Art.

188
Omorul
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Comentariu

1. Consideraţii generale cu privire la infracţiunile contra persoanei. Printre

problemele Părţii speciale care au impus adoptarea unui nou Cod penal s-a aflat necesitatea de
a restabili o ierarhie corectă a valorilor protejate. În acest sens, primele fapte incriminate în
noua reglementare sunt cele contra persoanei, aşezate în debutul Părţii speciale, în Titlul I din
Noul Cod penal. Această nouă ordine de preferinţă arată că legiuitorul a considerat că cele
mai importante valori ce necesită protecţie penală sunt cele legate de persoană, de drepturile şi
libertăţile acesteia. Acest titlu cuprinde nouă capitole, faţă de cele trei existente în Titlul
corespondent – II – din Codul vechi, făcând abstracţie de capitolul IV – infracţiuni contra
demnităţii, care avea un statut incert (a se vedea, pentru amănunte, V. Cioclei, Curs 2013, p.
206-208). Acest „surplus” provine fie din introducerea unor infracţiuni noi pentru acest titlu
(capitolul IV – agresiuni asupra fătului; capitolul V – infracţiuni privind obligaţia de asistenţă
a celor în primejdie; capitolul VII – traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile), fie din
crearea de capitole noi prin separarea infracţiunilor deja existente (separarea infracţiunilor
contra vieţii de cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii – capitolele I şi II; separarea într-
un capitol distinct a infracţiunilor săvârşite asupra unui membru de familie – capitolul III), fie
din combinarea celor două procedee anterioare, respectiv separarea unor infracţiuni plus
adăugarea unor infracţiuni noi (separarea infracţiunilor contra libertăţii persoanei de cele care
aduc atingere domiciliului şi vieţii private – capitolele VI şi IX).
2. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de omor era prevăzută în Codul
penal anterior la art. 174, în exact aceeaşi redactare. Conţinutul incriminării fiind identic,
inclusiv sub aspectul sancţiunii, succesiunea de legi, în acest caz, nu generează practic situaţii
tranzitorii.
3. Participaţia penală. Participaţia penală în cazul omorului prezintă unele particularităţi.
3.1. Instigarea. În practica instanţei supreme s-a apreciat că există instigare la infracţiunea
de omor în ipoteza în care inculpaţii, prin ameninţări şi promisiuni, dar şi profitând de
autoritatea avută asupra unui deţinut, l-au determinat pe acesta să exercite asupra unui alt
deţinut, violenţe ce i-au cauzat acestuia decesul (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4404 din
10 octombrie 2003, www.legalis.ro). În jurisprudenţa ultimilor ani a apărut şi la noi, din
păcate, o modalitate extrem de periculoasă a instigării la omor, respectiv aceea prin care
instigatorul oferă o sumă de bani autorului, pentru a ucide o anumită persoană – omorul la
comandă (spre exemplu,I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6822 din 16 decembrie 2004,
www.legalis.ro).
3.2. Complicitatea. Simpla prezenţă a unei persoane, alături de autor, la locul comiterii
omorului, nu reprezintă complicitate, „atâta vreme cât nu a existat înţelegere între ea şi autor
de a înlesni sau ajuta comiterea faptei şi, totodată, nu a cunoscut şi nu a prevăzut că acesta va
săvârşi un omor” (Trib. Suprem, decizia nr. 94/1987, înC.P. Ad., p. 600). S-a reţinut
complicitate morală la omor în sarcina inculpatului care, după o înţelegere prealabilă de a
comite agresiunea, l-a însoţit pe autorul omorului la locuinţa victimei şi, în timp ce autorul
lovea victima, inculpatul l-a atacat pe fratele acesteia. S-a subliniat că, deşi nu a participat
direct la uciderea victimei, „acţionând în modul arătat, complicele a dat un ajutor moral
autorului faptei, prin încurajarea şi prin întărirea intenţiei acestuia de a ucide, ceea ce, în lipsa
acestui ajutor, autorul nu ar fi îndrăznit să facă în împrejurările date” (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 5478/2001, în B.J. 1990-2003, p. 683). Ajutarea sau înlesnirea nu se concretizează
într-o acţiune directă asupra victimei omorului, complicele nu exercită, concomitent cu
autorul, violenţe asupra persoanei ucise. Aceasta este o particularitate a complicităţii de care
trebuie să se ţină seama pentru a o putea diferenţia de coautorat, în cazul infracţiunii de omor
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 11).
3.3. Coautorat. Omorul este comis în condiţii de coautorat, dacă participanţii au acţionat
concomitent, în cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a ucide, chiar
dacă viaţa persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă, individuală) a unuia
dintre ei. Astfel, instanţa supremă a apreciat că: „Existăcoautorat la infracţiunea de omor
când coinculpaţii au acţionat împreună lovind victima, atât înainte de a cădea la pământ, cât şi
după aceasta. Faptul că numai loviturile aplicate de unul dintre ei au fost mortale, nu are
relevanţă, dacă activitatea acestuia se afla într-o unitate indivizibilă cu cea a celorlalţi
inculpaţi şi dacă rezultatul acestei activităţi strâns unite constă în suprimarea vieţii victimei,
iar din materialitatea faptelor reiese că toţi inculpaţii au fost conştienţi de urmările lor comune
şi au dorit producerea lor” (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 4739 din 23 septembrie 2004,
www.legalis.ro).
4. Violenţele exercitate asupra cadavrului. Violenţele exercitate asupra cadavrului, ulterior
comiterii unei infracţiuni de omor, au generat soluţii divergente în practică. În această situaţie,
instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii, stabilind că, „în ipoteza în
care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul
penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului,
urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea
de omor şi infracţiunea de profanare de morminte” [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr.
35 din 22 septembrie 2008,M.Of. nr. 158 din 13 martie 2009]. În consens cu această
interpretare s-a decis că reprezintă concurs între infracţiunea de omor calificat, comis
asupra unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968]şi infracţiunea de profanare de
cadavre, ipoteza în care făptuitorul şi-a ucis bunica prin sugrumare, după care, pentru a
ascunde comiterea faptei, a aruncat cadavrul într-o hazna (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
2313 din 18 iunie 2009, www.scj.ro).
5. Elementul material. Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de omor este
reprezentat deuciderea unei persoane şi constă, de regulă, într-o acţiune, dar se poate prezenta
şi sub forma unei inacţiuni.Acţiunea de ucidere poate fi directă (lovirea cu un corp dur sau
ascuţit, sugrumarea, împuşcarea etc.) sau indirectă [punerea de otravă în alimentele ce
urmează să fie consumate de victimă; conectarea la reţeaua electrică a unui obiect ce urmează
să fie atins de victimă, un gard împrejmuitor (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1946 din 12
septembrie 1996, în B.J. 1990-2003, p. 735); urmărirea şi ameninţarea victimei care, sub
această presiune, acţionează imprudent şi se accidentează mortal (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 976 din 24 aprilie 1996, în B.J. 1990-2003, p. 736); acţiunea prin care făptuitorul
utilizează o energie externă, cum ar fi aceea a unor animale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1671 din 25 martie 2004, www.scj.ro)]. Uciderea prin inacţiune presupune ca subiectul
activ să aibă obligaţia de a acţiona într-un anumit fel şi să nu o facă (spre exemplu, lăsarea
fără hrană a unui copil, neacţionarea asupra unui mecanism care loveşte victima,
neadministrarea unui medicament etc.). În practică s-a admis că infracţiunea de omor este
săvârşită prin omisiune şi în ipoteza în care făptuitorul a lovit victima, aflată într-o avansată
stare de ebrietate, proiectând-o într-un bazin cu apă, după care a părăsit-o fără a încerca să o
salveze (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1851/1979,în C.P. Ad., p. 601).
6. Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce
reprezintă elementul material, pe de o parte şi decesul persoanei în cauză, pe de altă parte,
trebuie să se stabilească în fiecare caz în parte. Nu este necesar să existe o cauză unică, ci pot
să se suprapună şi alte cauze. Acestea pot fi: cauze anterioare, atunci când, spre exemplu, se
produc leziuni grave unei persoane care avea un organism slăbit sau bolnav; cauze
concomitente, atunci când, spre exemplu, o persoană este lăsată dezbrăcată în frig şi pe lângă
acţiunea făptuitorului se suprapune existenţa unor condiţii atmosferice neprielnice; cauze
survenite, atunci când, spre exemplu, apare o complicaţie în cursul tratamentului medical ce
se aplică victimei, în cazul unei leziuni provocate de făptuitor (Instituţii 2003, p. 285). În
unele situaţii, atunci când este vorba de cauze survenite, este destul de dificil să se urmărească
evoluţia lanţului cauzal şi să se stabilească dacă au existat sau nu întreruperi, dacă se
păstrează sau nu relaţia cauză-efect între acţiunea iniţială şi rezultatul final. Dificultatea este
fireşte cu atât mai mare cu cât perioada de timp scursă între actul iniţial şi rezultatul final este
mai mare. Totuşi, în practică s-a reţinut existenţa infracţiunii de omor chiar dacă între
agresiunea iniţială şi deces a trecut o perioadă mare de timp şi chiar dacă între faptă şi rezultat
nu s-a putut stabili decât o cauzalitate secundară, deoarece au intervenit, între timp, alte
evenimente care au condus în mod direct la decesul victimei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
2184 din 22 octombrie 1993, în B.J. 1990-2003, p. 734). Se poate stabili o legătură de
cauzalitate între faptă şi deces chiar şi în ipoteza în care autorul nu exercită o acţiune directă,
nemijlocită, asupra victimei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1620 din 11 iunie 1998,
www.legalis.ro).
7. Intenţia. Intenţia caracteristică omorului rezultă uneori în mod evident din chiar
modalitatea în care fapta este comisă. În practică apar, însă, deseori dificultăţi în stabilirea
vinovăţiei care stă la baza comiterii unor fapte de violenţă împotriva persoanei şi, de aici,
probleme privind corecta încadrare juridică. La stabilirea concretă a vinovăţiei pentru o
infracţiune de omor există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei respective, şi unele date
obiective, care pot să conducă la constatarea intenţiei. Astfel, spre exemplu, dacă făptuitorul
loveşte victima în cap, cu un obiect care nu are o aptitudine evidentă de a produce răni letale,
intensitatea loviturii (apreciată pe baza gravităţii leziunilor produse) este cea care ne va indica
diferenţa între o eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1789 din 12 noiembrie 1991, în B.J. 1990-2003, p. 731). În practică s-a apreciat că
există intenţia (indirectă) de a ucide şi în diferite ipoteze în care făptuitorii au aruncat de la
mică distanţă în victime, cu obiecte apte de a produce leziuni mortale (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2740 din 20 mai 2004, www.scj.ro; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1042 din 21
septembrie 1990, în B.J. 1990-2003, p. 732). Există vinovăţie sub forma intenţiei şi atunci
când ne aflăm în faţa unei erori asupra identităţii persoanei – error in personam, precum şi în
cazul devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană, prin mânuirea
defectuoasă a mijloacelor de execuţie – aberratio ictus (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 173).
Mobilul faptei, în principiu, nu interesează, în sensul că reprezintă infracţiune de omor
inclusiv fapta comisă din motive nobile, cum ar fi, spre exemplu, suprimarea vieţii unei
persoane din milă, pentru a-i curma suferinţele, atunci când persoana suferă de o boală
incurabilă. Dacă mobilul nobil se suprapune însă peste cerinţele cerute de art. 190 – uciderea
la cererea victimei, atunci fapta se va încadra în acest text de lege, care reprezintă practic o
variantă atenuată a omorului (Comentariu art. 190 C.pen.).
Art. 189
Omorul calificat
(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal anterior prevedea două articole în care erau reunite
diferite variante agravate ale omorului: art. 175 – Omorul calificat şi art. 176 – Omorul
deosebit de grav. În noul Cod penallegiuitorul a optat pentru reunirea într-un singur articol,
omorul calificat (art. 189), a unora dintre elementele circumstanţiale prevăzute de infracţiunile
menţionate. Din totalul celor şaisprezece ipoteze pe care le prevedea vechiul Cod (nouă la
omorul calificat şi şapte la omorul deosebit de grav), au fost păstrate în noul Cod penal, în
cadrul infracţiunii de omor calificat, exact jumătate. Renunţarea la cele opt elemente
circumstanţiale a avut la bază diverse raţiuni. Astfel: omorul comis asupra soţului sau unei
rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] nu a mai fost reţinut deoarece a fost creat un
text nou, cu caracter general, care se raportează la infracţiunile comise cu violenţă asupra unui
membru de familie, inclusiv la infracţiunile de omor şi omor calificat (violenţa în familie, art.
