Cuprins:

1. Introducere……………………………………………………………...2

2. Pravila lui Vasile Lupu…………………………………………...……..4

3. Structura……………………………………………………………….10

4. Concluzie………………………………………………………………12

5. Bibliografie…………………………………………………………….13

1
 Introducere
Pravila lui Vasile Lupu este o culegere de legi cunoscută sub numele
de Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646. A fost scrisă de
mitropolitul Varlaam Moțoc, având ca izvoare legea agrară bizantină de la
sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII și o lucrare a lui Prospero
Farinacci. Fiind o legislație caracteristic feudală, conținea norme prin care,
apărându-se în general proprietatea și interesele feudalilor, se consfințea aservirea
țăranilor și legarea lor de pământ, precum și inegalitatea împricinaților în fața
legilor. În afară de numeroase dispoziții cu caracter general, Pravila conținea
norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și de drept canonic.

Traducerea şi tipărirea în secolul al XVII-lea a primelor texte juridice

româneşti se impun cu necesitate pentru vremurile respective când
reprezentanţii bisericii nu aveau un cod scris pe care să se bazeze în judecarea
pricinilor, cutuma jucând rolul principal. Prin editarea acestora se urmărea
combaterea unor tendinţe de alterare a moravurilor vremii, dar şi menţinerea
controlului asupra anumitor manifestări ale societăţii româneşti medievale, nu
întotdeauna conforme cu morala creştină. Cele dintâi legiuiri scrise în
româneşte sunt: „Pravila de la Govora ” (1640), „Cartea românească de
învăţătură” (1646) sau Pravila lui Vasile Lupu, după cum mai este cunoscută
şi „Îndreptarea legii ” (1652) apărută sub domnia lui Matei Basarab.
Domnia lui Vasile Lupu (1634–1653) a reprezentat o perioadă de
consolidare a autorităţii domnului, fapt care a condus la posibilitatea tipăririi
în 1646 a unei cărţi cu caracter juridic - „Carte românească de învăţătură”,
cunoscută şi sub denumirea de Pravila lui Vasile Lupu.
Aşadar, prima pravilă oficială a Moldovei apare în tipografia de la Trei
Ierarhi sub titlul de „Carte românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte giudeaţe”, legiuire iniţiată şi aprobată de domn prin
porunca ce figurează în însăşi foaia de titlu: „Cu dzisa şi cu toată cheltuiala
lui Vasile voivodul şi domnul Ţărâi Moldovei”. Până la apariţia acesteia
2
exista o altă lege, Pravila lui Alexandru cel Bun , care va fi înlocuită de cea a
lui Vasile Lupu şi care va rămâne în uz până în vremea lui Dimitrie Cantemir.
„Cartea românească de învăţătura, de la pravilele împărăteşti” este
prima legiuire mirenească oficială. Primele 94 de paragrafe din pravilă au ca
izvor „leges colonariae, agrariae, rusticae”, iar celelalte paragrafe au ca izvor
opera italianului Prosper Faranaccios, „Praxis et theoricae criminalis”.
Această pravilă cuprinde reglementări din domeniul dreptului bazându-se pe
obicei şi lege ca izvoare. În materie de drept, Cartea românească de
învăţătură, face diferenţe între : Jus humanum (Pravila lumească), adică
legea puterii feudale; Jus divinum (Pravila Dumnezeiască), dreptul canonic
feudal; Jus naturale (Pravila firii omeneşti), adică dreptul conform cu
interesele orânduirii feudale prin care dreptul firii era dreptul clasei
posedante.

Lucrarea cuprinde norme care privesc drepturile (felurile, exerciţiul,

dobândirea) şi pierderea lor, dar şi deţinerea acestora de către persoanele
fizice, în funcţie de clasa socială din care fac parte (boieri, dregători, plugari,
agricultori).

3
 Pravila lui Vasile Lupu
Domnitorul Moldovei era nu numai Capul Statului, Şeful administraţiei
statale, Comandantul Suprem al Armatei, ci şi Judecătorul Suprem al ţării. Dacă
învinovăţitul nu era mulţămit de judecata unui dregător, el putea căuta dreptate la
domnitor. Plîngerea se judeca în prezenţa marilor dregători, întîi de toate —
membri ai Sfatului domnesc şi a înalţilor ierarhi bisericeşti. În secolele XIV-XV
domnitorul — judecător suprem trebuia să se călăuzească de obiceiul
pămîntului/legea ţării — o sumă de reguli tradiţionale nescrise din perioada de
descompunere a obştii la volohi, privind cele mai diverse raporturi sociale,
proprietatea, relaţiile dintre stăpîni şi supuşi.

