Curs IX

Dispozitiile Legii Tarii cu privire la procedura de judecata

Si pe plan procesual, Legea Tarii are un caracter unitar in toate cele trei tari romane,
consacrand ca instante de judecata la nivelul obstilor satesti sau teritoriale sfatul
oamenilor buni si batrani impreuna cu cnezii sau juzii, la nivelul oraselor dregatorii
locali (judetul in Tara Romaneasca, soltuzul in Moldova si Consiliul Orasenesc
alcatuit din 12 parcari), la nivelul judetelor/ tinuturilor vornicii si,respectiv,
parcalabii, apoi, la nivel central , marii vornici si marele ban cu competenta
teritoriala specifica : in Moldova, vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos,
iar in Tara Romaneasca vornicul pentru zona din stanga Oltului si Marele Ban pentru
zona din dreapta Oltului. Toate aceste instante aveau o competenta generala in
materie civila si penala, lor li se adaugau dregatorii care aveau o competenta
speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile investiti cu imunitati a
caror competenta era precizata in actele de acordare a imunitatii. Partile litigante
puteau sa aleaga de comun acord mai multi judecatori, insa acestia nu puteau fi
recrutati decat din randul boierilor. Procesele mai dificile erau solutionate de catre
Sfatul Domnesc care solutiona, totodata, si plangerile celor nemultumiti de solutiile
pronuntate de celelalte instante, plangeri care la epoca respectiva nu aveau ca in
dreptul modern caracterul unor cai de atac, ci erau mai degraba reclamatii la adresa
celor care judecasera. Judecatorul suprem era domnul care putea solutiona in prima
si ultima instanta orice pricina si putea rejudeca orice proces solutionat de celelalte
categorii de instante. Domnul judeca singur sau impreuna cu Sfatul Domnesc in
capitala tarii sau in orice alt oras deoarece justitia feudala are un caracter itinerand.
Nu existau in procesul feudal trepte de jurisdictie, dupa cum nu functiona nici
principiul autoritatii de lucru judecat, aceasta creand o anumita stare de
nesiguranta pe plan social. In acest context, pentru a pune capat prelungirea la
nesfarsit a proceselor si pentru a ingradi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Tarii a
consacrat o serie de instrumente procedurale si anume:
1. Zaveasca- nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga
partea care doreste sa redeschida acel proces sa depuna o suma de bani in
vistieria tarii. De regula, in cuprinsul hotararilor pronuntate de domn era
inserata aceasta prevedere;
2. Fieria partea care a castigat procesul depunea a priori o suma de bani in
vistieria statului si, in schimb, domnul garanta ca nu va aproba redeschiderea
procesului.
3. Al treilea mecanism procedural a fost introdus in secolul al XVIII-lea sistemul
amenzilor judiciare, sistem preluat si in dreptul modern, amenzile erau
denumite <gloabe> in Tara Romaneasca si Moldova si <birsag> in
Transilvania. Acestea sanctionau culpa procesuala a partii care dorea
redeschiderea si rejudecarea procesului.

