Contabilitatea – nimic mai simplu 1

OBIECTIVE

1. Interdependenţa între evoluţia

contabilităţii şi dezvoltarea
activităţilor economice.
2. Mărturii ale evoluţiei
contabilităţii.
3. Partida dublă şi rolul acesteia.
4. Luca Pacioli – promotor al
partidei duble.
5. „Pionieri” ai contabilităţii
româneşti.

Pătrunderea ta cititorule în fascinanta lume a contabilităţii

nu îşi poate avea un alt început, în opinia autorului, decât
cunoscându-i evoluţia istorică şi înţelegând astfel rolul jucat de
contabilitate în spectacolul numit economie. Este un lucru
demonstrat, de atâtea şi atâtea ori, că rezultatele ştiinţifice
notabile sunt datorate unor întâmplări. Dar progresul ştiinţei n-a
fost stimulat doar de jocul capricios al întâmplării, ci şi de
dorinţa de a institui ordine şi raţionalitate, de a obţine profit. Este
şi cazul contabilităţii. Într-o lume caracterizată prin confuzie şi
Contabilitatea – nimic mai simplu 2

dezordine deznodământul nu putea fi decât unul singur:

falimentul. De aceea s-a simţit nevoia unui instrument care să
pună ordine.
Cât de firesc ni se pare azi să scriem sau să citim rândurile
acestea. Şi totuşi, vom încerca împreună un salt peste timp în
încercarea de a răspunde la următoarea întrebare: când apar
primele forme de scriere şi cum a evoluat această tehnică fără de
care progresul nu ar fi fost posibil? O părere împărţită de
majoritatea lumii arheologilor este aceea ca primii utilizatori ai
scrisului au fost sumerienii (anii 3000 îCh.). Concluzia de mai
sus este însă pusă sub semnul întrebării dacă ne referim, spre
exemplu, la descoperirea de către arheologii germani în
provincia Suhag ( Egipt ) a unor plăcuţe de argilă datate 3300-
3200 îCh, din care peste două treimi sunt înscrisuri referitoare la
taxe către autorităţi.
Care să fie explicaţia acestor descoperiri? Răspunsul vine
de la sine dacă avem în vedere gradul de dezvoltare a regiunilor
respective. Civilizaţiile asirienilor, babilonienilor sau
sumerienilor s-au dezvoltat în Valea Mesopotamiei, regiune
situată între Tigru şi Eufrat, cu un uriaş potenţial pentru
agricultură şi comerţ. Oraşe precum Babilon sau Ninevah vor
deveni centre ale comerţului în regiune.
Ori tocmai această dezvoltare va determina înlocuirea
memoriei omeneşti cu un sistem care să ateste peste timp
tranzacţiile efectuate şi care să stabilească reguli comune de
desfăşurare a activităţilor comerciale. Mărturie a celor afirmate
stă celebrul Cod al lui Hammurabi aparţinând primei dinastii
babiloniene ( 2285-2242 îCh ).
Am întâlnit adesea în ochii studenţilor mei o imagine a
contabilului ce îi sperie: un creion după ureche, un teanc de
hârtii, un pic de burtică şi tradiţionalele mânecuţe. Lăsând la o
parte aspectele fizice ale imaginii lor, să încercăm să
reconsiderăm împreună rolul jucat în societate de către contabil.
Echivalentul acestuia în perioada parcursă de noi îl reprezenta
scribul. Aflat în temple, în palate sau în grupări profesionale,
acesta stăpânea tainele unei profesii prestigioase în epocă.
Contabilitatea – nimic mai simplu 3

Utilizarea argilei în detrimentul papirusului este explicabilă dacă

avem în vedere costul şi insuficienta papirusului în regiune.
Utilizând o vergea ascuţită de lemn scribul scria pe placa de
argilă umedă numele părţilor, obligaţiile asumate de acestea şi
obiectele comercializate. Părţile semnau atestând astfel
corectitudinea datelor înscrise. Pentru că ne aflăm însă într-o
epocă în care marea majoritate a populaţiei era analfabetă, exista
şi soluţia de a folosi amuleta pe care fiecare o purta de-a lungul
vieţii.

Imagine din mormântul lui Chnemhotep – vechiul scrib

egiptean completându-i acestuia conturile pe papirus.

