GESTIUNE BANCARĂ

- Suport de curs -

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA BANCARĂ

Sistemul bancar, subsistem al economiei naţionale, are în componenţa sa o bancă centrală şi

bănci comerciale specializate şi universale.
Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului economico-financiar, acestea
contribuind direct la configurarea dimensională, structurală şi calitativă a finanţării economniei,
instrumentele, tehnicile, consistenţa şi finalităţile finanţării depinzând hotărâtor de caracteristicile
sistemului bancar, de completitudinea reglementativă şi organizaţională a sistemului, de coerenţa şi
compatibilitatea funcţională ale entităţilor sistemului, precum şi de capacităţile şi abilităţile
subiecţilor din cadrul sistemului.
Diversitatea şi complexitatea activităţilor bancare, diferenţierea şi specializarea
instrumentelor financiare utilizate de către acestea, delimitările şi complementările instituţionale, şi
îndeosebi implicarea masivă a băncilor pe toate segmentele pieţei financire, în condiţiile unei
evoluţii internaţionale şi globale a sistemului bancar au plasat banca, în calitate de instituţie
financiară a intermedierii şi transformării, în poziţia de avangardă a proceselor înoitoare şi
restructurative specifice sistemului financiar actual.
Putem spune că, în spaţiul financiar, banca face jocurile, face şi desface pieţe financiare,
orientează şi dimensionează fluxurile de lichidităţi, ajustează oferta, dar şi cererea de lichidităţi,
induce preţuri, rate, cursuri, seduce clienţii prin sclipicioasele produse şi servicii bancare (adesea
cu conţinut şi caracteristici absconse, esoterice), generează, întreţine, acoperă şi transferă riscuri,
dar şi menţine şi stimulează stabilitatea economică dinamică, altfel spus, banca devine treptat, şi
sub impactul informatizării şi desubstanţializării monedei, o necesitate a civilizaţiei, la expansiunea
căreia contribuie şi banca.
Prin menirea sa banca colectează depozite şi furnizeză credite, finanţează un segment de
consumatori de lichidităţi din disponibilităţile altui segment, activizând şi fluidizând moneda,
pompând resurse financiare destinate dezvoltării, investiţiilor, dar şi consumului, şi prin aceasta
contribuind la dereglarea inflaţionistă, şi nu numai, a economiei, adesea cantonând fluxurile de
lichidităţi într-un spaţiu al jocurilor financiare, speculative adesea, uneori reverberative, punctual
rebarbative şi perverse şi din păcate adverse, oricum rupte de o realitate care nu mai recunoaşte
nominalul, moneda ca o haină etalonată după propria măsură, ci ca o cămaşă de forţă sau ca un
voal inconsistent şi neprotector.
În acest sens creditul bancar constituie calea principală de transfer al lichidităţilor
disponibile, dominând atât prin dimensiuni, dar şi prin impact finanţarea economiei, ratele dobânzii
bancare, implicit cele directoare ale băncilor centrale sau ale centrelor financiare, dirijând mişcarea
pieţelor, a cererii şi ofertei de lichidităţi, creditele bancare contribuind la alocarea resurselor
financiare în economie, la alegerea priorităţilor şi, în ultima instanţă, la stabilirea configuraţiei
viitoare a economiilor, la inducerea nivelului, structurii şi calităţii vieţii viitoare a populaţiei.

2. CONŢINUTUL ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI GESTIUNII BANCARE

Studiul problematicii gestiunii, în general, a gestiunii bancare, în special, presupune

identificarea, cunoaşterea şi abordarea semnificaţiilor, interdependenţelor, componentelor noţiunii,
a conceptului acceptat, atât de teoria cât şi de practica profesională, bancară.
Definirea conceptului de gestiune presupune cunoaşterea, pe de o parte a acelor patternuri
de manifestare a acesteia, susceptibile a creiona un traseu, relativ uşor de recunoscut, iar pe de altă
parte reprezentarea caracterelor specifice, fiecărui proces de gestiune, capabile să deconspire
laturile, componentele, funcţionalităţile şi ipostazele diverse ale acesteia.
Discursul cu privire la o secvenţă rezonantă a gestiunii şi anume gestiunea bancară include
obligatoriu noţiunile de administrare (exercitarea dreptului de a dispune de un patrimoniu),
organizare (urmărirea unei evoluţii corespunzătoare), orientare în sensul optimizării şi control în
vederea realizării obiectivelor propuse. Toate acestea afirmate în condiţiile responsabilizării
gestionarului pentru fiecare dintre etapele procesului de gestiune.
Gestiunea bancară este astfel, considerată un concept complex. Ea trebuie tratată etapizat şi
global împreună cu noţiunea de responsabilitate.
Înţelegerea noţiunii în ansamblul corelat al tuturor laturilor sale şi acţionarea acestora în
scopul înlăturării efectelor negative ale evoluţiei din sfera respectivă de activitate, conferă
conceptului substanţă şi introduce obligatoriu în ecuaţie noţiunea de risc.
În esenţă, Gestiunea bancară este terenul de întrepătrundere a politicilor, administrării,
deciziei şi controlului bancar, presupunând utilizarea eficientă a fondurilor băncii, capitalul propriu
plus resursele atrase, optimizarea veniturilor şi cheltuielilor pentru atingerea obiectivelor de
creştere şi dezvoltare, performanţă şi profit.
 Gestiunea bancară înseamnă astfel un comportament orientat către performanţă.
Gestiunea bancară înseamnă organizarea şi funcţionarea unor adevărate centre de profit ale
băncilor.
Gestiunea bancară înseamnă îmbunătăţirea portofoliului activelor şi pasivelor băncilor, în
conditii de administrare profesionistă a riscurilor ( de credit, de rată a dobânzii, de schimb, de
lichiditate, de solvabilitate, de piaţă, etc.).
Gestiunea bancară înseamnă, până la urmă, un raport optim între dobânda activă şi
dobânda pasivă.
Pornind de la asemenea consideraţii cu privire la conceptul de gestiune bancară este evident
că necesitatea existenţei acesteia se relevă aproape automat. Din cele prezentate mai sus rezultă că
structura sistemului bancar, a unităţilor bancare, banci universale şi specializate membre ale
sistemului, reclamă existenţa unor acţiuni şi comportamente, evaluări şi decizii, determinate, în
principal de:
a. Volumul mare de activitate desfăşurată în bănci şi dependenţa rezultatelor
financiare ale bancilor de rezultatele financiare ale clienţilor;
b. Standardele financiare internaţionale în funcţiune;
c. Structura diversă a veniturilor şi cheltuielilor bancare;
d. Influenţa deosebita a pieţei interbancare asupra activităţii unităţilor bancare;
e. Diversitatea şi nevoia perfecţionării produselor şi serviciilor bancare;
f. Existenţa activelor bancare neperformante;
g. Nevoia existenţei unui control propriu finalist şi eficient;
h. Ponderea mare a operaţiunilor în valută în totalul operaţiunilor desfăşurate cu
clientela;
Existenţa unui mediu concurenţial puternic accentuează efectul tuturor acestor elemente şi
conduce la necesitatea unei mai bune funcţionări a sistemului, a componentelor sale, a comunicării
şi funcţiei financiare.