Aceste mecanisme procedurale care necesitau anumite eforturi de natura

pecuniara ii favorizau pe cei bogati. Un alt mecanism procedural care ii favoriza pe
cei bogati este sistemul rascumpararii pedepselor aplicate in materie penala, cu
exceptia pedepsei cu moartea aplicata in caz de hiclenie, singura care nu putea fi
rascumparata.
Conceptia care statea la baza procedurii judiciare feudale este ca judecata trebuie
sa se realizeze dupa lege si dreptate: legea inseamna dreptul obisnuielnic (dreptul
feudal nescris- Legea Tarii), iar dreptatea inseamna morala si constiinta juridica
proprii societatii feudale.
Materia probelor
In vechiul nostru drept feudal, intalnim reguli si mijloace de proba aparute in timpul
feudalismului, dar si mijloace de proba anterioare, reminiscente ale oranduirii
gentilice si care in feudalism dobandesc un continut nou, specific societatii
organizata din punct de vedere politic, si o forma noua, in sensul ca administrarea
acestor probe se facea cu concursul organelor specializate ale statului. Persistenta
acestor forme vechi, anterioare feudalismului, se explica, pe de o parte, prin
caracterul natural, autarhic, al economiei feudale, iar pe de alta parte, prin
mentinerea unor forme economice vechi, precum proprietatea comuna devalmasa
de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale. Sub aspectul formei lor, clasificam
probele in vechiul nostru drept feudal in doua categorii:
1. Probe orale;
2. Probe scrise.
Cele mai raspandite sunt probele orale, in special la inceputul feudalismului cand
acestea reprezentau mijlocul comun de probatiune datorita slabei raspandiri a
stiintei de carte, precum si datorita faptului ca proprietatile feudale se
constituisera anterior intemeierii si, ca atare, existenta lor nu putea fi dovedita
prin inscrisuri, neexistand o autoritate emitenta. Cele mai utilizate probe orale
sunt proba fierului rosu, denumita si ordalia fierului rosu, juramantul cu brazda in
cap, proba cu juratori si proba cu martori sau proba testimoniala.
1. Proba fierului rosu- despre existenta si modul de administrare a acestei probe
avem informatii dintr-un vechi document medieval, asa numitul <<Registru
de la Oradea>> tinut de preotii catolici de la resedinta episcopala din Oradea
intre anii 1208- 1235. In acest registru sunt cuprinse note sau mentiuni
despre un numar de 389 de pricini judecata prin administrarea probei fierului
rosu. In situatiile in care judecatorul nu putea solutiona litigiul datorita
sustinerilor contradictorii ale partilor litigante si insuficientei probelor
administrate, trimiteau partile insotite de un pristac la episcopia catolica de
la Oradea unde urma sa fie administrata proba fierului rosu. Aici se oficia o
slujba religioasa in care era invocata interventia divinitatii pentru ca aceasta
sa arate de partea cui este dreptatea,apoi se dadea uneia dintre parti, unui

martor sau unui chezas sa tina in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta
de 8-10 pasi, apoi mana era bandajata si bandajul sigilat. Dupa 8 zile se
proceda la desigilarea bangajului si examinarea mainii: daca mana era
vindecata, se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate, iar
daca mana nu era vindecata, per a contrario, se socotea ca cel in cauza
facuse o afirmatie falsa in fata instantei. In functie de una dintre cele doua
situatii, hotararea se dadea in consecinta. Mai erau considerate dovezi de
vinovatie si neprezentarea cartii la termenul fixat pentru administrarea probei
sau la termenul fixat pentru examinarea mainii, fuga din timpul procedurii de
administrare a probei, precum si alte asemenea imprejurari. Din examinarea
litigiilor solutionate prin administrarea acestei probe, constatam ca peste 200
dintre acestea au ca obiect fapte de natura a aduce atingere proprietatii
feudale, iar cei acuzati sunt taranii iobagi sau membrii unor categorii sociale
inferioare. De asemenea, constatam ca si atunci cand un nobil feudal sau un
prelat era obligat sa administreze proba, putea desemna o alta persoana care
sa poarte fierul in locul lui. Prin urmare, acest mijloc de proba este o
procedura rezervata numai categoriilor sociale inferioare, iar prin continutul
sau este o proba neconcludenta intrucat nu tinde la stabilirea adevarului.
2. Juramantul cu brazda in cap este denumit astfel dupa rolul pe care pamantul
il are in desfasurarea acestei proceduri, cel care jura in cadrul procesual
invoca pedeapsa pamantului privit ca divinitate daca juramantul sau se
dovedea a fi fals. In Moldova, cei care purtau brazda de pamant o asezau
direct pe cap, se numeau brazdasi,iar in Tara Romaneasca, mai cu seama in
zona din dreapta Oltului, cei care trebuiau sa poarte brazda de pamant o
asezau intr-o traista pe care o purtau asupra lor, de aceea se numeau
traistasi. Juramantul cu brazda era un mijloc de proba utilizat in procesele
care aveau ca obiect granituirea, stabilirea hotarelor proprietatii. Cel in cauza
jura ca va arata adevaratele hotare si apoi parcurgea traseul respectiv, avand
asupra sa acea brazda de pamant. Juramantul cu brazda este o proba de
sorginte geto-daca, la geto-daci zeitatea suprema (Zamolxe)era o zeitate a
pamantului, prin urmare proba este de origine pagana. Pamantul considerat
ca o divinitate urma sa il protejeze pe cel care respecta juramantul si sa il
pedepseasca pe sperjur. De aici si expresiile care au ramas in limba romana:
sa ii fie tarana usoara, nu il mai rabda pamantul. Sub influenta Bisericii
Crestine, aceasta proba s-a spiritualizat, in sensul ca locul brazdei de Pamant
este luat de o Evanghelie. Totodata, in cazul acestei probe, suntem in
prezenta unui dublu simbolism judiciar, adica brazda de pamant simbolizeaza
divinitatea, iar capul, considerat cea mai importanta parte a corpului,
simbolizeaza fiinta umana. Si aceasta proba a dobandit in feudalism un
caracter de clasa, fiind rezervata categoriilor sociale inferioare,in sensul ca
numai taranii erau pusi sa poarte brazda si sa parcurga adevaratele hotara
ale proprietatilor feudale. Mai mult, boierii nu se mai multumesc cu martori
intamplatori chemati sa arate hotarele proprietatilor lor, ci recurg la martori
preconstituiti (fiii de tarani care erau pusi sa parcurga hotarele proprietatilor

