STUDIU DE CAZ: PARCUL NATIONAL RETEZAT

1 Consideraţii generale despre Parcul National Retezat

Masivul Retezat, una dintre cele mai valoroase zone montane din România, a fost
recunoscut ca Parc National înca din anul 1935, fiind astfel primul parc national legal
constituit din tara noastra

Localizat în partea vestica a României, Retezatul este cel mai vechi parc national din tara,
fiind declarat prin lege în anul 1935.

Localizare

Munţii Retezat sunt situaţi în vestul Carpaţilor Meridionali, fiind cuprinşi între
Depresiunea Haţeg, Depresiunea Petroşani, Valea Lăpuşnicului Mare şi Râul Mare.

Parcul se desfăşoară integral în judeţul Hunedoara.

Acces

în Parcul Naţional Retezat se poate ajunge din localităţile situate la periferia masivului:
Clopotiva, Brazi, cabana Gura Zlata, colonia Tomeasa (în V), Nucşoara-Mălăeşti, Hobiţa,
Pui (în N) şi Petroşani, Lupeni, Uricani, Câmpu lui Neag, cabana Buta, Câmpuşel (din
Depresiunea Petroşani, în S-E şi S).

Geologie şi geomorfologie

Petrografia Parcului Naţional Retezat este dominată de cele două blocuri granitice şi
granodioritice (cu caracter intruziv), despărţite de o fâşie de şisturi cristaline (situată în
văile Lăpuşnicului Mare şi râului Bărbat). în partea de SV a masivului apar calcare de
vârstă jurasică şi cretacică, care determină prezenţa reliefului carstic (“Retezatul
Calcaros”). Relieful are un caracter ruiniform, determinat, la rândul său, de altitudinile
mari de peste 2.000 m - Vf. Peleaga, 2.509 m -, de existenţa în trecut (cuaternar) a
gheţarilor montani şi de proprietăţile granitului (rocă uşor dezagregabilă prin procesele de
îngheţ-dezgheţ). Relieful conturat în timpul glaciaţiunilor pleistocene etalează o serie de
circuri şi văi glaciare de dimensiuni mari, flancate de versanţi abrupţi a căror bază este
înecată de “mările de pietre” (grohotişuri). în general, crestele sunt înguste, ascuţite, cu
aspect de creneluri, dar pe alocuri sunt mai domoale, chiar plate, existând vaste platforme
de eroziune. Relieful carstic, săpat în calcare mezozoice, este localizat în partea de SV a
masivului, în Culmea Drăgşanu-şaua Scorotei-Vf. Piule-Vf. Pleşa, precum şi în zonele
limitrofe. Văile din această zonă sunt sălbatice, dominate de pereţi abrupţi (CheileBuţii,
văile Scocu Urzicaru, Scorota etc.). Culmile secundare care se desprind din nucleul
masivului sunt masive şi au un profil rotunjit, căzând în trepte înspre periferia Munţilor
Retezat.

Hidrologie

Funcţionând ca un veritabil castel de ape, Munţii Retezat cuprind obârşia a numeroase

râuri care sunt tributare Mureşului sau Jiului (Râul Mare, Streiul, Jiul de Vest). Cele mai
reprezentative elemente hidrologice sunt lacurile glaciare (cunoscute şi sub numele de
tăuri, iezere sau zănoage), situate în circurile de sub linia crestelor somitale. Există circa
100 de lacuri din care 40 sunt mari şi mijlocii, 18 sunt mici dar permanente, pentru ca
diferenţa (cca 40) să fie dată de lacuri foarte mici care seacă vara. Parcul Naţional Retezat
cuprinde în perimetrul său şi superlative ale lacurilor glaciare: Lacul Bucura (8,8 ha, cel
mai întins) şi Lacul Zănoaga (29 m, cel mai adânc din România). în sectoarele carstice
apar cascade de dimensiuni mici.