3. CONCEPTUL DE PRODUSE BANCARE

Instituţia bancară urmăreşte atragerea de resurse (constituirea de depozite controlabile sau

necontrolabile) şi plasarea acestora (acordarea de credite) către stat, populaţie sau intreprinzători.
 Urmărind structura bilanţului, colecţia de pasive a acestuia este reprezentată de produsul
bancar numit depozit, iar colecţia de active e reprezentată în special de produsul bancar numit
credit.
Produsele bancare sunt considerate un rezultat al activităţii derulate de bănci şi prezintă
următoarele caracteristici:
a. Sunt imateriale. Nu se supun unei uzuri fizice şi morale, motiv pentru care îmbătrînesc
greu şi foarte greu.
b. Nu sunt protejate pentru brevete. Îndeplinesc condiţiile de uniformitate, diferă puţin de
la bancă la bancă, prezintă elemente de fond similare
c. Sunt condiţionate de reglementări bancare şi fiscale. Apariţia lor, diversificarea sau
perfecţionarea se realizează ca efect al legii
d. Sunt derulate cu clientela, nefiind supuse unui proces de revânzare sau redistribuire . De
aceea instituţia bancară este obligată să extindă activitatea în teritoriu, acolo unde
clientela este prezentă şi derulează activităţile care permit finanţarea prin credit.
e. Beneficiază de activităţi cu potenţial inovativ. Sunt perfecţionate şi diversificate pe
măsura intensificării concurenţei şi apariţiei unor norme şi reglementări de natură să
limiteze sau să extindă acţiunea acestora.
f. Conţin un set minimal de parametri, au un cost, un randament, un cod de securitate şi
beneficiază de măsuri de siguranţă specifice.
g. Sunt abandonate atunci când devin mai puţin rentabile sau când reglementările şi
normele bancare impun acest lucru.

Cererea de produse bancare este eterogenă. Activitatea instituţiilor bancare se derulează

într-un anumit spaţiu economic, acestea urmând a fi prezente cât mai aproape de locul de derulare
al operaţiunilor clientului în condiţiile în care acesta poate în orice moment să deplaseze centrul
afacerilor sale, banca fiind astfel nevoită să deschidă puncte de lucru pentru a fi în măsură să
întâlnească cererea acestuia.
Cererea de produse bancare este deseori imatură, în condiţiile în care clientela poate avea
un comportament financiar neadecvat, dispusă fiind să facă apel la produsele bancare, dar
incapabilă să le gestioneze profitabil. De aceea banca urmăreşte segmentarea clientelei şi crearea
unui fişier pentru fiecare client în parte, care să conţină date şi informaţii cu privire la categoria
socio-profesională, venit, vârstă, înclinaţie către economii sau consum în cazul persoanelor fizice,
şi talie financiară sau anvergură monetară, sold mediu al contului, număr de operaţiuni derulate,
rentabilitate şi profitabilitate în cazul persoanelor juridice. Asociate produselor bancare sunt
operaţiunile de activ şi pasiv derulate cu ajutorul unor tehnici bancare specifice.
Piaţa produselor şi serviciilor se diferenţiază semnificativ de piaţa altor servicii,
specificitatea acesteia fiind generată de natura produselor şi anume:
Produse pure obţinute exclusiv din munca angajaţilor, ce se referă la consultanţă, inginerii
financiare, evaluări, etc
Produse mixte care îmbină munca angajaţilor cu utilizarea bunurilor de echipament, printre
care se numără efectuarea încasărilor şi plăţilor în numele şi la ordinul clienţilor.
Produse care au drept suport capitalul, în formula lor de bază fiind reprezentate de depozitele
constituite şi creditele acordate, situaţie reflectată în bilanţul contabil.

4. BARIERE DE INTRARE PE PIAŢA PRODUSELOR BANCARE

Ameninţarea intrării de noi competitori pe piaţa produselor şi serviciilor bancare a condus

la instituirea unor reglementări specifice numite bariere de intrare în sistemul bancar care exercită
o influenţă semnificativă asupra concurenţei în domeniu.
Scopul principal al acestor bariere îl reprezintă asigurarea perenităţii instituţiei de credit,
urmărindu-se ca în cazul unor modificări majore, banca să poată menţine un nivel care să permită o
funcţionare corespunzătoare.
Barierele de intrare crează responsabilităţi şi constrângeri legate de administrarea,
organizarea şi controlul patrimoniului, de comportamentul acţionariatului, angajatorilor şi
angajaţilor, de suportul financiar, informaţional şi tehnologic.
Principalele bariere de intrare pe piaţa bancară sunt:
1. Dimensiunea minimă a capitalului diferă de la ţară la ţară şi se raportează la tipul
activităţii desfăşurate de bancă. Se modifică periodic funcţie de gradul de dezvoltare al
economiei monetare şi al celei reale.
2. Participarea la capitalul instituţiei bancare impune o serie de măsuri adoptate în cadrul
de reglementare european, după cum urmează:
a) Atitudini nefavorabile pentru un singur deţinător al capitalului. Se evidenţiază
un singur punct de vedere, iar deciziile cu privire la cativitatea băncii sunt luate
de către un singur acţionar
b) Nu se promovează situaţii în care capitalul este împărţit 50%-50% de către două
persoane sau două grupuri. În această situaţie, în cazul unor interese divergente
se crează o criză la nivelul conducerii instituţiei.
 c) Nu se promovează situaţii în care capitalul este excesiv de diluat, caz în care
procesul de luare a deciziilor este afectat.
d) În condiţiile participării la capital a unor societăţi nonbancare, fără experienţă în
domeniu, Banca Centrală poate solicita o garanţie fermă din care să rezulte
angajamentul că vor funcţiona durabil şi sustenabil pe piaţa bancară.
e) Demararea procesului de integrare monetară şi bancară europeană a creat
posibilitatea înfiinţării de instituţii bancare în orice stat al Uniunii Europene fără
o aprobare specială din partea autorităţii monetare a ţării de domiciliu. Această
situaţie a condus la intensificarea concurenţei pe piaţa produselor şi serviciilor
bancare, în condiţiile în care banca respectivă se supune reglementărilor şi
normelor din ţara de origine. Sunt înregistrate o serie de excepţii, ca de exemplu:
atunci când politica monetară de restrângere a activităţii de creditare promovată
de Banca Centrală din ţara de domiciliu este implementată în sistemul bancar
respectiv, instituţia bancară trebuie să se supună obiectivelor propuse de Banca
Centrală din ţara de domiciliu, după cum măsurile şi acţiunile de protecţie a
consumatorilor din ţara de domiciliu trebuie respectate şi de societatea străină.
3. Prezentarea unui plan de afaceri viabil de către grupul de iniţiativă constituit pentru
înfiinţarea băncii, prin care acesta să declare natura şi tipologia produselor, servociilor,
operaţiunilor şi tehnicilor ce urmează a fi utilizate
4. Verificarea calităţii participanţilor la capital. Aceştia trebuie să dovedească suprafaţă
financiară, anvergură monetară şi experienţă bancară. Dacă nu se îndeplinesc aceste
condiţii există posibilitatea apelului la un garant sau la o persoană care să orienteze
activitatea şi să supravegheze prudenţial instituţia respectivă.
5. Competenţa şi moralitatea din partea echipei de conducere . Managementul băncii
trebuie să posede calităţi profesionale şi onorabilitate în condiţiile manifestării unui
spirit deontologic.
6. Bariere tehnologice. Instituţia bancară nou înfiinţată este obligată să deţină un suport
tehnologic adecvat şi corespunzător, care să facă posibilă colaborarea şi realizarea
transferurilor, plăţilor, garanţiilor în condiţii de uniforme şi performante. Achiziţia de
tehnologie este costisitoare şi necesită o perioadă lungă de recuperare a investiţiei.
7. Bariere de notorietate. Notorietatea asumă existenţa unei rezonanţe în sistemul bancar
care să ofere clientelei suficientă încredere, iar investitorilor siguranţa că fondurile
plasate vor fi rambursate la termen. Notorietatea se capătă în timp (minim 5 ani pentru
ca instituţia bancară respectivă să fie credibilă, să-şi creeze un nume).
 8. Bariere de mobilitate. Se referă la capacitatea băncii de a se extinde în teritoriu, de a fi
cât mai aproape de locul desfăşurării afacerilor clientelei. O reţea de sucursale, agenţii
şi puncte de lucru extinsă conduce la atragerea unui mare număr de clienţi şi asigurarea
unor servicii într-un timp mai scurt.
9. Bariere strategice. Se referă la perspectiva derulării afacerilor bancare, la capacitatea
băncii de a introduce produse şi servicii noi, de a perfecţiona pe cele existente ca
urmare a unor inovaţii financiare, şi în general la modul de interacţiune cu mediul de
afaceri din ţara respectivă.