Utilizarea papirusului va înlesni şi mai mult înregistrarea şi

detalierea tranzacţiilor comerciale. Este şi perioada în care apar
primele forme de control a înscrisurilor contabile. Iată aşadar un
motiv în plus pentru contabili de a fi corecţi, eventualele nereguli
fiind pedepsite prin mutilare sau chiar moarte. Doamne ce bine
că omenirea a evoluat şi formele de pedepsire sunt astăzi altele,
nu-i aşa?
Un imens obstacol în calea dezvoltării evidenţei contabile
îl va reprezenta lipsa unei unităţi de măsură comune pentru toate
bunurile tranzacţionate. Iată de ce, probabil, că cea mai
însemnată contribuţie adusă de greci în dezvoltarea contabilităţii,
şi nu numai, o reprezintă utilizarea unor monede de schimb
Contabilitatea – nimic mai simplu 4

începând cu anul 600 îCh, aspect ce va determina şi o dinamizare

a activităţii financiar-bancare.

Contabilitatea statului atenian

în perioada 418 îCh – 415 îCh,
din colecţia deţinută de British
Museum.

Contabilitatea a avut însă de străbătut un drum lung până a

ajuns la ansamblul de principii coordonate într-un sistem contabil
coerent.
Pentru a-ţi înlesni cunoaşterea acestei evoluţii, să pornim
împreună într-o călătorie imaginară, în care ne vom întâlni, rând
pe rând, cu Heroninos, Appianus, Columella sau Pacioli,
personaje reprezentative în orice manual de istorie a
contabilităţii.
Primul popas îl vom face în cele ce urmează într-o zonă
situată în valea Nilului, la aproximativ 60 de km de Cairo. Te
întrebi, probabil, de ce acest prim popas în lunga călătorie ce ne
aşteaptă? Pentru că zona la care mă refer este un mic colţ de Rai,
cu viţă de vie şi livezi de măslini, în care totul te îmbie să rămâi,
dar şi pentru că aici, în urmele păstrate peste timp ale oraşului
Theadelphia, vom găsi peste 1000 de documente, incluzând
scrisori, conturi sau chitanţe, tot atâtea urme peste timp ale unei
organizări contabile. Regiunea o vom denumi generic
“Appianus”, după Aurelius Appianus, un consilier orăşenesc al
Contabilitatea – nimic mai simplu 5

Alexandriei, şi gazda noastră, în calitate de proprietar al acestei

regiuni.
Majoritatea documentelor amintite anterior îi sunt adresate
lui Heroninos, administrator al întregii regiuni timp de aproape
două decenii. Cu o administraţie centrală, cu o specializare a
fiecărei zone şi o reţea de transport proprie, regiunea Appianus
nu se va rezuma doar la a produce pentru consumul propriu, ci şi
la vânzarea unor produse către terţi. Cunoaşterea resurselor şi
controlul acestora la nivel central, vor permite şi stabilirea unei
politici unitare în privinţa preţurilor de vânzare.
Şi, pentru că vorbeam despre simplitatea conturilor
întocmite în această perioadă, să amintim câteva din trăsăturile
acestora:

 conturile sunt întocmite în aşa numitul format “day by

day“, cu înscrierea intrărilor sau plăţilor, în ordine
cronologică, într-o singură coloană;
 corespondenţa între elemente nu era cunoscută;
 conturile aveau un format standardizat în bună măsură,
ceea ce asigură comparabilitatea informaţiilor prezentate.

Un exemplu adesea prezentat în călătoriile prin istoria

contabilităţii îl aduce în atenţia noastră pe Columella. În dorinţa
sa de a lua cele mai bune decizii, acesta întocmeşte un veritabil
buget de venituri şi cheltuieli pentru o afacere în domeniul
viticulturii. Fără a detalia însă prea mult socotelile prietenului
nostru, să amintim câteva din punctele bune şi rele ale
raţionamentului acestuia:
 veniturile sunt determinate de vânzarea vinului produs;
 cheltuielile sunt aferente achiziţiei terenului,
echipamentului şi procesului de producţie;
 sunt ignorate deprecierea terenului şi a echipamentului,
contabilitatea neoferind la acel moment soluţii de
reflectare a acestora.
Contabilitatea – nimic mai simplu 6

