................................................................3
Contabilitatea.....................................................................................................................................3
Cadrul conceptual contabil românesc.................................................................................................6
Capitolil 2....................................................................................................................................8
Sistemul contabil internațional...........................................................................................................8
Cadrul conceptual internațional....................................................................................................12
Concluzii...................................................................................................................................16
Bibliografie...............................................................................................................................17
Capitolul 1
Contabilitatea

Contabilitatea reprezintă ramura cea mai importantă sau chiar esențială a oricărei
afaceri. Fără o situație contabilă bine revizuită, prelucrată și actualizată, orice afacere este
deficitară la capitolele dezvoltare, expansiune și profitabilitate.
Prin definiție, contabilitatea este știința care se ocupă cu ținerea evidenței, calculul și
contorizarea bunurilor. O știință și o artă deopotrivă, contabilitatea constă în urmărirea
existenței și mișcării capitalurilor, utilităților, al stabilirii rezultatelor activității și plasării lor,
având drept scop suportul bănesc necesar bunei gestionări a afacerilor.
Contabilitatea oferă o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziției financiare și a
rezultatelor entității.
Rolul contabilității financiare este extrem de important în prezentarea informațiilor în
mod fidel.
Contabilitatea a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu economia de subzistenta a
comunei primitive, când oamenii antici își notau pe desene rupestre cate animale au vânat si
cate au mâncat, cate piei au jupuit si cate haine au rezultat.
Primele numărători au avut loc prin gravura in peșteri, sfori înnodate, crestături pe
oase,
pe pereții oaselor, pe tăblițe de argila, papirus, care țineau primele socoteli “scriptice” la ceea
ce avea sa fie tinerea evidentei numerice a averii de mai târziu.
In vremurile acelea resursele erau excedentare fată de necesitați, contabilitatea
cunoscând o evoluție lenta, deoarece câteva forme primitive de înregistrare erau suficiente
pentru a satisface cerințele contabile ale vremii.
Pe măsura însă ce oamenii s-au înmulțit, zonele au devenit mai sărace in resurse,
numărul animalelor sălbatice s-a redus, a apărut necesitatea cultivării pământului si a
îmblânzirii animalelor, iar pentru a se menține un anumit stoc de hrana pentru supraviețuire si
necesitatea evidențierii recoltelor si a turmelor, pastorii își ,,numărau turmele gravând linii
verticale pe bucăți de lemn”.
Treptat, pe măsura ce agricultorii au început sa devina eficienți, surplusul de recolte a
dat naștere muncii specializate, comerțului si primelor tipuri de bresle.

Primele elemente de contabilitate au fost descoperite in perioada de formare a primelor