Climă

La altitudini de peste 2.000 m temperatura medie anuală este sub 0 oC, pentru ca înspre
periferia parcului să ajungă până la 6 oC. în timpul lunii ianuarie prezintă valori între -10
şi -6oC (în funcţie de altitudine), iar vara între 6 şi 14 oC. Precipitaţiile cele mai abundente
cad în zona somitală (peste 1.400 mm/an), predominând cele în stare solidă. Durata
stratului de zăpadă pe culmi depăşeşte 160 zile/an. Predomină vânturile de vest.
Floră şi vegetaţie

Munţii Retezat constituie unul dintre centrele genetice ale genului Hieracium (vulturică).
Sunt prezenţi în acest masiv numeroşi taxoni aparţinând acestui gen, dintre care
menţionăm câteva endemite: Hieracium borbasii, Hieracium kotschyanum, Hieracium
magocsyanum etc. Aproape 2% din fondul floristic al parcului este reprezentat de
endemite, proprii acestor munţi, cum sunt: Barbarea vulgaris ssp. lepuznica, Carduus
kerneri ssp. lobulatiformis, Draba dorneri, Centaurea phrygia ssp. ratezatensis. Dintre
speciile rare, amintim: Lycopodium alpinum, Dianthus glacialis, sângele-voinicului
(Nigritella rubra), Pedicularis exaltata, anghelina (Primula halleri), bunghişorul
(Erigeron uniflorus), Pseudorchis frivalii, Lilium carniolicum ssp. jankae.

Limitele exterioare ale parcului sunt situate în subetajul făgetelor. în partea superioară s-
au instalat molidişuri cu diseminaţii de fag şi molidişuri pure. Etajul subalpin este
dominat de rariştile de molid, de jnepenişuri şi de pajişti. Tot aici vegetează zâmbrul
(Pinus cembra). Zona alpină este o alternanţă de stânci golaşe şi pajişti.

Faună

Fauna de nevertebrate este reprezentată printr-un număr de aproximativ 1.750 specii,

dintre care 35 sunt endemice, iar alte 91 sunt noi pentru fauna României.

Dintre lepidoptere, până în prezent, au fost identificate aproximativ 1.000 specii; câteva
sunt endemice sau foarte rare, precum: Parnassius mnemosynae transsylvanicus,
Coenonympha tullia schmidtii, Psodos coracina dioszeghyi, Abrostola agnorista,
Conisania poelli, Colostigia collariaria şi Erebia melas koenigella, considerat un
endemit al Retezatului Calcaros. Valea Berhina a fost declarată arie de importanţă
lepidopterologică.

Vertebratele sunt reprezentate de un număr de cel puţin 150 specii, grupate astfel:
ciclostomi - 1, peşti - 10, batracieni - 6, reptile - 9, păsări - peste 150 şi mamifere - 26.
Dintre reptile, două sunt considerate rare şi periclitate: şarpele lui Esculap (Elaphe
longissima) şi vipera cu corn (Vipera ammodytes).

în Retezat trăiesc specii rare de păsări, cum ar fi: ciocârlia urecheată (Eremophila
alpestris), acvila de munte (Aquila chrysaetos), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina),
şoimul călător (Falco peregrinus), lăstunul de stâncă (Ptyonoprogne rupestris) etc.
Speciile de păsări-cheie pentru pădure includ: ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopus
leucotos), specie în declin în centrul Europei, muscarul mic (Ficedula parva), muscarul
gulerat (Ficedula albicollis). Prezenţa acestor specii indică faptul că pădurile din Retezat
sunt naturale şi au o mare biodiversitate. Este bine reprezentată avifauna caracteristică
pădurilor boreale de conifere.

Pădurile adăpostesc şi populaţii numeroase de mamifere mici. Densitatea mare a

populaţiilor de rozătoare asigură o resursă importantă de hrană pentru unele mamifere
carnivore şi păsări răpitoare. Cel puţin 15 specii diferite de lilieci au fost înregistrate în
parc, inclusiv liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), ameninţat la nivel
global, precum şi specia Pipistrellus pipistrellus.Râurile din Retezat sunt populate de
păstrăvi, iar pe malurile lor trăiesc vidre (Lutra lutra).

Parcul adăposteşte o comunitate complexă de mamifere, incluzând erbivore mari,

precum: capra neagră (Rupicapra rupicapra), cerbul carpatin (Cervus elaphus), căprioara
(Capreolus capreolus) şi carnivore mari, precum: lupul (Canis lupus), ursul (Ursus
arctos), râsul (Lynx lynx), pisica sălbatică (Felis silvestris). Marmota (Marmota
marmota) a fost colonizată în masivul Retezat.