Aminteam anterior despre relaţia de interdependenţă între

contabilitate şi dezvoltarea economică. Apărută iniţial în
regiunile deja menţionate, contabilitatea va parcurge un proces de
modernizare accentuată în Europa, odată cu dezvoltarea
economică a bătrânului continent. Apariţia ei era condiţionată de
existenţa unui sistem numeric accesibil şi de un mediu prielnic
pentru dezvoltare.
Simplitatea şi uşurinţa sistemului numeric indo-arab au
rezolvat prima dintre condiţiile amintite. Răspândirea în Europa a
sistemului numeric amintit a fost realizată cu ajutorul papei
Sylvestru al II-lea (999-1003). O contribuţie însemnată a fost şi
aceea a matematicianului Leonardo Pisano, care tratează cele
patru operaţii aritmetice fundamentale, precum şi diverse calcule
aplicate la nevoile comerţului.
A doua cerinţă, aceea legată de existenţa unui mediu
prielnic, era îndeplinită în interiorul republicilor italiene,
caracterizate printr-o puternică prosperitate economică.
De aceea, fără vreo urmă de îndoială, contabilitatea în
partidă dublă îşi are originea în Genova sau Veneţia, veritabile
centre ale comerţului în acea vreme. Apariţia şi dezvoltarea
contabilităţii în partidă dublă au fost aşadar determinate de
necesitatea ordinii în socoteli.
Din păcate, chiar dacă răspândirea cifrelor arabe are loc în
jurul anului 1000, cel mai vechi fragment de contabilitate, care a
fost descoperit, datează din 1211 şi reprezintă registre ale unei
bănci comerciale italiene.
Dincolo de toate avantajele unei evidenţe contabile riguros
organizate, propagarea contabilităţii în partidă dublă către alte
regiuni ale Italiei a reprezentat un proces de lungă durată, cu
piedici greu de trecut. Pe de o parte, era invocat “secretul
afacerilor”, pe de altă parte, contabilii se temeau ca divulgarea
Contabilitatea – nimic mai simplu 7

cunoştinţelor şi iniţierea altora în taina contabilităţii le-ar fi pus

în pericol locul de muncă sau ar fi diminuat preţuirea de care se
bucurau.
Un argument în sprijinul celor afirmate îl constituie
spusele lui Wolfgang Schweicker, un pioner în lumea lucrărilor
de contabilitate apărute în Germania la mijlocul secolului al-16-
lea: “Nu vreau să afirm că înaintea mea n-ar fi existat contabili
buni, de aceştia sunt şi astăzi, dar ei ţin contabilitate în secret şi
nu o dau la lumina zilei sau nu-şi dau osteneala să o arate şi
altora.”
Sub influenţa schimbărilor intervenite în mediul economic,
contabilitatea va parcurge la rândul ei drumul de la o formă
primară către una complexă, capabilă să satisfacă cerinţele tot
mai diverse ale utilizatorilor informaţiei contabile.
Cadrul îngust al tranzacţiilor efectuate pe baza de numerar
a fost lărgit o dată cu instituirea creditului. Faptele bazate pe
încrederea creditorului şi angajamentul debitorului de a-şi duce la
îndeplinire obligaţiile au constrâns contabilitatea să-şi dezvolte
aparatul de calcul.
După apariţia creditului, în sfera înregistrărilor au intrat,
alături de mişcările de bani şi mărfuri, datoriile şi creanţele.
Necesitatea de a oglindi aceste drepturi şi obligaţii a dat naştere
contului. La început, părţile lui erau aşezate una după alta:
deasupra debitul şi dedesubt creditul.
Acesta a fost, de fapt, punctul de plecare în evoluţia
contului spre forma clasică, cu debitul la stânga şi creditul la
dreapta. Debitul indica ceea ce persoana, al cărei nume îl purta
contul, a primit de la partenerul său, iar creditul ceea ce persoana
respectivă i-a dat acestuia.
Ulterior, conturilor de persoane li s-au alăturat cele pentru
mărfuri, bani sau alte bunuri. Personificarea conturilor a
continuat, considerându-se că fiecare cont poate fi asimilat unei
persoane sau că reprezintă o persoană.
Contabilitatea medievală italiană s-a bazat pe următoarele
registre principale:
Contabilitatea – nimic mai simplu 8