Cele mai vechi reguli sociale din perioada de formare a relaţiilor feudale,
de constituire a poporului moldovenesc şi de statornicire a Statului Moldovenesc
formează dreptul voloh, despre care putem afla numai din izvoarele scrise de la
sfîrşitul veacului XIV  ̶  începutul veacului XV. Potrivit dreptului voloh, membrii
obştii erau obligaţi să dea boierimii în curs de feudalizare daruri în natură de
două ori pe an, să lucreze la ei 3-5 zile pe an (început de boieresc). Dreptul voloh
nu făcea deosebire între încălcările normelor de drept penal şi de drept civil.
Pămîntul putea fi moştenit numai de rude, în primul rînd de copii. Femeia nu
putea moşteni pămîntul. Obligaţiile decurgeau numai din contracte: de schimb,
de vînzare-cumpărare, de împrumut, de donaţie. Contractele erau verbale şi se
încheiau în prezenţa martorilor. Dreptul voloh familial reieşea din cel bizantin.
Căsătoria se făcea prin cununie cu anumite condiţii: 12-13 ani pentru mireasă,
14-15 ani pentru mire, cu consimţămîntul mirelui, al miresei; se admitea divorţul.
Dreptul voloh considera infracţiune orice daună materială, fizică sau
morală pricinuită cuiva. Se considerau drept infracţiune: furtul, incendierea,
omorul, pricinuirea de leziuni corporale, adulterul, răpirea femeilor. Scopul
pedepsei era răzbunarea şi obţinerea foloaselor materiale. Răscumpărarea —
amendă se numea gloabă, duşegubină. Amenzile judiciare se încasau sub forma
unui anumit număr de vite (3, 6, 24, 50). 
4
 Dreptul voloh nu cunoştea pedeapsa cu moartea, mutilarea. Funcţiile
judiciare le exercitau bătrînii obştii, cnejii şi alte persoane alese. Taxa judiciară
— tretina, adică a treia parte din valoarea averii în litigiu era plătită de
cîştigătorul procesului şi mergea în folosul obştii şi al cnejilor. De notat, că
principiile dreptului voloh erau aplicate parţial de popoarele slave din vecinătatea
nord-estică a Moldovei. În urma completării şi adaptării la noile realităţi social-
politice a dreptului voloh, după întemeierea Moldovei s-a statornicit dreptul
moldovenesc — o sumă de norme de drept cutumiar feudal aplicate în primele
secole de existenţă a Statului Moldovenesc. Alături de documentele juridice
scrise (cărţi de imunitate şi de judecată, recepţia legislaţiei bizantine, „Pravila
lui Vasile Lupu” ş. a.) dreptul moldovenesc a servit ca important izvor de legiuire
pînă în veacul XIX inclusiv. Acest drept reglementa privilegiile clasei
dominante, relaţiile dintre feudali şi ţărani, normele de folosire a pămîntului între
hotarele satului etc. Dreptul moldovenesc, spre deosebire de cel voloh făcea
distincţie între încălcările legilor penale şi ale celor civile. În condiţiile
dominaţiei proprietăţii funciare feudale, domnitorul avea dreptul suprem de
proprietate asupra pămîntului. În acele vremii proprietatea funciară avea trei
forme: privată (laică şi bisericească), domeniul domnesc şi reminiscenţe ale
proprietăţii obşteşti. Moşia transmisă prin succesiune şi de neatins este forma
principală a proprietăţii funciare. Moşiile puteau fi moştenite (отнина, дедина
<дед „moş”; moşie — proprietate funciară moştenită de la moş, din moşi în
moşi); cumpărate (куплете, выкуплениe) sau acordate, meritate (выслужение).
О răspîndire largă a avut proprietatea devălmaşă (drept de proprietate şi folosire
a două sau mai multe persoane asupra unui bun comun, neîmpărţit în cote) strict
reglementată. Treptat, dreptul moldovenesc face deosebire între proprietate şi
posesiune.

