Sunteți pe pagina 1din 8

CURSUL IX

PROCEDURA DE JUDECATĂ

Termenul de „proces” din limba română provine din latină – processus, ce desemna activitatea de
înaintare, progres, activitate progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de
judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat,
desemnând ceea ce înŃelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume
desemnate, cu participarea părŃilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură
civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaŃi de comiterea
unor infracŃiuni.
În Tara Românească şi în Moldova, se recurgea, în materie civilă, la procedura judiciară pentru
apărarea unui drept încălcat sau chiar numai ameninŃat de o vătămare. Procedura era în general
„contencioasă”, în cadrul unui litigiu, dar uneori putea fi şi „graŃioasă”, dreptul fiind valorificat prin
procedură necontencioasă. În vechiul drept nu se făcea, teoretic, această distincŃie, dar în practică existau
cele două tipuri de proceduri.
1.1. Pricina şi împricinaŃii
Pentru începerea, desfăşurarea şi încheierea unei proceduri de judecată era necesar să existe un
litigiu, un conflict de interese sub formă de raport susceptibil să fie adus în faŃa judecăŃii şi să fie rezolvat
de domnitor sau funcŃionarii cu atribuŃii judecătoreşti. Judecata apărea în documente şi sub denumirile de
pricină, gâlceava, treabă. PărŃile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „jăluitor”,
„prigonitor”, în Transilvania, reclamantul purta numele de „actor”, iar pârâtului i se spunea „prigonit” şi,
în penal, „învinuit” sau „învinovăŃit”. În dreptul feudal, toŃi oamenii liberi şi persoanele juridice
(bisericile, mănăstirile, breslele, chiar şi satele) aveau capacitatea să stea în justiŃie. Oamenii dependenŃi
(rumâni sau vecini) puteau sta în justiŃie numai în procesele în care se punea în discuŃie însăşi starea lor
de dependenŃă. Procesele legate de îndeplinirea obligaŃiilor derivând din această stare erau soluŃionate pe
domenii de stăpânul feudal al Ńăranului îndatorat, căruia acesta din urmă îi datora ascultare şi supunere.
Robul Ńigan fără stăpân putea sta în justiŃie în procesele care priveau persoana sa. Robul cu stăpân era
reprezentat în instanŃă de acesta.
În materie penală, stăpânul vecinului său al Ńiganului infractor avea dreptul de a alege între a-i
răscumpăra capul, plătind gloaba şi despăgubirea şi a-l abandona statului şi părŃii vătămate.
Femeia necăsătorită sau văduvă putea sta în justiŃie. La începutul secolului al XVI-lea, o fiică îşi
cheamă tatăl în judecată pentru a-i preda zestrea promisă, apărând personal în instanŃă. Femeia căsătorită
stătea în instanŃă asistată de soŃul ei sau chiar nu apărea deloc, fiind reprezentată de acesta. Ea era
capabilă să stea singură în instanŃă numai în acŃiunea de divorŃ sau în altă acŃiune în legătură cu persoana
ei.
ÎmpricinaŃii se prezentau de obicei în instanŃă în persoană. Dar din secolul al XVI-lea
documentele încep să ateste prezentarea la judecată prin reprezentant, folosindu-se pentru acest
reprezentant expresii ca „omul unui împricinat”, „cel care a fost în locul acestuia”, „vătaf”, „ispravnic”
sau nicio denumire. Până în secolul al XIX-lea se admitea în mod curent reprezentarea unei cete prin şeful
acesteia.
1.2. Chemarea în judecată
Valorificarea în justiŃie a unui drept de natură civilă sau cererea de reparare a unei pagube
pricinuite printr-un fapt penal se adresau, în general, domnului Ńării, printr-o plângere orală sau scrisă,
denumită „pâră” sau „jalbă”, înmânată uneori domnului, chiar într-un proŃap, când trecea cu alaiul. În
Moldova, plângerea era luată de al treilea spătar, care o înmâna domnului. Din secolul al XVIII-lea,
forma scrisă este foarte des întâlnită la plângerile adresate domnului. În faŃa celorlalte instanŃe şi, în
special, în materie penală, atât plângerea, cât şi procedura continuă să fie, în general, orale.
Divanul, fiind sesizat printr-o plângere, fixa termenul de judecată pentru soluŃionarea litigiului,
activitate denumită astfel: „punea soroc”, „da zi”, „sorocea pricina” sau „sorocea părŃile”. La termenul
fixat sau la cele următoare erau ascultate susŃinerile părŃilor, administrate probele şi, apoi, se proceda la
judecată.