- memorialul;
- cartea mare;
- jurnalul.
În afară de aceste registre principale existau şi registre
“particulare”. Iniţial, memorialul a servit doar pentru operaţiunile
de credit.
Acest registru descriptiv alimenta cartea mare care, la
început, oglindea tot numai operaţiuni de credit, dar nu în forma
descriptivă, ci într-o prelucrare pe conturi individuale.
În jurnal se prelucra, în formule contabile, memorialul. În
vederea găsirii contului debitor şi a contului creditor apărea
mereu aceeaşi întrebare: cine primeşte şi cine dă? După stabilirea
conturilor corespondente, contul care primeşte se debita şi contul
care dă se credita.
Aminteam la începutul acestor rânduri ca rolul
contabilităţii era acela de a pune ordine şi de a permite
cunoaşterea rezultatului obţinut de către negustor. Este vorba însă
doar de un rezultat scriptic, diferit uneori de cel faptic, real.
Cunoaşterea soldurilor existente în contabilitate pentru clienţi,
furnizori, debitori, creditori ori bunuri, nu reflectă întotdeauna
situaţia adevărată a întreprinderii. Iată de ce apare ca necesară
inventarierea.
Pentru determinarea rezultatului, contabilul proceda după
cum urmează: din totalul soldurilor debitoare ale conturilor
scădea totalul celor creditoare şi compara rezultatul obţinut cu
inventarul precedent. Din păcate însă, este vorba de un rezultat
global, fără identificarea acelor operaţiuni care au generat profit /
pierdere.
Procedând astfel nu se reuşeşte o separare a rezultatului de
capitalul adus drept aport de către proprietar. Poate acesta a fost
unul din motivele care au determinat deschiderea unui cont şi
pentru proprietar. Dacă pentru un creditor există un astfel de
cont, de ce nu unul şi pentru proprietarul care aduce la rândul lui
bani şi/sau mărfuri pentru începerea afacerii?
La început acest cont purta chiar numele proprietarului. Un
şef contabil al unei case de comerţ a Fugger-ilor, care ţinea
Contabilitatea – nimic mai simplu 9

registrele sucursalei din Veneţia lucrează la un cont deschis pe

numele Jacob Fugger. Acest cont devine ulterior centrul
sistemului de conturi, oglindind capitalul comercial.
Să vedem acum ce se întâmpla cu capitalul în raport de
rezultatele obţinute. În cazul unor rezultate pozitive putem vorbi
de o creştere a capitalului, în timp ce în cazul pierderilor capitalul
scade. Aşa a luat fiinţă procedeul de înregistrare a profitului sau
pierderii obţinute direct în contul “Capital”, în credit pentru
profit, respectiv în debit pentru pierderi.
Iniţial nu au existat conturi subordonate contului “Capital”
în care să fie înregistrate rezultate parţiale. Era necesara însă
folosirea unui astfel de cont sintetic şi, astfel, apare contul de
“Profit şi Pierderi” (“Pro e Dommo”): diferenţa între totalul
debitului şi totalul creditului acestui cont reprezenta rezultatul
final. Soldul era apoi înregistrat în contul “Capital”, în credit
pentru profitul obţinut şi în debit pentru pierdere.
Din dorinţa de a separa rezultatele provenite din operaţiile
curente de cele din operaţiile întâmplătoare, apare un cont
“Noroc şi Nenoroc” pentru reflectarea rezultatelor determinate de
hazard. Este un cont subordonat contului de “Profit şi Pierderi”.
Aşadar, pe de o parte situaţia întreprinderilor era ilustrată
de conturi, iar pe de altă parte de inventar. Conţinutul conturilor
era apoi pus de acord cu rezultatele inventarierii.
Apare astfel, la sfârşit de exerciţiu, un nou procedeu care
prezenta în stânga sa bunurile şi debitorii, iar în dreapta capitalul
şi creditorii. Este vorba de bilanţ cu cele două structuri ale sale:
activul pentru bunuri şi creanţe, respectiv pasivul pentru sursele
de finanţare.
Existau, de asemenea, un bilanţ de deschidere, în care se
înregistrau la început de exerciţiu soldurile conturilor, şi un bilanţ
de închidere, care să reflecte situaţia lor la sfârşitul perioadei.
Aşadar, rădăcina conturilor se află în bilanţ, iar punctul final al
contabilităţii îl constituie tot bilanţul.
Odată declanşat, procesul dezvoltării contabilităţii duble va
dura aproape trei secole. De unde provine de fapt termenul de
contabilitate dubla? Răspunsul îl constituie egalitatea permanentă
Contabilitatea – nimic mai simplu 10

între activ şi pasiv, indiferent de modificările intervenite în masa

patrimoniului. Latura formală a înregistrărilor este, la rândul ei,
ilustrată prin echilibrul permanent între debitul şi creditul
conturilor.