199 C.pen.); omorul comis profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra [art.
175 lit. d) C.pen. din 1968] nu a mai fost reţinut deoarece se regăseşte în conţinutul
agravantelor generale [art. 77 lit. e) C.pen. reţine ca circumstanţă agravantă „săvârşirea
infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze”];omorul comis prin mijloace care pun în
pericol viaţa mai multor persoane [art. 175 lit. e) C.pen. din 1968] nu a mai fost păstrat,
deoarece şi acesta se regăseşte în conţinutul agravantelor generale [art. 77 lit. c) C.pen. reţine
ca circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună
în pericol alte persoane ori bunuri”]; omorul comis în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei [art. 175 lit. f) C.pen. din 1968] nu a mai
fost reţinut deoarece infracţiunea de ultraj (art. 257 C.pen.) se referă, printre altele, la omorul
comis împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii (această variantă a ultrajului se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de omor, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime); omorul
comis în public [art. 175 lit. i) C.pen. din 1968] nu a mai fost reţinut deoarece avea o sferă
mult prea largă de aplicare, iar argumentele care să justifice o periculozitate sporită a faptelor
încadrabile în această ipoteză erau neconcludente; omorul comis pentru a săvârşi sau a
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii [art. 176 lit. d) C.pen. din 1968] nu a mai fost
reţinut deoarece această variantă a omorului deosebit de grav, din Codul penal anterior, se va
încadra în varianta de omor calificat care se referă la omorul săvârşit pentru a înlesni sau a
ascunde săvârşirea altei infracţiuni [art. 189 lit. d) C.pen.]; omorul comis asupra unui
magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora nu a mai fost reţinut
deoarece, pe de o parte, infracţiunea de ultraj (art. 257 C.pen.), în varianta care se raportează
la omor, este aplicabilă poliţistului, jandarmului şi militarului (şi se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor, ale cărei limite speciale se majorează cu o
treime), iar, pe de altă parte, infracţiunea de ultraj judiciar (art. 279 C.pen.) se referă, printre
altele, la omorul săvârşit împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor
de serviciu [alin. (1)], sau în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu [alin. (2)], iar pedeapsa aplicabilă este cea de la omor ale cărei limite
speciale se majorează cu jumătate; omorul comis de către un judecător sau procuror,
poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale acestora nu a mai fost nici el reţinut deoarece nu există argumente
solide de natură politico-penală care să justifice menţinerea unui astfel de element
circumstanţial (V. Cioclei, Infracţiunea de omor calificat în Noul Cod penal,loc. cit., p. 167,
168).
2. Situaţii tranzitorii. Problema situaţiilor tranzitorii poate fi grupată în două categorii, după
cum este vorba despre elementele circumstanţiale care se regăsesc în noul Cod penal la
infracţiunea de omor calificat (a) şi elementele circumstanţiale ce nu se mai regăsesc la
infracţiunea de omor calificat în noua reglementare (b).
a) Elementele circumstanţiale ce se regăsesc în noul Cod penal la omorul calificat pot fi
împărţite, la rândul lor, în două grupe: în prima grupă intră primele patru elemente [art. 189
lit. a), b), c), d)], care sunt preluate din omorul calificat în configuraţia acestuia din vechea
reglementare; în a doua grupă intră ultimele patru elemente [art. 189 lit. e), f), g), h)], care
sunt preluate din omorul deosebit de grav, prevăzut de Codul anterior. Pentru prima grupă,
legea mai favorabilă va fi legea veche (Codul anterior) care nu prevede, în cazul omorului
calificat, ca alternativă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci doar închisoarea de la 15 la 25 de ani
şi interzicerea unor drepturi. În aceste ipoteze vor fi incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1)
C.pen. Astfel, spre exemplu, dacă un omor cu premeditare s-a comis înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod, dar judecarea definitivă a cauzei are loc după intrarea în vigoare a
acestuia, pedeapsa se va stabili în funcţie de dispoziţiile art. 175 lit. a) C.pen. din 1968. Pentru
aceleaşi ipoteze, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod, indiferent de pedeapsa aplicată, aceasta nu va putea fi diminuată
deoarece, aşa cum am arătat, legea veche este mai blândă, nefiind incidente dispoziţiile art. 6
C.pen. Pentru cea de-a doua grupă, cea a elementelor circumstanţiale care au fost preluate de
la omorul deosebit de grav, pedeapsa este identică în cele două reglementări şi, deci, nu se
pune problema situaţiilor tranzitorii.
b) Elementele circumstanţiale ce nu se mai regăsesc în infracţiunea de omor calificat pot fi
generatoare de situaţii tranzitorii, în care se pune problema identificării şi aplicării legii penale
mai favorabile (mitior lex), fie până la judecarea definitivă, fie după judecarea definitivă a
cauzei, conform art. 5, respectiv art. 6 C.pen. Situaţiile diferă de la un element circumstanţial
la altul şi trebuie să fie examinate individual. Astfel, spre exemplu, omorul comis asupra
soţului sau unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] trebuie examinat prin prisma
omorului (art. 189 C.pen.) coroborat cu dispoziţiile privind violenţa în familie (art. 199
C.pen.), care prevăd că maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime. Se constată,
pe de o parte, că în această ipoteză legea veche şi legea nouă prevăd acelaşi maxim al
pedepsei cu închisoarea, respectiv 25 de ani, astfel încât este exclusă incidenţa dispoziţiilor
art. 6 alin. (1) C.pen. (sub imperiul Codului vechi nu se putea pronunţa o pedeapsă care să
depăşească maximul special prevăzut de Codul nou). Pe de altă parte, se constată că legea
nouă prevede un minim inferior (10 ani în loc de 15), ceea ce înseamnă că, în cauzele care nu
au fost definitiv judecate (art. 5 C.pen.) vor fi aplicate dispoziţiile din Codul nou, fiind mai
favorabile (pentru toate celelalte ipoteze, a se vedea V. Cioclei, Infracţiunea de omor calificat
în Noul Cod penal, loc. cit., p. 169, 170).
3. Elementele circumstanţiale. Aşa cum am menţionat anterior, actuala configuraţie a
omorului calificat este alcătuită din patru elemente circumstanţiale preluate de la aceeaşi
infracţiune din Codul anterior (art. 175 C.pen. din 1968) şi patru elemente preluate de la
omorul deosebit de grav (art. 176 C.pen. din 1968). În cele mai multe cazuri (şase din opt)
elementele circumstanţiale sunt identice cu cele din Codul anterior, după cum se va putea
observa în continuare.
3.1. Omorul comis cu premeditare. Acest element circumstanţial este preluat identic din
vechea reglementare [art. 175 lit. a) C.pen. din 1968]. Există trei condiţii ce trebuie să fie
îndeplinite pentru a se putea reţine starea de premeditare: 1) adoptarea rezoluţiei infracţionale
şi chibzuirea sau meditarea asupra faptei, ceea ce ţine de latura subiectivă; 2) exteriorizarea
rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire a executării infracţiunii, ceea ce ţine de latura
obiectivă. Pot fi socotite astfel de acte, de exemplu, obţinerea de informaţii cu privire la
victimă, pregătirea armelor sau substanţelor utilizate pentru uciderea victimei, alegerea
locului sau alegerea momentului de timp care să favorizeze comiterea infracţiunii; 3) existenţa
unui interval de timp între luarea hotărârii de a ucide şi punerea ei în executare. Acest interval
de timp trebuie să fie suficient pentru a permite autorului, pe de o parte, să chibzuiască cu
adevărat asupra faptei, iar pe de altă parte, să pregătească executarea acesteia. Practica
judiciară, mai veche sau mai nouă, a confirmat, prin numeroase soluţii, necesitatea întrunirii
celor trei condiţii indicate în doctrină, pentru a se putea reţine premeditarea. În acest sens s-a
decis că: „Pentru a se reţine premeditarea, este necesar să se constate că făptuitorul a luat
hotărârea cu suficient timp înainte pentru a reflecta asupra împrejurărilor, locului şi
momentului de săvârşire a faptei şi de a persista în această hotărâre. De asemenea, este
necesar ca, în acest timp, el să fi întreprins acţiuni specifice de pregătire în acest scop. În
consecinţă, dacă în urma unui conflict avut cu ocazia unei întâlniri întâmplătoare cu victima,
făptuitorul se duce acasă, se înarmează cu un cuţit şi revine, de îndată, la locul conflictului
avut anterior şi ucide victima, reţinerea faptei ca fiind săvârşită cu premeditare este greşită”
(C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 5155 din 27 noiembrie 2001, în B.J. 1990-2003, p. 746).
b) Omorul comis din interes material. Şi acest element circumstanţial este preluat identic de
la omorul calificat din Codul anterior [art. 175 lit. b) C.pen. din 1968]. Se reţine acest element
circumstanţial atunci când prin săvârşirea omorului se urmăreşte dobândirea unui avantaj de
ordin material cum ar fi, spre exemplu: dobândirea unei succesiuni, neplata unei datorii,
obţinerea unui spaţiu locativ, încasarea unei asigurări etc. Astfel, s-a reţinut omor comis din
interes material în ipoteza în care soţul şi-a ucis soţia pentru a evita pierderea unor bunuri într-
un proces de partaj (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2047 din 6 iunie 2008,
www.legalis.ro). În cazul art. 189 lit. b) autorul acţionează în ideea că prin uciderea persoanei
vizate interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală, că banii, bunurile sau alte
foloase îi vor reveni ulterior de drept (în acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, p. 290). Este
absolut necesar să se demonstreze că s-a urmărit un interes material. Dacă un astfel de interes
se realizează în mod implicit, dar autorul omorului nu l-a urmărit, ci el a comis fapta având
alte motivaţii, elementul circumstanţial în discuţie nu se va putea reţine. Dacă interesul
material a existat, calificarea se menţine şi în cazul în care intervine o eroare asupra persoanei
ori o deviere a actului (a se vedea Instituţii 2003, p. 290). În practică, este necesar să se facă în
mod corect distincţia între omorul comis din interes material şi omorul comis pentru a săvârşi
sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării [fostulart. 176 lit. d) C.pen. din 1968], element
circumstanţial ce se regăseşte în prezent la art. 189 lit. d) C.pen. În principiu, diferenţa dintre
cele două elemente circumstanţiale constă în aceea că în cazul omorului calificat din interes
material se intră ulterior, după mai mult timp, în posesia avantajului, iar în cazul omorului
comis pentru a înlesni sau ascunde o tâlhărie, concomitent cu uciderea persoanei sau imediat
după aceea (în aceeaşi împrejurare), făptuitorul intră în posesia anumitor bunuri sau valori
aflate în sfera de stăpânire a victimei. În ipoteza mai puţin probabilă, dar posibilă, în care
făptuitorul urmăreşte, în acelaşi timp, ambele obiective (atât dobândirea în viitor a unui folos
material, cât şi sustragerea unui bun cu prilejul omorului) se pot reţine ambele elemente
circumstanţiale.
c) Omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Corespondentul acestui element
circumstanţial, în legea veche, este omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage
pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse [art. 175 lit. g) C.pen.
din 1968]. Se observă că, din raţiuni de claritate, legiuitorul a înlocuit expresia „de la urmărire
sau arestare” cu expresia mai precisă „de la tragerea la răspundere penală”. Latura subiectivă
prezintă în acest caz o particularitate, prin faptul că se cere existenţa unui scop, respectiv
scopul de a se sustrage pe sine sau pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse. Scopul reprezintă aici o cerinţă esenţială ce se adaugă elementului
subiectiv, completând latura subiectivă, iar în lipsa acestui scop nu se poate reţine elementul
circumstanţial (în acest sens, Trib. Suprem,decizia nr. 1280/1984, în P.J.P. III, p. 30). Nu are
relevanţă dacă scopul a fost sau nu realizat efectiv. Este suficient să se constate că scopul
indicat de textul de lege a fost urmărit.
d) Omorul comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni. Acest
element circumstanţial este preluat identic din vechea reglementare a omorului calificat [art.
175 lit. h) C.pen. din 1968]. Având în vedere că legiuitorul a renunţat la incriminarea separată
a omorului deosebit de grav, sancţionarea mai severă a acestuia fiind preluată la omorul
calificat, nu se mai justifica existenţa unui element circumstanţial separat care să se refere la
omorul comis pentru săvârşirea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii [art. 176 lit. d)
C.pen. din 1968]. O astfel de ipoteză este inclusă acum în elementul circumstanţial ce se
referă la înlesnirea sau ascunderea săvârşirii altei infracţiuni, oricare ar fi aceasta. În practică,
s-a stabilit că este incident acest element circumstanţial, atunci când inculpatul, urmărind să
comită un viol, nu opreşte maşina la insistenţele victimei, determinând-o pe aceasta să se
arunce din autovehicul, în timpul mersului, şi să se accidenteze mortal (Trib. Suprem, decizia
nr. 388/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 281). S-a reţinut, de asemenea, un concurs de
infracţiuni între omor calificat şi viol, în ipoteza în care inculpatul a lovit victima pentru a o
determina la raport sexual, şi-a dat seama că loviturile îi pot provoca acesteia moartea, a
violat-o, iar ulterior, în urma leziunilor suferite, victima a decedat (în acest sens, Instituţii
2003, p. 293). Există concurs între viol şi omor calificat şi în ipoteza în care, după comiterea
violului, din teama de a nu fi denunţat, deci pentru a ascunde infracţiunea de viol, făptuitorul
ucide victima (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3762 din 6 iulie 2004, www.legalis.ro). În
schimb, nu se poate reţine infracţiunea de omor calificat comis spre a ascunde o altă
infracţiune, în ipoteza în care respectiva altă infracţiune este absorbită în mod natural în
infracţiunea de omor, aşa cum se întâmplă în cazul vătămării corporale ce precede uciderea
victimei (C.S.J., decizia nr. 1681/1990, în C. Sima, Codul penaladnotat…, op. cit., 1996, p.