si, in tot acest timp, erau dati de chica-trasi de par- pentru a le tine minte si
pentru ca intr-un eventual litigiu sa poata fi utilizati pentru dovedirea acelor
hotare.
3. Proba cu juratori: institutia juratorilor este un mijloc de proba care prin
particularitatile sale contrazice ideile moderne cu privire la dovezi. Continutul
acestei probe este diferit, dupa cum ne aflam in procesul penal si respectiv in
procesul civil deoarece in procesul penal, juratorii, prin juramantul lor sustin
juramantul uneia dintre parti aratand ca ea este demna de crezare adica, in
materie penala, juramantul juratorilor nu are un caracter obiectiv, ci
subiectiv, nu tinde la stabilirea adevarului, ci la stabilirea reputatiei
persoanelor, este un juramant de credibilitate. In procesul civil, juratorii
cerceteaza faptele, astfel incat juramantul lor este de veridicitate. Pana la
aparitia pravilelor, adica a dreptului feudal scris, proba cu juratori a fost la
nivelul obstilor satesti sau teritoriale cel mai raspandit mijloc de proba utilizat
in vederea solutionarii litigiilor, de unde si denumirea pe care Legea Tarii a
dat-o acestui mijloc de proba, anume aceea de lege. Unii juristi si istorici
romani au criticat proba cu juratori, considerand-o o proba misterioasa si
stranie sau un principiu absurd de dovedire. Insa, institutia juratorilor este o
creatie originala a poporului roman, creatie care isi are sorgintea in
stravechile obiceiuri ale geto-dacilor, mai exact in juramantul pe zeitatile
palatului regal sau pe vetrele regale. Proba cu juratori era denumita lege nu
numai datorita faptului ca era cel mai raspandit si cel mai utilizat mijloc de
proba, ci si datorita imprejurarii ca este mijlocul de proba cu cea mai mare
forta probanta in cadrul procesului feudal, prin care se putea dovedi orice
situatie de fapt si prin care se putea combate orice alt mijloc de proba
administrat, inclusiv proba cu inscrisuri. La inceput, in epoca gentilica, ca o
expresie a legaturilor de rudenie, grupul juratorilor era alcatuit din rudele
celui implicat in litigiu. Ulterior, juratori puteau fi si vecinii, ceilalti membrii ai
obstei, dupa ce legaturile gentilice se destrama, pentru ca, in final, singurii
care puteau fi desemnati juratori sa fie boierii. Acordarea probei cu juratori se
realiza prin hrisov domnesc, in care se utiliza sintagma
I-am dat lege, adica a fost acordata proba cu juratori. Partea putea sa
accepte administrarea probei (A luat lege) sau putea sa defere proba partii
adverse. Atunci cand domnul admitea administrarea probei, mentiona si
numarul de juratori, iar in anumite situatii juratorii erau indicati nominal si
atunci se numeau juratorii pe ravase. Juratorii trebuiau sa fie de o seama
cu cel pentru care jura, adica sa apartina aceleiasi categorii sociale.
Depunerea juramantului de catre juratori presupunea o dubla solemnitate,
atat una religioasa, cat si una juridica, in sensul ca juramantul era depus pe
Evanghelie (latura religioasa), in fata imputernicitului domnesc, cu
administrarea probei (latura juridica). Continutul si forma juramantului
trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces , astfel incat schimbarea
unui cuvant sau gresirea unui cuvant atragea anularea probei. Insa, in
Transilvania, erau acceptate si formule echivalente , dupa cum era permisa si