civilizații, datând de prin anii 8000–1000 ileon., si au constat in mici bucăți de lut, in zona
orașului Ierihon, unde s-au consemnat rezultatele culturilor agricole, bucăți de lut ce aveau un
rol atât in calcularea cantităților de bunuri, cat si ca suport de stocare a datelor, bucăți de lut
care se prezentau in forme variate si se atribuiau unui anumit bun.
In timpul dezvoltării comerțului, nevoile micilor producători si negustori de a-si tine
socotelile au evoluat, atât in spațiu, cat si ca mod de reflectare a acestora.
Prin diviziunea muncii, fiecare persoana devine capabila sa desfășoare o anumita
activitate, care nu ii asigura toate bunurile de care avea nevoie pentru existenta. Astfel, a
apărut trocul ca prima forma de schimb a mărfurilor intre oameni.
Însă, in timp, negustorii si producătorii individuali au considerat tot mai utila apariția
unor bunuri care sa faciliteze comerțul si sa reprezinte unități de măsura a acestor schimburi,
la început prin utilizarea unor obiecte de valoare (aur, argint, bronz). Apariția primelor
monede (cu valoare intrinseca la început, după care au fost înlocuite cu materiale fără valoare
intrinseca, având rol doar de schimb) in comunitățile care le-au acceptat pentru “trocul” cu
diverse bunuri a dus la găsirea unui numitor comun pentru procurarea bunurilor pe care
fiecare persoana nu le putea produce in propria gospodărie.
In Evul mediu, producerea bunurilor s-a organizat in bresle, ceea ce a condus la
lărgirea ariei de comerț si modului de încasare a bunurilor produse si vândute. Negustorii nu
mai încasau toate produsele cu monezi pe loc, in momentul tranzacției.
Pentru a-si vinde produsele, meseriașii s-au văzut nevoiți sa accepte ca anumite
produse sa fie vândute la o anumita data, fără ca si contravaloarea acestora sa fie încasata la
aceeași data. Astfel a apărut un interval de timp intre data producerii sau vânzării bunurilor si
încasarea contravalorii acestora.
Pana la începutul mileniului II e.n., regatele erau în curs de consolidare si se
caracterizau prin relații de vasalitate. Această perioada a fost una de regres pentru civilizațiile
europene, datorita decăderii Imperiului Roman, restrângerii comerțului si fărâmițării averilor,
ceea ce a dus la o evoluție lenta a contabilității, localizata de regula la nivelul unor instituții de
ordin religios. Conform documentelor arheologice, primul principe european care a introdus
un sistem permanent de administrare și raportare a fost Carol cel Mare. El a impus un sistem
de raportare a averilor legale, înregistrarea plaților si încasărilor in registre separate,
inventarierea anuala a domeniilor regale.
Odată cu relansarea dezvoltării economice si crearea unor state si ordine cavalerești,
ordinele religioase încep sa capitalizeze avere și sa exercite influente pozitive in dezvoltarea
metodelor de gestionare. Un asemenea ordin a fost cel al Cavalerilor Templieri, care s-a întins
din Europa până în Orientul Apropiat, unde a devenit o mare putere financiara, bancherul
regilor, papilor, persoanelor particulare. Contabilitatea lui prezenta forme rudimentare de
partida dubla, in ceea ce privește clienții si casieria.
 De pilda, din 100 de galbeni, 50 sunt ai noștri, 50 ai Franței sau, din 1000 de galbeni,
500 sunt în casierie, iar 500 sub forma de împrumut. Datorita acumulării de putere si bogații,
ceea ce a constituit un pericol pentru Franța, Ordinul Cavalerilor Templieri a fost lichidat în
1314, din ordinul regelui Filip cel Frumos.
In Evul Mediu, se „accentuează diviziunea sociala a muncii, apar manufacturile, se
intensifica afacerile comerciale, financiare și bancare, ceea ce a determinat perfecționarea
metodelor si tehnicilor contabile preluate de la: romani, greci, egipteni, tehnici contabile, care
nu mai corespundeau cerințelor vremii” . In aceasta etapa, s-a trecut ,,de la simplele
însemnări, la contabilitatea memoriala, contabilitatea in partida simpla si in partida dubla” .
In contabilitatea memorială toate operațiile se înregistrează intra-un registru unic, în
ordine cronologica. Contabilitatea memoriala a apărut in secolul al XIII-lea, la bancherii
florentini, si s-a generalizat apoi in alte orașe, precum Veneția, Milano, Roma, unde ea
înregistra si operațiile cu firmele din alte orașe. Această contabilitate (memoriala) nu oferea o
imagine corespunzătoare asupra operațiunilor economice mai complexe, ceea ce a determinat
separarea memorialului în doua registre cu destinație speciala: unul in care se înregistrau
mișcările de numerar si mărfuri si altul in care se înregistrau creanțele si datoriile.
Treptat, tehnicile contabile au evoluat „către contabilitatea în partida simpla,
caracterizata prin nașterea conturilor in calitate de ansambluri contabile coerente atașate unui
tip de operații”. Contabilitatea in partida simpla utilizează fisele conturilor, cu ajutorul cărora
se grupează pe persoane si bunuri operațiile din memorial, iar ansamblul fiselor de conturi se
tine cu ajutorul unui registru denumit maestru; principiul de înregistrare in fisele de conturi
este: cel ce primește ceva si are sa dea este debitor, cel ce da ceva si are sa ia este creditor
(fără a exista legături intre conturi).
Ea se caracterizează prin predominanta conturilor de persoane, mărfuri, creanțe, datorii
si utilizarea debitului si creditului contului. Contabilitatea in partida simpla a fost incapabila
sa reflecte ansamblul relațiilor economice intre partenerii de afaceri, proveniența rezultatelor,
corespondenta intre conturi; de aceea, ea a fost supusa unui proces continuu de perfecționare
si dezvoltare; ținând cont de practicile contabile ale vremii, a evoluat spre partida dubla.
Pe baza practicilor vremii, s-a constatat ca, în urma vânzărilor de mărfuri, între contul
clientului cumpărător și contul de mărfuri se stabilește o relație, in care contul clientului
creste, iar contul de mărfuri scade cu aceeași sumă, ceea ce a dus la crearea de conturi pentru
elemente patrimoniale, iar in jurnale s-a generalizat scrierea pe articole, trecând-se contul
debitor in stânga, iar contul creditor in dreapta.
Primul care a surprins in mod științific acest aspect a fost Luca Bartolommeo di
Pacioli, din Italia, in Epoca renașterii, considerat ca fiind părintele contabilității in partida
dubla. (http://www.tex.tuiasi.ro/biblioteca/carti/CURSURI/Asist.%20Dr.%20Florentina
%20Sirbu/SISTEMUL%20CONTABIL%20ROMANESC.pdf, fără an)
Cadrul conceptual contabil românesc