295).
e) Omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor
sau o tentativă la infracţiunea de omor. Acest element circumstanţial preia vechea
reglementare de la art. 176 lit. c) C.pen. din 1968, completând textul respectiv prin adăugarea
explicită a tentativei la omor. Astfel, s-a consfinţit în plan legislativ ceea ce doctrina şi
practica au admis în mod constant, respectiv faptul că în antecedenţa acestei variante de omor
intră şi o infracţiune de omor comisă în forma tentativei, nu doar un omor în formă consumată
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 42). Soluţia este valabilă chiar dacă subiectul pasiv al tentativei la
omor coincide cu subiectul pasiv al faptei ulterioare de omor, cu condiţia ca cele două fapte să
fie comise în baza unor rezoluţii infracţionale distincte şi la un interval de timp suficient
pentru a se putea individualiza, astfel încât tentativa să nu fie absorbită de fapta consumată.
Este, spre exemplu, cazul celui care comite o tentativă de omor asupra unei persoane şi, după
executarea pedepsei, ucide persoana care fusese anterior victima tentativei, deci aceeaşi
persoană. Dimpotrivă, „dacă, de exemplu, cu aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a
ucide o persoană, prin aplicarea unei lovituri de cuţit, făptuitorul repetă lovitura şi, de data
aceasta, suprimă viaţa victimei, tentativa se absoarbe, necontestat, în mod natural în omorul
consumat” [Trib. Suprem, Completul de 7 judecători,Decizia nr. 17/1979, în R.R.D. nr.
9/1979, p. 66, cf. Repertoriu…1976-1980, p. 286, lit. b) şi Notă]. Pentru a risipi orice altă
posibilă confuzie, prin legea de punere în aplicare a Codului penal legiuitorul a stabilit că: „În
aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin infracţiune de omor
comisă anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia
prevăzută la art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi
200 din Codul penal” (art. 242 LPACP). În literatura de specialitate s-a arătat că nu are
importanţă, pentru existenţa elementului circumstanţial în discuţie, dacă pentru fapta de omor
anterioară autorul fusese sau nu condamnat definitiv, dacă a executat sau nu pedeapsa. De
asemenea, nu interesează dacă pentru omorul anterior autorul „beneficiase de vreo clauză de
atenuare a pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate,
provocarea etc. (Instituţii 2003, p. 298). Nu are relevanţă împrejurarea că pentru prima faptă a
intervenit prescripţia, fapta a fost amnistiată, ori s-a împlinit termenul de reabilitare (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1363 din 12 aprilie 2010, www.scj.ro).
f) Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane. Acest element circumstanţial
este preluat identic de la omorul deosebit de grav din Codul anterior [art. 176 lit. b) C.pen. din
1968]. Înţelesul expresiei a fost prezentat în mod diferit în practică şi în doctrina penală,
existând două interpretări. Într-o primă opinie, exprimată mai ales în doctrină, s-a considerat
că se poate reţine elementul circumstanţial în discuţie doar atunci când fapta de omor a fost
comisă printr-o singură acţiune. Cea de a doua opinie, exprimată în doctrină, dar şi în
majoritatea soluţiilor din practică, a considerat că pentru a fi în prezenţa acestui element
circumstanţial trebuie ca uciderea a două sau mai multor persoane să fie realizată în aceeaşi
împrejurare sau cu aceeaşi ocazie. Această opinie a fost exprimată şi într-o decizie de
îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care s-a arătat că omorul comis asupra a două sau
mai multor persoane poate fi săvârşit fie printr-o acţiune unică, fie succesiv, prin acţiuni
diferite, dar în aceeaşi împrejurare, sau cu aceeaşi ocazie (Decizia de îndrumare nr. 4 din 28
mai 1970 a Plenului Tribunalului Suprem, în C.D. 1970, p. 49-54, cf. O.A. Stoica 1976, p.
74). Apreciez că această a doua opinie este cea corectă. În sprijinul acestei opinii se poate
aduce ca argument şi faptul că distincţia ce s-ar face în baza numărului de acţiuni ar putea
duce la soluţii stupide, în mod artificial diferite (V. Cioclei, Curs 2013, p. 40). Pentru
existenţa elementului circumstanţial trebuie să se constate intenţia directă sau indirectă a
autorului de a ucide două sau mai multe persoane. Dacă această intenţie este dovedită, însă
nicio persoană din cele vizate nu a decedat, se va reţine o tentativă la omor deosebit de grav,
comis asupra a două sau mai multor persoane. În cazul în care doar o singură persoană dintre
cele vizate de autor a fost ucisă, practica a oferit soluţii divergente. Apariţia acestor soluţii a
impus declararea unui recurs în interesul legii pe această temă. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis recursul, apreciind că: „Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în
aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât
infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure
persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în
concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) C.pen. nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate” [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. V/2006, M.Of. nr. 492 din 7
iunie 2006]. Soluţia îşi păstrează valabilitatea şi sub imperiul noului Cod, deoarece elementul
circumstanţial nu a suferit modificări.
g) Omorul comis asupra unei femei gravide. Elementul circumstanţial corespunde celui de
la art. 176 lit. e) C.pen. din 1968. Particularitatea acestui element circumstanţial este dată de
împrejurarea că avem de a face cu un subiect pasiv circumstanţiat, respectiv femeia
însărcinată. Starea de graviditate există din momentul concepţiei şi până la naştere, iar pentru
reţinerea elementului circumstanţial în discuţie, stadiul de evoluţie al sarcinii nu este relevant,
în sensul că sarcina poate fi la început, poate fi într-o fază intermediară, sau poate să se
apropie de momentul naşterii (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 188). Nu are relevanţă tipul
sarcinii (normală sau extrauterină), dacă există sau nu şanse ca aceasta să ajungă la termen,
dacă produsul de concepţie este sau nu sănătos, dacă acesta este sau nu viabil. Pentru a se
putea reţine elementul circumstanţial, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de
graviditate a victimei. În caz contrar nu se va reţine această variantă a omorului calificat, ci
infracţiunea de omor „simplu” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4245 din 14 septembrie
2007, www.scj.ro). Existenţa reală a sarcinii este o condiţie indispensabilă. Nu se va reţine
infracţiunea de omor calificat în ipoteza în care făptuitorul avea convingerea fermă că victima
este gravidă, însă această stare este ulterior infirmată printr-o expertiză medico-legală. Fiind
vorba despre o circumstanţă reală, nu se va reţine elementul circumstanţial în cazul erorii
asupra persoanei (făptuitorul vrea să ucidă o femeie despre care ştia că este gravidă, dar
acţiunea sa se îndreaptă, din eroare, spre o altă persoană, care nu este gravidă) şi nici în cazul
devierii acţiunii (făptuitorul intenţionează să ucidă o femeie însărcinată, dar acţiunea sa este
abătută, din motive independente de el, asupra unei terţe persoane, care nu este gravidă).
h) Omorul comis prin cruzimi. Acest ultim element circumstanţial corespunde primului
element circumstanţial de la fostul omor deosebit de grav, art. 176 lit. a) C.pen. din 1968.
Expresia prin cruzimi nu este explicată de legiuitor, deşi în partea generală a Codului penal se
găseşte o circumstanţă agravantă cu un conţinut asemănător, respectiv „săvârşirea infracţiunii
prin cruzimi” [art. 77 lit. b) teza I C.pen.]. În această situaţie, semnificaţia expresiei trebuie
căutată în limbajul comun, în interpretările date în doctrină şi practică. În vorbirea curentă
actele de cruzime indică acele conduite în urma cărora se produc unei persoane suferinţe
grele, deosebite. În doctrină s-a subliniat ideea că, în acest caz, omorul este realizat într-un
mod care presupune ca victima să fie supusă unor suferinţe mai mari decât cele care însoţesc
de regulă uciderea unei persoane (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 187 sau Instituţii 2003, p.
295). În practică s-a stabilit că loviturile aplicate victimei în mod repetat şi cu intensitate, cu
ajutorul unor obiecte dure, asupra unor regiuni diverse ale corpului, reprezintă omor comis
prin cruzimi (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1341 din 13 martie 2002, în B.J. 1990-2003, p.
749 şi C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 740 din 23 martie 1998, în B.J. 1990-2003, p. 748).
Aceeaşi încadrare s-a reţinut şi în ipoteza în care inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri
cu cuţitul asupra unor zone anatomice diferite (C.S.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr.
11 din 5 februarie 2001, în B.J. 1990-2003, p. 750). Elementul circumstanţial s-a reţinut şi
atunci când victima a fost supusă unor torturi ori unor mutilări înainte de a i se aplica lovitura
sau loviturile letale (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1860 din 9 aprilie 2002, în B.J. 2002, p.
456), sau atunci când victima a fost stropită cu o substanţă inflamabilă, după care i s-a dat foc
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 91/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 288), ori în
ipoteza în care făptuitorul a turnat apă clocotită asupra zonelor vitale ale unui copil (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2033 din 25 mai 2010, www.scj.ro). În acelaşi sens, în practica
recentă a instanţei supreme s-a arătat că: „Utilizarea unei substanţe inflamabile – de natură a
cauza suferinţe suplimentare victimei, întrucât, în caz de incendiere, decesul nu survine
instantaneu sau la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită, de intensitate deosebită,
determinată de arsurile corporale – se încadrează în noţiunea de cruzimi” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 84 din 13 ianuarie 2014, www.scj.ro). În categoria suferinţelor de natură
psihică a fost introdusă fapta constând în punerea victimei în situaţia de a fi lovită şi chinuită
în prezenţa unor persoane apropiate, înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale, dar şi
fapta prin care se cauzează mari suferinţe de ordin psihic, nu în mod direct victimei, ci unei
persoane care are puternice sentimente faţă de victimă şi care este prezentă la comiterea
faptei, cum ar fi spre exemplu „uciderea copilului sub ochii mamei” (C. Bulai, Curs de drept
penal…, op. cit., 1975, p. 110). Deşi lucrurile par a fi clare în legătură cu aplicarea acestui
element circumstanţial agravant, în practică încadrarea este uneori dificilă. Astfel, au existat
dificultăţi de încadrare în cazul în care unele violenţe au fost exercitate asupra victimei după
ce aceasta şi-a pierdut cunoştinţa sau chiar după ce aceasta a decedat. De aceea, prin repetate
decizii adoptate în cazuri de acest gen, instanţa supremă a încercat să stabilească unele repere
de principiu pe baza cărora să poată fi identificat conceptul în discuţie. Astfel, printr-o decizie
din anul 1970 a Tribunalului Suprem, s-a stabilit că prin cruzimi „trebuie să se înţeleagă nu
numai provocarea de suferinţe fizice victimei – suferinţe care, de altfel, de cele mai multe ori
ar fi imposibil de stabilit – ci şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul
săvârşeşte omorul, trezind, în conştiinţa celor ce iau cunoştinţă de această faptă, un sentiment
de oroare” (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 9/1970, în Repertoriu…
1969-1975, p. 309). Aceste două elemente, respectiv ferocitatea autorului şi sentimentul de
oroare produs în rândul opiniei publice, au fost subliniate, alături de chinuirea victimei, şi în
alte decizii (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 18/1980,în Repertoriu…
1976-1980, p. 284). În opinia mea, aceste repere stabilite de instanţa supremă sunt valabile
doar atunci când cel puţin o parte dintre actele violente se exercită asupra victimei în viaţă.
Dacă ulterior uciderii victimei, autorul comite acte de violenţă asupra cadavrului, chiar dacă
aceste acte dovedesc ferocitate, agravanta nu este aplicabilă. Este cazul secţionării cadavrului,
atunci când această operaţie are ca scop, clar şi unic, ascunderea urmelor faptei. Se va reţine
însă, în această ipoteză, un concurs de infracţiuni între omor şi profanare de cadavre [I.C.C.J.,
Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 35/2008,M.Of. nr. 158 din 13 martie 2009]. De asemenea, în
cazul în care inculpatul nu a urmărit să producă victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat mai
multe lovituri în urma cărora moartea a survenit rapid, împrejurarea că fapta a trezit un
sentiment de oroare în rândul opiniei publice nu este suficientă prin ea însăşi, pentru reţinerea
cruzimilor (P.J.P. III, p. 32). În practica recentă a instanţei supreme se reiterează aceleaşi
elemente din amintita decizie a fostului Tribunal Suprem: ferocitatea autorului şi oroarea
produsă în rândul opiniei publice, pe lângă suferinţele prelungite ale victimei (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3505 din 3 noiembrie 2008,www.scj.ro). În sfârşit, trebuie menţionat că,
atunci când fapta se încadrează în art. 189 lit. h) C.pen., nu se mai poate aplica circumstanţa
agravantă generală, care se referă la săvârşirea infracţiunii prin cruzimi [art. 77 lit. b) teza I
C.pen.], deoarece ar fi o dublă valorificare a aceleiaşi împrejurări (Instituţii 2003, p. 296 şi
P.J.P. III, p. 33).