Habitate şi ecosisteme

Dintre cele 54 habitate ce caracterizează parcul, cele mai importante pentru conservare
sunt păşunile alpine şi subalpine, stâncăriile, jnepenişurile, aninişurile, pădurile boreale
de conifere, respectiv pădurile montane de foioase (făgete), habitatele acvatice şi
tufărişurile de pe văile râurilor.
Peisaje caracteristice

Este specific relieful ruiniform, cu aspecte alpine, dominat de circurile şi văile glaciare,
de acumulările imense de grohotiş stabilizat, în parte, de jneapăn şi ienupăr. Lacurile
glaciare apar în număr mare, pentru ca în sectoarele carstice să fie specifice şi peşterile,
cheile, văile sălbatice şi repezişurile de apă.

Istorie, cultură, tradiţii şi activităţi specifice

ţara Haţegului, care se întinde la nord-est de masivul Retezat, are o îndelungată istorie,
marcată de cele câteva biserici construite încă din secolele XIII şi XIV (Densuş,
Sântămăria Orlea şi Strei).

Activităţile economice specifice zonei (exploatarea lemnului, păşunatul) sunt permise

doar în afara zonelor strict protejate şi sunt permanent monitorizate. Munţii Retezat
constituie o mare atracţie pentru turişti.

Activităţi permise în parc

Pentru că parcurile naţionale au ca principal obiectiv de management menţinerea

ecosistemelor în stare naturală şi conservarea diversităţii biologice, activităţile umane
permise aici sunt foarte restrânse. Sunt acceptate activităţile tradiţionale practicate de
comunităţile din zona parcului, în condiţiile în care nu contravin obiectivelor principale
de management, activităţile ştiinţifice şi turismul cu scop educativ, în special ecoturismul.

Arii protejate incluse în parc

Rezervaţia ştiinţifică Gemenele-Tău Negru (1.629,40 ha), care reprezintă nucleul parcului
naţional; Peştera cu Corali, cu întinderea ariei protejate la suprafaţă de 0,50 ha; Peştera
Zeicului, cu întinderea ariei protejate la suprafaţă de 1 ha.

Suprafaţă 38.047 ha.

Centre de informare şi contacte: Centrul de vizitare Nucşoara (com. Sălaşu de Sus),
Centrul de vizitare Ostrovel (com. Râu de Mori), Punctul de informare Buta (pe malul
Jiului de Vest, zona Câmpu lui Neag, pe drumul Petroşani-Herculane).

