Universitatea Ovidius Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Domeniu de licență: Drept

REFERAT

Materia de studiu: Istoria statului și dreptului românesc

Tema:Procedura de judecată în perioada medievală

Prof coordonator: Student:

Conf. univ. Dr. Marilena Marin Vagner Anamaria
Drept, an I, grupa 6

Constanța
2019
 Procedura de judecată în perioada medievală

Izvoarele dreptului medieval

În Ţările Române au existat 2 izvoare : cutuma şi legea.

Principalul izvor de drept a fost Legea Ţării care era un ansamblu de norme juridice
cutumiare din cadrul uniunilor de obşti şi apoi a statelor medievale româneşti. Legea Ţării s-a
aplicat concomitent cu cu dreptul scris – concretizat sub forma pravilelor bisericeşti şi laice sau a
codificării vechilor cutume.
Pe lângă dreptul cutumiar şi cel scris, în Ţările Române, s-au aplicat şi legiurile bizantine, în
special Bazilicalele
Subordonarea canonică a bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la Constantinopol a avut
ca urmare întocmirea pravilelor bisericeşti şi apoi a legilor laice după izvoarele canonice bizantine.
La mijlocul secolului XVII au apărut două mari monumente ale dreptului românesc, şi
anume: Cartea Românească de învăţătură, (1643) tipărită din porunca lui Vasile Lupu,
reprezentând prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului medieval Îndreptarea
legii - Pravila cea Mare, apărută la Târgovişte în 1652 din iniţiativa lui Matei Basarab.
O trăsătură a justiţiei medievale a fost confuzia dintre jurisdicția civilă şi cea penală, care
a început să ia sfârşit odată cu crearea departamentelor criminaliceşti. Un mare neajuns resimţit în
numeroase domenii a fost inexistența autorității lucrului judecat, prin practica reluării unei cauze
odată cu schimbarea domnului.
Instanţele de judecată
În Ţara Românească şi Moldova competenţa judecătorească revenea domnului, divanului
domnesc, organelor de justiţie orăşenească, stăpânului feudal, instanţelor obştilor săteşti libere,
precum şi bisericii pentru dogmele şi canoanele clerului.
Domnia delega, datorită numărului mare de locuitori şi implicit de cauze, unor dregători
dreptul de judecată: BANULUI şi VORNICULUI precum şi conducătorilor judeţelor şi ţinuturilor
– părcălabii, şoltuzii şi pârgarilor.
Privind justiţia ecleziastică, pravilele secolelor XVII-XVIII consacrau atât separarea cât şi
cooperarea dintre aceasta şi justiţia laică.
În Transilvania instanţele de judecată au cunoscut particularităţi în funcţie de schimbarea
statutului ţării.
În perioada Voievodatului (1176-1540) au existat următoarele structuri:
1. Instanţele domeniale- prin care feudalii îşi exercitau jurisdicţia senorială asupra ţăranilor
de pe domeniilor lor.
 2. Instanţele comitatelor -superioare celor domeniale- acestea judecau apelurile împotriva
hotărârilor luate de cele domeniale
3. Instanţele orăşeneşti – conduse de un jude asistat de obicei de 10-12 juraţi
4. Instanţele ecleziastice-pentru judecarea clericilor
5. Instanţa voievodală – scaunul de judecată a voievodului şi vicelui care reprezenta forul
cel mai înalt de justiţie al ţării
6. Curtea regală – instanţa supremă care judeca în ultimă instanţă pricinile venite de la
instanţele inferioare

Procedura de judecată
În documentele vremii, judecata apărea şi sub denumirea de pricină sau gâlceavă.
Reclamantul de numea pârât, prigonitor iar pârâtul era numit prigonit, învinuit.
Cererea pentru chemarea în judecată era adresată, în general domnului, printr-o plângere
orală sau scrisă (pâră sau jalbă).
Divanul fixa un termen de judecată – soroc – la care asculta susţinerea părţilor, administra
probele şi proceda la judecată.
Dacă împricinatul nu se prezenta la termen, putea fi adus cu ajutorul forţei publice, iar în
Transilvania pârâtul primea o citaţie, iar neprezentarea era sancţionată cu o amendă.
Mijloacele de probaţiune erau: mărturisirea şi jurământul pe Evanghelie a împricinatului,
depoziţiile martorilor, blestemul şi cartea de blestem – afurisenia .
Un mijloc important de probaţiune erau înscrisurile oficiale sau particulare prezentate de
împricinat: cărţi, hrisoavele, urice si zapisele.
O probă importantă cu caracter pur juridic, atât în cauzele penale cât şi în cele civile a fost
mărturisirea unui fapt, sau recunoaşterea unui drept. În civil, aceasta scutea de alte probe, iar în
penal scutea de tortură.
Tortura, ca metoda de constrângere, pentru mărturisirea vinei, a fost curent folosită în
procedura penală medievală în toate cele 3 ţări româneşti.