Art. 190
Uciderea la cererea victimei
Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de
suferinţe permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal din 1968 nu prevedea o astfel de infracţiune, sau una
similară. Această incriminare este, totuşi, o revenire la o infracţiune deja existentă, sub o
formă asemănătoare, în legislaţia noastră penală. Astfel, în Codul din 1936 erau incriminate
ca variante atenuate ale omorului: fapta săvârşită în urma rugăminţilor stăruitoare şi repetate
ale victimei (crima de omor la rugăminte), precum şi fapta comisă „sub impulsul unui
sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferea de o boală
incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză” (art. 468 C.pen. din 1936).
2. Situaţii tranzitorii. Având în vedere că în Codul anterior nu a existat o incriminare
corespondentă, practic este greu de crezut că se pot ivi situaţii tranzitorii. Teoretic, se poate
imagina o situaţie în care, sub imperiul vechiului Cod să se fi comis o infracţiune de omor
care să se înscrie în circumstanţele cerute de legiuitor pentru existenţa uciderii la cererea
victimei şi aceste circumstanţe să poată fi dovedite. Într-o astfel de ipoteză, extrem de puţin
probabilă, legea nouă ar fi, evident, legea mai favorabilă şi, deci, aplicabilă, atât pe tărâmul
art. 5, cât şi pe tărâmul art. 6 C.pen.
3. Necesitatea incriminării. Prevederea acestei variante atenuate la infracţiunea de omor, în
noul Cod penal,nu se înscrie doar în tradiţia legislaţiei noastre penale antebelice, ci şi într-o
tradiţie a codurilor penale europene. În plus, aşa cum s-a arătat în Expunerea de motive,
introducerea acestui text se impunea, înainte de toate, ca urmare a noului regim al
circumstanţelor atenuante consacrat de Partea generală. Astfel, dacă în vechea reglementare,
împrejurarea avută în vedere în art. 190 putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă
judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare,
chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest
minim. „De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de
pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă. În fine, a fost
preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi nu cea de omor la cererea
victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de
art. 189 lit. e)” (Expunere de motive, p. 37).
4. Latura obiectivă a infracţiunii. Elementul material al infracţiunii coincide cu cel al
infracţiunii de omor, respectiv uciderea unei persoane. Fapta se poate realiza atât prin acţiune,
cât şi prin inacţiune. Teoretic, pot fi avute în vedere aceleaşi modalităţi concrete prin care se
realizează un omor. Practic, pentru a se integra în logica infracţiunii, logică dată de condiţiile
ataşate elementului material, acţiunile sau inacţiunile trebuie să provoace suferinţe minime
victimei (spre exemplu, administrarea unor substanţe în doză letală, deconectarea de la un
aparat ce suplineşte o funcţie vitală, întreruperea unui tratament etc.). Condiţiile ataşate
elementului material sunt esenţiale pentru existenţa acestei variante atenuate a omorului.
Astfel, o primă condiţie se referă la starea psihică şi la determinarea subiectului pasiv de a-i fi
curmată viaţa. În acest sens, trebuie să existe o cerere explicită, serioasă, conştientă şi repetată
din partea victimei. O a doua condiţie se referă la starea patologică a victimei, la natura şi
intensitatea suferinţelor. În acest sens, victima trebuie să sufere de o boală incurabilă sau de o
infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
Cele două condiţii sunt cumulative şi ele conturează o situaţie cu totul excepţională. Stabilirea
acestor condiţii restrictive are rolul de a limita la maxim posibilitatea de a aplica această
variantă atenuată a omorului şi, drept urmare, de a exclude false motive altruiste, ce ar putea fi
eventual invocate în cazul în care, în realitate, ar fi vorba despre un omor, pur şi simplu.
Urmarea imediată a infracţiunii este, ca şi în cazul omorului, decesul persoanei. Legătura de
cauzalitate va trebui stabilită cu maximă atenţie, mai ales în ipoteza în care victima suferea de
o boală incurabilă. Este posibil ca decesul să fie o consecinţă directă a maladiei, iar acţiunea
prin care s-a urmărit suprimarea vieţii să fi fost ineficientă sau tardivă. Expertiza medico-
legală este cea care trebuie să lămurească existenţa legăturii de cauzalitate şi ea nu poate lipsi
în astfel de cauze.
5. Latura subiectivă a infracţiunii. Infracţiunea de ucidere la cererea victimei se comite cu
intenţie. De regulă, ar trebui să existe intenţie directă, având în vedere că autorul, în mod
deliberat, pentru a curma suferinţele victimei, urmăreşte suprimarea vieţii acesteia. Textul
incriminator nu oferă însă niciun indiciu din care s-ar putea deduce că fapta se comite doar cu
intenţie directă. Ca atare, intenţia indirectă nu poate fi nici ea exclusă, cel puţin din punct de
vedere teoretic. Se poate imagina o astfel de intenţie, în ipoteza în care autorul nu este sigur
de consecinţele manevrelor efectuate în vederea curmării suferinţelor victimei (spre exemplu,
nu este sigur de efectul produs prin scoaterea din funcţiune a unui dispozitiv medical la care
este racordată victima, sau nu este sigur de efectul pe care îl va produce creşterea dozei de
analgezic administrată etc.). Într-o astfel de ipoteză s-ar putea admite că autorul nu a urmărit,
dar a acceptat decesul persoanei.
Art. 191
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
(1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut
loc, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă
între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc,
se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au fost urmate de o
încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era incriminată sub aceeaşi denumire în Codul penal anterior la
art. 179. O primă diferenţă faţă de vechea reglementare constă în aceea că legiuitorul face de
această dată distincţia între fapta care a condus la sinucidere, păstrată ca variantă tip (primul
alineat), şi fapta soldată doar cu o încercare de sinucidere (nereuşită), devenită variantă
atenuată (alineatul final). O a doua noutate este dată de distincţia care se face cu privire la
subiectul pasiv al infracţiunii, respectiv dacă faptele au fost comise împotriva: unei persoane
cu discernământ nealterat (varianta tip); unei persoane cu discernământ diminuat [o primă
variantă agravată – alin. (2)]; unei persoane lipsite de discernământ [a doua variantă agravată
– alin. (3)]. Aceste modificări faţă de vechiul text sunt pe deplin justificate şi se înscriu în
limita observaţiilor făcute în doctrină (V. Cioclei, Curs 2013, p. 8). În acest sens se poate
observa că cea de a doua variantă agravată este practic asimilată infracţiunii de omor, având
acelaşi regim sancţionator. S-a considerat că în acest caz nu poate fi vorba de o hotărâre luată
de cel în cauză, ceea ce face ca fapta să prezinte caracteristicile unui omor comis prin energia
fizică a victimei. Reglementarea este asemănătoare cu cele din alte legislaţii europene,
respectiv: art. 580 C.pen. italian, art. 135 C.pen. portughez, §235 C.pen. norvegian (Expunere
de motive, p. 37).
2. Situaţii tranzitorii. Având în vedere modificările aduse în structura infracţiunii şi în
cuantumul pedepselor, se poate pune problema legii mai favorabile. Nu există o „reţetă
unică”, ci trebuie analizat fiecare caz în parte. Spre exemplu, dacă sub imperiul Codului vechi
o persoană majoră a fost determinată şi sinuciderea a avut loc, legea mai favorabilă este Codul
vechi deoarece prevedea o limită minimă mai mică (2 ani în loc de 3). În aceeaşi ipoteză, dar
dacă a avut loc doar o încercare de sinucidere, Codul actual este legea mai favorabilă,
deoarece prevede limite mai mici, respectiv de la 1 an şi 6 luni la 3 ani şi 6 luni închisoare,
faţă de închisoarea de la 2 la 7 ani, conform vechiului Cod.
3. Elementul material al laturii obiective constă fie într-o acţiune de determinare, fie într-o
acţiune de înlesnire a sinuciderii. Suntem în prezenţa unor modalităţi alternative. Pentru
existenţa elementului material este suficient ca una din cele două acţiuni să se realizeze, iar
dacă ambele au fost efectuate, fapta îşi păstrează unitatea (spre exemplu, făptuitorul convinge
victima să se sinucidă prin otrăvire şi, tot el, îi procură substanţa otrăvitoare necesară). Prin
determinarea sinuciderii se înţelege o acţiune ce presupune convingerea unei persoane de a
se sinucide. Convingerea se poate realiza în modalităţi faptice diferite: îndemnuri, rugăminţi,
amăgiri, presiuni, inclusiv ameninţări sau acte de violenţă (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1047/1977, în Repertoriu…1976-1980, p. 123). Nu trebuie depăşită, însă, limita
între convingere şi constrângere. Dacă subiectul pasiv nu este determinat, ci este constrâns,
adică este adus în situaţia în care, împotriva voinţei sale, realizează un act prin care să-şi
curme viaţa (spre exemplu, este silit să se împuşte, ori să se otrăvească, ori să se arunce de la
etajul unei clădiri înalte), fapta va constitui infracţiunea de omor săvârşită de făptuitor prin
folosirea energiei fizice a victimei (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 202). Depăşirea limitei
dintre determinare şi constrângere este bine evidenţiată într-o decizie mai veche a fostului
Tribunal Suprem în care s-a precizat că pentru a exista infracţiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii „este necesar ca victima să nu fie constrânsă la îndeplinirea acţiunii prin
care îşi curmă viaţa, ci să aibă posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se sinucidă sau
nu” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 310/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 281). În
acelaşi sens s-a pronunţat şi practica mai recentă, instanţa supremă precizând din nou foarte
clar faptul că „în cazul constrângerii la sinucidere, nu poate exista determinare sau înlesnire,
întrucât victima nu are libertatea de a decide” (I.C.C.J.,decizia nr. 6567/2004, în C.P. Ad., p.
639). Prin înlesnirea sinuciderii se înţelege orice activitate de sprijinire, de ajutare a victimei
în realizarea hotărârii de a-şi suprima viaţa. Sprijinul sau ajutorul dat trebuie să se manifeste
sub forma unei cooperări indirecte. Ne aflăm în prezenţa unei astfel de cooperări în ipoteza în
care, spre exemplu, făptuitorul îi pune la dispoziţie victimei o substanţă otrăvitoare sau îi
înmânează o armă de foc. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul o ajută pe victimă să ducă paharul cu
otravă la gură, sau ridică mâna înarmată a victimei şi o ajută să apese pe trăgaci, ne vom afla
în prezenţa unei cooperări directe şi, în astfel de cazuri, se va reţine comiterea unei infracţiuni
de omor (V. Cioclei, Curs 2013, p. 78).
4. Latura subiectivă. La infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii vinovăţia este
cerută sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi, directă sau indirectă. Rezultă că făptuitorul
fie urmăreşte rezultatul (ca victima să se sinucidă sau să încerce să se sinucidă), fie doar
acceptă producerea lui. În practică s-a subliniat faptul că „pentru existenţa infracţiunii în
modalitatea determinării la sinucidere este necesar ca inculpatul să-şi fi dat seama că fapta sa
va avea ca urmare sinuciderea ori încercarea de sinucidere a victimei şi să urmărească ori să
accepte producerea acestor urmări” (P.J.P. III, p. 54).
Art. 192
Uciderea din culpă
(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Uciderea din culpă a fost incriminată în Codul penal anterior prin art.
178. În noul Cod penal au fost practic preluate din incriminarea anterioară: varianta tip,
varianta agravată de la alineatul al doilea şi varianta agravată de la ultimul alineat, privind
pluralitatea de victime. În plus, la varianta agravată de la alineatul al doilea s-a menţionat
explicit incidenţa concursului de infracţiuni, în ipoteza în care încălcarea unor dispoziţii sau
măsuri reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. S-a renunţat, deci, la unele variante agravate, în
ideea că acestea pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancţionare a concursului de
infracţiuni. Astfel, spre exemplu, în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către un
conducător de vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, se vor
reţine, în concurs, uciderea din culpă şi infracţiunea la regimul circulaţiei pe drumurile
publice, art. 336 C.pen. (în acelaşi sens, Expunere de motive, p. 38). După cum se poate
observa, prin voinţa legiuitorului, teza infracţiunii complexe (absorbante) adoptată prin soluţia
pronunţată de I.C.C.J. într-un recurs în interesul legii (Decizia nr. I/2007) nu va mai fi
valabilă.