Alături de transmiterea prin succesiune, potrivit obiceiului, apare şi

succesiunea testamentară, ceea ce nu cunoştea dreptul voloh. La început se

5
folosea testamentul oral (a lăsa cu limbă de moarte), din veacurile XVII-XVIII
apare testamentul scris (запис). Dreptul moldovenesc, spre deosebire de dreptul
voloh, permitea şi femeilor să moştenească bunuri imobiliare; la împărţirea
moştenirii, cea mai mică fiică se bucura de aceeaşi prioritate, ca şi cel mai mic
fecior. Alături de contractele de schimb, de vînzare-cumpărare, de împrumut şi
de danie (donatie) cunoscute din dreptul voloh, apar contracte de muncă, de
închiriere a unor încăperi, de asociaţie ş. a. Tot mai des se recurge la contractele
scrise. Contractele verbale (a pune aldamaş, a bate palma ş. a.) se folosesc la
încheierea unor afaceri privind bunurile mobile.

Dreptul familial, ca şi în dreptul voloh se bazează, mai ales pe principiile

dreptului bizantin. Orice încălcare a obiceiului sau a legii este socotită
infracţiune, denumită în izvoarele de limba slavona вина, грех, iar, mai tîrziu, în
cele de limbă moldovenească грешалэ. Continuă diferenţierea infracţiunilor. Se
atestă noţiunea de infracţiune asupra statului (хикление — trădare, falsificarea
de monede ş. a.) şi împotriva bisericii. Noţiunea generală de „furt” se specifica;
furt propriu-zis (însuşirea pe ascuns a averii altuia), jaf (răpire deschisă a averii)
şi tîlhărie (răpirea averii prin violenţă). Dreptul moldovenesc reglementa detaliat
încălcările proprietăţii funciare. Scopul pedepsei devine, treptat, prevenirea
infracţiunilor, nu răzbunarea. Amenzile judecătoreşti se împart în gloabă,
duşegubină, pripas, osluh, hatalm. Cu timpul se înmulţesc pedepsele corporale,
apare pedeapsa capitală (spînzurarea, decapitarea, tragerea în ţeapă ş. a.).
Pedeapsa capitală se aplica pentru hiclenie (trădare), recidiva de furt, falsificarea
de monede, uciderea părinţilor. De prin veacul XVI se răspîndesc pedepsele de
mutilare (tăierea nasului, buzelor ş. a.). Dreptul moldovenesc prevedea şi
confiscarea averii. Judecata de stat şi judecata de ocină (moşie ereditară) se
afirmau tot mai mult în locul judecaţii obştii — rămăşiţi ale dreptului voloh.
Imunitatea judecătorească a feudalilor aici era foarte limitată. Către hotarul dintre
veacurile XVI-XVII se limitează şi drepturile clericilor.

6
 Cea mai înaltă instanţă era judecata domnitorului şi a Sfatului domnesc
(divanului). Vreme îndelungată se păstrează instituţia jurămîntului comun
(jurătorii), dar creşte rolul martorilог oculari. La locul tretinei apare ferîia, care
se percepea într-o valoare constantă (12 ori 24 de zloţi). Se înregistrează ciubota 
̶  taxă plătită executorului sentinţei judecătoreşti. Pe acele timpuri Moldova în
hotarele sale istorice nu era o ţară mică, domnitorul nu putea judeca toate litigiile,
chiar şi cele grave. De aceea potrivit izvoarelor, drept de judecată aveau vornicul,
staroştii (dregători principali în ţinuturile de graniţă), ocîrmuitorii celorlalte
ţinuturi  ̶  pîrcălabii, dregătorii domneşti din tîrguri şi oraşe şi chiar dregătorii
aleşi ai tîrgurilor  ̶  şoltuzii şi pîrgarii.

Generalizările specialiştilor privind dreptul voloh şi dreptul moldovenesc,

precum şi mărturiile documentare reproduse aici pe larg reprezintă totalitatea
principiilor legiuitoare, de care s-a condus societatea moldovenească veacuri în
şir. În linii mari, aceste coduri legiuitoare tradiţionale, de „Pravila lui Vasile
Lupu”, de diferite acte restricţionale sau privilegii emise de diferiţi domnitori, de
unele Aşezăminte (legi) din veacul al XVIII-lea ş. a. formează ansamblul de
norme juridice, care reglementau cele mai diverse raporturi sociale, economice,
confesionale, interetnice, năzuind, în diferite perioade, să curme tendinţele marii
boierimi de a reduce prerogativele domnitorului, încercările acestuia de a lichida
privilegiile tagmei boiereşti — confruntare social-politică, ce a însoţit istoria
Moldovei pînă în epoca modernă.
Coordonatele culturii române scrise, de la jumătatea secolului al XVII-
lea, în Moldova, se află în strânsă legătură cu întregul context al epocii.
Redarea atmosferei proprii acestui segment temporal − pe care ne-am obişnuit
să-l numim „epoca lui Vasile Lupu” − şi raportarea la climatul est-european,
în general, sunt absolut necesare înţelegerii fenomenelor ce au animat cultura
scrisă în acea vreme.
În privinţa familiei şi a persoanelor, pravila reglementează poziţia fiului
în familie, capacitatea în funcţie de categoria socială, vârsta, înrudirea,