Ziua de judecată putea fi stabilită fie de către domn, fie de ispravnicul Craiovel în Oltenia sau de
către dregătorul chemat să judece.
„Cartea de soroc” (citaŃia), era înmânata pârâtului sau martorilor printr-un slujbaş domnesc
(aprod, vătaf) ori chiar prin intermediul reclamantului, cu ameninŃarea, pentru pârât, că în situaŃia în care
nu se va prezenta la termen va fi trimis un aprod să-l aducă.
Ziua în care urmau să se prezinte părŃile pentru judecată, pentru efectuarea unei plăŃi sau pentru
îndeplinirea unei executări, era determinată exact prin arătarea datei calendaristice sau prin menŃionarea
unei sărbători ca zi de judecată ori ca moment de început pentru calculul termenului.
Cei aduşi la judecată prin intermediul unui slujbaş domnesc care se deplasa în acest scop,
suportau cheltuielile de deplasare, numite „treapăd”, mai ales în Tara Românească, şi „ciubote”, în
Moldova. Aceste cheltuieli erau uneori destul de ridicate.
În Epoca Medievală nu exista o diferenŃiere netă între procedura civilă şi procedura penală.
Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparŃinând obiceiului. Neexistând
instanŃe penale speciale, dregătorii judecau pricinile penale şi pricinile civile; armaşii aduceau la
îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.
Procedura de judecată se desfăşura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării procesului
penal nu se redactau acte scrise. GraŃierea a fost folosită, dreptul de graŃiere individuală aparŃinând, cu
predilecŃie, şefului statului.
1.3. Administrarea probelor
În Tara Românească şi în Moldova, dacă cererea de chemare în judecată se dovedea prin probe
preconstituite sau prin mărturia pârâtului şi împricinaŃii se prezentau la ziua fixată, pricina se putea
soluŃiona la primul termen. În cazul în care era necesar să se administreze probe solicitate de către
instanŃă (jurământ, proba cu martori, cercetare la faŃa locului, expertiză), cauza se amâna în acest scop.
După administrarea probelor şi a contraprobelor cerute de părŃi, se dezbătea procesul în fond, părŃile
putându-se prezenta (doar în procesul civil), fie personal, fie prin reprezentanŃi.
Prin probe se stabileşte temeinicia unei afirmaŃii sau realitatea unui fapt. Cu toate acestea, în
cadrul unui litigiu nu se urmărea atât stabilirea adevărului, cât crearea convingerii judecătorului asupra
acestuia, astfel că putem afirma faptul că proba este un mijloc de creare a unei convingeri.
Probele – care astăzi se bazează pe elemente raŃionale şi etice – au găsit temeiul în trecut într-un
sistem mistico-religios şi un formalism excesiv.
Partea care invocă un drept trebuie să-l dovedească, oferind judecătorului suficiente elemente de
convingere în sprijinul afirmaŃiilor sale. Acest principiu, care nu a fost cunoscut în epoca feudală altor Ńări
care nu au cunoscut influenŃa dreptului roman, s-a aplicat în Ńările române în acea epocă, cu excepŃia unor
instituŃii cu origine feudală timpurie şi chiar prestatală, cum este cojurătoria sau jurământul cu brazda.
Mijloacele de probaŃiune în perioada Evului Mediu erau: mărturisirea împricinatului, declaraŃiile
martorilor, (co)jurătorii, jurământul împricinatului, jurământul cu brazda, blestemul şi cartea de blestem,
pentru împricinat sau martori, înscrisurile, prezumŃiile, expertiza, cercetarea la faŃa locului, cunoştinŃa
personală a judecătorului.
a. Mărturisirea şi jurământul
Mărturisirea este recunoaşterea de către un împricinat a afirmaŃiilor celuilalt împricinat. Dacă
emană de la o persoană capabilă, ea constituie o dovadă completă împotriva celui care a făcut-o şi este
irevocabilă. Hotărâri din trecut îşi sprijină soluŃia pe mărturisirea pârâtului. În lipsa unei recunoaşteri
spontane a împricinatului, se recurgea adesea la jurământul lui, fiind creată, astfel, o dublă
responsabilitate de sperjur: faŃă de divinitate, în „viaŃa de apoi”, şi faŃă de autoritatea constituită care
cataloga jurământul fals ca fiind infracŃiune. PretenŃia uneia dintre părŃi era definitiv dovedită prin
recunoaşterea celeilalte părŃi sau era iremediabil compromisă prin negarea la jurământ a acesteia. În
procesul civil, jurământul putea fi prestat de un împricinat, ca urmare a declaraŃiei celuilalt împricinat că
înŃelege să „lege” soluŃia litigiului de acest jurământ sau ca urmare a demersului întreprins de către
judecător, care putea recurge la această probă pentru a completa probele existente, pe care le considera
insuficiente.