2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei de la alin. (1), precum şi în cazul variantei de la alin.
(2), în lipsa unui concurs de infracţiuni, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii deoarece
regimul sancţionator este identic. În ipoteza în care fapta de la alin. (2) intră în concurs cu
infracţiunea prevăzută de art. 336 C.pen., pentru stabilirea legii mai favorabile se va face o
comparaţie între sancţiunea prevăzută în vechiul Cod la art. 178 alin. (3) şi sancţiunea
rezultată prin aplicarea regulilor de la concursul de infracţiuni, la pedepsele prevăzute pentru
uciderea din culpă şi pentru conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe. În această ipoteză, dispoziţiile noului Cod penal sunt mai favorabile. Legea nouă
este mai favorabilă şi în cazul variantei cu pluralitate de victime.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nu este circumstanţiat. Fapta se poate comite sub
forma participaţiei improprii [art. 52 alin. (2) C.pen.] – cei care au instigat sau ajutat cu
intenţie la comiterea faptei, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la omor, iar autorul
pentru ucidere din culpă. Dacă uciderea s-a realizat prin culpa comună a mai multor persoane,
va răspunde fiecare pentru ucidere din culpă (Explicaţii I, ed. a II-a, 2003, p. 174). Astfel, în
practica judiciară penală s-a stabilit că se reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina
ambilor inculpaţi, dacă: „accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat
culpei ambilor conducători auto; ori dacă moartea victimei s-a datorat atât şoferului titular
care nu a supravegheat pe şoferul ajutor, cât şi încălcării regulilor de circulaţie de către şoferul
ajutor; în acest caz, inculpaţii vor răspunde în calitate de coautori la infracţiunea menţionată.
(…) aceeaşi infracţiune este comisă de inculpaţii care, efectuând o lucrare (săparea unor gropi
pentru îngroparea a doi stâlpi metalici), nu au ţinut seama de avertismentul dat în sensul că în
locul respectiv se află îngropate circuite electrice: ulterior, stâlpii venind în contact cu cablul
electric, au provocat moartea, prin electrocutare, a unei persoane” (P.J.P. III, p. 41). În
doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia la infracţiunile din culpă este exclus
coautoratul (P.J.P. III, p. 48 şi 50). Problema este însă mai mult de natură teoretică, deoarece,
în final, cei care concură la comiterea faptei vor răspunde fiecare pentru ucidere din culpă, fie
că îi considerăm coautori ai aceleiaşi fapte, fie că apreciem că fiecare a desfăşurat o activitate
distinctă. Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă (persoana ucisă) nu este
circumstanţiat. O particularitate a infracţiunii constă în faptul că: „Aceeaşi persoană poate fi
uneori în mod concomitent subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă
(exemplu, accident de circulaţie cauzat de culpa conducătorului unui vehicul, accident în care
şi-a găsit şi el moartea)” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 196).
4. Elementul material al laturii obiective la uciderea din culpă constă, ca şi în cazul
omorului, în uciderea unei persoane. Tot ca în cazul omorului, elementul material poate fi
realizat fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Reprezintă ucidere din culpă, în varianta tip,
realizată prin acţiune, spre exemplu, fapta aceluia care, alergând, loveşte din neatenţie o
persoană, iar aceasta din urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte mortal. În cazurile în care
lovirea sau acţiunile violente sunt îndreptate cu intenţie asupra victimei, chiar dacă rezultatul
mai grav, respectiv decesul victimei, survine din culpă, fapta nu va mai reprezenta ucidere din
culpă, ci loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (pentru exemple din jurisprudenţă, a se
vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 65).
5. Variantele agravate. Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), se referă la uciderea
din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi. În doctrină,
unii autori denumesc această variantă „uciderea din culpă profesională sau specială” (O.A.
Stoica 1976, p. 80). Această variantă a uciderii din culpă este cel mai des întâlnită în practică.
De regulă este vorba fie de accidente de circulaţie, produse ca urmare a nerespectării normelor
privind circulaţia pe drumurile publice, fie de accidente de muncă, produse ca urmare a
nerespectării normelor de protecţie a muncii. Varianta mai poate fi întâlnită în practică şi prin
încălcarea altor norme tehnice privind exercitarea unei profesii, cum ar fi, spre exemplu, cele
referitoare la profesia de medic (culpele medicale). Când nerespectarea unei dispoziţii legale
constituie ea însăşi o infracţiune (spre exemplu, infracţiunea de conducere fără permis, sau
conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, ori o infracţiune în
legătură cu protecţia muncii) vom avea un concurs de infracţiuni între uciderea din culpă, în
varianta în discuţie, şi infracţiunea respectivă. Este de subliniat că în ipotezele în care se pune
problema unei culpe profesionale, atragerea răspunderii penale nu este automată, în sensul că
ea nu decurge din simpla efectuare a unei activităţi reglementate. Vinovăţia, sub forma culpei,
trebuie dovedită şi în aceste cazuri, ea nu poate fi prezumată. Sub acest aspect, în practică s-a
decis, spre exemplu, că: „Fapta medicului care şi-a îndeplinit obligaţiile de specialitate şi a
efectuat o intervenţie chirurgicală, însă victima a decedat datorită altei maladii nedescoperite,
nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă (…) întrucât lipseşte
vinovăţia” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 722/2000,în C.A.B. 2000, p. 189). A
doua variantă agravată, prevăzută la alin.(3), se referă la ipoteza în care fapta săvârşită a
cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Caracteristica acestei variante este
pluralitatea de victime. Această variantă agravată se aplică în raport cu ambele variante
anterioare, fie varianta tip, fie varianta agravată. Pluralitatea de victime nu afectează, însă,
unitatea infracţională, reţinându-se doar o singură infracţiune. Nu se va reţine, deci, un
concurs real între mai multe infracţiuni de ucidere din culpă şi nici un concurs ideal între
varianta de la alin. (3) şi una din celelalte variante.
Art. 193
Lovirea sau alte violenţe
(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei
persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de
zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Noul Cod penal aduce o simplificare în materia infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau sănătăţii, regrupând faptele incriminate în articolele 180, 181 şi 182
din vechiul Cod, în doar două infracţiuni, lovirea sau alte violenţe (art. 193) şi vătămarea
corporală (art. 194). Lovirea sau alte violenţe se regăseşte, aşadar, ca denumire, în noul Cod,
dar incriminarea are o sferă mai largă de aplicare în ce priveşte urmarea imediată. Astfel, art.
193 reuneşte integral consecinţele de la art. 180 şi 181 din Codul anterior şi parţial
consecinţele de la art. 182 (vătămarea corporală gravă), respectiv leziunile ce au necesitat
între 61 şi 90 de zile de îngrijiri medicale. Actele de violenţă comise asupra membrilor
familiei, care în vechea reglementare reprezentau variante agravate ale infracţiunilor de lovire
sau alte violenţe şi vătămare corporală, apar ca infracţiune distinctă, având ca denumire
marginală „violenţa în familie” (art. 199). Noul Cod penal nu mai conţine o incriminare cu
titulatura vătămare corporală gravă, dar regăsim consecinţele acelei fapte în cele două
incriminări rămase.
2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei tip, prevăzută de art. 193 alin. (1) C.pen., ce
corespunde întocmai art. 180 alin. (1) C.pen. din 1968, legea veche este mai favorabilă
deoarece prevedea o pedeapsă mai mică (închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda). În
cazul variantei agravate, în funcţie de numărul concret de zile de îngrijiri medicale, fapta va
avea un corespondent diferit în legea veche, respectiv, după caz, art. 180 alin. (2) (până la 20
de zile), art. 181 (între 21 şi 60 de zile), sau art. 182 alin. (1) C.pen. din 1968 (între 61 şi 90 de
zile). În primele două cazuri, legea veche este mai favorabilă. În ultimul caz, când fapta se
suprapune peste vătămarea corporală gravă în varianta tip din legea veche, noul Cod este
legea mai favorabilă.
3. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează, de regulă, printr-o
acţiune, respectiv prinacţiunea de lovire sau alte violenţe. Această acţiune se poate realiza fie
prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe care acesta o pune în mişcare (spre
exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima). Acţiunea se poate exercita fie direct
(făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o loveşte cu pumnii, ori cu diverse obiecte), fie indirect
(făptuitorul oferă victimei un scaun stricat sau îi trage scaunul când se aşează). Acţiunea poate
fi reprezentată prin violenţe fizice, ca în exemplele anterioare, sau prin violenţe morale ori
constrângeri psihice, care produc o suferinţă fizică sau o leziune; spre exemplu: făptuitorul
sperie o persoană, care se dezechilibrează, cade şi se loveşte, sau făptuitorul sileşte victima să
sară de la înălţime (în sensul exemplelor de mai sus, a se vedea: Explicaţii III, ed. a II-a, 2003,
p. 209; Instituţii 2003, p. 309). Elementul material se poate realiza şi prin inacţiune
(omisiune). O astfel de ipoteză intervine „în cazul în care prin neîndeplinirea unei obligaţii
sau neluarea unei măsuri de precauţie (de exemplu, neacoperirea unei gropi, a unui şanţ,
neaşezarea unor semne de avertizare, neîngrădirea unui loc periculos etc.), victima este
expusă să se lovească (căzând în groapă, în şanţ, împiedicându-se de un obstacol etc.)” (O.A.
Stoica 1976, p. 89). În cazurile menţionate, autorul trebuie să acţioneze cu intenţie, altfel fapta
va fi încadrată, eventual, la art. 196 C.pen., vătămare corporală din culpă. Urmarea imediată a
infracţiunii constă în producerea de suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi în producerea unei
vătămări a integrităţii corporale (rănire) sau a sănătăţii (îmbolnăvire), care să fi necesitat
îngrijiri medicalede cel mult 90 de zile, în cazul alin. (2). Trebuie subliniat faptul că
diferenţa dintre varianta tip şi cea agravată este dată de existenţa sau inexistenţa îngrijirilor
medicale. Mai exact, în cazul variantei tip se produc doar suferinţe fizice, pentru care nu sunt
necesare îngrijiri medicale. Dacă leziunile produse necesită îngrijiri medicale, de la o zi până
la 90 de zile inclusiv, fapta se va încadra în varianta agravată, de la alin. (2). Dacă sunt
necesare 91 de zile de îngrijiri medicale sau mai mult, fapta iese din sfera art. 193 C.pen. şi se
va încadra în art. 194 C.pen. Pragul de 90 de zile de îngrijiri medicale nu este întâmplător. El
a fost stabilit în urma consultărilor cu specialiştii în medicină legală care au participat la
redactarea tuturor textelor din Cod ce au necesitat astfel de consultări. S-a apreciat că acest
prag este suficient de ridicat pentru a suporta mai bine eventualele marje de eroare şi suficient
de bine plasat pentru a face diferenţa între leziunile traumatice sau îmbolnăvirile de mică sau
medie gravitate şi cele de gravitate majoră. S-a încercat în acest fel să se limiteze, pe cât
posibil, caracterul formal şi relativ al distincţiei între o infracţiune sau alta, specific vechii
reglementări. Legătura de cauzalitate între lovirea sau violenţele exercitate şi urmarea
periculoasă trebuie să existe. Această legătură se prezumă atunci când fapta constă într-o
lovire, iar urmarea este reprezentată de suferinţe fizice. În cazul altor violenţe, legătura între
acestea şi eventualele suferinţe ale victimei trebuie demonstrată. De asemenea, în toate
cazurile în care se constată că sunt necesare îngrijiri medicale şi ne aflăm deci în ipoteza
variantei agravate de la alineatul al doilea, legătura de cauzalitate între faptă şi urmare trebuie
dovedită.
Art. 194
Vătămarea corporală
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute
în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta de vătămare corporală prevăzută la art. 194 C.pen. nu are drept
corespondent infracţiunea cu aceeaşi denumire prevăzută în Codul penal anterior (art. 181
C.pen. din 1968), ci acoperă, alături de art. 193, consecinţele de la infracţiunea de vătămare
corporală gravă din vechiul Cod (art. 182). Mai precis, din punct de vedere curativ terapeutic
sunt vizate leziunile ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, iar din punctul de
vedere al naturii leziunilor sunt reţinute, într-o manieră simplificată, consecinţele de la
vătămarea corporală gravă din legea veche.
2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei tip prevăzută la lit. b) nu se nasc situaţii tranzitorii,
limitele de pedeapsă fiind identice în cele două legi succesive. În cazul celorlalte consecinţe
de la varianta tip, legea nouă este mai favorabilă, limitele pedepsei prevăzute la art. 182 alin.
(2) C.pen. din 1968 fiind mai mari (de la 2 la 10 ani). În cazul variantei agravate, dispoziţiile
noi sunt de asemenea mai favorabile, maximul prevăzut în vechiul Cod la art. 182 alin. (3)
fiind mai ridicat (12 ani).