Abordarea reformei contabile prin prisma anglo-saxonă a determinat o

incompatibilitate mare cu tradiția contabilă franceză adoptată inițial, ridicând problema
reconcilierii între:
1. forma juridică și realitatea economică;
2. cerințele fiscale și informațiile necesare investitorilor;
3. orientarea bancară a finanțării întreprinderii și piața de capital;
4. formarea profesiei contabile pe bază de procedură și cea pe bază de judecată
profesională.
În ceea ce privește profesia contabilă se simte nevoia asimilării unui nou mod de
interpretare, implementare, coordonare și verificare sau control a informației financiar
contabile.
În viitor va trebui ca raționamentul profesional să răspundă nevoii de aplicare a
IFRS-urilor și mai puțin practicilor generate de legislație.
Adoptarea integrală a IFRS-urilor pretinde ca o entitate să aplice toate IFRS-urile
în vigoare la data de raportare. Aceasta prevedere va ridica cu siguranță o serie de problem
societăților românești ce intră sub incidența lor, deoarece nu le va fi ușor să tina pasul cu
ele din cel puțin două motive: pe de o parte, la ora actuală nu există o traducere completă
autorizată a IFRS-urilor în vigoare, iar pe de altă parte, standardele sunt într-un proces de
continuă dezvoltare în vederea convergenței cu US GAAP, ceea ce implică modificări și
completări frecvente.
Spiritul IASB vine în contradicție cu tradiția culturală românească, ceea ce poate
da naștere unor ambiguități în ceea ce privește următoarele aspecte:
- se va acorda o importantă deosebită situațiilor financiare, în detrimentul tehnicii
înregistrărilor contabile;
- se va cere impunerea Cadrului general, în detrimentul Planului contabil general, deși nu
vor fi ușor de modificat mentalitățile profesionale contabile românești. Oricum, chiar daca
acest deziderat nu se va realiza imediat, se va impune modificarea planului de conturi în
vigoare momentan;
- obiectivul fundamental al contabilității este obținerea de informații reale, corecte și
credibile pentru toți utilizatorii, inclusiv pentru stat. Fiind concepute în spiritul pragmatic
anglosaxon, standardele stipulează ca informațiile necesare să fie generate la costuri mai
mici decât beneficiile utilizatorilor;
- situațiile financiare întocmite răspund nevoii de informare a utilizatorilor despre poziția
financiară, performanta și cash-fol-lu agentului economic. Drept urmare, ele trebuie să
fie transparente pentru utilizatori și comparabile în timp și spațiu;
- politica contabilă și managementul întreprinderii trebuie să caute un echilibru între
relevanță și credibilitate;
- o alta dilemă cu care se vor confrunta profesioniștii contabili o reprezintă constituirea sau
nu a provizioanelor, care pe de o parte diminuează în mod artificial profitul și dividendele,
iar pe de altă parte sunt necesare pentru respectarea principiului prudenței, deși acesta
contravine parțial imaginii fidele;
- se va impune renunțarea la conceptul de patrimoniu, întrucât vine în contradicție cu
principiul prevalenței economicului asupra juridicului.
Trecerea la IFRS-uri va duce la reconcilierea amortizării contabile cu cea fiscală,
eliminându-se astfel diferențele apărute între duratele de viață utilă estimate conform IAS
și duratele normale de funcționare stabilite conform Legii nr. 15/1994, republicată și
modificată.
Contabilitatea românească este puternic conectată la fiscalitate, fapt ce afectează
imaginea fidelă. În vederea obținerii imaginii fidele cerute de IFRS-uri, profesionistul
contabil trebuie sa dea dovada de raționament profesional în rezolvarea conflictului adevăr
contabil vs. supunere la regulile fiscale. Divergentele apărute între politica contabilă și cea
fiscală vor trebui rezolvate extracontabil.
Se impune cu necesitate revizuirea politicii fiscale din România, astfel încât să fie
create premisele dezvoltării afacerilor, rentabilizării lor, creșterii profitului, supravegherii
parametrilor fiscali de către conducerea firmei.
Trecerea la IFRS este foarte complexă și determină modificări semnificative atât în
ceea ce privește politicile contabile, cat și principiile aflate momentan în vigoare. De
exemplu, principiul intangibilității anulează momentan posibilitatea modificării situațiilor
financiare deja raportate, ceea ce contravine prevederilor din IAS 8 și IAS 10.
În vederea dezvoltării standardelor, IASB intenționează să restrângă numărul
opțiunilor în ceea ce privește tratamentul contabil. Mai mult, IASB intenționează să
reconsidere opțiunile existente în IAS/IFRS în vederea restrângerii numărului de
tratamente permise. (https://se.upg-elearning.ro/pluginfile.php/71750/mod_resource/content/
0/Curs%202.pdf, fără an)
Capitolil 2