5. SISTEMUL BANCAR ŞI PROCESUL DE GESTIUNE

Pentru a concepe şi considera gestiunea bancară ca un ansamblu corelat de procese şi

mecanisme este obligatoriu de studiat influenţa unor acţiuni şi comportamente de natură financiară
şi monetară asupra activităţii bancare.
Băncile comerciale, universale şi specializate, considerate de rang secund, îşi asumă un rol
mai amplu, mai agresiv sau mai restrâns, mai limitat în funcţie de dimensiunea acestora, financiară,
organizaţională, informaţională.
Extinderea reţelei în teritoriu, prin sucursale şi agenţii, reprezintă o modalitate de creştere a
potenţialului bancar şi dezvoltare a procesului de gestiune. Această extindere trebuie corelată cu
potenţialul financiar şi organizaţional al entităţii bancare, cu capacitatea acesteia de a atrage şi
constitui depozite, concomitent cu posibilitatea şi disponibilitatea de a diversifica, perfecţiona şi
acorda o gamă cât mai variată de servicii bancare.
Gestiunea trebuie să păstreze eficienţa şi să protejeze totodată de parteneri şi clienţi
necompetitivi, canalul creditului, ca principal mijloc de atingere a obiectivelor fixate. Esenţial
pentru activitatea de gestiune este să se respecte cerinţele prudenţiale formulate atât pentru
extinderea reţelei de unităţi bancare, cât şi pentru administrarea resurselor şi plasamentelor
băncii.
Activitatea de extindere în teritoriu asumă existenţa unei relaţii directe între banca centrală
şi băncile comerciale, actorii principali în procesul de gestiune bancară. Relaţia decurge din litera
şi spiritul legii bancare, în sensul aprecierii oportunităţiilor şi provocărilor zonei respective şi
autorizării de către banca centrală a deschiderii de sucursale şi agenţii de către băncile
comerciale. Acest tip de reglementare fereşte banca comercială de tendinţele de dezvoltare
abuzivă şi protejează climatul bancar expus permanent riscurilor şi inceritudinii.
 Se poate aprecia că există atât efecte pozitive cât şi efecte negative generate de
reglementările şi normele prudenţiale ale băncii centrale cu privire la extindere. Negative
deoarece sunt pentru băncile de rang secund limitative, restrictive şi în consecinţă diminuează
posibilităţile de profit. Pozitive, menite să preîntâmpine, amelioreze, micşoreze riscurile şi astfel
potenţial probabilele pierderi.
In ansamblu crează condiţiile unei dezvoltări echilibrate, sănătoase şi mai ales sustenabile a
sistemului bancar, o funcţionare echitabilă pentru toate băncile de rang secund, creând astfel
premisele unei gestiuni bancare performante.
In acest sens se crează şi relaţia dintre banca centrală şi băncile comerciale cu privire la
gestionarea activelor şi pasivelor, relaţie marcată prin reglementări şi norme prudenţiale care să
asigure o protecţie sănătoasă faţă de risc şi un climat concurenţial care să favorizeze obţinerea de
performanţe financiare.
Normele bancare impun clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente
acestora şi constituirea de provizioane specifice.
Băncile sunt astfel obligate să cunoască cât mai bine clientela, să dezvolte strategii
relaţionale pentru fiecare segment de clienţi, pentru fiecare produs bancar în parte. Procesul de
selecţie trebuie riguros fundamentat, urmărindu-se respectarea unor condiţii minime de garantare
şi prudenţă.
Astfel în funcţie de performanţele financiare ale beneficiarilor, creditele sunt grupate în
cinci categorii distincte notate de la A la E, care prezintă în ordine descrescătoare situaţia
generală a clientului în calitate de utilizator de credite.
În ceea ce priveşte serviciul datoriei, aprecierea are trei trepte: bun (plata la scadenţă sau
întârzieri până la 7 zile), slab (cu întâzieri până la 30 zile) şi necorespunzător (cu întârzieri pete
30 zile).
Combinarea celor două clasificări conduce la formularea unei a treia modalităţi de
departajare, tot în cinci trepte: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere. Se
realizează astfel o îmbinare între calitatea beneficiarului de credit şi modul în care acesta asigură
serviciul datoriei.
În funcţie de această ultimă metodă se aplică norme diferenţiate ale provizioanelor şi anume
0%, 5%, 20%, 50%, 100%.
Banca centrală procedează la delimitarea, restrângerea sau interzicerea desfăşurării unor
activităşi de către băncile comerciale, considerate riscante şi surse de profit iluzorii, cu efect
negativ asupra procesului de gestiune. Este vorba de:
 - angajarea băncilor comerciale în comerţul cu bunuri mobile sau imobile, altele decât
executările silite ale clienţilor rău platnici, sau cele strict necesare desfăşurării activităţii
bancare
- promovarea forţată a propriilor acţiuni în raporturile cu clienţii băncii
- utilizarea, prea largă, a plasamentelor bancare în valori mobiliare (nu poate depăşi
100% din fondurile sale proprii)
- investiţii în acţiuni emise de societăţi comerciale, altele decât băncile (nu poate depăşi
50% din fondurile proprii ale băncilor).

In felul acesta, prin restrângerea sau interzicerea celor de mai sus se urmăreşte o angajare
prudentă în administrarea resurselor, contracarând tendinţele abuzive, agresive sau negândite ale
unor gestionari.

6. BĂNCILE COMERCIALE ŞI PROCESUL DE GESTIUNE

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume colectiv, societăţi anonime

sau ale statului care concentrează capitalurile disponibile din economie pe care le pun la dispoziţia
subiecţilor economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este aceea care, pe de o
parte, “cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte “vinde”
banii acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca atare, banca se identifică,
în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare. Se poate spune că acumularea
resurselor de creditare şi plasarea lor este “cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De aici, derivă şi
funcţiile economice ale băncii.
În ansamblul lor băncile îndeplinesc următoarele funcţii:
 atragerea disponibilităţilor monetare, temporar libere, ale subiecţilor
economici sub formă, în principal, de depozite şi transformarea acestora în capital de
împrumut, fără existenţa caselor de economii, a băncilor şi sistemului financiar, aceste
resurse nu ar putea fi transformate în capital şi ar rămâne nefolosite, ca monedă pasivă;
 acordarea, distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, sub formă de
credite, diferiţilor subiecţi economici, în vederea completării capitalurilor proprii ale
 acestora, băncile, prin mobilizarea disponibilităţilor, devenind intermediari între deţinătorii
capitalurilor de împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri.;
 emisiunea şi, deci, punerea în circulaţie de monedă de hârtie, monedă
divizionară, cât şi monedă de cont, băncile acordând credite nu numai din sumele atrase din
afară sub forma depunerilor, ci şi prin emiterea de angajamente proprii, ameliorând astfel
calitatea creanţelor şi angajamentelor din economie, amplificând volumul mijloacelor de
plată şi al creditelor;
 crearea instrumentelor de credit ale circulaţiei mărfurilor, limitându-se astfel
cantitatea de numerar din economie;
 asigurarea, păstrarea sumelor deponenţilor, efectuarea rapidă a plăţilor şi
viramentelor, furnizarea informaţiilor cerute, prestarea de servicii financiare pentru
întreprinzători şi în beneficiul statului.
În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este necesar, cu deosebire,
să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificaţie:
Băncile apar, tot mai mult, ca intermediari financiari cu caracter specific;
Se accentuează procesul de concurenţă în sistemele bancareoccidentale şi, totodată,
evoluţiile în direcţia integrării economice şi monetare;
Tranziţia la economia la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a
activităţii bancare în ţările în care ea se realizează.
Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru constituirea, creşterea
volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de finanţare, ea scumpeşte aceste resurse,
multiplică intermediera şi poate întârzia finanţarea, şi ca urmare, finanţarea directă a agenţilor
economici, prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit, ocupă ponderi destul de
ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, aportul băncilor şi al altor intermediari financiari în
finanţarea agenţilor economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul de
ridicat, reprezentând 60 – 70 % din total.
Procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se accentuează prin tendinţa
universalizării operaţiunilor bancare, a dispariţiei multora dintre compartimentările legate de mai
vechea specializare a băncilor.
Se apreciază că sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de mobil. Realizarea
“Europei Monetare”, care implică liberalizarea completă a mişcării capitalului şi a prestărilor de
servicii între ţările U.E., reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile europene, aceasta
reprezintând un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii coordonării în activitatea
bancară internaţională.
Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel, iar formele pe care le-au
îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt
predominante.