3. Urmarea imediată a infracţiunii. Diferenţa obiectivă dintre infracţiunea de lovire sau alte
violenţe (art. 193)şi cea de vătămare corporală (art. 194) este dată de urmarea imediată a
infracţiunii, altfel spus de consecinţele violenţelor exercitate. Criteriul distincţiei rămâne, ca şi
în vechea reglementare, dublu: criteriul curativ-terapeutic, ce ia în calcul durata îngrijirilor
medicale, şi criteriul fiziopatologic, ce ţine seama de natura vătămărilor produse. Există însă
diferenţe semnificative, în cadrul acestor criterii, faţă de reglementarea anterioară. În privinţa
numărului de zile de îngrijiri medicale, s-a renunţat la o diferenţiere detaliată şi bazată pe un
număr mic de zile, păstrându-se un singur prag, respectiv, mai mult de 90 de zile [art. 194 lit.
b)]. Aşa cum am arătat mai sus, acest prag are ca scop delimitarea dintre leziunile traumatice
sau îmbolnăvirile de mică sau medie gravitate şi cele de gravitate majoră. Cel de-al doilea
criteriu, ce ţine seama de natura vătămărilor, a suferit şi el unele ajustări faţă de vechea
reglementare [art. 182 alin. (2) C.pen. din 1968]. Din acest punct de vedere, se remarcă, în
primul rând, eliminarea suprapunerilor, în sensul că se păstrează doar ipoteza infirmităţii [art.
194 lit. a)], în ideea că aceasta include „pierderea unui simţ sau organ” şi „încetarea
funcţionării acestora”. Acest raţionament şi soluţia legislativă pe care a generat-o se bazează
pe definiţia medico-legală a infirmităţii: „Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de
evaluare a consecinţelor posttraumatice, ce constă într-o vătămare corporală gravă, totală
(completă) sau parţială (incompletă), cu caracter permanent, ce presupune existenţa unei
urmări de natură morfologică, morfo-funcţională sau numai funcţională, ce produce un
handicap fizic şi/sau psihic…” (V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală 2009, p. 164). În
explicaţiile medico-legale ce însoţesc această definiţie se arată cât se poate de clar că:
„Handicapul fizic poate fi reprezentat prin: pierderea unui organ şi/sau încetarea sau
diminuarea semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii acestuia; pierderea sau reducerea
semnificativă şi permanentă a unui simţ (…). Pentru a putea fi interpretată drept infirmitate,
consecinţa posttraumatică trebuie să aibă caracter de permanenţă, adică să nu mai fie
susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală şi nici ca urmare a vreunei
intervenţii medico-chirurgicale nu se va mai putea obţine remedierea” (V. Iftenie, D.
Dermengiu, Medicină legală 2009, p. 164). Două aspecte importante rezultă din definiţia şi
explicaţiile medico-legale citate anterior. În primul rând, rezultă cât se poate de clar că
infirmitatea acoperă ipoteza pierderii sau încetării funcţionării organului, precum şi ipoteza
pierderii simţului (încetarea funcţionării acestuia însemna, oricum, practic, acelaşi lucru).
Alăturarea celor (aparent) două consecinţe era tautologică şi ca atare inutilă. În al doilea rând,
se observă că infirmitatea presupune un handicap fizic sau psihic, iar consecinţa
posttraumatică, pentru a fi caracterizată drept infirmitate trebuie să aibă caracter permanent.
Rezultă că formula utilizată de vechiul text „o infirmitate permanentă fizică ori psihică” era şi
ea dublu tautologică, deci inutilă. Noţiunea de infirmitate este suficientă pentru a acoperi
ipotezele pe care şi vechiul Cod le-a avut în vedere. Legiuitorul noului Cod nu a făcut altceva
decât să exprime mai clar, mai corect şi mai concis aceeaşi consecinţă. Tot raportat la cel de al
doilea criteriu, se observă că termenul „sluţire” din vechiul Cod este înlocuit cu expresia
„prejudiciu estetic grav şi permanent” [art. 194 lit. c)]. S-a preferat expresia prejudiciu estetic
deoarece aceasta este deja consacrată şi explicată în doctrină (inclusiv cea medico-legală) şi
practică. Gravitatea şi permanenţă sunt două caracteristici ale prejudiciului estetic puse în
evidenţă în jurisprudenţă şi subliniate de instanţa supremă. În mare aceste caracteristici se
referă, pe de o parte, la faptul că prejudiciul estetic temporar ce se remediază de la sine, pe
cale naturală, nu se încadrează în ipoteza vizată de legiuitor, iar, pe de altă parte, la faptul că
ascunderea prejudiciului estetic printr-o proteză, nu înseamnă înlăturarea acestuia şi, ca atare,
nu scoate fapta din sfera vizată de legiuitor [V. Cioclei, Curs 2013, p. 103, cu referire la
C.S.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2002 (RIL)]. Fapta care are drept consecinţă avortul [art.
194 lit. d)] are corespondent identic în vechea reglementare. Pentru existenţa infracţiunii în
această modalitate a elementului circumstanţial, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut
starea de graviditate a victimei sau să fi „avut posibilitatea să prevadă că victima este
însărcinată” (P.J.P. III, p. 66 şi 69, comentariul 7). În această ipoteză, subiectul pasiv este
circumstanţiat, în sensul că victimă a infracţiunii nu poate fi decât femeia gravidă. Pentru
constatarea infracţiunii, în acest caz, este necesară o expertiză medico-legală, care trebuie să
se pronunţe cu privire la diagnosticul stării de sarcină, la existenţa unor leziuni traumatice
produse prin lovire sau prin exercitarea altor violenţe, precum şi la existenţa legăturii de
cauzalitate între traumatism şi avort (V. Cioclei, Curs 2013, p. 103). Ultima consecinţă, având
şi ea corespondent identic în vechea reglementare, constă în punerea în primejdie a vieţii
persoanei [art. 194 lit. e)]. Aceasta se traduce prin crearea unui pericol grav şi imediat pentru
viaţa victimei, pericol rezultat din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. Vătămarea
este de natură să producă decesul victimei, dacă nu se iau măsuri de ordin medical (Instituţii
2003, p. 315). Specificul acestei consecinţe face posibilă o eventuală confuzie între vătămarea
corporală, în această variantă, şi tentativa la infracţiunea de omor. Din acest punct de vedere,
pentru a se putea face delimitarea între cele două infracţiuni, în practică s-a subliniat pe bună
dreptate faptul că expresia „punere în primejdie a vieţii” reprezintă o consecinţă ce trebuie
privită atât sub aspect juridic, cât şi sub aspect medico-legal, şi trebuie raportată la tot
contextul comiterii faptei (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 286/2005, în C.P. Ad., p.
606). Diferenţierea se face, în cele din urmă, prin analiza atentă a laturii subiective: tentativa
la omor se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar infracţiunea de vătămare corporală, în
această variantă, se comite cu praeterintenţie. Aceasta înseamnă că la vătămarea corporală,
lovirea sau violenţele se exercită cu intenţie, dar autorul nu urmăreşte şi nu acceptă
producerea rezultatului mai grav, adică punerea în primejdie a vieţii victimei pe care o
agresează. El poate să prevadă acest rezultat şi să spere fără temei că nu se va produce sau
poate să nu aibă reprezentarea rezultatului, dar să fi trebuit şi să fi putut să-l prevadă (Instituţii
2003, p. 315 cu trimitere la Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 6/1974). Evident
că, şi în acest caz, elementul subiectiv va putea fi stabilit pe baza examinării unor elemente
obiective şi avându-se în vedere toate circumstanţele în care fapta a fost comisă (pentru
amănunte şi exemple din jurisprudenţă, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 104, 105).
4. Varianta agravată. Spre deosebire de vechiul text al vătămării corporale grave, la varianta
agravată a vătămării corporale din noul Cod, comisă cu intenţie directă [art. 194 alin. (2)] se
face, în mod corect, trimitere doar la primele trei consecinţe prevăzute de varianta tip [art. 194
alin. (1) lit. a), b) şi c)]. În cazul în care făptuitorul urmăreşte ca prin violenţele exercitate
asupra victimei, o femeie însărcinată, să provoace avortul, se va reţine un concurs de
infracţiuni între vătămarea corporală [art. 194 alin. (1) lit. d)] şi întreruperea cursului sarcinii
[art. 201 alin. (2)]. În cazul în care făptuitorul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii
persoanei, este evident că el acceptă, cel puţin, că decesul s-ar putea produce, astfel încât se
va reţine o tentativă la omor, comisă cu intenţie indirectă. Sub acest aspect vechiul text al art.
182 alin. (3) era deficitar, deoarece făcea trimitere inclusiv la varianta punerii în primejdie a
vieţii, ceea ce crea în mod artificial o ipoteză imposibilă, atât din punct de vedere practic, cât
şi din punct de vedere logic: nu este posibil ca cineva să urmărească punerea în primejdie a
vieţii unei persoane fără să accepte că ar putea provoca decesul acesteia (V. Cioclei, Curs
2013, p. 106).
Art. 195
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
erau incriminate sub aceeaşi denumire marginală, în Codul penal anterior, la art. 183.
Infracţiunea păstrează aceeaşi structură, în sensul că se raportează la faptele anterioare, faţă de
care diferă, din punct de vedere obiectiv, doar prin rezultatul mai grav, respectiv moartea
victimei. Fapta este susceptibilă de a crea situaţii tranzitorii deoarece vechea reglementare
prevedea limite de pedeapsă diferite, respectiv închisoarea de la 5 la 15 ani. Astfel, pe tărâmul
art. 6 C.pen., orice pedeapsă mai mare de 12 ani pronunţată în temeiul art. 183 C.pen. din
1968 va fi redusă la această nouă limită maximă, prevăzută de noul Cod. În cazul prevăzut de
art. 5 C.pen., fiind vorba de pedepse asimetrice, instanţa va stabili legea mai favorabilă în
funcţie de limita spre care se orientează. Dacă se va orienta către o pedeapsă minimă, legea
veche este mai favorabilă, deoarece prevede o limită minimă mai mică (5 ani, faţă de 6 ani).
Dacă instanţa se orientează spre maximul de pedeapsă, legea nouă este mai favorabilă (12 ani,
faţă de 15 ani). În cazul în care sunt incidente şi alte instituţii problema se nuanţează. Astfel,
spre exemplu, instanţa supremă a hotărât că: „În cazul în care instanţa a aplicat inculpatului
pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, Codul penal anterior constituie
legea penală mai favorabilă în raport cu noul Cod penal,întrucât noul minim special de 6 ani
al pedepsei închisorii prevăzut în art. 195 pentru infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte nu poate fi redus, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante a
provocării, conform art. 76 alin. (1) din noul Cod penal, sub 4 ani închisoare” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 796 din 5 martie 2014, www.scj.ro).
2. Elementul circumstanţial. Fiind o variantă calificată a uneia din infracţiunile anterioare,
contra integrităţii corporale sau sănătăţii, analiza laturii obiective a infracţiunii prevăzute de
art. 195 C.pen. coincide, în privinţa elementului material, cu explicaţiile anterioare privind
lovirea sau alte violenţe. Urmarea imediată este cea care dă specificul acestei infracţiuni, ea
constând în decesul victimei. Altfel spus, elementul circumstanţial al acestei infracţiuni este
dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei (în acelaşi sens, a se vedea şi Explicaţii III,
ed. a II-a, 2003, p. 228). Legătura de cauzalitate între violenţele exercitate şi decesul
victimei trebuie să fie dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte uşor, în practică. Exemplul
clasic, utilizat pentru a ilustra modul de comitere a acestei infracţiuni, este lovirea victimei cu
pumnul sau cu un obiect contondent, urmată de căderea şi lovirea de un plan dur, leziunea
produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare a decesului. În practică, însă, acest mecanism
nu este întâlnit întotdeauna în „stare pură”. Dificultatea stabilirii corecte a legăturii de
cauzalitate apare cel mai frecvent atunci când, în lanţul cauzal, intervin şi alte cauze sau
condiţii, pe lângă acţiunea făptuitorului. De principiu, în practică s-a admis ideea că, pentru
existenţa infracţiunii, nu este necesar ca decesul să fie rezultatul unei cauze unice (Instituţii
2003, p. 317, cu trimitere la deciziile de practică judiciară corespunzătoare). Stările patologice
preexistente ale victimei pot, în unele cazuri, să influenţeze decisiv evoluţia acesteia spre
deces, chiar dacă violenţele exercitate de făptuitor au fost de mică gravitate. În practica mai
veche, prin mai multe soluţii, s-a decis că, dacă raportul de cauzalitate subzistă, fapta va
reprezenta infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă violenţele
exercitate asupra victimei au fost de mică intensitate, iar starea de sănătate a acesteia era deja
puternic deteriorată (V. Cioclei, Curs 2013, p. 111, cu trimitere la practica fostului Tribunal
Suprem). Practica mai nouă a confirmat acest punct de vedere (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1173/2002, în B.J. 2002, p. 466).