Sistemul contabil internațional

La nivel internaţional, normalizarea contabilă comportă elaborarea de reguli sau

norme aplicabile, în totalitate sau parţial, unui ansamblu de ţări, de întreprinderi sau de
către un ansamblu de profesionişti contabili. Normalizarea contabilă internaţională
presupune existenţa unei autorităţi capabile să elaboreze reguli sau norme, să le impună
obligativitatea şi să sancţioneze nerespectarea lor.
O contabilitate normalizată permite companiei să dispună:
▪ de o memorie ordonată a faptelor, operaţiilor, rezultatelor şi situaţiilor, pentru:
- a realiza comparaţii între perioade succesive şi între întreprinderi ale aceluiaşi
sector de activitate;
- a pregăti acţiuni viitoare, plecând de la evenimente trecute (informaţiile istorice);
- a îndeplini obligaţiile sale, vizavi de diferitele categorii de terţi (asociaţi, puterea
publică, creditori, investitori, salariaţi etc.);
▪ de un instrument de comunicare caracterizat printr-un limbaj inteligibil.
Pentru ca o normă să aibă o recunoaştere generală, trebuie ca ea să posede una
din caracteristicile următoare:
- să fie în acord cu obiectivele informării financiare;
- să decurgă, în mod logic, din principiile şi postulatele contabile;
-să fie utilizată într-un număr suficient de cazuri, dar numai când circumstanţele o justifică;
- să fie recunoscută, eventual, de organismele profesiei;
- să primească sprijinul organismelor guvernamentale şi al diferitelor legi implicate:
Comisia valorilor mobiliare, Codul Fiscal, Legea societăţilor comerciale actualizată
etc.;
- să obţină „unda verde” din partea universitarilor cu vastă experienţă, membri ai asociaţiei
profesorilor universitari de contabilitate şi ai institutelor de cercetare contabilă;
- să primească sprijinul majorităţii utilizatorilor de informaţii financiare;
- să primească sprijinul majorităţii contabililor şi cabinetelor de expetiză contabilă;
- să primească sprijinul majorităţii întreprinderilor;
- să fie în armonie cu normele contabile internaţionale, elaborate de IASB.
 Profesorul francez Bernand Colasse consideră că normalizarea contabilă are o
legitimitate socială, deoarece ea este o abordare colectivă care vizează mai mult
perfecţionarea cunoaşterii decât să explice consecinţele, dificultăţile, limitele şi pericolele
acestei cunoaşteri. În ultimul timp, se remarcă o implicare mai activă a profesiei liberale şi
a formatorilor profesiei contabile, cadre universitare, în procesul normalizării.
Reglementarea contabilă semnifică procesul de impunere prin lege sau altă
normă juridică a normelor contabile.
Reglementările contabile reprezintă totalitatea normelor contabile impuse prin
lege sau altă normă juridică.
Norma contabilă este o regulă precisă privind evaluarea, înregistrarea,
clasificarea sau prezentarea informaţiei contabile, elaborată în cadrul unui organism de
reglementare contabilă, în vederea rezolvării unei probleme repetitive. Planul General
Contabil Francez consideră că norma contabilă provine din reguli legislative, dispoziţii,
reglementare sau jurisprudenţă. Jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor pronunţate de
organele de jurisdicție într-un anumit domeniu.
Normalizarea contabilă reprezintă procesul de aplicare deliberată a normelor de
contabilitate pentru soluţionarea corectă a problemelor privind producţia şi utilizarea
informaţiei contabile. Lui i se pot atribui trei scopuri fundamentale:
• obţinerea de către puterea publică a unei informări omogene, referitoare la întreprinderi;
• valorificarea informaţiei contabile de către utilizatorii externi, în special în ceea ce
priveşte comparaţiile în timp şi spaţiu între întreprinderi;
• contribuţia la o mai bună alocare a resurselor financiare la nivelul unei ţări.
Normalizarea are marele avantaj de a permite comparaţii în spaţiu şi timp. Faptul
că situaţiile contabile elaborate de întreprinderi sunt stabilite conform aceloraşi norme
permite, în anumite condiţii totuşi, compararea situaţiei şi performanţelor financiare.
Procesul de normalizare contabilă a reprezentat şi reprezintă o dispută istorică, din
care uneori câştigă profesia contabilă, alteori puterea publică, dar care tinde în timp să
estompeze diferenţierile dintre oponenţi.
Obiectivele normalizării sunt:
- precizarea terminologiei şi a principiilor contabile general admise;
- definirea principalelor structuri conţinute în situaţiile financiare;
- modul de prezentare a informaţiilor în situaţiile financiare;
- elaborarea planului de conturi şi a schemelor de contabilizare.
 Normalizarea contabilă este procesul prin care se armonizează prezentarea
documentelor de sinteză şi raportare contabilă, metodele contabile şi terminologia.
În cadrul doctrinei şi practicii contabile din ţara noastră s-a utilizat cu prioritate
până în anul 1989 noţiunea de normare a contabilităţii. Accepţiunea acordată acestui
termen avea în vedere alinierea şi „disciplinarea” unei economii de stat, puternic
centralizată, prin elaborarea unor norme unitare referitoare la organizarea şi conducerea
contabilităţii. Instrumentele principale erau „Planul de conturi” şi „Regulile de bază privind
planificarea, evidenţa şi calculaţia costurilor”, elaborate de Ministerul Finanţelor pe
principalele ramuri de activitate.