2 Ameninţări în Parcul Natural retezat

Cele mai importante amenintari asupra parcului national sunt suprapasunatul si turismul.
Pasunatul reprezinta principalul factor care aduce daune majore biodiversitatii, datorita
efectelor sale negative: degradarea terenurilor prin tasarea solului cu copitele; degradarea
vegetatiei si distrugerea masiva a florei, diferenta putandu-se lesne observa prin
comparatie cu Rezervatia ştiintifica Gemenele; poluarea cu dejectii a apelor potabile, ce
duce la îmbolnavirea turistilor; degradarea ireversibila a solului si vegetatiei în zona
stanelor datorita dejectiilor; transmiterea bolilor caracteristice ovinelor la ciopoarele de
capre negre, astfel diminuandu-se numarul lor anual si aparitia exemplarelor tarate care
influenteaza negativ puritatea rasei. De asemenea mari cantitati de jneapan sunt folosite
pentru împrejmuirea turmelor de animale, realizarea adaposturilor ciobanesti sau pentru
gatirea hranei.
Pasunatul în sine aduce daune biodiversitatii, existand totusi un nivel de suportabilitate a
pajistilor alpine, care ar trebui acceptat si respectat. Ideea de parc national presupune un
nivel mai redus sau chiar interzicerea cu desavirsire a pasunatului. Cu toate acestea , in
P.N.Retezat se practica pasunatul intensiv, peste limita de suportabilitate a terenului;
pasunatul cu oi in zonele populate cu capre negre; pasunatul fara autorizatie; pasunatul
fara respectarea contractelor de pasunat prin depasirea suprafetei, a numarului de capete
si a normelor ecologice.
Turismul necivilizat si necontrolat constituie o alta mare problema a Retezatului -
principal punct de atractie turistica din România. Efectele negative date de acesta sunt: -
acumularea de deseuri ( conserve de metal, plastic, sticla etc.), fapt ce implica depunerea
unor eforturi sustinute pentru evacuarea acestora; - camparea în alte locuri decat cele
permise, aceasta ducând la imposibilitatea supravegherii turistilor cu privire la taierea
jnepenilor pentru foc, distrugerii stratului vegetal datorita îndepartarii brazdei pentru
santul de scurgere a apei în jurul corturilor si la împrastierea deseurilor în întreg masivul.
În general, problemele datorate turismului sunt generate de încalcarea regulamentului
parcului national.
O problema actuala este cea legata de cabane. Acestea nu au un sistem de evacuare a
deseurilor provenite din activitatea proprie, sau a campingurilor pe care le administreaza.
Grupurile sanitare sunt total insuficiente, neacoperind nevoile numarului mare de
turisti..., iar pentru cele existente golirea foselor septice se face direct în rau. Cu toate ca
se percepe taxa de campare, sumele încasate nu sunt folosite în scopul administrarii
campingurilor, neacordandu-se nici o facilitate. Trebuie mentionat ca majoritatea
cabanelor sunt luate în locatie de gestiune, iar Cabana Pietrele constituie cel mai bun
exemplu negativ în acest context. Este evident ca în perspectiva valorificarii turistice a
parcului, bazele turistice si facilitatile actuale nu corespund catusi de putin unui turism
decent si cu atat mai mult unui turism international.
Existenta acestor carente de management la nivelul structurilor guvernamentale a oferit
oportunitatea participarii ONG-urilor cu activitati de protectie a naturii pentru gasirea
unor solutii viabile, economice din punctul de vedere al resurselor pe care le necesita si
bazate pe voluntariatul si entuziasmul membrilor ONG. De asemenea se impunea
parteneriatul între ONG-uri si factorii de decizie (institutii ale statului, administratia
publica locala) din domeniul conservarii naturii.
Clubul ecologic UNESCO Pro Natura, organizatie neguvernamentala, formata în
majoritate din studenti reuniti în cadrul Casei de Cultura Studenteasca Bucuresti, buni
cunoscatori ai muntelui si a problemelor cu care se confrunta zonele montane din tara
noastra a demarat în anul 1992 programul “Protectie si Educatie Ecologica în Parcul
National Retezat” care si-a propus sa protejeze Parcul National prin activitati de
amenajare, igienizare, educatie ecologica, supraveghere a turismului si de parteneriat cu
factorii de decizie, având ca scop final crearea unei structuri de protejare a Parcului
National care sa întruneasca toti factorii implicati (factori de decizie si ONG-uri),
structura care sa fie premergatoare constituirii Administratiei Parcului National Retezat.
3. Servicii informative şi interpretative