repetarea cuvintelor care fusesera rostite gresit. Daca juramantul era depus
cu respectarea tuturor formelor cerute de lege, imputernicitul domnesc
consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant care purta
semnaturile si pecetile juratorilor. Aceasta era inaintata domnului care urma
sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul era tinut sa pronunte
hotararea conform celor aratate in juramant, iar partea sprijinita de juratori
castiga procesul. Se spunea, in Legea Tarii, ca partea respectiva s-a apucat
de lege. In situatia in care proba nu putea fi administrata, partea care i se
incuviintase aceasta proba pierdea procesul, caz in care se spune in Legea
Tarii ca ramanea de lege. Partea adversa putea cere contraproba cu
juratori, denumita lege peste lege, cu un numar dublu de juratori: daca
aceasta contraproba era administrata, cu respectarea formelor impuse de
dreptul obisnuielnic, hotararea initiala era anulata si i se dadea o alta
hotarare, conform noului juramant, vechiul juramant fiind considerat fals,
ceea ce atragea sanctionarea primilor juratori cu plata unei amenzi denumita
gloaba pentru ca era o amenda in vite. Numarul maxim de juratori admis
de Legea Tarii era de 48. Daca domnul dorea sa favorizeze una dintre parti, ii
acorda de la inceput numarul maxim de juratori, astfel incat partea adversa
sa nu poata face contraproba.
4. O alta proba orala este marturia sau proba cu martori sau proba testimoniala.
Martorii sunt persoane care au cunoscut ex propriis sensibus(prin propriile
simturi) anumite fapte sau imprejurari despre care relateaza in fata instantei
de judecata pentru stabilirea adevarului, adica a situatiei de fapt, in vederea
solutionarii procesului. Martorii dadeau depozitiile sub prestare de juramant,
acesta fiind depus in biserica, iar preotii dadeau anateme impotriva acelora
care depuneau marturie mincinoasa. Forta probanta a probei testimoniala,
desi era depusa sub prestare de juramant, era inferioara probei cu juratori.
Sunt intalnite si cazuri de conversiune a probei (in cazul in care partea nu
putea aduce numarul de juratori care ii fusese incuviintat, cei in cauza erau
audiati ca simplii martori). O categorie speciala de martori o reprezinta
aldamasarii care sunt martori preconstituiti. Acestia sunt persoane care au
asistat la incheierea unui contract, la realizarea acordului de vointa a partilor
contractante si la conturarea tuturor clauzelor contractuale ale invoielii dintre
parti. Aldamasul este si el o institutie anterioara crestinismului, de sorginte
pagana, geto-daca, avand un dublu caracter: un caracter religios si un
caracter juridic. Sub aspect religios, dupa incheierea contractului, partile,
precum si persoanele care ii asistasera, invocau divinitatea prin libatiuni
pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoiala partilor, iar consumarea
aldamasului (bautul cupei de vin) semnifica incheierea contractului. Sub
aspect juridic, aldamasarii erau martori preconstituiti care puteau depune
marturie in cunostinta de cauza in situatia ivirii unui litigiu in legatura cu
interpretarea si executarea contractului. Daca intelegerea partilor era
consemnata printr-un inscris, alaturi de numele partilor erau trecute si

numele aldamasarilor, momentele la care acestia asistasera, valoarea

aldamasului consumat, precum si partea care a suportat cheltuiala.
In ceea ce priveste probele scrise, trebuie sa precizam ca inscrisurile utilizate ca
mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria domneasca si
care purtau diferite denumiri, termenul generic fiind de hrisov, fie inscrisuri
particulare care emanau de la persoane particulare si care purtau denumirea de
zapise.