Normele contabile constituie nucleul normalizării. În acest proces, distingem:

- norme pentru producţia informaţiei contabile;
- norme pentru validarea (certificarea) situaţiilor financiare.
Cele două curente sau abordări dominante în domeniul doctrinei şi practicii
contabile sunt:
- cultura contabilă continentală promovată de Franţa şi Germania;
- cultura contabilă anglo-saxonă, dezvoltată de Anglia şi S.U.A.
Deosebirile esenţiale dintre cele două sisteme de abordare sunt, în principal,
următoarele:
- contabilitatea continentală este orientată prioritar spre apărarea intereselor
statului, în special, pe linia neeludării fiscalităţii de către contribuabil;
- contabilitatea anglo-saxonă acordă prioritate apărării intereselor investitorului.
Argumentul forte îl reprezintă faptul că fără angajarea capitalului de către investitor,
nici o
economie nu poate deveni performantă. Pentru a-l determina să investească în afacere este
necesară o protecţie adecvată. Liberalismul economic solicită ca informaţia contabilă să
servească, în primul rând, deciziei investitorului;
- contabilitatea continentală este puternic normată şi controlată prin norme
imperative şi de recomandare, încorsetate în „planul contabil general”, în timp ce
contabilitatea anglo-saxonă, mai puţin rigidă, se fundamentează pe tradiţii şi
cutume, fără existenţa planului contabil general;
- contabilitatea continentală procedează la clasificarea cheltuielilor şi veniturilor, în
funcţie de conţinutul lor economic, ceea ce generează organizarea acesteia pe cele două
circuite, financiară şi de gestiune, în timp ce abordarea anglo-saxonă structurează
cheltuielile şi veniturile după destinaţie (produs, secţie, serviciu). Această situaţie nu mai
necesită o delimitare riguroasă a contabilităţii de gestiune de cea financiară;
- în fine, o diferenţă esenţială se manifestă între cele două culturi cu privire la
conceptul de imagine fidelă. În timp ce contabilitatea continentală consideră imaginea
fidelă drept obiectivul fundamental al contabilităţii financiare, realizat prin conformitate
cu regularitate şi sinceritate, în abordarea anglo-saxonă imaginea fidelă este principiul
suprem. Explicaţia acestei deosebiri derivă din faptul că în ţările Europei occidentale
continentale informaţia contabilă este puternic influenţată de aspectele juridice, în vreme
ce interpretarea anglo-saxonă este dominată de principiul prevalenţei economicului asupra
juridicului (“substance over form principle”). Dincolo de unele tendinţe de apropiere între
cele două concepţii, apreciem că abordarea conceptului de imagine fidelă rămâne
principalul obstacol în armonizarea contabilităţii pe plan internaţional.
Existenţa unor importante deosebiri între abordările realizate de cele două culturi
contabile a condus la iniţierea unor procese de armonizare şi apropiere. Marii investitori
internaţionali doresc un acces rapid şi direct la informaţii credibile cu privire la
oportunităţile de plasare a capitalului. Un asemenea deziderat nu putea fi realizat fără
instituirea unor reguli şi norme unitare privind publicarea informaţiilor contabil-financiare.
În aceste împrejurări, s-au constituit organisme internaţionale guvernamentale şi
neguvernamentale, al căror obiectiv îl reprezintă armonizarea contabilităţii. Dintre acestea,
menţionăm:
- Grupul ţărilor Pieţei Comune (CEE) care a elaborat şi difuzat ţărilor membre în
anul 1968 un Cadru Contabil General şi a adoptat, printre altele, directivele.
- Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (“International
Accounting Standards Board” – IASB) creat în 1973, care reuneşte 143 de organizaţii
profesionale contabile din 104 ţări. Obiectivul declarat al IASC îl reprezintă elaborarea şi
publicarea standardelor contabile internaţionale cu privire la prezentarea situaţiilor
financiare, precum şi asigurarea acceptării şi aplicării acestora la nivel mondial. Se poate
aprecia că deşi nu au un caracter obligatoriu, standardele influenţează esenţial practicile şi
reglementările contabile naţionale.
- Federaţia Internaţională a Contabililor (“International Federation of
Accountants”/IFAC) înfiinţată în 1977 are în portofoliul său probleme referitoare la
standardele internaţionale de audit, etica profesională şi formarea profesiei contabile.
Atât IASB, cât şi IFAC sunt puternic influenţate de organismul american de
normalizare contabilă F.A.S.B. (Financial Accounting Standards Board). Situaţia
menţionată exprimă poziţia dominantă a S.U.A. concretizată prin:
- economia americană probează, cel puţin până în prezent, cel mai performant şi
eficient mod de conducere şi organizare;
- cele mai mari companii şi societăţi transnaţionale au originea sau îşi desfăşoară
activitatea în S.U.A.;
- majoritatea tranzacţiilor financiare ale lumii se derulează la Bursele existente în
acelaşi spaţiu;
- economia şi societatea americană concentrează cele mai importante „capitaluri” ale
lumii: financiare, umane, tehnologice şi informaţionale (cercetare).
Normalizarea contabilităţii reprezintă premisă şi consecinţă a nevoii de universal
în contabilitate. Pornind de la premisa că între elementele aparţinând unor culturi şi
doctrine contabile naţionale există deosebiri importante, este de actualitate procesul de
armonizare internaţională. Se urmăreşte astfel atenuarea diferenţelor şi racordarea la
abordări similare pentru situaţii identice.
Armonizarea contabilă internaţională şi sistemele de contabilitate
Armonizarea contabilă internaţională şi-a găsit diverse definiţii şi nuanţări în
literatura de specialitate.