Împricinatul căruia se deferea jurământul avea alegerea uneia din următoarele trei atitudini: să îl
accepte, să îl defere celeilalte părŃi sau să refuze să-l depună. De cele mai multe ori, jurământul era
ordonat de domn în divan şi era administrat în biserică de unul sau mai mulŃi preoŃi ori înalŃi ierarhi
români sau chiar străini, cu mâna pe evanghelie. Uneori, era întărit prin blestem. Prin jurământ se putea
dovedi orice fel de pretenŃie.
b. Jurământul cu brazda
Este o probă de străveche de tradiŃie geto-dacă, denumită după rolul pe care pământul, privit ca o
divinitate, îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel care depunea jurământul invoca pedeapsa pământului
dacă cele invocate sub jurământ erau false. În Moldova, cel ce jura purta o brazdă de pământ pe cap sau
umeri (brăzdaşi), iar în łara Românească (în Oltenia), brazda era purtată în traistă (trăistaşi). Se folosea
ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului. Cei care erau supuşi probei jurau că vor arăta
adevăratele hotare şi înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de pământ. Popoarele antichităŃii şi
geto-dacii, printre ele, priveau pământul ca pe o divinitate cu puteri purificatoare, atât în sens material, cât
şi spiritual. În acest ultim sens, exista credinŃa că pământul îi ajuta pe cei care spun adevărul şi îi
pedepseşte pe cei care jură strâmb. În administrarea acestei probe, există un dublu simbolism judiciar:
brazda reprezintă zeitatea pământului, iar capul, unde era purtată această brazdă, este cea mai importantă
parte a corpului. Sub influenŃa religiei creştine, această probă s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de
evanghelie, iar, după apariŃia statului feudal, proba dobândeşte caracter de clasă, fiind rezervată doar
Ńăranilor.
Odată cu dezvoltarea feudală, a crescut şi interesul boierilor pentru utilizarea acestei probe în
vederea hotărnicirii graniŃelor moşiilor. Boierii nu se mulŃumeau cu martori care să fie supuşi probei în
caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori. Fiii de Ńărani erau puşi să parcurgă hotarele
moşiei şi, în tot acest timp, erau traşi de păr („depararea”), pentru a Ńine minte hotarele respective şi a
putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.
c. Martorii
În obştea străveche, apare o structură probatorie, de tip colectiv – mărturia dată de grupul
împricinatului. Definită mai bine, acest fel de mărturie este întâlnită mai târziu în obştile teritoriale.
Faptele unei pricini nu erau stabilite în obştea Ńărănească sau orăşenească ori în ceata boierească prin
martori izolaŃi, ci prin grupe (cete) de megieşi, de mahalagii sau de boieri egali ori superiori
împricinatului. Această procedură este reglementată de statul feudal; megieşii care mărturisesc ajung
uneori la cifre impresionante, precum: 150 de persoane, 100 de oameni din şase sate, oamenii din 12 sate.
Aceşti megieşi nu erau (co)jurători, ci martori, pentru că ei atestau faptele, iar prin numărul lor, aduceau o
garanŃie morală şi socială. Printr-un lung proces de transformare, ei devin martori de tip roman şi modern,
adică martori individuali, care nu mai formează un grup organic, ci mărturisesc ca indivizi. Din
documente nu rezultă dacă grupul mărturisea totdeauna sub jurământ. Asemenea martori puteau apărea în
orice fel de pricini, dar îi întâlnim, mai ales, în litigii privind stabilirea hotarelor. Se recurgea la proba cu
martori, ca şi astăzi, când prin înscrisuri sau prin mărturisirea părŃii adverse nu putea fi dovedită o
pretenŃie în justiŃie. În trecut proba cu martori era folosită în mod curent pentru dovedirea naşterii,
căsătoriei sau decesului, în lipsa umor registre de stare civilă, precum şi pentru dovedirea proprietăŃii
imobiliare. În litigii, era admisibilă pentru stabilirea oricăror fapte şi acte juridice, nefiind limitată, potrivit
obiceiului pământului.