3. Latura subiectivă. Împreună cu elementul circumstanţial şi în strânsă legătură cu acesta,
elementul subiectiv este cel care imprimă caracterul specific al infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni
este praeterintenţia, în sensul că există intenţie, directă sau indirectă, în privinţa faptei iniţiale
de lovire sau alte violenţe, şi există culpă, în oricare din cele două modalităţi, cu privire la
rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei. Această formă hibridă de vinovăţie se
stabileşte în funcţie de unele elemente obiective: obiectul vulnerant, zona vizată, intensitatea
şi numărul loviturilor, starea de sănătate a victimei etc. De regulă, pe baza acestor elemente se
poate face distincţia între infracţiunea prevăzută de art. 195 şi cea prevăzută de art. 188 C.pen.
În legătură cu această distincţie, în practica judiciară mai veche s-a arătat, spre exemplu, că:
„Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, atunci
când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care – deşi au avut drept rezultat moartea
– nu prezentau gravitate şi, de altfel, nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea,
care s-a datorat unor maladii grave preexistente. (…) În acest context, se poate conchide că,
sub aspect subiectiv, inculpatul, săvârşind cu intenţie acţiuni de lovire a soţiei sale, a
determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deşi în raport
cu situaţia concretă trebuia şi putea să-l prevadă. Fapta sa constituie, aşadar, infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu aceea de omor” (Trib. Suprem, decizia nr.
4/1980, în Repertoriu…1976-1980, p. 241). În acelaşi sens, s-a decis că nu se poate reţine
existenţa intenţiei inculpatului de a ucide, în cazul în care acesta a aplicat victimei „cu o coadă
de mătură (instrument inapt, prin natura sa, de a provoca moartea) numeroase lovituri, fără
mare intensitate (întrucât nu au produs fracturi sau lezarea unor organe, ci numai echimoze şi
excoriaţii), în diferite regiuni ale corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce
înseamnă că nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune unde se află organe vitale); moartea
victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta
– faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea –, în raport cu
pregătirea lui, trebuia şi putea să-l prevadă” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
986/1980, înRepertoriu…1976-1980, p. 242). Deşi pare mai puţin probabil, în practică au
existat şi dificultăţi în a distinge, în plan subiectiv, între infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte şi cea de ucidere din culpă. Şi din acest punct de vedere, în practica mai
veche a instanţei supreme găsim soluţii care clarifică problema, arătându-se că, la uciderea din
culpă, şi violenţele trebuie să aibă ca sursă „nepriceperea sau nedibăcia” făptuitorului, adică,
de fapt, culpa acestuia (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1881/1977, în Repertoriu…
1976-1980, p. 243). În practica mai nouă sunt folosite aceleaşi criterii distinctive, precum şi
aceleaşi raţionamente, atât pentru delimitarea faţă de omor (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 195/1999, în C.A.B. 1999, p. 112), cât şi pentru distincţia faţă de uciderea din
culpă (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 105/2000, în C.A.B. 2000, p. 99). În ce
priveşte distincţia faţă de omor, o decizie a instanţei supreme pare, totuşi, să se abată oarecum
de la interpretarea tradiţională. Astfel, s-a apreciat că există intenţia specifică omorului, în
modalitatea indirectă, în ipoteza în care victima a fost lovită cu picioarele în zona capului
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 292 din 28 ianuarie 2011, www.legalis.ro). Soluţia,
contrară celei pronunţate de instanţa de fond, este discutabilă şi evidenţiază, încă o dată, cât
de slab conturată poate fi graniţa între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere. În opinia mea,
atunci când nu există suficiente argumente care să ateste că făptuitorul a acceptat rezultatul,
este mai potrivit să considerăm că acesta a socotit fără temei că nu se va produce. Altfel spus,
principiul in dubio pro reo trebuie să prevaleze în astfel de situaţii limită.
4. Formele infracţiunii. La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte tentativa
nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune praeterintenţionată. Consumarea infracţiunii are
loc la momentul producerii rezultatului, adică la momentul producerii decesului, indiferent
dacă acesta survine la o perioadă mai mică sau mai mare de timp (Explicaţii III, ed. a II-a,
2003, p. 229). În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia data decesului, iar nu data la
care se săvârşesc lovirile sau vătămările, trebuie să fie considerată, în acelaşi timp, ca fiind
data la care infracţiunea este săvârşită (Instituţii 2003, p. 318). Apreciez că această
interpretare nu este corectă. Nu trebuie confundat momentul consumării infracţiunii cu
momentul săvârşirii faptei, deoarece acestea nu coincid întotdeauna. Momentul consumării
infracţiunii coincide, într-adevăr, cu momentul producerii rezultatului, şi în funcţie de acesta
se va face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la momentul comiterii faptei (lovirea
victimei, spre exemplu) şi până la momentul decesului trece o perioadă mai mare de timp.
Momentul săvârşirii infracţiunii trebuie însă identificat cu momentul actului de executare ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu cu momentul consumării acesteia. Într-o
formulare mai directă se poate spune că data consumării infracţiunii este data decesului, iar
data săvârşirii faptei este data lovirii sau vătămării. În acest sens există şi o decizie de
îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem, bine argumentată. Astfel, instanţa supremă a
arătat că: „În cazul infracţiunilor a căror existenţă este condiţionată de producerea unui anumit
rezultat, data executării de către făptuitor a actelor materiale ce caracterizează latura obiectivă
nu coincide totdeauna cu data producerii rezultatului, deci cu consumarea infracţiunii” (Trib.
Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr. 8/1987, p. 45). Acest aspect este
foarte important din punct de vedere practic, deoarece există diferite instituţii prevăzute de
legea penală (prescripţia, amnistia, graţierea, minoritatea), care îşi produc efectele prin
raportare la data săvârşirii infracţiunii, iar nu la data consumării ei. În legătură cu această
problemă, prin aceeaşi decizie de îndrumare instanţa a decis că: „În cazurile când legea penală
prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin
această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a
faptei va fi dată, însă, în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este
condiţionată de producerea unui anumit rezultat”. Trebuie spus că o altă interpretare ar duce la
soluţii incorecte, uneori absurde.
Art. 196
Vătămarea corporală din culpă
(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată
sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea
unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amenda.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfăşurarea
activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie
prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(6) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În vechiul Cod fapta era incriminată, sub
aceeaşi denumire marginală, la art. 184. În Codul penal actual, infracţiunea este restructurată
în acord cu noua configuraţie a infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală.
S-a urmărit şi aici o simplificare a reglementării, corespunzător cu cea realizată în cazul
uciderii din culpă. În paralel cu simplificarea incriminării se poate constata şi o reducere a
sferei de aplicare a acesteia. Potrivit vechiului text se putea pune problema vătămării
corporale din culpă pentru leziuni ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de
10 zile, fără vreo altă condiţionare. Conform variantei speciale a noii structuri a infracţiunii,
prevăzută la primul alineat, se poate pune problema vătămării corporale din culpă în cazul în
care există îngrijiri medicale, chiar sub limita de 10 zile din reglementarea anterioară, dar
numai în condiţiile anume stabilite de legiuitor, respectiv ca fapta să fi fost comisă de către o
persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive, sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Ies, deci, de sub incidenţa
legii penale, acele fapte prin care s-a produs, din culpă, o vătămare ce a necesitat între 10 şi 90
de zile de îngrijiri medicale, dacă nu sunt întrunite condiţiile mai sus amintite, fapte ce puteau
fi sancţionate sub legea veche, în baza art. 184 alin. (1), (2) şi (3), inclusiv accidentele de
circulaţie. Putem vorbi în aceste ipoteze despre o dezincriminare. În cazul situaţiilor
tranzitorii, în aceste ipoteze, legea nouă este evident mai favorabilă. Raţiunea acestei
dezincriminări este dată de faptul că, în aceste situaţii, sancţiunea ce operează prin antrenarea
răspunderii civile delictuale este nu numai necesară, dar şi suficientă. Dacă reducerea sferei de
aplicare este vizibilă şi a provocat deja unele observaţii dezaprobatoare, mai puţin evidentă
este o anumită extindere a sferei de aplicare a incriminării, în raport cu vechea reglementare.
Astfel, trebuie constatat că faptele comise în circumstanţele de la art. 196 alin. (1) din noul
Cod, care s-au soldat cu până la 10 zile de îngrijiri medicale şi care în baza actualului text
reprezintă infracţiune, nu erau incriminate prin dispoziţiile vechiului Cod. În cazul situaţiilor
tranzitorii, în aceste ipoteze, deşi poate părea ciudat, legea veche este mai favorabilă. Concret,
spre exemplu, fapta persoanei care, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a săvârşit, din
culpă, o vătămare în urma căreia victima a suferit leziuni ce au necesitat 10 zile de îngrijiri
medicale, reprezintă infracţiune pe noul Cod, dar nu şi pe vechiul.
2. Varianta specială. Textul incriminator debutează cu o variantă specială a vătămării
corporale din culpă, cea prevăzută la primul alineat. Fapta se raportează la consecinţele
prevăzute de art. 193 alin. (2), ceea ce presupune ca gravitatea leziunilor traumatice sau a
îmbolnăvirii produse să fie evaluată prin cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale. În plus,
legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de două împrejurări: respectiv ca fapta să fi
fost comisă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe
psihoactive, sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Aceste
ipoteze, ce reprezintă condiţii ataşate elementului material pentru realizarea laturii obiective,
ar putea ridica unele probleme de interpretare. Astfel, s-ar putea pune problema semnificaţiei
expresiei persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, ori a unei substanţe
psihoactive, şi a sferei de aplicabilitate a acesteia. Pentru corecta înţelegere a acestei ipoteze
trebuie menţionat, în primul rând, că ea are în vedere orice vătămare din culpă, nu numai pe
cele comise în cadrul unor accidente de circulaţie, spre care suntem tentaţi să ne îndreptăm
atenţia cu prioritate. Comite infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în această ipoteză,
spre exemplu, persoana care fiind sub influenţa băuturilor alcoolice varsă, din greşeală, un vas
cu lichid fierbinte, pe corpul altei persoane şi îi provoacă leziuni ce necesită un număr de zile
de îngrijiri medicale, oricâte zile, până la pragul de 90. În situaţii de acest gen, influenţa
băuturilor alcoolice poate fi dovedită, în opinia mea, prin orice mijloc de probă, inclusiv cu
martori, nefiind necesară prelevarea de sânge. În situaţia accidentelor de circulaţie se poate
pune problema legăturii între expresia „persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, ori a
unei substanţe psihoactive” şi ipoteza la care se referă infracţiunea de conducere a unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 C.pen. După
părerea mea, prima teză de la art. 196 alin. (1) nu se referă la ipoteza infracţiunii. Argumentul
principal este că ipoteza unei infracţiuni este avută în vedere foarte clar la teza a doua, iar
dacă doar această ipoteză ar fi fost avută în vedere, prima teză ar fi fost inutilă. Un al doilea
argument este dat de faptul că, dacă la prima teză legiuitorul ar fi luat în calcul infracţiunea de
la art. 336 C.pen., ar fi trebuit ca textul de la teza a doua să se refere la desfăşurarea unei alte
activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. În realitate, aşa cum am arătat, teza în
discuţie are în vedere orice vătămare corporală din culpă. În cazul în care fapta de la alin. (1)
este produsă de conducătorul unui vehicul pe drumurile publice, în mod normal trebuie să se
recolteze probe de sânge. Dacă va rezulta o alcoolemie sub limita prevăzută la art. 336 C.pen.
(0,80g/l alcool pur în sânge) se va reţine, pe lângă infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1)
teza I C.pen., şi contravenţia prevăzută de art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002. Dacă din
probele biologice va rezulta o alcoolemie peste limita legală sus amintită sau prezenţa unor
substanţe psihoactive, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămarea corporală din
culpă [art. 196 alin. (1) teza I] şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe (art. 336 C.pen.). Dacă, din diferite motive, nu au putut fi recoltate probe de sânge,
dar prin alte mijloace de probă (inclusiv proba cu martori) se poate face dovada că autorul
accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor substanţe psihoactive, se va
putea reţine infracţiunea de vătămare corporală din culpă, ca şi în cazul accidentului „casnic”
menţionat anterior. O altă problemă ar putea să vizeze conţinutul expresiei „desfăşurarea
unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune”. Este evident că intră aici acele
infracţiuni care au o legătură nemijlocită cu fapta de vătămare cum ar fi conducerea unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, conducerea unui vehicul fără permis de
conducere, o infracţiune privind protecţia muncii etc. Având în vedere faptul că legiuitorul nu
face nicio distincţie, cred că pot fi luate în calcul orice alte infracţiuni, cu condiţia ca
desfăşurarea activităţii infracţionale să se suprapună cu fapta de vătămare (spre exemplu,
făptuitorul sustrage un autoturism şi în timpul deplasării cu acesta comite un accident soldat
cu vătămarea corporală a unei persoane).