Cadrul conceptual internațional

Armonizarea internaţională poate fi privită şi ca o „negociere între organismele

internaţionale specializate, cu scopul de a ajunge la o înţelegere în ceea ce priveşte
comparabilitatea internaţională”; ca un „proces prin care regulile sau normele naţionale,
diferite de la o ţară la alta, uneori divergente, sunt perfecţionate pentru a fi făcute
comparabile”; sau ca un „proces prin care contabilitatea părăseşte diversitatea în practică”.
De asemenea, ea poate fi un proces instituţional care are drept scop să pună în
convergenţă
normele şi proiectele contabile naţionale şi, în consecinţă, să faciliteze comparaţia
situaţiilor contabile produse de întreprinderi din diferite ţări.
Armonizarea se poate distinge de normalizare considerând că aceasta din urmă
are drept obiect aplicarea unor norme identice în acelaşi spaţiu geopolitic şi vizează
uniformizarea practicilor contabile în cadrul acestui spaţiu. În schimb, armonizarea
autorizează o diversitate de practici contabile şi stabileşte echivalenţe între ele. Ea este,
în principiu, mai puţin restrictive decât normalizarea. Aşadar, se poate aprecia că
armonizarea constituie o formă atenuată a normalizării şi o primă etapă spre aceasta.
Armonizarea contabilă internaţională împiedică adâncirea diferenţierilor dintre ţări în
acest
domeniu, furnizând un teren comun de înţelegere. Până acum un sfert de secol contabilii
nu numai că vorbeau limbi diferite sau utilizau limbaje diferite, dar, de asemenea, dădeau
interpretări diferite aceloraşi evenimente sau tranzacţii.
Sub influenţa celor două blocuri de putere contabilă (continental şi anglo-saxon),
sistemele contabile naţionale prezentau diferenţe semnificative, fapt ce a iniţiat preocupări
pentru apropierea acestora. Armonizarea, înţeleasă ca uniformizare a conceptelor şi
practicilor contabile, a fost cerută în principal – dar nu numai – de marii investitori
internaţionali, interesaţi să compare, garantat şi după criterii echivalente, oportunităţile
plasării capitalului.
În acest scop, pe plan regional, s-au constituit mai multe organisme internaţionale,
guvernamentale şi neguvernamentale, al căror scop este contribuţia activă la armonizarea
contabilităţii. Acest lucru se realizează, de fapt, prin alinierea la Standardele Internaţionale
de Contabilitate (IAS/IFRS) emise de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de
Contabilitate (IASB), instituţia prin care se realizează normalizarea contabilă
internaţională.