În afară de martorii din proces, existau şi martorii care participau la redactarea actelor juridice
particulare. De cele mai multe ori, vânzările, zălogirile, înzestrările şi, în special, testamentele erau făcute
în prezenŃa unor martori. Aceştia, în caz de proces, erau chemaŃi să depună mărturie cu privire la
aspectele cunoscute, uneori, sub prestare de jurământ în biserică, pe evanghelie, cheia bisericii sau lacătul
ei. Puteau fi martori domnul însuşi şi boierii care judecau procesul în divan pentru ceea ce ştiau cu privire
la caz. Femeile, de asemenea, puteau fi martore.
d. Proba cu jurători
În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susŃin jurământul uneia dintre părŃi, arătând că
aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv, pentru că nu tinde la
stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaŃii. În procesul civil, judecătorii cercetează faptele şi
drepturile părŃilor, astfel încât jurământul lor e de considerat adevăr. Până la apariŃia statului feudal,
această probă a fost utilizată în obşti şi era cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluŃionarea
conflictelor dintre membrii obştii. După apariŃia statului feudal, e consemnată în legea Ńării ca regină a
probelor, fapt pentru care e denumită de dreptul cutumiar „lege”. Originea probei îşi are izvorul în
străvechiul jurământ pe vetrele regale sau pe zeităŃile palatului regal practicat de geto-daci. Întrucât
jurământul e prestat de un grup de jurători, el putea fi combătut tot de un grup de jurători, dar cu număr
dublu de persoane. În epoca gentilică, grupul juraŃilor era alcătuit din rudele părŃilor pentru care aceştia
jurau, ca, mai târziu, în cadrul obştilor săteşti, alături de rude, în grupul jurătorilor, să poată fi incluşi
vecinii şi ceilalŃi membri ai obştii.
În statul feudal, acordarea acestei probe se făcea prin hrisov domnesc, în care se utiliza sintagma
„i-am dat lege”. Partea căreia i se încuviinŃase proba putea să ia legea (să admită proba) sau să se lepede
de lege (să renunŃe la probă şi să o defere părŃii adverse). În hrisovul de încuviinŃare a probei se menŃiona
numărul jurătorilor, iar în unele cazuri, aceştia erau încuviinŃaŃi nominal (jurătorii pe răvaşe).
În procesul civil existau următoarele tipuri de jurători: jurătorii hotarnici – în procesele de
hotărnicire a terenurilor; jurătorii tocmelnici, care erau numiŃi de instanŃă şi făceau cercetări cu privire la
obiectul procesului, iar rezultatul era consemnat de aceştia într-un document care era predat instanŃei;
jurătorii adeveritori – erau folosiŃi pentru a confirma existenŃa sau întocmirea unor contracte,
angajamente, donaŃii, diferite alte acte sau documente; jurătorii arbitri – cei care încercau să stingă litigiile
prin împăcarea părŃilor.
În judecarea delictelor penale, legea nu impunea cu stricteŃe un număr de jurători, în schimb, nu
se admitea lege peste lege, adică un număr dublu de jurători. Hotărârea primei instanŃe în care existau
jurători era definitivă. Chiar dacă erau ascultate şi alte persoane, acuzatul nu mai putea să se
dezvinovăŃească sau să ceară rejudecarea procesului. În cazul jurământului fals, acesta era considerat
vinovat şi era pedepsit atât pentru fapta săvârşită, cât şi pentru jurământul fals. În solidaritate cu el, erau
pedepsiŃi şi jurătorii. În procesele penale, în majoritatea lor, întâlnim jurătorii adeveritori. Aceştia jurau
împreună cu acuzatul, prin jurământ de credibilitate şi confirmau, de fapt, că respectivul acuzat este un
om drept şi că cele spuse de el în faŃa instanŃei pot fi considerate ca fiind adevărate. Având în vedere
numărul mare de jurători necesari a fi prezentaŃi într-un proces rejudecat, adică dublul numărului iniŃial,
acest gen de judecată nu era la îndemâna oamenilor săraci. Rejudecarea proceselor prin folosirea
contraprobei cu jurători era o practică folosită de feudali, numai aceştia având posibilitatea şi mijloacele
necesare pentru a aduce la judecată un număr dublu de jurători.