Modul în care managerii transmit mai mult din cea ce doresc sa comunice publicului
despre aria lor protejată se realizează prin servicii informative şi interpretative. Orice arie
protejată are nevoie de sprijin şi un comportament adecvat din partea vizitatorilor care
trebuie să se simtă bine primiţi. De aceea este important să se furnizeze vizitatorilor
pachete informaţionale având următorul conţinut: de ce există aria protejată, ce e de
văzut, cum să vezi ceea ce doreşti, ce anume caută vizitatorii, cum să te comporţi în aria
protejată şi ce e aici ca să atragă vizitatorii să vină din nou.
Datorită nevoii de a gestiona impactul indus de vizitatori asupra resurselor, diseminarea
informaţiei a devenit cea mai importantă tehnică de management indirect utilizată pentru
a minimiza impactul în zonele naturale. În multe arii protejate se foloseşte această
alternativă prin programe interpretative şi broşuri despre impactul minimal. Obiectivul nu
este acela de a restricţiona comportamentul vizitatorilor ci de al modifica prin
conştientizare. Destul de mulţi vizitatori au o percepere limitată a impactelor cauzate de
către ei cu excepţia deşeurilor. Serviciile interpretative vor să scoată în evidenţă anumite
concepte, însemnătatea şi inter-relaţii ale fenomenelor naturale. În plus, pentru a
îmbogăţii satisfacţia vizitatorilor, interpretarea oferă publicul un plus de cunoştinţe.
Interpretarea poate educa vizitatorii să aprecieze însemnătatea ariei protejate. Prezenţa şi
nivelul serviciilor interpretative sunt un bun indicator asupra nivelului managementului
vizitatorilor în aria respectivă.
Managerii ariilor protejate şi ONG-urile utilizează combinaţii ale următoarelor tehnici de
comunicare cu scopul de a îmbunătăţi satisfacţia vizitatorilor, iar pe de altă parte indirect
să mimizeze impactul negativ:
1. Revistele care reprezintă un canal de comunicare pentru managerii resurselor naturale
sunt la fel de utile şi pentru public
2. Broşurile şi pamfletele ce conţin informaţii educative, informaţii asupra
evenimentelor şi activităţilor, informaţii pentru siguranţa vizitatorilor... Acestea din
urmă pot fi sub forma de poteci amenajate cu scop interpretativ, pot fi cuprinse pe
cărţi poştale, postere, insigne.
3. Hărţile care furnizează informaţii asupra localizării punctelor de atracţie pot cuprinde
mesaje ale agenţiei de management, iar obiectivele de management şi reulamentul pot
fi inserate sau ilustrate pe reversul acesteia pentru a furniza un plus de informaţie.
4. Tehnici interpretative precum expoziţii, expuneri audio-vizuale, programe în locurile
de campare sau ghiduri mai sunt câteva dintre multele metode utilizate de manageri.
Majoritatea studiilor în ecoturism relevă faptul că vizitatorii străini doresc mai multe
informaţii decât pot găsi. Turiştii doresc să cheltuiască bani pe asemenea materiale şi
destul de multe arii protejate pierd un important beneficiu, iar managerii nu fac prea mult
pentru a spori cunoştinţele vizitatorilor relativ la zona vizitată. O întreagă gamă de tehnici
sunt disponibile managerilor şi sunt fezabile din punct de vedere economic, utilizarea lor
trebuind să fie încurajată.
Prea deseori ariile protejate sunt privite ca ceva izolat sau nelegat de dezvoltarea durabilă
a unei naţiuni. De fapt, ariile protejate pot juca un rol vital în susţinerea bunăstării
economice şi sociale a populaţiilor umane.
Agenda 21 face apel la guverne de a adopta strategii naţionale pentru dezvoltarea
durabilă, pentru a ajuta la implementarea deciziilor luate la Earth Summit iar Convenţia
privind Diversitatea Biologică cere să se “dezvolte strategii naţionale, planuri sau
programe pentru conservarea şi folosirea durabilă a diversităţii biologice”.

Ariile protejate contribuie la dezvoltarea durabilă prin:

1. Conservarea solului şi a apei în zonele de eroziune.
2. Regularizarea şi purificarea cursului de apă, în special prin protejarea zonelor
umede şi a pădurilor.
3. Protejarea oamenilor în faţa dezastrelor naturale cum ar fi inundaţii sau furtuni.
4. Menţinerea vegetaţiilor naturale importante pe solurile de joasă productivitate
moştenite şi în zonele sensibile.
5. Menţinerea resurselor genetice sălbatice, importante pentru medicină, sau pentru
plante, sau pentru hrănirea animalelor.
6. Protejarea speciilor care sunt foarte sensibile la distrugerea din partea oamenilor.
7. Asigurarea habitatelor critice pentru hrănirea, reproducerea sau odihna speciilor care
sunt folosite durabil.
 8. Asigurarea veniturilor şi a locurilor de muncă prin turism.
(Preluat din Parks for Life)
Prea deseori în trecut s-a presupus că scopurile comunităţilor locale şi cele ale ariilor
protejate sunt în conflict. Ca rezultat, administraţiile ariilor protejate a iniţiat deseori
controale şi regulamente, presupunând o incompatibilitate între cele două grupuri de
interes; astfel comunităţile locale au avut de suferit datorită existenţei ariilor protejate din
vecinătate.
Dar, de fapt, comunităţile locale pot beneficia de pe urma ariilor protejate iar ariile
protejate pot beneficia din implicarea localnicilor în planificarea şi managementul lor. În
timp ce măsurile de protecţie, cum ar fi controalele privind activităţile din parc, trebuie să
rămână în vigoare, accentuarea managementului ariilor protejate ar trebui să maximizeze
interacţiunea pozitivă. Sunt două elemente complementare ale acestei abordări.
În primul rând, sunt necesare politici prin care existenţa ariilor protejate să încurajeze
creşterea economiei locale în moduri durabile. Localnicii vor putea apoi vedea valoarea
ariilor protejate ca o sursă de venituri şi locuri de muncă:
 comercializarea produselor locale (de ex. vin, lichior, ulei de măsline, brânză, miere,
apă de izvor) cu numele ariilor protejate pe etichetă);
 dezvoltarea abilităţilor comerciale ale comunităţilor locale astfel încât să fie capabili
să întâmpine necesităţile turiştilor care vizitează ariile protejate, în special pentru
cazare şi masă;
 crearea atelierelor meşteşugăreşti, facilităţi de pregătire şi magazine în cadrul sau în
jurul ariilor protejate, pentru încurajarea artizanatului local;
 folosirea calităţii locului şi a împrejurimilor liniştite pentru înfiinţarea de case de
sănătate şi case de odihnă;
 încurajarea comunităţilor rurale de a-şi dezvolta muzee despre viaţa rurală sau alte
moduri de celebrare a relaţiei lor cu natura;
 dezvoltarea ecoturismului legat de vizitarea ariilor protejate.