Proceduri speciale
Ordaliile sau judecata lui Dumnezeu (practici atestate în Transilvania încă din feudalismul
timpuriu) se aplicau sub forma purtării în mâini a fierului înroşit în foc. Aceste practici nu au fost
recunoscute de către dreptul scris oficial din Ţara Românească şi Moldova
În toate cele 3 ţări româneşti s-a recurs la jurământ ca mijloc de probaţiune, sub forma
jurătorilor tocmelnici şi a cojurătorlor adeveritori.
 O altă procedură cu caracter probatoriu în procesele legate de pământ, de hotărnicie, la care
se recurgea în lipsa unor dovezi sigure, a fost jurământul cu brazda în cap – care era o practică
străveche, simbolizând judecata dreaptă a pământului ca divinitate.

Infracţiuni şi pedepse
Infracţiunea a purtat diferite denumiri: faptă rea, păcat, vină. Răspunderea penală era
personală şi colectivă.
Răspunderea colectivă sau solidară a obştii rezultă din obligaţia acesteia de a descoperi, a
prinde şi sancţiona pe infractori. În caz de nereusită, plătea o gloabă – deșegubină sau năpastă.
Infracţiunile erau clasificate după gravitatea lor astfel:
- Infracţiuni împotriva ordinei publice: hiclenie, hainia sau înalta trădare, comisă de
boier faţă de domn, osluhul- neascultarea poruncilor domnului, capuzănia – falsificarea monedei,
baterea monedei fiind un monopol al domniei.
Toate aceastea se pedepseau cu moartea şi confiscarea averii
- Infracţiuni împotriva persoanei: omorul - moartea de om – era o vină gravă şi se
pedepsea cu moartea, mutilarea, închisoarea, surghiunul, gloaba sau plata capului constând în
răscumpărarea vinei de de rudele victimei, paricidul - uciderea părinţilor, fraţilor sau soţului-soţiei.
Pedeapsa tradiţională era moartea prin ardere de viu, răpirea, lovirea, insulta(sudalma sau ocara)
se pedepseau cu gloaba şi bătaia.
- Infracţiuni împotriva proprietăţii: tâlhăria – furtul însoţit de violenţă – era pedepsită
cu moartea prin spânzurare,furtul – se pedepsea cu ocna, bătaia, mutilarea sau deşegubina pentru
furtul simplu
- Infracţiuni împotriva familiei: violul și răpirea de feciioare - erau fapte foarte grave,
fiind adeseori judecate de către domn, dar vina aceasta era răscumpărată prin gloabă, ca sursă de
venit a visteriei, seducția- ademenirea- era pedepsită mai uşor,desfrânarea– curvia – relaţiile
sexuale înafara căsătoriei, incestul- amestecul de sânge şi preacurvia – adulterul erau tratate de
lege în mod deosebit faţă de concubinaj – acesta era privit ca o căsătorie de facto, la periferia
moralei, dar nu imorală. Incestul şi adulterul erau pedepsite atât de dreptul laic cât şi de cel canonic
prin diferite pedepse: moartea, pierderea zestrei fetei în favoarea soţului înşelat, dar cel mai adesea
cu o gloabă mare
- Infracţiuni împotriva justiţiei: jurământul mincinis– mărturia strâmbă,falsul in
inscrisuri, semne de hotar
- Infracţiuni împotriva bisericii şi a moralei: erezia, lepădarea de credinţă, profanarea
lucrurilor sfinte, vrăjitoria-magia neagră
Bibliografie:
1. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei România de Mâine, 2005,
Bucureşti.
2. Emil Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003.
3. www.cnaa.md
4. www.scriitub.com
5. www.wikipedia.com
6. www.academia.edu