7. LICHIDITATEA BANCARĂ ŞI INSTRUMENTELE DE INFLUENŢĂ ASUPRA

ACESTEIA

Lichiditatea este considerată o fracţiune a monedei băncii centrale, ce poate fi

procurată de băncile sistemului prin împrumuturi de la BC, prin vânzarea de titluri de creanţă
pe pieţele financiare sau prin constituirea unor depozite controlabile sau necontrolabile, ca
urmare a atragerii de resurse de la întreprinzători şi persoane fizice.
Principalele instrumente de esenţă monetară cu influenţă asupra lichidităţiii bancare
sunt :

 refinanţările, în mod direct, prin rescont şi indirect prin intermediul pieţei monetare
 operaţiunile de open market
 rezervele minime obligatorii
Refinanţările au avut (1980) pondere de peste 60% în operaţiunile băncilor din
Europa, pentru ca la sfârşitul anului 1999, ponderea lor să scadă, şi să ajungă la aproximativ
30-40%.
Influenţa refinanţării asupra lichidităţii bancare se manifestă în condiţiile în care
banca centrală BC crează monedă de prim rang şi o acordă băncilor universale şi specializate,
membre ale sistemului.
BC urmăreşte realizarea unor operaţiuni de echilibrare şi sterilizare a excesului de
lichiditate în condiţiile unor intervenţii directe ale acesteia pe piaţa valutară.
Sterilizarea reprezintă operaţiunea sau setul de operaţiuni desfăşurat de BC pentru
neutralizarea efectului negativ al intervenţiei pe piaţa valutară. Când BC cumpără valută
crează automat un excedent de lichiditate pe piaţa monetară şi ca urmare acţionează pentru
absorbţia acestuia prin cumpărarea de monedă naţională.
 BC utilizează oferta de monedă pentru a spori lichiditatea în sistemul bancar şi pentru
a relansa activitatea în economia reală, după cum poate reduce oferta de monedă şi diminua
lichiditatea având drept consecinţă restrângerea activităţii din economia reală.
A. Rescontul (R)
Instrumentul direct utilizat de BC în relaţia cu băncile de sistem este numit rescont şi
considerat o refinanţare a activităţii sistemului bancar.
Rescontul este o formă de împrumut garantat acordat de BC, în monedă de prim rang,
băncilor universale şi specializate, contra cedării portofoliului de titluri financiare sau efecte
comerciale. Preţul operaţiunii se numeşte taxă de rescont sau taxă oficială a scontului.
De obicei BC se limitează la rescontarea efectelor comerciale avalizate, dar în funcţie
de politica de refinanţare poate accepta şi efecte comerciale neavalizate, fie în pensiune fie în
gaj.
Prin rescontare este declanşat mecanismul de emisiune al monedei BC şi de creştere a
volumului masei monetare iar odată cu rambursarea împrumutului de către banca
prezentatoare a efectelor comerciale se distruge moneda băncii centrale şi se reduce volumul
masei monetare. Politica de rescontare are două efecte cunoscute: efectul cantitativ şi efectul
de preţ.
Efectul cantitativ semnifică creşterea emisiunii de monedă centrală în favoarea
băncilor comerciale. Atunci când creşte taxa de rescont se înregistrează o diminuare a
emisiunii de monedă centrală, deoarece la scontare, respectiv rescontare vor fi prezentate mai
puţine titluri financiare. Invers scăderea taxei de rescont conduce la o creştere a emisiunii de
monedă centrală, datorită volumului sporit de titluri financiare prezentate la rescontare.
Efectul preţ semnifică o modificare a volumului de monedă centrală furnizată în
funcţie de preţul rescontului. Dacă preţul rescontului creşte, băncile comerciale vor primi mai
puţină monedă centrală (diferenţa între valoarea nominală a titlului şi taxa de rescont), după
cum în condiţiile scăderii preţului rescontului, cantitatea de monedă centrală furnizată
băncilor comerciale va creşte în valoare absolută.
În condiţiile unui tip de politică monetară adoptat de banca centrală, rescontarea e
considerată un instrument direct de influenţare a lichidităţii din economie şi în acelaşi timp o
operaţiune unilaterală. Ea se produce numai la iniţiativa băncilor comerciale.
Banca centrală poate însă, în acord cu politica şi strategia adoptată, să limiteze sau să
interzică accesul la rescontare al băncilor comerciale şi astfel, sub efectul rambursărilor
progresive, să dimensioneze adecvat oferta de monedă.
 Rescontarea este o operaţiune unilaterală deoarece legătura directă dintre fiecare
bancă comercială luată individual şi banca centrală nu asigură corespondenţa dintre nivelul
monedei centrale şi nevoia de finanţare a sistemului bancar. Băncile comerciale prezente la
rescontare cunosc anticipat doar nivelul taxei de rescont, considerată taxă oficială a scontului,
fără a cunoaşte şi volumul de monedă centrală, în fapt cererea şi oferta de monedă.
Rescontarea e considerată costisitoare pentru sistemul bancar deoarece antrenează o
serie de costuri şi angajează un volum de resurse umane însemnat. Cu toate acestea, multe
bănci centrale consideră rescontarea un instrument viabil de politică monetară, capabil să
asigure un suport adecvat necesar îndeplinirii obiectivelor specifice politicii monetare, în
special celui care se referă la creşterea masei monetare.
B. Piaţa monetară interbancară (PMI)
Piaţa monetară interbancară este un instrument cu influenţă semnificativă asupra
lichidităţii bancare.
La originea existenţei pieţei monetare din toate statele lumii se află impulsul
participanţilor, bănci comerciale şi instituţii de credit, de a compensa excedentul sau deficitul
de trezorerie.
Piaţa monetară interbancară e o piaţă specializată, o piaţă a lichidităţii, unde se
tranzacţionează zilnic disponibilităţile băneşti ale participanţilor, înregistrate ca urmare a
compensării datoriei reciproce.
Există două mari categorii de participanţi la piaţa monetară interbancară:
 Ofertanţii de fonduri care deţin disponibilităţi monetare în contul deschis la
banca centrală (în moneda băncii centrale) ca urmare a înregistrării unei poziţii
monetare excedentare. Ei caută un plasament bun pentru resursele disponibile,
ştiind că banca centrală remunerează slab asemenea depozite.
 Solicitanţii de fonduri care au deficit de monedă centrală, ca urmare a unei
poziţii monetare negative şi care urmăresc echilibrarea ei prin împrumuturi
contractate de pe piaţa monetară, de la bănci excedentare.
Unele instituţii bancare sunt structural creditoare, iar altele sunt structural debitoare.
Banca centrală este autoritatea care a creat piaţa monetară, care supraveghează şi
monitorizează piaţa tranzacţiilor şi intervine, fără a avea obligaţia intervenţiei, pentru a
menţine piaţa în echilibru.
 Când piaţa interbancară, prin însumarea algebrică a tuturor operaţiunilor derulate într-