Standardele internaţionale de contabilitate pot fi utilizate în mai multe moduri, cele

mai frecvente fiind:
• Prin aplicare directă, în calitate de norme contabile naţionale;
• Ca documentaţie utilă în elaborarea normelor contabile naţionale;
• Ca referinţă, în vederea asigurării comparabilităţii reglementărilor contabile
naţionale cu normele contabile internaţionale.
• Aplicarea concretă – parţială sau integrală – a prevederilor standardelor
internaţionale conduce la armonizarea practicilor contabile şi de raportare financiară pe
scară globală.
În analiza procesului de implementare a standardelor sunt folosiţi termeni diferiţi
ca „armonizare”, „convergenţă”, „adoptare”, cu referire la aproximativ acelaşi lucru, dar
cu interpretările diferite de la o ţară la alta şi anume:
• aplicarea tuturor standardelor internaţionale – ţări în curs de dezvoltare precum
Nigeria, Malaiezia, Singapore, au adoptat standardele internaţionale aproape ad literam,
fără sau cu foarte puţine amendamente de ordin naţional. Totuşi trebuie menţionat faptul
că influenţa Regatului Unit al Marii Britanii a făcut din preluarea standardelor cea mai
puţin costisitoare metodă de elaborare a standardelor naţionale;
• aplicarea tuturor standardelor internaţionale, dar cu o perioadă de graţie (termenul
de graţie este considerat necesar în general datorită efortului de a traduce standardele);
• aplicarea selectivă a standardelor internaţionale (Adoptarea selectivă poate avea drept
cauză complexitatea standardelor, incompatibilităţi de natură culturală sau potenţiale
probleme legate de armonizare şi poate fi doar o etapă intermediară până la implementarea
inextenso). Spre exemplu, Franţa şi Italia au avizat utilizarea standardelor internaţionale
pentru conturile consolidate, în timp ce în Elveţia şi Germania unele întreprinderi au ales
să aplice standardele pentru raportările financiare;
• norme naţionale bazate pe IFRS, etc.
În aplicarea reglementărilor contabile, se ridică problema cuantificării gradului de
armonizare: cum putem defini noţiunea de „armonizat în mare măsură”? Un respondent la
această întrebare spunea că „normele naţionale se bazează pe standardele internaţionale,
iar standardele interne de contabilitate coincid în proporţie de 80% cu IFRS, iar cele de
audit – în proporţie de 95% cu ISA”.
Convergenţă şi conformitate în aplicarea reglementărilor contabile
Convergenţa – ca proces şi finalitate a armonizării – se poate lovi de diverse
praguri precum:
• aspecte specifice fiecărei ţări (economice, politice, legislative, culturale, cutumiare);
• limitarea accesului la unele părţi ale standardelor internaţionale (acces contra cost pentru
ţările în curs de aderare la UE);
• costurile ridicate privind consilierea în domeniul implementării şi aplicării concrete a
standardelor;
Pentru a depăşi aceste piedici autorităţile naţionale sunt încurajate:
• să publice materiale referitoare la strategia de abordare a procesului de armonizare, care
să cuprindă referiri la principii fundamentale, rol şi responsabilităţi ale părţilor implicate
în proces, calendarul pentru implementarea standardelor şi măsuri pentru traducerea
acestora etc.;
• să stabilească criterii pentru raportări complementare IFRS-urilor, care să răspundă unor
cerinţe de specific naţional (ex: raportări cu un conţinut fiscal destinat statului, ca
utilizator).
Practicile naţionale considerate cele mai eficiente, dar care nu se regăsesc în IFRS,
vor fi aduse la cunoştinţa organismelor internaţionale şi vor fi luate în considerare de către
acestea pentru viitor;
• să stabilească modul în care vor fi prezentate reglementările naţionale adiţionale:
diferenţiat de IFRS sau nu. Varianta diferenţierii este de preferat deoarece facilitează
continuitatea procesului de convergenţă şi permite identificarea mai rapidă a obligaţiilor
legate de raportările complementare;
• să coopereze cu organisme profesionale din alte ţări vecine. Este cunoscut faptul că