7
profesiunile şi privilegiile ce le oferă, domiciliul, starea mintală, persoanele
juridice, căsătoria, puterea asupra robilor, tutela. De asemenea, pravila
cuprinde şi dispoziţii care privesc patrimoniul: proprietatea, uzufructul,
obligaţiile, faptele juridice, actele juridice, reprezentarea prin mandatari şi
procuratori, acordând o atenţie deosebită moştenirii, capacităţii de a moşteni
şi de a dispune mortis causa, testamentului, legatelor etc.
În privinţa dreptului penal, „Cartea românească de învăţătură” se refera
la numeroase dispoziţii care au ca obiect pedepsele numite „certare” şi
desigur infracţiunile numite „vini”. La fel ca şi în celelalte dispoziţii,
aprecierea pedepsei se face în funcţie de clasa socială din care fac parte atât
victima cât şi făptuitorul, dar şi timpul şi locul săvârşirii infracţiunii. Printre
pedepsele cele mai grele menţionăm: legarea de cozile cailor, turnarea de
plumb topit în gură, jupuirea, arderea de viu etc. De asemenea, subliniem că
pedepsele pravilei aplicabile persoanelor care săvărşeau infracţiuni difereau în
funcţie de gravitatea faptei, acestea fiind pedepse corporale, privative de
libertate şi pecuniare. Aplicabilitatea Cărţii româneşti de învăţătură este
demonstrată şi de copia păstrată în ctitoria boierilor Craioveşti, dar reiese şi
din documentele vremii prin care Alexandru Iliaş condamnă la moarte
„ucigaşi de domn” motivându-şi sentinţa „pre pravilă”.
Vasile Lupu a dorit adoptarea unei legi scrise în limba ţării, fapt
cunoscut şi de Dimitrie Cantemir, şi menţionat în „Descrierea Moldovei”:
“Vasile Lupu Albanezul, domn al Moldovei, în veacul trecut a pus oameni
cinstiţi şi cunoscând legile ţării să adune laolaltă toate legile scrise şi nescrise,
alcătuindu-se din ele un codice deosebit de legi, rămas şi astăzi călăuza
judecătorilor din Moldova pentru împărţirea dreptăţii”.
Obiectivul pe care şi-l propunea „Vasilie, Voievodul şi Domnul Ţărâii
Moldovei” prin tipărirea „Cărţii româneşti de învăţătură” de la 1646 era cel
menţionat în prefaţa documentului şi anume să pună capăt
„nedreptăţilor şi asuprelelor mişeilor” , drept pentru care „…cu multî osrădie
s-au nevoit Maria sa de-au cercat pre multe tări, pânî l-au îndireptat
8
Dumnedzău de-au găsit oameni ca aceia, dascăli şi filosofi, de-au scos den
cărţi elineşti şi lătineşti toate tocmelele cele bune şi giudeţele celor buni
creştini şi svinţi impăraţi, carile ca o luminî lumineadzî şi aratî tot lucrul,
celor întunecaţi şi proşti şi neînvăţaţi ca să cunoască strămbîtatia tuturor şi să
giudece pre direptate, carele să chiama acmu pravile împărăteşti...”.
Scopul traducerii pravilelor bisericeşti şi a pravilelor în general, a fost
unul practic, întrucât ele se aplicau în justiţie, fie în cea ecleziastică, fie în cea
laică, nefiind doar nişte simple cărţi de învăţătură morală şi intelectuală. De
altfel, dat fiind că legea este aplicată cu sancţiuni spirituale, bisericeşti,
nomocanonul nu reprezintă încă dreptul propriu-zis. Şi aceasta în contextul în
care judecata preotului stătea alături de cea lumească şi în care nu se făcea
deosebire clară între dreptul bisericesc şi cel mirean în privinţa delictelor şi a
pedepselor. Introducerea dreptului scris la români a însemnat creşterea puterii
administraţiei centrale a domnului, ca şi a Bisericii şi a autorităţii feudale
locale.
Trebuie să precizăm că această iniţiativă a domnului moldovean se
înscrie în acelaşi context în care Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti,
susţinea o acţiune asemănătoare. Tipărirea unor texte de lege poate să fi fost
şi răspunsul dat unor necesităţi pe care domnii români le-au sesizat, în
privinţa reformării administraţiei din cele două ţări din acea vreme, pentru
succesul căreia era nevoie de o susţinere solidă, asigurată prin legi scrise şi
unitare, care să fie aplicate cu egală forţă în tot cuprinsul ţării.