Jurătorii trebuiau să facă parte din aceeaşi categorie socială cu cel pentru care jurau. Jurătorii
depuneau jurământul într-un cadru solemn, care presupunea îndeplinirea unor formalităŃi juridice şi
religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faŃa reprezentantului domnului însărcinat cu
supravegherea efectuării probei. ConŃinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale
jurământului pronunŃat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei. Ca o particularitate a
Legii łării, în Transilvania se admitea posibilitatea utilizării unor formulări echivalente şi posibilitatea
repetării cuvintelor folosite greşit. Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea
łării, împuternicitul domnului consemna efectuarea probei într-o carte de jurământ, care era semnată şi
pecetluită cu peceŃile jurătorilor. Cartea de jurământ era înaintată domnului, care hotăra asupra soluŃiei
pronunŃate în proces, în sensul jurământului depus. Partea care administra proba câştiga procesul. Dacă
proba cu jurători nu putea fi administrată, partea căreia i s-a oferit posibilitatea administrării ei pierdea
procesul. Dacă proba fusese administrată, partea care a pierdut putea cere şi obŃine de la domn
contraprobă cu un număr dublu de jurători – „lege peste lege”. Dacă se putea administra contraproba,
soluŃia iniŃiala era anulată şi se dădea o nouă soluŃie. Se considera că primii jurători au depus jurământ
fals şi erau globiŃi (amendaŃi). Legea łării stabilea ca numărul maxim al jurătorilor să fie de 48. Prin
proba cu jurători se putea dovedi orice situaŃie de fapt, chiar şi unele de drept. Prin această probă puteau
fi combătute celelalte mijloace de probă, inclusiv cea a înscrisului.
e. Blestemul şi cartea de blestem
Locul important deŃinut de oralitatea procedurii de judecată explică rolul deosebit de important
jucat în procedură de mărturisire, jurământ şi martori, precum şi apariŃia blestemului. Jurămintele luate
împricinaŃilor, martorilor, (co)jurătorilor păreau de multe ori că nu sunt destul de convingătoare pentru a-i
determina pe aceştia să spună adevărul. Se încerca, prin intermediul procedurii, aplicarea unui mijloc de
presiune suprem: blestemul, prezentat în procese, adesea, sub forma cărŃii de blestem, care, în general, era
colectivă. ÎnalŃii ierarhi români (mitropolitul, în special, şi episcopii în eparhiile lor) aveau competenŃă să
emită cărŃi de blestem sau de afurisenie din oficiu, la cererea uneia dintre părŃile litigante sau la porunca
domnului. Unii împricinaŃi, dornici să impresioneze mai puternic pe cel căruia se deferea jurământul,
aduceau cărŃi de blestem chiar de la patriarhii din lumea creştin-ortodoxă.
Această procedură era folosită în orice fel de pricini, dar mai ales în hotărnicii, cartea fiind dată
direct în faŃa divanului sau trimisă pentru aflarea adevărului dregătorilor care făceau cercetări sau audiau
martori la faŃa locului. Cartea de blestem era trimisă, de obicei, prin ispravnic protopopului respectiv, care
o încredinŃa preotului local. Acesta chema în biserică pe cei obligaŃi să jure şi le-o citea, punându-le în
vedere consecinŃele sperjurului; apoi, consemna jurământul şi întocmea un act semnat de martori, pe care
îl înainta judecăŃii, care îl lua în considerare cu ocazia dezbaterii pricinii.
La întărirea unor acte juridice particulare, în special în beneficiul mănăstirilor, domnul obişnuia
să pună blesteme groaznice care să cadă asupra celor ce le-ar ataca. Testatorii, de asemenea, ameninŃau cu
blestem pe cei care nu respectau dispoziŃiile lor de ultimă voinŃă. Mitropolitul însuşi pronunŃa blestemul
când testamentul era făcut în faŃa lui. Întâlnim blesteme chiar în cărŃile de judecată penală, date împotriva
judecătorilor care ar reveni asupra condamnării.
f. Înscrisurile
În numeroase documente din trecut se vorbeşte despre înscrisuri emanate de la autorităŃi sau de la
particulari (cărŃi, ispisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri, sineturi), prezentate de împricinaŃi ca mijloace
de probă şi examinate de judecată pentru soluŃionarea pricinii. Asemenea probe preconstituite erau
invocate în special pentru dovedirea stăpânirii imobiliare. Din dorinŃa de a deŃine un înscris cât mai bine
caracterizat din punct de vedere juridic, participanŃii cereau adesea întărirea domnească pentru respectivul
document, iar dacă aceasta era prea veche, reînnoirea ei, mai ales dacă actul se şi deteriorase sau se
schimbase domnitorul.