În al doilea rând, sunt necesare politici pentru implicarea localnicilor în planificarea şi

managementul ariilor protejate, conducând în cele din urmă la un management mixt.
Acestea vor da localnicilor un simţ real al proprietăţii şi implicării. Aceste politici ar
trebui să se bazeze pe un principiu cheie din „Caring for the Earth”: “abilitarea
comunităţilor pentru a avea grijă de propriul lor mediu înconjurător” – adică „procesul
prin care comunităţile locale se organizează şi se întăresc, se îmbogăţesc şi îşi aplică
mijloacele şi capacităţile de grijă pentru mediul lor înconjurător în timp ce simultan îşi
satisfac necesităţile”. În termeni practici aceasta poate însemna:
 încurajarea comunităţilor locale să stabilească şi să administreze propriile lor resurse
naturale, în care resursele sunt conservate pentru comunitate;
 construirea de parteneriate între organismele conducătoare ale ariilor protejate şi
comunităţile locale, astfel încât localnicii preiau rolul de îngrijitori ai acestor arii;
 dezvoltarea financiară şi stimulente fiscale, suport tehnic pentru încurajarea fermierilor
şi a altora care îngrijesc resursele naturale, peisajul şi trăsăturile culturale.

Deoarece desemnarea ca arie protejată este o formă de folosire a terenului, nevoile unei
asemenea arii ar trebui să fie integrate în planificarea teritorială. Prin adoptarea de
sisteme efective de planificare a folosirii terenului care controlează construcţiile,
clădirile, agricultura, silvicultura etc. (prin evaluări ecologice şi alte moduri), ţările vor
întări protecţia acordată tuturor resurselor lor naturale şi culturale, în cadrul şi în afara
ariilor protejate.
Planificarea folosirii terenului este deosebit de importantă în Europa datorită marilor
presiuni asupra terenurilor pentru agricultură, industrie şi alte folosinţe. Este, de
asemenea, deosebit de importantă datorită necesităţii de a zona ariile protejate; zonele din
ariile protejate trebuie să fie compatibile cu folosirea planificată a terenului în afară şi
viceversa.
Fiecare ţară are nevoie de mijloacele de a planifica şi controla folosirea terenului prin
sisteme de planificare a folosirii terenurilor ţinând cont de necesităţile ariilor protejate.
4 Tehnici de management pentru conservarea ariilor protejate(Parcul Naţional Retezat)

Este greu şi uneori inutil să se facă o distincţie între tehnicile de management ale
vizitatorilor şi tehnicile de management ale resurselor. A influenţa prin diferite mijloace
unde să mearga vizitatorii constituie în acelaşi timp şi o modalitate de management a
unor resurse naturale prin modificarea numărului şi a distribuţiei turiştilor în aria
protejată.
Când un plan de management se realizează şi se adoptă, mai multe tehnici de
management pot fi utilizate pentru a atinge obiectivele sale. Tehnicile pentru
managementul vizitatorilor tratează numărul, tipul şi comportamentul vizitatorilor cu
scopul nu doar de a reduce efectiv impactul recreaţional asupra resursei, dar şi pentru a
maximiza satisfacţia vizitatorilor. Următoarele tehnici sunt folosite de regulă în ariile
protejate:

Tehnici directe:
 Limitarea numărului de turişti
Reducerea numărului de vizitatori poate fi o metodă convenabilă pentru limitarea
impactului fără a fi necesară înţelegerea cauzelor reale ale problemelor sau fără a fi
necesară implicarea directă şi activă în managementul problemelor. Această tehnică poate
fi singura alternativă posibilă când cererea este mai mare decât oferta oportunităţilor de
recreere. Oricum, ea trebuie implementată numai după ce alte tehnici posibile s-au
dovedit ineficiente, deoarece tehnica este opusă obiectivului de maximizare a satisfacţiei
vizitatorilor prin crearea de oportunităţi de recreere.