Motto : ,, ubi non est ordo, ibi est confusio”.

Cu siguranţă, nu este un lucru uşor să scrii chiar şi numai

câteva rânduri despre un Maestru. Şi asta deoarece cuvintele sunt
adesea insuficiente pentru a ilustra imaginea pe care acesta o are
în sufletul fiecăruia din noi. Rândurile de faţă nu îşi propun
altceva decât să întredeschidă o uşă dincolo de care se află
povestea vieţii şi operei celui care a fost Luca Pacioli.

Luca Pacioli, născut în anul 1445, a

fost un adevărat renascentist, cu
vaste cunoştinţe în literatură, artă,
matematici, afaceri şi ştiinţă, într-un
moment în care scrisul reprezenta
pentru mulţi doar o taină.

Fără ca istoria să poată preciza cu exactitate data, Luca

Pacioli s-a născut între 1445 si 1450, în localitatea Borgo San
Sepolcro, la poalele muntelui Maggiore. Ortografierea corectă a
numelui său a rămas o problemă nesoluţionată de către lingvişti
şi istorici, astfel încât întâlnim mai multe variante: Luca Pacioli,
Luca Paciolo, Luca Paciolus sau Fra Luca di Borgo Sancti
Sepulcri.
Contabilitatea – nimic mai simplu 11

Primii ani din viaţă sunt trăiţi în spiritul franciscan al

familiei sale, spirit ce-l va determina mai târziu să intre în
Ordinul cu acelaşi nume. În jurul vârstei de 20 de ani, Pacioli
pleacă la Veneţia, în casa unui comerciant bogat, Antonio
Rompiasi, în calitate de învăţător al celor trei fii ai acestuia:
Bartolo, Francesco şi Paolo. De altfel, prima sa lucrare,
intitulată ,,De veribus quantitatis’’ este dedicată celor trei. Acesta
este momentul în care dobândeşte şi primele cunoştinţe în
domeniul operaţiilor comerciale.
În 1472 Pacioli intră în Ordinul Franciscan. Care să fi fost
motivaţia acestui demers? Poate spiritul franciscan călăuzitor al
copilăriei sale sau poate influenţa prietenului său Giuliano della
Rovere, nimeni altul decât viitorul Papa Jules al-2-lea ( 1503-
1513 ). Trei ani mai târziu ( 1475 ) îl găsim ca profesor de
matematici la Universitatea din Perugia. Şederea sa aici durează
doar cinci ani, după care începe o călătorie în afara Italiei pentru
a studia filosofia şi teologia.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, Pacioli dobândeşte titlul
de Maestru, cel mai înalt titlu pentru studii academice (cel de
doctor fiind specific doar pentru medicină şi drept).

Coperta lucrării Summa de

Arithmetica, Geometria,
Proportioni et Proportionalita,
ediţia 1523, aparţinând
Bibliotecii Profesiei Contabile
din Edinburgh.

După treceri episodice prin Roma (1489), Napoli (1490) şi

Padova, Pacioli se retrage la Borgo San Sepolcro pentru a pregăti
lucrarea sa de referinţă ,,Summa de arithmetica, geometria,
Contabilitatea – nimic mai simplu 12