În caz de dispariŃie a înscrisurilor prin ardere, putrezire, pierdere, distrugere etc., ceea ce se
întâmpla destul de des, partea interesată cerea divanului reconstituirea lor. În cărŃile de soroc, domnul
punea în vedere împricinaŃilor să aducă la judecată înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenŃiile. Dacă
numai unul dintre ei prezenta asemenea probe, iar celălalt nu le combătea cu nimic, pretenŃia era
considerată dovedită doar de partea care putea prezenta înscrisurile. Dacă ambii aduceau înscrisuri
contradictorii, judecata se pronunŃa după ce acestea erau comparate şi analizate, stabilind-se, astfel, care
dintre ele este mai demn de crezare. În general, avea valoare juridică mai mare înscrisul cel mai vechi, cu
excepŃia situaŃiei în care din împrejurările cauzei ar fi reieşit netemeinicia acestora. Când totuşi, din actele
prezentate, judecătorul nu reuşea să-şi formeze convingerea, avea posibilitatea să oblige pe oricare dintre
împricinaŃi să îşi completeze dovada conform indicaŃiilor pe care i le dădea. Actul scris, deşi găsit valabil,
era de cele mai multe ori întărit sau combătut cu martori şi confirmat prin jurământ. Nu se poate vorbi de
un caracter absolut al valabilităŃii actului scris.
g. Cercetarea la faŃa locului
Era ancheta care se făcea la faŃa locului de către instanŃa de judecată sau de către un delegat al
său. În ultimul caz, dregătorul delegat, deplasându-se la locul indicat, făcea cercetarea solicitată şi trimitea
instanŃei raportul de constatare întocmit. Uneori, conformându-se poruncii primite, după efectuarea
cercetării, judeca chiar dregătorul pricina şi tot el era cel care punea în executare hotărârea. Orice
constatare materială cu privire la starea unui imobil, în special, în cazul hotarelor, putea fi făcută prin
cercetare la faŃa locului. Tot o formă de îndeplinire a acestei proceduri era şi cea pe care o iniŃia domnul
când poruncea unui dregător sau fost dregător să se deplaseze la faŃa locului, unde „să strângă oameni
bătrâni şi megieşi dinprejur” pe care să îi întrebe asupra faptelor. Pe baza referatului constatator al
boierului delegat, domnul dădea hotărârea. Delegatul domnesc era obligat ca după îndeplinirea procedurii
să procedeze la executare, sub rezerva, pentru partea nemulŃumită, de a se plânge domnului şi de a solicita
să fie judecat în divan.
h. Expertiza
Se recurgea la expertiză când, pentru lămurirea chestiunilor de ordin tehnic aduse în dezbatere,
erau necesare cunoştinŃe de specialitate. În perioada feudalismului, experŃii aveau de constatat mai mult
stări de fapt sau valoarea obiectelor în litigiu. Domnul trimitea în acest scop, de exemplu, un dregător care
să strângă „boieri şi oameni buni” sau chiar oameni de specialitate („meşteri”) care să adeverească o
anumită situaŃie de fapt sau delega mai mulŃi boieri de la curte să meargă la faŃa locului să constate şi să
aprecieze valoarea cheltuielilor făcute pentru edificarea unor construcŃii.
i. PrezumŃiile
Deşi mai rar, prezumŃiile erau şi ele folosite, în dreptul vechi, ca mijloc de probă. În virtutea unei
prezumŃii, un sat răspundea pentru o moarte de om sau un furt săvârşite pe teritoriul său. PrezumŃia putea
fi combătută însă prin proba contrară şi satul era exonerat de răspundere dacă erau descoperiŃi făptuitorii
sau dacă cel puŃin doi oameni jurau contrariul.
j. CunoştinŃa personală a judecătorului
În dreptul vechi, contrar sistemului obiectiv de probaŃiune din dreptul modern se admite că
judecătorul îşi poate întemeia soluŃia pe cunoştinŃa lui proprie, pe ceea ce el ştia cu privire la faptele
pricinii dinainte de desfăşurarea ei, considerându-se că nu poate fi o mărturie mai demnă de crezare decât
aceasta.
1.4. PronunŃarea hotărârii
În Tara Românească şi în Moldova, procedura pronunŃării hotărârii cuprindea următoarele faze:
a. PronunŃarea, redactarea şi comunicarea hotărârii
Întreaga desfăşurare a procesului era consemnată în hotărâre (carte de judecată) sau anafora.
În hotărâre erau menŃionate:
(i) numele împricinaŃilor şi dacă au fost ambii prezenŃi la judecată în persoană sau prin
vechili;
(ii) obiectul plângerii;
(iii) susŃinerile părŃilor;
(iv) probele administrate şi analiza lor;
(v) soluŃia la care s-a ajuns;
(vi) întărirea domnească.