o zi, se află în poziţia de a solicita monedă băncii centrale, se spune că este „în bancă”, având
nevoie de intervenţia băncii centrale pentru echilibrare.
Opus, este „în afara băncii” cînd se înregistrează un excedent de monedă, neavând
nevoie de intervenţia băncii centrale.
Intervenţiile BC se realizează în mod diferit:
 Prin stabilirea nivelului dobânzii, volumul de monedă tranzacţionată depinde
de acesta (intervenţie specifică Băncii Franţei)
 Prin stabilirea volumului creditelor acordate, cererea şi oferta de monedă fiind
cea care determină nivelul dobânzii (metodă folosită cu predilecţie în Anglia şi
SUA)
Banca centrală are un rol regulator, el manifestându-se activ, preponderent sau
marginal.
Intermediarii financiari participanţi la piaţă sunt băncile comerciale, instituţiile
financiare şi de credit, care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate impuse de banca centrală.
Un segment distinct de intermediari s-a creat în spaţiul dintre banca centrală şi băncile
comerciale, „curtierii” în Franţa şi casele de rescont „discount house” în Anglia şi SUA.
Curtierii acţionează în numele şi la ordinul clienţilor (bănci, instituţii de credit) şi
adună date şi informaţii cu privire la evoluţia pieţei, a ratei dobânzi, poziţia băncii,
oportunitatea derulării unor operaţiuni speculative, etc. Ei încasează un comision numit
curtaj, plătit de solicitant şi calculat „pro rata temporis” (depinde de nivelul sau volumul
operaţiunilor şi durata operaţiunii).
Casele de rescont sunt „bănci cu ridicata” sau „wholesale banks”. Ele au propriile
deţineri de titluri, acordă împrumuturi şi atrag depozite mai ales de la acei participanţi
interesaţi de pe piaţă. Ele acţionează în beneficiul acestora şi realizează în multe cazuri o
modificare suplă a termenelor de rambursare.
Piaţa monetară interbancară (a lichidităţii pe termen scurt) tranzacţionează moneda
centrală pentru perioade care variază de la o zi (overnight) la 2 zile, 6 zile, o săptămână, o
lună, 3 luni până la cel mult un an, prin prelungirea termenelor de rambursare.
Nivelul dobânzii constituie un reper important pentru celelalte pieţe financiare, mai
ales pentru piaţa bancară a creditului.
C. Operaţiunile de open market (OOM)
 OOP sunt operaţiuni derulate pe o piaţă liberă, creată de banca centrală, unde
tranzacţiile au drept obiect activele eligibile de natura titlurilor de stat, bonurilor de tezaur,
etc, emisiunea de certificate de depozit şi atragerea de depozite.
Operaţiunile de open market sunt:
 Cumpărări/vânzări reversibile (REPO/REVERSE REPO) de active eligibile
pentru tranzacţionare
 Acordări de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare
 Emisiune de certificate de depozit şi atragere de depozite
Operaţiunile de open market se derulează între banca centrală şi băncile comerciale
urmărindu-se fie injectarea de lichiditate, fie sterilizarea lichidităţii din sistem.
Pentru a fi eligibile, activele ce se tranzacţionează, trebuie să îndeplinească cumulativ
o serie de condiţii:
o Să fie în posesia băncii prezentatoare
o Să nu fie gajate sau sechestrate
o Să aibă scadenţa ulterioară scadenţei operaţiunii respective
o Să nu fie emise de banca prezentatoare
Cele mai tranzacţionate active sunt titlurile de stat. Ele sunt evaluate zilnic, trecând în
posesia creditorilor, odată ce tranzacţia a fost iniţiată. Ele sunt răscumpărate la scadenţă la
valoarea nominală plus dobânda.
Emisiunile de certificate de depozit se realizează în formă dematerializată, ele fiind
titluri negociabile. Se emit cu discount şi se răscumpără la valoarea nominală.
Banca centrală urmăreşte să atragă depozite de la bănci pentru a drena excesul de
lichiditate care altfel ar migra către alte pieţe, mai ales spre piaţa valutară şi ar crea presiune
asupra cursului de schimb.
Primele operaţiuni de open market s-au derulat la începutul cu secolului al XIX-lea în
SUA.
D. Rezerva minimă obligatorie (RMO)
Rezervele minime obligatorii RMO sunt depozite slab remunerate, deţinute la banca
centrală de către băncile comerciale.
Ele se calculează ca o proporţie din depozitele totale atrase de bănci de la agenţi
economici şi populaţie şi reprezintă soldul creditor minim al contului deschis la banca
centrală de banca comercială.
 Ceea ce se înscrie peste nivelul impus de banca centrală este considerată rezervă
liberă şi beneficiază de o remunerare mai bună.
Regimul RMO a fost creat în SUA la începutul secolului XX şi generalizat în întreaga
lume după 1930. Motivul instituirii şi constituirii RMO este acela de a asigura o lichiditate
minimală în sistemul bancar.
Rezervele minime obligatorii sunt considerate un instrument de politică monetară
utilizat pe termen scurt, cu efecte benefice asupra masei monetare şi dimensiunilor procesului
de creditare.
RMO pot fi stabilite sub forma de cotă unică, sau diferenţiat, pe tipuri de depozite: la
vedere, la termen, în monedă naţională, în valută.
Funcţie de obiectivul politicii monetare, banca centrală poate să crească nivelul RMO,
urmărind restrângerea dimensiunilor creditului, sau poate scădea nivelul RMO pentru a
trimite în economia reală mai multă monedă (nivel crescut al multiplicatorului creditului).
RMO prezintă pentru sistemul bancar o serie de avantaje, dar după cum s-a constatat
are şi dezavantaje.
Avantaje:
1. Crează o dependenţă a băncilor comerciale de moneda băncii centrale şi astfel
se realizează un control al expansiunii monetare
2. Reduce lichiditatea din sistem când nivelul crescut al acesteia tinde să devină
cronic
3. Influenţează multiplicatorul monetar şi al creditului. Nivelul maxim de
multiplicare al creditului este invers proporţional cu RMO
4. Oferă şanse egale tuturor băncilor de sistem în condiţiile intensificării
procesului de atragere de fonduri şi de activizare a cestora.
Dezavantaje:
1. Incapacitatea de a asigura un reglaj sau acord fin al ofertei de monedă în
condiţiile unui impact puternic al RMO asupra băncilor
2. Imposibilitatea utilizării RMO pe termen mediu şi lung cu efecte benefice
3. Creşterea costului intermedierii financiare în condiţiile finanţării economiei de
către băncile de sistem, obligate să constituie RMO
Cu toate acestea RMO sunt constituite în toate statele lumii, reprezentând un
instrument viabil de politică monetară pe termen scurt, atunci când rata dobânzii nu poate
singură să realizeze principalul obiectiv intern de politică monetară - creşterea sustenabilă a
nivelului de masă monetară - şi a celui extern - stabilitatea cursului valutar.
 8. GESTIUNEA LICHIDITĂŢII BANCARE

Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivaţii: profitabilitatea şi

asigurarea lichidităţii. Adesea, băncile se confruntă cu riscul lipsei de lichidităţi, care într-o
anumită măsură constituie o problemă de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea
o lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a costurilor.
Pentru bănci, lichiditatea înseamnă posibilitatea acestora de a asigura în orice moment
efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor. Aceasta înseamnă atât efectuarea de plăţi directe către
clienţii lor în numerar, cât şi plăţi dispuse de titularii de conturi în favoarea altora, ce au conturi
deschise la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operaţiuni de plăţi băncile trebuie să dispună de
suficiente rezerve în numerar şi în conturi. În acest scop, fiecare bancă trebuie să aibă o bună
imagine, să fie fezabilă, să dispună de plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, să deţină
rezerve, astfel încât să aibă bune raporturi cu banca de emisiune, altfel spus, trebuie să deţină
monedă centrală.
Într-o anumită măsură, activitatea oricărei bănci antrenează fluxuri de monedă centrală în
mod automat, efect al serviciilor bancare efectuate clienţilor, din următoarele operaţiuni:
 depuneri de numerar făcute de clienţi în conturile lor, dacă acestea
sunt preponderente solicitărilor(retragerilor). În timp ce pentru clienţi depunerile de
numerar constituie o conversie a monedei fiduciare în monedă scripturală, pentru
bancă efectul este de creştere a deţinerilor în monedă efectivă (tipul primar de monedă
centrală);
 prin cedarea către alte bănci sau organisme specializate a deţinerilor
de valută în conturile sale, producându-se astfel o alimentare a contului clientului cu
monedă scripturală, înregistrându-se totodată o creştere a depozitului în moneda
centrală;
 prin soldul favorabil care rezultă în urma compensării decontărilor
interbancare, atunci când soldul încasărilor de la alte bănci pentru clienţii proprii este
mai mare decât cel al plăţilor.
Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea lichidităţii bancare.
În situaţia când o bancă nu poate să-şi asigure în mod curent starea de lichiditate, ca urmare
a faptului că relaţiile sale cu clienţii nu generează o creştere a resurselor, atunci ea va trebui să
apeleze la recreditare, refinanţare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piaţa
interbancară. Aceste credite (chiar dacă unele sunt pe o perioadă foarte scurtă, o zi sau câteva zile)
vor însemna pentru bancă costuri care trebuie să le acopere, ceea ce implicit va duce la o creştere a
cheltuielilor bancare.
Adesea, se consideră că asigurarea lichidităţii, în cele mai frecvente cazuri, este o problemă
de conjunctură şi că riscul lipsei de lichidităţi odată apărut creează anumite probleme, restabilirea
stării de lichiditate comportând anumite cheltuieli din partea băncii, care uneori pot avea o
influenţă negativă.
Pentru a preveni această situaţie, băncile trebuie să-i supravegheze în permanenţă starea de
lichiditate şi să găsească acele modalităţi de intervenţie care să impună costuri cât mai reduse.
Deşi, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o chestiune conjuncturală, ea decurge
dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii.
În economiile moderne, analiştii financiari acordă o mare atenţie prevenirii lipsei de
lichidităţi a băncilor, prin optimizarea structurii activelor, avându-se în vedere două criterii:
 selecţia activelor, prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile;
 diversificarea portofoliului plasamentelor.
Selecţia activelor, pe grupe şi în cadrul fiecărei grupe pe poziţii, trebuie să ţină seama, în
primul rând, de gradul de lichiditate şi de riscul de neplată, şi în al doilea rând, trebuie avut în
vedere riscul de piaţă ce decurge din modificarea preţului creditului, respectiv al ratei dobânzii.
Referitor la relaţiile directe cu beneficiarii creditelor (debitorii), băncile trebuie să analizeze situaţia
economico-financiară a acestora şi să facă aprecieri asupra bonităţii lor, astfel încât rambursarea să
opereze potrivit obligaţiilor contractuale.
Diversificarea portofoliului reprezintă o altă cale de optimizare a performanţelor bancare,
prioritare sunt două scopuri principale:
o minimizarea riscului lipsei de lichidităţi;
o menţinerea şi creşterea profitului existent.
În principal, diversificarea portofoliului este subordonată principiului dispersării riscului
încetării plăţilor de către bănci, însă odată cu dispersarea acestui gen de risc, adesea se aplatizează
rezultatele financiare, ceea ce duce la obţinerea unui nivel mediu al profitului.
Perseverarea către un anumit fel de plasamente şi anumite destinaţii amplifică în anumite
cazuri riscurile, dar, totodată, măreşte dimensiunea profitului. Este de competenţa băncilor, prin
strategia pe care o promovează, de a acţiona, pe o cale sau alta, în deciziile de plasament, respectiv
în deciziile de creditare.
 Tot mai multe ţări occidentale adoptă măsuri speciale de susţinere a stării de lichiditate
bancară, cum ar fi:
 finanţarea băncilor de către stat;
 introducerea sistemelor de asigurare a depozitelor bancare;
 stabilirea obligaţiilor pentru bănci de a respecta anumiţi coeficienţi
de lichiditate.
Cu toate aceste măsuri asiguratorii, pe linia menţinerii lichidităţii, realitatea ne arată că
riscul de faliment al băncilor nu trebuie subestimat.

9. GESTIUNEA PERFORMANŢELOR BANCARE

O instituţie bancară nu poate supravieţui, nu se poate dezvolta, fără a răspunde într-o

manieră sustenabilă nevoilor pieţei.

Cunoaşterea activităţii bancare presupune identificarea, repertorizarea şi ierarhizarea

caracteristicilor şi funcţiilor semnificative ale instituţiei bancare. Se urmăreşte:
a) Investigarea cu prioritate a aspectelor financiare cu privire la funcţionarea instituţiei
b) Abordarea dinamică a comportamentului financiar pe fiecare palier
c) Aprecierea rezultatelor în corelare cu caracteristicile mediului financiar-bancar
d) Evaluarea gradului de vulnerabilitate şi risc

Aprecierea performanţelor activităţii bancare se poate face pornind de la dimensiunea

economico-financiară a instituţiei bancare, de la indicatorii de profitabilitate, de evoluţie a cash-
flow-ului.
Performanţa asumă existenţa unei stări de competitivitate atinsă printr-un nivel de
eficacitate şi de eficienţă (productivitate) capabilă să asigure o evoluţie sustenabilă a instituţiei
bancare în calitate de intermediar financiar.
Percepţia asupra performanţei diferă funcţie de utilizatorii conceptului, de spaţii economice
şi geografice, de perioada de timp.
Privită din perspectiva acţionarului, performanţa se relevă cu precădere prin rentabilitate.
Din perspectiva angajatorului, performanţa îşi intersectează conotaţiile cu termenul de consolidare.
 Din perspectiva angajatului, performanţa presupune stabilitate financiară. Creditorii
urmăresc în principal solvabilitatea şi siguranţa financiară, iar clienţii lichiditatea instituţiei bancare
respective. Evaluarea performanţelor se realizează cu ajutorul unor indicatori şi rate de apreciere.
Indicatorii sunt date cifrice care îşi datorează existenţa unor acţiuni şi activităţi şi pe baza
cărora sunt asumate decizii cu privire la politica şi strategia instituţiei bancare, cu privire la
evoluţia ei pe pieţele financiare.
Indicatorii au o denumire, un mod de prezentare, o formulă de calcul, o frecvenţă de calcul,
o motivaţie, un aport informaţional, o sursă de date, un centru decizional, o evoluţie normală şi o
interacţiune posibilă.
Indicatorii se calculează fie din necesitate, fie din constrângere, impuşi fiind de
reglementările în vigoare. Sunt cunoscuţi indicatorii resurselor, indicatorii consumului, indicatorii
de eficienţă, indicatorii rezultatelor.
Diversificarea şi perfecţionarea ofertei de produse bancare are la bază calculul unor
indicatori, a unor rate de apreciere cu privire la valoarea produsului, parametrii acestuia, cost,
randament, condiţii de securitate, fiscalitate, etc.
Banca urmăreşte o segmentare a clientelei, identificând panele, grupuri semnificative de
clienţi şi acordând acestora facilităţi de creditare sau depozit, sau dimpotrivă, renunţând la
derularea operaţiunilor cu aceştia în condiţiile în care sunt înregistrate pierderi sau profit diminuat.

Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl urmăreşte
dealungul întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării
resurselor şi utilizarea acestora, prin acordarea de credite, ţinând seama de toate riscurile posibile.
Profitul, exprimând o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă ca atare), respectiv
profitul brut, fie ca profit net determinat după plata impozitelor, trebuie să fie raportat la
principalele lui determinante, pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor
bancare şi pentru a releva instrumentele utilizabile în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Rata rentabilităţii financiare, RF, sau profitul raportat la capital este cea mai semnificativă
expresia relativă a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său şi
arată, pentru acţionari, efectul angajării lor în activitatea băncii.
Rata rentabilităţii financiare se determină, aşa cum am arătat, prin raportul:
PN
RF=
CP (1)
Profit net, PN, este evidenţiat după deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul,
CP, este considerat ca sumă a capitalului social, a profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.
Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând, prin el însăşi, o multitudine de aspecte:
gradul de generare a profitului, eficienţă operaţională, efectul de pârghie .ş.a.m.d.
Rata rentabilităţii economice, RE, sau profitul raportat la active, reflectă efectul capacităţii
manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei bancare,
întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de calitatea managementului specific al intermedierii
bancare, de optimizarea operaţiunilor active în funcţie de un volum de resurse date.
PN
RE=
AT (2)