implementarea standardelor are efecte similare în ţările din aceeaşi regiune, motiv pentru
care este încurajată asocierea în vederea găsirii de soluţii viabile pentru depăşirea
dificultăţilor apărute în procesul de armonizare.
O altă noţiune folosită este standardizarea. Această noţiune este descrisă de către
Roberts ca fiind „un proces prin care toţi participanţii sunt de acord să utilizeze aceleaşi
sau aproape aceleaşi metode contabile. Rezultatul final este obţinerea situaţiilor financiare
uniforme”.
Uniformitatea este o condiţie în care toate informaţiile sunt exacte, omogene şi
stabile. Noţiunea de standardizare în contabilitate înseamnă că doar una din practicile
contabile este permisă. De exemplu, dacă într-o ţară se foloseşte pentru amortizarea
imobilizărilor corporale doar metoda de amortizare liniară, nefiind permisă o altă metodă
pentru calcularea deprecierii imobilizărilor, putem spune că în acea ţară se foloseşte o
metodă „standardizată” de calcul a amortizării imobilizărilor. Sau, dacă într-o ţară se cere
folosirea doar a metodei FIFO pentru calcularea valorii stocurilor, celelalte metode fiind
interzise, putem spune că în acea ţară se foloseşte de o metodă „standardizată” de calcul a
valorii stocurilor.
Țările de drept scris au de obicei reguli standardizate în contabilitate. Legea spune
cu exactitate ce regulă contabilă trebuie aplicată. Profesioniştii contabili trebuie să se
conformeze legilor cu privire la înregistrarea tranzacţiilor şi la întocmirea situaţiilor
financiare.
În prezent, cuvântul de ordine pentru majoritatea specialiştilor contabili din toate
ţările lumii este „internaţionalizarea”, într-o asemenea formulă încât se poate vorbi, în
pofida caracterului excesiv al formulei, despre o contabilitate internaţională.
Contabilitatea internaţională s-a născut din preocupările de armonizare
internaţională a regulilor şi practicilor contabile şi încearcă în prezent să îşi definească
frontierele şi conţinutul pornind de la normalizarea contabilă internaţională.
Pe plan mondial se simte nevoia unei singure metodologii, pornind de la ideea că
informaţia contabilă trebuie să aibă sens pentru toţi şi să fie comparabilă global.
Finalizarea procesului de convergenţă contabilă pe plan mondial va însemna intrarea
în
drepturi a unei contabilităţi internaţionale, a unor norme, principii, concepte unice şi unitare
pentru toate ţările implicate. În aceste condiţii, am putea vorbi despre un model contabil
mondial.
România s-au depus eforturi deosebite, remarcabile şi a făcut un progres normativ
considerabil prin trecerea la aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate şi la
armonizarea contabilităţii cu prevederile în materie ale directivelor europene.
(https://www.lucraredelicenta.com/licenta-sistemul-contabil-din-romania-conform-cu-
directivele-europene.php, fără an)

Concluzii

Pentru un schimb eficient de date financiare, standardizarea are o importanţă

considerabilă.
Cerința companiilor multinaţionale pentru sisteme integrate global promovează
uniformizarea și standardizarea în cadrul organizaţiilor. Procesul de globalizare economică, a
impus, de asemenea, o schimbare şi perfecţionare continuă a sistemului contabil românesc,
urmărindu-se armonizarea acestuia cu prevederile Directivelor Europene şi ale Standardelor
Internaţionale de Contabilitate în condiţiile aderării la Uniunea Europeană. Este important
astfel ca sistemul de contabilitate să asigure informaţii contabile relevante, calitate ridicată şi
raportare comparabilă, informaţii care vor încuraja investiţiile internaţiona
Bibliografie
1. (fără an). Preluat de pe http://www.tex.tuiasi.ro/biblioteca/carti/CURSURI/Asist.
%20Dr.%20Florentina%20Sirbu/SISTEMUL%20CONTABIL%20ROMANESC.pdf
2. https://se.upg-elearning.ro/pluginfile.php/71750/mod_resource/content/0/Curs
%202.pdf. (fără an).
3. https://www.lucraredelicenta.com/licenta-sistemul-contabil-din-romania-conform-cu-
directivele-europene.php