Pentru ca hotărârile, altele decât cele pronunŃate de către domn, să capete caracter definitiv şi
putere executorie, era obligatorie existenŃa întăririlor. Asemenea întăriri erau necesare atât la anaforalele
divanului, cât şi la acelea date de dregătorii care judecau în virtutea calităŃii lor sau fiind delegaŃi de
domn.
b. Căile de atac
În toată perioada feudalismului, calea de atac prevăzută ca posibilitate de a contesta o hotărâre era
plângerea în faŃa unui organ superior împotriva judecăŃii organului inferior, plângere care nu avea
caracterul suspensiv propriu apelului din procedura actuală. Recursul nu a fost reglementat în vechea
noastră procedură judiciară, el fiind creat de dreptul procesual modern.
Nici principiul autorităŃii lucrului judecat nu îşi face apariŃia în Principate decât la începutul
secolului al XIX-lea. Hotărârile judecătoreşti pronunŃate de un domn, chiar rămase definitive, puteau fi
declarate fără valoare de domnul următor, acesta procedând la o nouă judecată. Deşi la finalul hotărârii se
menŃiona adesea caracterul definitiv al acesteia, judecata era reluată în mod obişnuit de mai multe ori,
ajungându-se şi la zece judecăŃi, cu ocazia, spre exemplu, a unui litigiu având ca obiect stabilirea
hotarelor. Exista posibilitatea ca acelaşi domn, chiar în decursul aceleiaşi domnii, să rejudece aceeaşi
pricină, pe motiv că se aduc probe noi.
Această instabilitate a dreptului avea consecinŃe grave, în special în materia proprietăŃii
imobiliare, generând o stare de nesiguranŃă în ceea ce priveşte apartenenŃa pământului. De aceea, s-au
căutat soluŃii în instituŃii precum blestemul, zavesca, prada sau gloaba, care se înscriau în hotărâri ca
ameninŃare pentru partea nemulŃumită care ar dori să redeschidă procesul definitiv soluŃionat. Efectul lor,
însă, nu a fost cel aşteptat.
- Zavesca sau zaveasca, aplicată numai în Moldova, consta în obligaŃia impusă părŃii participante
la un act juridic sau la un proces de a plăti domnului o sumă de bani – stabilită prin act sau prin hotărâre –
în cazul în care nu ar respecta actul juridic sau hotărârea. Această clauză condiŃiona atacarea actului sau
reluarea judecăŃii de depunerea unei sume de bani la visterie. Scurta viaŃă a instituŃiei ar putea fi un
indiciu al ineficacităŃii ei. De altfel, chiar în timpul aplicării ei, zavesca nu apare în toate hotărârile, iar pe
de altă parte, scopul ei era acelaşi cu al unei instituŃii cu caracter mai general, respectiv gloaba.
- Prada a avut în łara Românească aceeaşi formă cu zavesca din Moldova. Se realiza prin
inserarea unei clauze într-un act care cuprindea înŃelegerea intervenită între părŃi sau într-o hotărâre
judecătorească, constând în obligaŃia părŃilor de a da o sumă de bani domniei în cazul în care nu şi-ar
respecta angajamentul şi ar redeschide procesul. Prada s-a aplicat de la începutul secolului al XVII-lea
până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Termenul, care în vorbirea obişnuită avea sensul de „distrugere
materială”, ca, spre exemplu, cea săvârşită în caz de hiclenie, are înŃelesul de executare, în perioada
feudalismului.
- Gloaba este sancŃiunea patrimonială aplicabilă persoanei care nu respecta propriul său
angajament sau ordinul autorităŃii. Pentru a se asigura eficacitatea unui asemenea ordin, gloaba asigură
funcŃiile zavescăi şi a prăzii – de a îngreuna reluarea judecăŃii –, atât în Moldova, după dispariŃia zavescăi,
cât şi în łara Românească, înainte şi după dispariŃia prăzii, dar şi în Transilvania. Se aplică din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În Moldova era plătită în natură,
mai ales în boi (număr variind de la 6 la 50 de boi), iar în łara Românească şi în Transilvania era plătită
întotdeauna în numerar.
- Feria. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în
Moldova, se obişnuia ca, după pronunŃarea soluŃiei, să se prevadă în hotărâre faptul că persoana care a
câştigat procesul are obligaŃia de a plăti o taxă pentru obŃinerea titlului de proprietate şi, în acelaşi timp, o
răsplată pentru judecător. RaŃiunea feriei este diferită de aceea a zavescăi şi instituŃia nu are nicio legătură
cu principiul autorităŃii lucrului judecat.