9
 Structura pravilei

Textul pravilei este în limba română cu alfabet chirilic, tiparul este roşu
şi negru cu 27 rânduri pe pagină. Pe verso-ul paginii de titlu, sub stema
Moldovei, avem ,,Stihuri în stema Domniei Moldovii”. Titlul este încadrat de
o gravură-poartă, cu doi stâlpi ornamentaţi, deasupra cărora sunt zugrăviţi
Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ioan de la Suceava. Coloanele sunt îmbrăcate în
palmete iar spaţiile dintre cartuşe sunt umplute cu ramuri şi flori compozite.
În partea de sus, în
medalion central,
sunt reprezentaţi
Sfinţii Trei Ierarhi
Vasilie, Grigorie şi
Ioan. De asemenea,
este prezentă şi
stema Moldovei,
după cum am
specificat, cadrul
fiind compus din
îngeri ale căror aripi
reprezintă
semipalmete care se
dezvoltă unele din altele. Frontispiciile vegetale sunt construite în general pe
motivele vasului cu flori şi ale pomului vieţii. Elementele ornamentale
autohtone, garofiţa, strugurii, ştiuletele de porumb, evoluează alături de
motive orientale, cum ar fi floarea de acant, de lotus, rodia sau laleaua.
Vignetele reprezintă mici benzi ornamentale care întrerup uneori curgerea
textului, motivele pe baza cărora au fost construite sunt: capul înaripat,
scoica, laleaua, steaua, florile de măceş, semiplamete. Letrinele sunt de
inspiraţie renascentistă, evocând capete înaripate, mascheroni sau elemente
10
orientale, vasul cu flori, rozete, dar şi elemente baroce (ciucuri, cununi de
spice).

Observăm că tipăriturile din această perioadă se caracterizează prin

aplicarea pe fondul tradiţional bizantin al unor elemente din arta Renaşterii şi
barocului, preluate pe filieră polonă din gravura germană.

11
 Concluzie
În domnia lui Vasile Lupu se modernizează sistemul judiciar. Prin „Pravila
lui Vasile Lupu”, Ţara Moldovei a trecut de la dreptul nescris („obiceiul
pămîntului”), la cel scris. Acesta a fost primul cod moldovenesc de legi, alcătuit
în baza prelucrării normelor de drept romano-bizantine.

Valoarea Pravilei lui Vasile Lupu constă în faptul că este prima legiuire
laică din Moldova tipărită în limba română, care, deşi nu elimină multele
texte şi dispoziţii romano-bizantine aflate în circulaţie în vremea aceea, este
un cod de legi românesc aprobat de către autoritatea domnească. În acelaşi
timp este un monument al limbii şi culturii româneşti din prima jumătate a
secolului al XVII-lea ce va deveni un izvor de inspiraţie pentru Îndreptarea
legii tipărită la Târgovişte în 1652.

12
 Bibliografie

1. CANTEMIR, Dimitrie. Descrierea Moldovei. Chişinău: Editura

Litera Internaţional, 2001;

2. Cf. Istoria dreptului românesc ,vol I, responsabil de volum Vladimir

Hanga. Bucureşti: Editura Academiei, 1980;

3. Dr. Agnes Erich. 365 ani de la tipărirea Pravilei lui Vasile Lupu
(1646). București: Editura Universității din București,2011;

4. ILIESCU, Cătălina Elena. Cultura română în Moldova la mijlocul

secolului al XVII-lea;

5. MAZILU, Dan Horia. Lege şi fărădelege în lumea românească

veche. Iaşi: Editura Polirom, 2006;

6. 1400–1432, un extras din Basilicale.

13