În concepţia bancară resursele ce constituie obiect al intermedierii bancare, creanţele,

reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu precizie. În tot timpul activităţii de creditare se
asigură păstrarea egalităţii surselor de provenienţă a fondurilor (respectiv a creditorilor) şi
bineînţeles a deţinătorilor cu utilizatorile acestora (respectiv a debitorilor).
Deci, resursele ce fac obiectul intermedierii bancare, şi veniturile ce reprezintă efectele
utilizării lor, sunt considerate la bănci, inclusiv în contabilitate, ca fluxuri distincte.
De aici faptul că dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât în alte ramuri de
activitate.
Veniturile brute realizate ca urmare a modului de utilizare a activelor, diminuate cu sumele
plătite pentru resursele angajate, au un circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o
expresie a eficienţei activelor bancare.
Venitul net stă, în ultimă instanţă, la baza calculului de determinare şi exprimare a
profitului, care permite să se determine rata profitului , sau rentabilitatea gestiunii băncii, RP, ca
raport între profitul net şi venituri totale, VT.
PN
RP= profit net
VT = (3)
venituri
Aceasta se asociază cu indicatorul ratei utilizării activelor, RU, expresie a raportului între
venituri şi active:
VTvenituri
RU =
AT active
= (4)

Asocierea este evidentă pentru a determina o corelaţie semnificativă:

RP×RU=RE (5)
 De mare expresivitate pentru bancă, în calitate de intermediar financiar, este efectul de
pârghie, de levier, levierul financiar, LF, reprezentând raportul dintre datoriile totale, DT, şi

capitalul băncii, CP, al băncii, LF=DT /CP .

Efectul de pârghie (levier), EL, arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare,
împrumutate, serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii financiare),
determinarea acestuia făcându-se astfel:
EL=( RP−rd )×LF
(6)
unde rd reprezintă rata dobânzii bonificate.
Efectul de pârghie acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă,
respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică.
Se poate evidenţia următoarea relaţie directă :
RF=RE×( 1+LF ) (7)

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile care reflectă perioada de referinţă, în
cele mai sintetice expresii ale sale: bilanţul şi situaţia veniturilor (sau contul de profit).
Indicatorii rentabilităţii, prezentaţi mai sus, sunt măsuri retroprespective ale profitabilităţii,
oferind informaţii referitoare la trecut, pentru a determina performanţele profitabilităţii curente sau
viitoare se foloseşte un indicator prospectiv, numit marja dobânzii nete, determinat astfel:
V . D .−K . D.
M . D..= ×100
A.T . (8)
unde: - V.D. = veniturile din dobânzi;
- K.D. = cheltuielile cu dobânzi.
Potenţialul prospectiv al marjei derivă din posibilitatea luării în considerare a realizărilor
recente, pe fracţiuni de an, referitoare la ratele dobînzii la depozite şi împrumuturi şi extrapolarea
acestora pe perioada rămasă din an, metoda putându-se utiliza şi pentru perioade mai mari de 1 an.
Pe baza datelor din aceste documente contabile se determină şi indicatorii performanţei
bancare.
Succesiunea calculelor este prezentată în tabelul nr.1:

Tabelul nr.1. Indicatori de performanţă bancară

Indicator Exprimare
 Rata profitului ( RP) Profit net

Venituri
Rata utilizării activelor ( RU) Venituri

Active
Rata rentabilităţii economice (RE) Profit net

Active
Levier financiar(LF) Datorii totale

Capitalul propriu
Rata rentabilităţii financiare (RF) Profit net

Capital
Marja dobânzii nete Venituri din dobânzi - Cheltuieli din dobânzi

Active totale
10. GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE

În termeni statistici, riscul se măsoară prin volatilitatea sau abaterea standard (rădăcina
pătrată din variaţă) a fluxulrilor de lichidităţi ale firmei, sau, dacă firma este foarte mare, a unei
unităţi din cadrul acesteia (divizie, sucursală, filială), riscul putând fi măsurat, de asemenea, în
termenii diferitelor produse financiare. Însă, obiectivul unei bănci ca întreg va fi acela de a
adăuga valoare la capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul al acţionarilor. În
acest sens, o bancă este similară celorlalte firme, dar pentru o bancă profitabilitatea, şi valoarea
adăugată a acţionarilor depinde semnificativ de managementul riscurilor. În ultima instanţă,
inadecvarea managementului riscurilor poate afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind
definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.
Principalele riscuri cu care se confruntă băncile sunt următoarele:
 Riscul de credit
Acest risc reprezintă riscul ca un activ sau un împrumut să devină irecuperabil în cazul unui
faliment declarat sau riscul unei amânări a rambursării împrumutului. În oricare caz, valoarea
prezentă a activului coboară, ameninţând solvabilitatea băncii. Dacă aranjamentul constă într-un
contract între două părţi, riscul de contraparte reprtezintă riscul ca partenerul să denunţe
condiţiile contractului.
 Riscul de lichiditate şi de finanţare
 Riscul de ilichiditate constă în insuficienţa lichidităţii pentru efectuarea operaţiilor curente,
semnificând incapacitatea băncii de a-şi reconstitui pasivele atunci cînd acestea se diminuează.
Problema apare datorită penuriei de active lichide sau datorită incapacităţii băncii de a-şi spori
lichiditatea pe piaţa de retail sau cu ridicata.
Riscul de finanţare reprezintă riscul ca banca să nu fie capabilă să-şi finanţeze operaţiile
zilnice.
Dacă banca nu mai are capacitatea să plătească cererea de retrageri din depozite, banca
poate înregistra pierderi rapide., iar dacă banca nu-şi poate reduce costurile de regie într-o
perioadă scurtă, banca poate deveni insolvabilă.
Dacă depozitele ar fi investite în active cu maturităţi corespunzătoare scadenţelor
depozitelor, garantarea lichidităţii ar putea fi asigurată, însă transformarea activelor, care
reprezintă cheia activităţii bancare, determină decalaje între scadenţele depozitelor şi ale
împrumuturilor, astfel că retrageri masive de depozite pot afecta solvabilitartea băncii.
Luând în considerare acest ecart, precum şi valoarea şi frecvenţa medie a retragerilor de
depozite, managementul bancar al lichidităţii determină raportul între scadenţele activelor şi
pasivelor, încercând armonizarea acestora, astfel încât să diminueze riscul de lichiditate, în
condiţiile neafectării valorii adăugate a acţionarilor, aceasta presupunând însă menţinerea de către
bancă a unui grad acceptabil de depozite cu scadenţe necorespunzătoare scadenţelor acitvelor.
 Riscul de neplată
Riscul de neplată, numit uneori impropriu şi risc sistemic, apare în cazul în care o parte a
unei afaceri plăteşte monedă sau furnizeză active înainte de primirea lichidităţii sau activelor
proprii, expunându-se astrfel la pierderi potenţiale. Acest risc se mai numeşte riscul Herstatt,
după numele unei bănci germane care a falimentat în 1974, datorită unei expuneri masive la
pierderi de valută.
Riscul este mai pronunţat pe pieţele interbancare, deorece volumul plăţilor interbancare este
mare, problema rezultând adesea datorită efectului de domino, care constă în transmiterea, în
propagarea incapacităţii de plată, secvenţial de la debitori la creditori.
Plăţile în valoare netă reprezintă o cale de reducere a riscului în sistemul de plăţi, care
constă în a permite ca o bancă să facă o singură plată netă unei contrapărţi, în loc ca o serie de
plăţi consiberabile să fie compensate prin plăţi în alte direcţii. Rezultă reducerea volumului,
deoarece fluxuri mai reduse de monedă curg prin sistemul de plăţi, reducîndu-se deci nivelul
absolut al riscului în sistemul bancar. Au fost create reţele de compensare, având ca factor central
case de compensare, care sunt contrapante în tranzacţiile pe care le administrează, cetralizând şi
compensând plăţile tuturor membrilor, într-o monedă determinată. Totuşi, riscul de plăţi apare şi
în această situaţie, deoarece valoarea netă este multilaterală, astfel că dacă o bancă falimentează
celelalte bănci, de-alungul liniilor de relaţii, sunt afectate, chiar dacă au o relaţie indirectă cu
banca falimentată. De aceea, Băncile centrale acţionează atât prin reglementarea detaliată a reţelei
de compensare, cât şi prin rolul lor de furnizor de ultima instanţă de lichiditate.
Realizarea plăţilor în valoare brută în timp real se substituie treptat compensării în valoare
netă, acestea permiţând ca tranzacţiile din conturilor de plăţi ale băncilor la Banca centrală să fie
achitate, în valoare brută, în timp real, în loc de a fi achitate la sfârşitul zilei.
Compensarea multilaterală, ca tehnică de plată, a fost tratată mai pe larg în volumul
˝Moneda şi politica monetară˝.
 Riscul de rată a dobânzii
Acest risc apare datorită nearmonizării ratelor dobânzii atât din punct de vadere al
volumului, cât şi al maturităţilor activelor, datoriilor şi a elementelor extrabilanţiere sensibile la
rată, o modificare neancipată a ratelor dobînzii putând afecta serios profitabilitatea băncii şi,
astfel, veniturile acţionarilor. Băncile vor avea todeauna diferenţieri, discordanţe între ratele
dobânzii, precum cele între ratele variabile şi cele fixe ale activelor şi ale pasivelor, sau pot avea
volume diferite de active şi pasive sensibile la rata dobânzii. Astfel, dacă va deţine un volum mai
mare de active sensibile la rata dobânzii decât volumul pasivelor sensibile, o scădere a nivelului
ratei dobânzii va induce pierderi băncii, şi invers.
În tabelul nr.1 este prezentată situaţia câştigurilor şi pierderilor băncii în funcţie de evoluţia
ratei dobînzii, şi de structura activelor şi activelor în funcţie de rată.
Comportamentul profitului băncii în funcţie de rata dobânzii.
Situaţia activelor şi pasivelor Sensibilitatea faţă de rată Raportul faţă de rata fixă(f)
Evoluţia ratei (A
(s)
şi P) A ( s)≻P ( s ) A ( s )≺P ( s ) A ( f )≻P ( f ) A ( f )≺P ( f )
Creşte câştiguri pierderi pierderi câştiguri
Scade pierderi câştiguri câştiguri pierderi