proportioni et proportionalita”. Apărută în anul 1494 la Veneţia,

lucrarea este considerată ca reprezentând primul tratat general de
aritmetică, aritmetică practică şi de algebră care a fost publicat.
Contabilităţii îi este rezervat capitolul intitulat ,,Particularis de
computis e scripturris “. Un aspect extrem de important este
faptul că autorul nu atribuie lucrării un caracter de originalitate,
el însuşi considerând-o doar o compilaţie reuşită. De asemenea,
Pacioli nu precizează dacă cunoştinţele prezentate sunt inspirate
din scrieri anterioare sau din practica finanţiştilor şi
comercianţilor vremii. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este
influenţa experienţei veneţiene, la acea vreme un veritabil centru
al comerţului. De altfel, însuşi Pacioli numeşte metoda de
contabilitate prezentată drept metoda veneţiană.
Şi totuşi, dincolo de imensa contribuţie adusă dezvoltării
ulterioare a contabilităţii, lucrarea va atrage după sine o serie de
reproşuri. Astfel, Fabio Besta, un reputat istoric al secolului al-
XIX-lea, îi reproşează lui Pacioli, în lucrarea sa ,,La Ragioneria”
( 1871 ) tocmai neprecizarea surselor utilizate. Mai mult, pornind
de la faptul că Pacioli nu a fost un veritabil contabil, Besta
considera că acesta ar fi găsit cunoştinţele prezentate în Summa
într-o lucrare anterioară. Istoricul aminteşte în acest sens un
manuscris al maestrului Troilo de Cancellariis.
Sigur că existenţa unei şcoli veneţiene de contabilitate la
acea vreme nu este pusă la îndoială, dar marele merit al lui
Pacioli rămâne acela de a fi reunit într-o lucrare cunoştinţele
existente, permiţând astfel răspândirea lor în întreaga lume
(lucrarea va fi tradusă în cinci limbi).
Începând cu anul 1496 îl găsim pe Pacioli la Milano unde,
la invitaţia Ducelui Lodovico Sforza, predă matematicile. Este
perioada în care se întâlneşte cu figuri proeminente ale epocii,
între care şi viitorul său prieten Leonardo da Vinci. Perioada
milaneză este însă de scurtă durată, dată fiind campania militară
franceză, condusă de Louis al XII-lea ( 1499 ). Primii zori ai
secolului al XVI-lea îl găsesc pe Pacioli la universităţile din Pisa,
Bologna sau Florenţa. Este o perioadă în care publică noi lucrări
în domeniul matematicilor. În 1510, obosit probabil de eterna sa
Contabilitatea – nimic mai simplu 13

căutare, se retrage, unde altundeva, decât la Borgo San Sepolcro

unde este numit comisar al Mănăstirii din Sepolcro.
Ultima mărturie a existenţei sale o reprezintă chemarea sa
la Roma, în anul 1511, de către Papa Leon al X-lea, cunoscut ca
un mare protector al artelor şi ştiinţelor. Ca o ironie a vieţii, data
morţii celui care a fost Luca Pacioli rămâne, ca şi momentul
naşterii sale de altfel, necunoscută cu exactitate (undeva în anul
1517 potrivit biografului Ricci). Dincolo de urmele timpului,
lucrarea sa rămâne un moment de referinţă în evoluţia
contabilităţii. Ca un omagiu peste timp pentru continua sa
căutare, aceste rânduri nu se pot încheia altfel decât cu un
,,Grazie Maestro”.

Curiozitatea specifică ţie, dragul meu student, mă obligă să

întredeschid şi o uşă dincolo de care vom afla doar un fragment
din povestea contabilităţii româneşti. Cu siguranţă, personalităţi
precum Cantemir, Bălcescu, Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion
Ionescu de la Brad, Emanoil Ioan Nichifor sau Virgil Madgearu
nu pot lipsi din nici un manual de istorie economică.
Prin adoptarea unor concepţii progresiste sau chiar prin
realizarea unor studii economice originale, literatura economică
românească îşi face simţită prezenţa începând cu sec. al XIX-lea.
Astfel, în 1819, la Iaşi, apare „Didascalia”, un veritabil manual
despre comerţ, finanţe şi calcule contabile, scris în limba greacă.
După o aşteptare de douăzeci de ani, în Scheii Braşovului
iese de sub lumina tiparului „Pravila comerţială” avându-l ca
autor pe Emanoil Ioan Nichifor. Nu trebuie omis faptul că în anii
’30, la Şcoala Comercială a Capelei româneşti din Braşov, se
predau cunoştinţe despre contabilitate, legislaţie economică, etică
şi psihologie comercială. „Pravila comerţială” conţine, de altfel,
primele principii ale contabilităţii în partidă dublă.
Contabilitatea – nimic mai simplu 14