c. Executarea hotărârilor
Hotărârea civilă se putea executa în trecut asupra bunurilor debitorului, ocazie cu care
funcŃionarii domniei săvârşeau mari abuzuri. Astfel, în secolul al XVIII-lea, debitorul putea
fi închis până în momentul în care îşi recunoştea datoria sau până plătea datoria, nu numai a
sa personală, dar şi a autorului său, ori până aducea persoane care garantau pentru el. În general, ordinul
de executare era trimis de către domn mitropolitului sau boierului care a judecat respectiva cauză, spre a o
pune în executare. Cu excepŃia hotărârilor rămase definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor
sale – asemănătoare cu ordonanŃele preşedinŃiale din procedura de astăzi –, acestea fiind hotărâri luate de
el în cazuri urgente, la cererea uneia dintre părŃi, fără citarea celeilalte. Partea însăşi putea fi delegată să
efectueze executarea, mai ales când aceasta era o mănăstire. Spre deosebire de dreptul modern, organul de
judecată putea face şi executarea.
1.5. Procedura de judecată în materie penală
O reglementare a procedurii penale a existat în Ńările române chiar înainte de constituirea statelor
feudale, în cadrul obştii săteşti, care avea şi puterea şi organele în drept să judece pricini – atât penale, cât
şi civile. După formarea statului feudal, domnia, în tendinŃa ei de centralizare a
puterii, a dat în competenŃa dregătorilor domneşti cauzele penale, rezervând însă domnului, marelui ban şi
marilor vornici judecata vinilor mari. Înlocuirea obştii cu judecata domnească s-a făcut treptat. Domnia a
păstrat şi a continuat să folosească organele obştii săteşti cu dreptul de a judeca pricini penale, hotărârile
lor fiind supuse apelului la domnie, până în secolul al XVIII-lea.
Astfel, peste judecata obştii s-a suprapus judecata domnească, dar competenŃa „oamenilor buni şi
bătrâni” a continuat să se păstreze.
Caracteristicile sistemului de procedură penală din perioada feudalismului sunt:
a. Normele juridice după care se desfăşura procesul penal, atât în cadrul obştii, cât şi la judecata
domnească, sunt, în mare măsură, nescrise, ele fiind stabilite prin obiceiuri, în general neredactate.
b. Actele de procedură penală erau de cele mai multe ori nescrise, până la reforma lui Constantin
Mavrocordat.
c. Domnul şi dregătorii judecau deopotrivă pricini penale şi civile, neexistând instanŃe penale
speciale, nici deosebire între jurisdicŃia civilă şi penală. Astfel, judecând un proces civil, domnul lua
documentele false din mâna împricinaŃilor care pierdeau şi, pentru fals, îi condamna la închisoare.
d. O primă modalitate de diferenŃiere între materia civilă şi cea penală se observă în ceea ce
priveşte executarea. Armaşii execută hotărârile penale, iar aprozii pe cele civile. CondamnaŃii execută
pedepsele penale în ocnă, temniŃă sau grosuri; pentru datoriile civile, debitorii sunt închişi la vătaful de
aprozi.
e. AcuzaŃia putea fi invocată atât de persoanele vătămate, cât şi din oficiu; dregătorul competent
se putea sesiza singur.
f. Cercetarea penală se realiza de obicei de către persoana care judeca pricina.
g. Mijloacele de probă erau mai ales martorii şi jurătorii.
h. Procedura de judecată era publică. Dar publicitatea în feudalism era relativă: accesul în incinta
locului judecăŃii era strict reglementat – nu oricine putea asista.
În ceea ce priveşte Transilvania, nici aici nu exista o diferenŃiere clară între cele două proceduri,
neexistând nici aici, în feudalism, instanŃe penale speciale. În penal, procesul era declanşat, în anumite
cazuri grave, şi din oficiu; probele puteau fi scrise sau orale; proba cu jurători a funcŃionat şi în penal şi,
mai ales în penal, s-au utilizat ca probe decisive ordaliile, mărturisirea şi tortura. Subliniem faptul că în
Transilvania infracŃiunile flagrante aveau, potrivit Tripartitului şi ConstituŃiilor aprobate, drept consecinŃe
de ordin procedural, judecarea accelerată, cu o procedură specială. În perioada mai veche, ca mijloc de
probă din categoria ordaliilor, s-a aplicat, în special, proba cu fierul roşu.
În ceea ce priveşte graŃierea şi amnistia, este de observat că, dacă cea dintâi a fost practicată încă
din primele etape ale feudalismului, iar dreptul de graŃiere individuală a aparŃinut nu numai şefului
statului, ci şi unor foruri superioare celui care pronunŃase sentinŃa, iertarea colectivă a unei categorii de
infractori (amnistia) a apărut numai spre sfârşitul perioadei feudale, fiind un drept exclusiv al şefului
statului.