Evoluția istorică a probelor

Izvoarele cele mai vechi, care amintesc despre mijloacele de probă, datează cu mult
înaintea erei noatre. Așa de exemplu, în legea asiriană existau două sisteme de probă: probele
legale și probele materiale.
Cele mai bine conservate și păstrate sunt însă datele ce provin din dreptul roman. Probele
cunoscute în această perioadă erau: actele, martorii, prezumțiile, însă nu aveau o formă precisă și
nu existau reguli bine stabilite cu privire la diferite mijloace de probă.
Cicero împărțea probele în două categorii și anume: naturale și artificiale.
Cele mai cunoscute erau: proba cu martori, proba scrisă, jurămîntul, mărturisirea și
prezumțiile.
În dreptul feudal existau ordaliile ce constau în proba cu fieru roșu, căldarea cu apă fiartă,
apoi duelul judiciar, judecat lui Dumnezeu, proba cu martori, actele scrise și blestemul.
Regulamentl Organic din Muntenia (1832-1865), reglementa unele probe ce se făceau în
fața instenței de judecată. Existau mențiuni cu privire la modul de citire a înscrisurilor în
fațainstanței (art. 255).
Regualmentul Oganic din Moldova se ocupa de probe în art. 301-318, iar în anexa literea
"T", despre "rânduielile cu privre la făurirea actelor între particulari și la întărirea copiilor și la
dovedirea lor".
În ceea ce privește proba prin înscrisuri, încă din antichitate au rămas multe date cu privire
la evoluția acestora, fie pe papirusurile egiptene, fie pe tabelele de lut ars, descoperite în
Mesopotamia. Dintre popaorele vechi, babilonienii au fost primii care au cunoscut proba scrisă.
Una dintre probele ăntîlnite la toate popoarele, era răbojul. Acesta era un baston de formă
prismatică, lung de 30-60 cm și gros de 1-2 cm, acînd două părți: matca și copia.
A fost folosit inclusiv de popoarele nomade în Australia, Africa, de indienii din America
de Nord, popoarele de la pol, înclusiv pe meleagurile romînești, constiyuind un important mijloc
de dovadă.
Romanii nu au folosit de la început actul scris ca mijloc de dovadă.
Legea celor XII table nu facea nici o mențiune în acest sens. În materie civilă, actele se
făcea în prezența martorilor. Cu timpul însă, ca rezultat al evoluției, proba cu martori este
înlocuită cu proba scrisă.
În evul mediu, actele scrise au fost considerate multă vreme ca avînd forță probantă mai
mică decît proba cu martori. În sec al XIV-lea și al XV-lea, situația s-a inversat. Prin Ordonanța
din Moulins, Henric al III-lea (1566) preciza contrariul: "Lettres passent temoins".
În Franța începînd de la această dată s-a organizat și instituția notariatului.
Pentru actele private, nu se cerea semnătura părții, fiind suficient ca pe act să fi fost pusă
pecetea sa.
De fapt, în întreg eveul mediu actele nu se semnau, fiind întărite cu o pecete, deoarece doar
clericii știau să scrie. Ideea dublului exmplar, necunoscută în dreptul roman și nici în vechiul
drept fancez, a fost stbilită în practica Parlamentului de la Paris în anul 1736.
 În vechiul drept românesc, s-a acordat actelor scrise un rol deosebit de important.
Denumirea actelor scrise era foarte variată: dres, carte, ispisoc, uric, zapis hrisov și altele.
Studiile colecțiilor de documente tipărite a constatat numerose acte scrise refritoare la
vînzare – cumpărare, duruirea diferito bunuri către persoane sau biserici, ori cu privire la
delimitare moșiilor. În înfăptuirea justiției, divanele domnești au ținut seama în mare măsură de
acte scrise. Într-u document se află chiar o definiție a înscrisului: "amintirea scrisă a învoilelii
încheiate între două părți care se tocmesc".
La început, forma actelor scrise era aceea a unror documente particulare sau familiale. Mai
tîrziu au apărut actele formale privitoare la vînzări cumpărări. Înăintea acestor acte se foloseau
răbojurile, care au constituit timp îndelungat mijloc de probă.
După apariția probelor scrise, nu era suficinet să existe înscrisul pentru obținerea unei
probe credibile. Proba prin înscrisuri trebuia să fie întărită prin proba cu martori.
Numărul martorilor nu era stipulat expres, însă de regulă aceștia trebuiau să fie doi sau trei.
Folosirea martorilor se făcea nu numai în virtutea trediției, dar și ca urmare a faptului că
părțilr în mare lor maojoritate nu știau carte. Documentele erau semnate sau purtau pecețile
martorilor.
Pînă la adoptare codului civil din România, legiuirile din secolul XIX-lea, reglementau pe
larg situația actelor scrise. Datele cele mai clomplexe despre aceste materiale ssunt evidențiate în
Legiuirea Caragea din anul 1818.

Proba prin înscrisuri

Înscrisurile pot fi definite ca declarații ale părților, făcute în formă scrisă, cu privire la
anumite acte și fapte juridice.
Sensul juridic al termenului "înscris" nu cincide cu cel din vorbirea curentă avînduse în
vedere doar înscrisurile ce se materializeză pe hîrtie ci are o accepțiune mai largă desemnînd
consemnările făcute indiferent de obiectul în care se incorporeză(hîrtie, o bucată de lemn sau
material, cărămidă, etc).
Majoritatea legislațiilor civile sau procesual civile reglementează înscrisurile datorită
avantajelor pe care le prezintă și anume acestea se întocmesc înainte de apriția litigiului și sunt
folosite ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice dintre părți.
Astfel, înscrisurile sunt miloace de probă demne de crezare datorită însușirilor lor de a
conserva cu obiectivitate acte și fapte petrecute în trecut, greu alterabil prin trecerea timpului.