 Riscul de piaţă sau de preţ

Riscul acesta este asumat de către bănci în funcţie de instrumentele negociate pe pieţele bine
definite, valoarea oricărui instrument fiind în funcţie de preţ, cupon, frecvenţa cuponului,
scadenţă, rata dobânzii şi de alţi factori. Dacă de exemplu, banca deţine instrumente de cont,
precum acţiuni sau obligaţiuni, ea se expune la riscul de preţ sau de piaţă dacă preţul
instrumentului va fi volatil.
 Riscul de piaţă general sau sistematic este cauzat de modificarea preţurilor tuturor
instrumentelor de piaţă, datorită, de exemplu, politicii economice, în timp ce riscul specific sau
nesistematic apare în situaţia în care preţul unui instrument se mişcă diferit de preţurile celorlalte
instrumente. O bancă se expune riscului de piaţă în legătură cu instrumentele de debit,
derivativele pe instrumente de debit, derivativele pe acţiuni şi tranzacţii cu lichidităţi.
 Riscul pieţei valutare şi riscul valutar .
În cazul cursurilor valutare fixe, orice poziţie valutară netă deschisă, scurtă sau lungă, într-
o monedă expune banca la riscul pieţei valutare, care este un tip special de risc de piaţă. Riscul
valutar, de curs, apare din fluctuaţiile adverse ale cursului valutar, care afectează poziţia pe piaţa
valutară a băncii angajată pentru conturilor proprii sau pentru clienţii săi. Băncile se angajează în
afaceri spot (la vedere), la termen (forward) sau la schimb (swap), preluând poziţii extinse care se
pot schimba dramatic în câteva minute. Discordanţele de valută sau de maturitate sunt o
caracteristică esenţială a tranzacţiilor, succesul acestor nepotriviri pot reflecta succesul
managementului riscului.
 Riscul de îndatorare sau al leverului
Băncile sunt mult mai îndatorate decât alte firme, indivizii plasându-şi depozitele lor la
bănci cu reputaţie, oamenii avînd tendinţa să-şi păstreze economisirile la bănci, sistemul bancar
prezentând stabilitate şi încredere. Astfel, pentru bănci limita de îndatorare este mult mai
problematică decât pentru alte firme, deoarece îndatorarea sa relativ ridicată se referă la un prag al
riscului tolerabil mai mic în raport cu bilanţul ei. De exemplu, la o rată a riscului activelor de 8%,
rata datoriilor pe capital este de 1250%, comparativ cu 60-70% în cazul firmelor industriale.
 Riscul suveran şi riscul politic
Riscul suveran se referă la riscul pe care un stat, care nu-şi plăteşte obligaţiile, îl induce
asupra băncilor private care l-au creditat. Acest risc este o formă specială a riscului de credit, însă
în acest caz băncile creditoare nu dispun de mijloacele pentru recuperarea debitelor pe care le
deţin.
Riscul politic, numit şi risc de ţară, este riscul indiferenţei politice în relaţiile cu băncile
private, el putînd diferi în funcţie de bănci, care sunt expuse la controlul cursurilor sau ratei
dobânzii, la naţionalizare etc., băncile, datorită poziţiei lor deosebite în sistemul financiar, fiind
foarte expuse la riscul politic.
 Riscul operaţional
Acest risc este asociat pierderilor care determinate de fraudă, care poate apare, de exemplu,
prin operaţii de speculaţie sau de acoperire, sau de cheltuieli neaşteptate, precum cele pentru
litigii.
  Riscul global al băncii
Diversificarea globală a activelor permite adesea băncii să-şi îmbunătăţească
managementul riscului, deci să-şi crească profitabilitatea şi valoarea adăugată, averea acţionarilor.
Totuşi, expunerea globală face ca managementul riscului să fie mai complex, din mai multe
motive, şi anume:
 băncile cu sucursale şi filiale în alte ţări sunt expuse la riscul politic,
precum şi la cel al controlului cursului şi al ratei dobănzii;
 evaluarea riscului de credit în alte ţări presupune inteligenţă şi
cercetare suplimentară;
 pieţele interbancare şi europieţele sunt vulnerabile la orice şocuri
financiare imprevizibile, generate de către jucătorii cheie pe aceste pieţe;
 riscul suveran poate fi o ameninţare mai mare pe pieţele
internaţionale, dacă neplăţile din cauze politice sunt mai obişnuite în străinătate decât
în propria ţară;
 frauda sau managementul defectuos sunt greu de detectat în
operaţiunile internaţionale, ceeace cauzează creşterea riscului operaţional.

Bibliografie selectivă

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae; Management bancar; Editura Economică,

Bucureşti, 2005
2. Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora; Monedă-credit; Editura ASE, 2003
3. Dănilă Nicolae; Retail banking; Editura Expert, Bucureşti, 2004
4. Dobrescu M. Emilian, Ivan Mihail Vincențiu, Europenizarea. Procese și
tendințe în dezvoltarea europeană, Editura Universitară, București, 2019
5. Greuning Hennie van, Bratanovic Sonja Brajovic; Analiza şi managementul
riscului bancar; Editura IRECSON, Bucureşti, 2004
6. Held David, ş.a; Transformări globale; Polirom, Bucureşti, 2004
7. Ivan Mihail Vincentiu, Economia socială de piață, Ed. Universitară, București,
2017
8. Ivan Mihail Vincenţiu, Tudorache Dumitru; Instituţii de credit. Produse şi
operaţiuni., Editura Universitară, Bucureşti, 2008
9. Manolescu Gheorghe; Bănci şi Credit; Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
10. Manolescu Gheorghe; Moneda şi politica monetară; Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006
11. Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana; Management bancar, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001
12. Mihai Ilie; Tehnica şi managementul operaţiilor bancare; Editura Expert,
Bucureşti, 2003
13. Miller Roger LeRoy, VanHoose David D; Money, banking, and financial
markets; Thomson, South-Western, 2005
14. Moisuc Constantin ş.a.; Relaţii valutar-financiare internaţionale; editura
Fundaţiei România de Mâine, 2002
15. Servigny Arnaud de, Renault Olivier; Measuring and managing credit risk;
McGraw-Hill, New York, 2004