Diferite tactici pot fi adoptate pentru a limita numărul vizitatorilor:

 Limitarea la intrarea în aria protejată, dar cu posibilitatea ca vizitatorii să-şi aleagă
orice rută sau activitate.
 Eliberarea unui număr limitat de permise pentru anumite locuri de campare, zone sau
itinerarii. Este necesară supravegherea respectării sistemului ceea ce induce costuri
mărite.
 Efectuarea de rezervări anticipat. Aceasta e una din tacticile cel mai utilizate în SUA,
putând fi făcută prin poştă, telefon sau la faţa locului. Acest sistem poate fi combinat
cu metoda primul venit – primul servit, beneficiind cei care stau în apropiere.
 Eliberarea permiselor de intrare printr-un sistem de loterie, beneficiind aceia care
examinează probabilitatea de a avea succes în mai multe arii protejate.
 Limitarea mărimii grupului. Această tactică poate fi utilizată eficient pentru a limita
conflictele sociale. Grupurile mari pot domina facilităţile recreaţionale şi pot
contribui substanţial la generarea înghesuielii.
 Amenzile aplicate acelora care deviază de la itinerariul stabilit reprezintă o tehnică de
management necesară.
 Limitarea perioadei de şedere. Limitarea în timp poate fi făcută la nivelul întregii
şederi în aria protejată sau pentru anumite locuri. Aceasta descurajează şederea un
anumit gen de turişti ce vor fi direcţionaţi către alte locuri în interiorul ariei. Din
punct de vedere ecologic este important a se limita perioada de şedre în zonele fragile
în care dispersarea trebuie să fie o politică de management permanentă.

 Dispersia turiştilor
Concentrările de vizitatori în zonele cele mai populare generează mari probleme de
impact. Dispersarea vizitatorilor în astfel de zone poate fi realizată prin:
 Dispersia vizitatorilor în acelaşi număr de sit-uri dar prin mărirea distanţelor între
grupuri.
 Dispersia vizitatorilor prin utilizarea mai multor zone dar fără mărirea distanţelor
între grupuri.
 Dispersia vizitatorilor în timp cu sau fără schimbarea distribuţiei spaţiale.
Toate acestea se pot realiza prin itinerarii fixate, controlul accesului printr-un sistem de
numărare, educaţie sau obligarea vizitatorilor de a fi acompaniaţi de ghizi.

 Concentrarea turiştilor
Concentrarea vizitatorilor este o tehnică adoptată în special în locurile de campare sau
alte zone de mare utilizare. Poate fi realizată prin:
 Reducerea distanţelor între grupuri fără a schimba numărul zonelor.
 Concentrarea în câteva zone desemnate în locul în care vizitatorii să campeze, să stea,
etc în locul utilizării zonelor nedisturbate; în locurile de campare indicatoare sunt de
regulă utilizate pentru a indica locurile de ridicare a corturilor.
 Concentrarea în timp.

 Limitarea sezonieră.
Destule ecosisteme sunt fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu când
animalele sălbatice sunt vulnerabile şi când solul e saturat de apă. De aceea activitatea de
recreere trebuie orită sau limitată în astfel de perioade.

 Zonarea
O altă tehnică de management este de a separa diferite tipuri sau concentrări de utilizare
prin crearea unei densităţi micşorate în zonele în care este necesară mai multă protecţie a
resurselor şi de a interzice anumitor categorii de utilizatori să utilizeze acea zonă.
Zonarea este necesară pentru separarea diferitelor moduri de utilizare, spre exemplu zone
cu utilizare peste noapte, zone pentru şedere cu maşina, zone pentru biciclete, canotaj...
Zonarea implică separarea diferitelor tipuri de utilizatori prin oferirea unor oportunităţi de
recreere diferite.