Un alt centru remarcabil al învăţământului economic

românesc îl va reprezenta Academia Mihăileană din Iaşi,
începând cu anul 1842, centru ce se poate mândri cu profesori
precum Ion Ghica sau Ion Ionescu de la Brad.
Perioada scursă până la sfârşitul secolului al XIX-lea va fi
una a apariţiei a numeroase traduceri, dar şi lucrări originale în
domeniul contabilităţii, în aşezăminte de cultură economică, cum
ar fi Bucureşti, Braşov, Iaşi sau Galaţi. Prima jumătate a sec. XX
va fi una de rapidă ascensiune a culturii economice româneşti.
Este perioada în care la Bucureşti ia fiinţă Academia de Înalte
Studii Comerciale şi Industriale (anul 1913). O a doua academie
de profil se înfiinţează la Cluj în anul 1920.
Fără a omite în vreun fel rolul jucat de celelalte centre de
învăţământ economic superior, să ne oprim în cele ce urmează
asupra şcolilor de la Bucureşti şi Cluj.
La Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale,
şcoala profesorului Spiridon Iacobescu va demonstra
universalitatea patrimoniului şi permanenta egalitate a
structurilor acestuia. Patrimoniul este definit drept un ansamblu
de drepturi şi obligaţii cu respectivele lor obiecte de drepturi şi
obligaţii, evaluabile în bani. Iată aşadar, pe de o parte realităţi
concrete, iar pe de altă parte raporturi juridice privind aceste
realităţi.
Împotriva scolii patrimonialiste de la Bucureşti, în oaza
economică de la Cluj, prof. Ion Evian va încerca, în lucrarea
„Teoriile conturilor”, să înlăture elementele juridice din
contabilitate. Adept al literaturii germane, autorul consideră
contabilitatea doar un supliment aritmetic al ştiinţei economiei
întreprinderilor.
În prezent, contabilitatea românească îşi caută drumul său
spre o lume accesibilă până mai ieri doar în paginile unei cărţi.
De la un sistem a cărui principală caracteristică o reprezenta
rigurozitatea, către unul în cadrul căruia contabilului i se oferă
posibilitatea de a alege alternativa cea mai apropiată de realitate,
de la un adevăr absolut către o mulţime de interpretări ale
acestuia, nu este, cu siguranţă, o simplă călătorie de vacanţă.
Contabilitatea – nimic mai simplu 15

Între orgolii sau interese, adesea opozabile, contabilitatea

încearcă, cu paşi mărunţi, să devină un limbaj comun şi dincolo
de frontierele naţionale. Mărturie stau reglementările adoptate în
ultimii ani, fiecare dintre acestea semănând parcă cu buzduganul
aruncat de contabilitatea românească înaintea paşilor săi spre
lumea celor puternici.
“Prevederea este adevăratul curaj”, spunea Euripide în
antichitate. Orice anticipare pertinentă îşi are temeiul în
cunoaşterea veridică a elementelor din trecut.
În dorinţa sa de a deveni tot mai puternică, contabilitatea
apelează la calculul costurilor, la analiza comparativă şi, nu în
ultimul rând, la calcule previzionare. Ea este chemată să ofere
informaţii exacte asupra situaţiei economice a unei entităţi.
Practic, dintr-un judecător al trecutului, contabilitatea devine un
consilier al viitorului.
Manifestarea unui interes sporit pentru costurile
determinate de propria activitate şi controlul exercitat asupra
acestora constituie un argument forte, în opinia autorului, al
oricărui raţionament economic. În sprijinul celor afirmate să ne
amintim de spusele lui Andrew Carnegie potrivit căruia “succesul
depinde de obţinerea unor informaţii reale despre costurile
directe ale propriei activităţi; pentru aceasta a fost creată
contabilitatea; pentru restul, încrederea şi intuiţia sunt
suficiente”.
Contabilitatea – nimic mai simplu 16

 Codul lui Hammurabi – mărturie scrisă

a unui ansamblu de reguli referitoare la
activitatea comercială.
 Theadelphia – veritabilă bibliotecă a
unor înscrisuri contabile.
 Rolul jucat de apariţia banilor şi a
sistemului numeric indo-arab în
dezvoltarea practicilor contabile.
 Luca Pacioli – promotor al partidei
duble.
 Contabilitatea românească şi drumul
său către Lumea Nouă.