Tehnici indirecte

Tehnicile de management indirecte tind să influenţeze comportamentul vizitatorilor fără

să interfereze cu libertatea de a alege a acestora. Majoritatea tehnicilor indirecte se
bazează pe informare şi educare dintre care cele mai utilizate trei sunt materialele scrise,
patrulele şi pancardele.
 Educarea în vederea reducerii impactelor
Sub aceasta titulatură sunt reunite majoritatea tacticilor de management indirecte care pot
fi folosite în arii protejate. Fără vizitatori educaţi şi conştientizaţi, impactul
managementului poate rămăne fără rezultat. Educaţia poate micşora numărul problemelor
cauzate de acţiuni ilegale, de nepăsare, de necunoaştere sau nepricepere. Pentru ca
programul educaţional să aibă succes, mesajul trebuie să fie clar, auditoriul identificat şi
o metodă de comunicare trebuie bine selecţionată şi trebuie decis unde se va contacta
auditoriul. Educarea publicului poate fi obţinută prin materiale tipărite, semne şi
pancarde, interpretarea resurselor naturale şi culturale. Este important de notat faptul că
unele din tehnicile directe de management, precum impunerea duratei şederii sau
limitarea mărimii grupurilor sunt mai eficiente dacă sunt explicate printr-un program
educaţional.

 Informarea înaintea excursiei

Aceste tactici au efect prin influenţarea deciziei vizitatorilor înainte ca aceştia să ajungă
la destinaţie. Informaţia poate ajunge la vizitatori cu mult timp înainte ca aceştia să-şi
planifice vizita prin utilizarea materialelor scrise. O astfel de tactică de management este
utilizată în majoritatea ariilor protejate, însă în ţările în curs de dezvoltare managerii nu
au abilitatea de a influenţa deciziile vizitatorilor înainte de vizitare în comparaţie cu
succesul din ţările dezvoltate.

 Informarea în momentul sosirii vizitatorilor

Mai multe informaţii pot fi transmise vizitatorilor în ziua sosirii prin discuţii introductive
cu personalul ariei protejate, pliante de vizitare, panouri la intrare

 Informarea în interiorul zonei

Patrulele rangerilor în interiorul ariei protejate furnizează o vizibilă prezenţă. Aceştia pot
controla efectele fără a veni în contact direct cu vizitatorii şi pot furniza informaţii la
cerere. Patrula este cea mai utilizată tactică în ţările în curs de dezvoltare şi e cea de-a
treia ca importanţă tactică utilizată în ţările dezvoltate. Aceasta confirmă faptul că în
ţările în curs de dezvoltare supravegherea este mult mai necesară decât informarea,
educaţia şi tehnicile de interpretare. În nici într-un caz patrulele nu trebuie să fie utilizate
pentru a substitui distribuirea de informaţie în punctele cheie.

 Sistemul de panouri
Semnalizarea este o tactică indirectă atunci când panouri sunt folosite pentru a avertiza
asupra unor puncte atractive, sau trasee dificile, realizând dispersia vizitatorilor.
Utilizarea panourilor poate fi deasemenea o tactică directă, dacă spre exemplu measjul
este unul restrictiv precum “accesul cu câini interzis”.

 Contractele de concesionare
Operatorii turistici sau cei cărora li se concesionează servicii pot fi obligaţi să asigure
comportamentul adecvat al celor pe care îi conduc sau celor care le sunt destinate
serviciile, în special în cazul în care vizitatorii nu primesc informaţii şi supraveghere din
partea personalului de management. Această tactică nu se utiliează în multe arii protejate.
În orice caz, folosirea adecvată a operatorilor turistici reprezintă un mare potenţial pentru
scăderea costurilor de management al vizitatorilor şi contribuie la conservarea în general
a ariei protejate în special în acele arii în care este necesară folosirea ghizilor. Este
necesar ca managerii ariilor protejate să realizeze linii directoare pentru instruirea şi
incorporarea operatorilor turistici.
 Necesitatea eligibilităţii
În anumite arii protejate, vizitatorii sunt nevoiţi să demonstreze că posedă un anumit
nivel de cunoştinţe/experienţă înainte de a obţine un permis de vizitare.

 Dezvoltarea, impreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a unui program de

educare prin tabere şcolare. Agenţia Naţională a Taberelor Şcolare a înaintat deja
o solicitare în acest sens Ministrului Apelor şi protecţiei Mediului, căreia i s-a
raspuns pozitiv.