3. Varianta tip. Varianta tip a infracţiunii, vătămarea corporală din culpă pur şi simplu, fără
existenţa unor împrejurări speciale, ca în cazul primului alineat, este cea prevăzută la alin. (2).
Aceasta se raportează la consecinţele vătămării corporale (infirmitate, mai mult de 90 de zile
de îngrijiri medicale etc.) şi este, în oarecare măsură, corespondenta variantei de la art. 184
alin. (2) C.pen. din 1968 care, la rândul ei, se raporta la consecinţele de la vătămarea
corporală gravă din vechiul Cod. Această variantă se poate realiza prin acţiuni sau inacţiuni
imprudente, neglijente, care conduc la una din consecinţele vătămării corporale. Este, spre
exemplu, cazul celui care împinge neglijent o uşă, lovind victima care se afla de partea
cealaltă a acesteia (P.J.P. III, p. 79). În cazul acestei variante, acţiunile sau inacţiunile
vătămătoare nu trebuie să aparţină unei sfere reglementate, pentru că această ipoteză este
prevăzută în prima variantă agravată.
4. Variantele agravate. Prima variantă agravată, cea prevăzută la alin. (3), este, cu excepţia
rezultatului, corespondenta culpei profesionale de la uciderea din culpă, de la art. 192 alin. (2)
C.pen. Ca atare, de principiu, explicaţiile legate de culpa profesională rămân valabile şi în
acest caz. A doua variantă agravată se referă la pluralitatea de victime, după modelul uciderii
din culpă. S-a înlăturat astfel incoerenţa din vechiul Cod penal, care prevedea o unitate de
infracţiune atunci când au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane şi o pluralitate de
infracţiuni atunci când acestea au fost doar vătămate. Menţinerea acestei inconsecvenţe ar fi
putut conduce la sancţionarea mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor
persoane, faţă de autorul unei ucideri din culpă comise în condiţii similare (Expunere de
motive, p. 38).
5. Concursul de infracţiuni. Ca şi în cazul uciderii din culpă, pentru a risipi controversele
din doctrină şi jurisprudenţă, ce au existat sub imperiul vechiului Cod, legiuitorul a menţionat
explicit, prin alin. (5), incidenţa concursului de infracţiuni, în ipoteza în care încălcarea unor
dispoziţii sau măsuri reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. Se vor înscrie în această ipoteză,
în principal, infracţiunile privind protecţia muncii şi infracţiunile contra siguranţei circulaţiei
pe drumurile publice, dar pot fi incidente şi alte categorii de infracţiuni precum cele privind
regimul armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, cele contra
sănătăţii publice etc.
Art. 197
Relele tratamente aplicate minorului
Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija
căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Această infracţiune era inclusă într-un alt titlu al Codului penal
anterior, respectiv Titlul IX „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială”, la art. 306. Aducerea acestei infracţiuni în sfera infracţiunilor contra persoanei a fost
motivată de obiectul juridic, de faptul că, în realitate, fapta incriminată pune în pericol, în
primul rând, integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi doar în mod subsidiar relaţiile de
familie, sau relaţiile privind convieţuirea socială. „De altfel, în ceea ce priveşte infracţiunea
de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodată una cu subiect activ special,
ea putând fi săvârşită nu doar de către ori faţă de un membru de familie, ci şi faţă de minorii
internaţi în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire. În plus, şi în alte legislaţii
infracţiunea menţionată apare, în aceeaşi formă sau într-o formă asemănătoare, în această
categorie de infracţiuni: art. 152 C.pen. portughez, §225 C.pen. german, §92-93C.pen.
austriac (Expunere de motive, p. 38).
2. Situaţii tranzitorii. Noua incriminare este susceptibilă de a genera situaţii tranzitorii
deoarece, deşi limita minimă de pedeapsă este aceeaşi cu cea din vechiul Cod (închisoarea de
la 3 ani), limita maximă este mai redusă (7 ani în loc de 15 ani). Astfel, în cazul faptelor
comise sub imperiul vechiului Cod, care se judecă după intrarea în vigoare a noului Cod,
acesta din urmă reprezintă legea mai favorabilă. În privinţa pedepselor definitive (art. 6
C.pen.), în ipoteza în care depăşesc 7 ani închisoare, vor fi reduse la această limită maximă.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, putând fi unul
dintre părinţi, sau orice persoană în grija căreia se află minorul. Observăm o lărgire a sferei
subiectului activ faţă de vechea reglementare, în care autorul infracţiunii putea fi, în afară de
părinţi, doar o persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Aceasta
înseamnă că subiectul activ al infracţiunii poate fi, pe lângă părinte, tutore, educator, asistent
social etc., şi persoana care, de facto, are temporar în îngrijire minorul (bunici, alte rude etc.).
Subiectul pasiv este minorul, adică persoana cu vârsta sub 18 ani, aflat în familie, sub tutelă,
internat în cămin etc. (Instituţii 2003, p. 530).
4. Conţinutul infracţiunii. Infracţiunea are o situaţie premisă, respectiv relaţia părinte-copil
sau raportul juridic, formal sau informal, în temeiul căruia minorul se află în grija altei
persoane. Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin măsuri sau tratamente de
orice fel, care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Elementul material se poate realiza prin acţiune (ameninţări, violenţe, obligarea la executarea
unor activităţi istovitoare sau înjositoare etc.) sau prin inacţiune (privarea de hrană, de îngrijiri
medicale, de căldură, de îmbrăcăminte etc.). Urmarea imediată a infracţiunii este reprezentată
de o stare de pericol cu privire la dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Dacă
relele tratamente sunt însoţite de loviri sau alte violenţe, de vătămare corporală, sau de privare
de libertate în mod ilegal, va exista concurs de infracţiuni. În acest sens s-a exprimat şi
instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, pronunţat în temeiul vechiului Cod, iar
dezlegarea respectivă îşi păstrează valabilitatea [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 37/2008
(RIL), M.Of. nr. 177 din 23 martie 2009]. În practica instanţei supreme, sub imperiul
vechiului Cod, s-a decis că infracţiunea de rele tratamente poate intra în concurs şi cu
infracţiunea de omor: „Fapta părintelui, de a exercita în mod repetat violenţe asupra copilului
său minor, care au avut ca rezultat paralizia parţială a copilului, şi de a reitera exercitarea
violenţelor asupra copilului după paralizia parţială a acestuia, cauzând decesul victimei
minore, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat şi deosebit de
grav prevăzută în art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 176 alin. (1) lit. a) C.pen., cât şi
elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzută în art.
306 C.pen., aflate în concurs ideal de infracţiuni, întrucât prin exercitarea violenţelor repetate,
care în final au cauzat decesul minorului, părintele a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală şi morală a acestuia” (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 1646 din 5 mai 2009,
www.legalis.ro). Soluţia este greşită, în opinia mea. Dacă aceleaşi violenţe care sunt luate în
calcul la realizarea relelor tratamente au condus în final la deces, ele sunt absorbite în mod
natural în infracţiunea de omor (ca şi lovirea sau alte violenţe, sau vătămarea corporală). Este
total impropriu să se reţină urmarea imediată de la infracţiunea de rele tratamente, respectiv
aceea de a pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a minorului, în
condiţiile în care acesta a decedat. De altfel, tot instanţa supremă, printr-o decizie mai veche
adoptată într-o speţă relativ asemănătoare, a înlăturat teza concursului de infracţiuni cu
precizarea că: „Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului săvârşită pin loviri şi alte
acte de agresiune, dacă sunt de natură să cauzeze moartea victimei, se regăsesc în acţiunea ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii de omor sau, după caz, tentativa la această
infracţiune” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1917/1994, în C.P. Ad., p. 1036). Consumarea
infracţiunii are loc la momentul creării stării de pericol pentru dezvoltarea minorului.
Infracţiunea poate avea formă continuată. Momentul epuizării coincide cu momentul încetării
măsurilor sau tratamentelor ce pun în pericol dezvoltarea minorului (în acelaşi sens a se vedea
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 340/1998,în C.P. Ad., p. 1036).
5. Specificul sancţionator. Având în vedere specificul infracţiunii, legiuitorul a stabilit şi un
specific al regimului sancţionator, în sensul că la pedeapsa principală care este închisoarea se
adaugă pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. Trebuie amintit aici că
potrivit art. 67 alin. (2) C.pen., aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este
obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită. În cazul unei
condamnări în baza art. 197 C.pen., instanţa va fi deci obligată să aplice pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unuia dintre următoarele drepturi: drepturile
părinteşti, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia
sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru a săvârşi infracţiunea [art.
66 alin. (1) lit. e), f), respectiv lit. g) C.pen.].
Art. 198
Încăierarea
(1) Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor
persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor
pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin.
(1).
(3) Când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane,
pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(4) Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a
încercat să-i despartă pe alţii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Ca şi infracţiunea anterioară, încăierarea a fost adusă printre
infracţiunile contra persoanei, din Titlul IX „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială” al Codului anterior, unde era prevăzută la art. 322. Şi în acest caz
legiuitorul a făcut o reevaluare a obiectului juridic apreciind că valoarea ocrotită în principal
prin această incriminare se referă la atributele persoanei şi doar în subsidiar la relaţiile privind
convieţuirea socială. Încăierarea este reglementată de numeroase alte legislaţii tot în categoria
infracţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală: §231 C.pen.
german, §91 C.pen.austriac, art. 154 C.pen. spaniol, art. 151 C.pen. portughez, art. 133 C.pen.
elveţian (Expunere de motive, p. 38). Textul incriminator a rămas în esenţă acelaşi, fiind doar
restructurat şi simplificat.
2. Situaţii tranzitorii. În varianta tip, legea veche este mai favorabilă deoarece prevedea
limite de pedeapsă mai reduse (de la o lună la 6 luni sau amendă). În această ipoteză nu pot fi
incidente dispoziţiile art. 6 C.pen. În privinţa variantei agravate de la alin. (2), aceasta trebuie
comparată, în principiu, cu varianta prevăzută la art. 322alin. (3) teza I C.pen. din 1968. Se
constată că maximul este identic, 5 ani, ceea ce exclude aplicarea art. 6 C.pen., iar minimul
este mai favorabil în legea veche (6 luni în loc de un an). Această variantă trebuie examinată
de la caz la caz, ţinând cont de diferenţele rezultate din preluarea fostei infracţiuni de
vătămare corporală gravă în lovirea şi alte violenţe, respectiv în vătămarea corporală din
actuala reglementare. Cea de a doua variantă agravată, de la alin. (3), trebuie raportată la art.
322 alin. (3) teza a II-a C.pen. din 1968. Cum legea veche prevede un maxim mai mare (15
ani faţă de 12), pot fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen. Ca atare, orice pedeapsă mai mare de
12 ani aplicată în baza vechiului Cod se va reduce la acest cuantum. În privinţa cauzelor în
curs de judecată instanţa va trebui, şi în acest caz, să aleagă legea mai favorabilă în funcţie de
orientarea spre minim sau maxim. Dacă se orientează spre o pedeapsă spre minim, legea
veche este mai favorabilă, deoarece prevede un minim de 3 ani faţă de 6 ani cât prevede legea
nouă. Dacă se orientează spre maximul pedepsei, instanţa este obligată să ia în calcul legea
nouă, care prevede un maxim de 12 ani, faţă de 15 cât era prevăzut în legea veche.
3. Varianta tip. Conţinutul variantei tip, preluat din vechea reglementare, se referă la
participarea la o încăierare între mai multe persoane. În lipsa unei definiţii legale, doctrina a
fost cea care a explicat pe larg expresia folosită de legiuitor: „Încăierarea între mai multe
persoane, denumită şi rix (de la cuvântul latin rixa), este ciocnirea violentă şi spontană între
mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni de aşa fel
încât este greu să se stabilească aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în încăierare”
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 603). Specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea
de subiecţi activi. Infracţiunea nu există în lipsa acestei pluralităţi naturale. Numărul
participanţilor trebuie să fie suficient de ridicat încât să producă o stare de confuzie cu privire
la acţiunile fiecăruia dintre aceştia. În acest sens, în doctrină s-a exprimat opinia că trebuie să
existe „două tabere de câte cel puţin două persoane fiecare” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p.
605). Necesitatea existenţei a două grupări adverse a fost confirmată şi în jurisprudenţă: „…
atunci când există numai gruparea inculpaţilor, iar victimele actelor de violenţă nu constituie
o grupare, neavând cunoştinţă de intenţia inculpaţilor şi reacţionând numai pentru a se apăra,
nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4204/2006, în C.P. Ad., p. 1054). Este de precizat că pluralitatea naturală
de infractori poate fi însoţită de o pluralitate ocazională. Altfel spus, participaţia penală sub
forma instigării sau complicităţii la încăierare nu este exclusă (în acelaşi sens, Explicaţii IV,
ed. a II-a, 2003, p. 605).
Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv aceea de
participare la o încăierare. Participarea se exprimă printr-o susţinere activă a uneia dintre
tabere. „Acţiunea de participare trebuie să fie însoţită de săvârşirea sau încercarea de a săvârşi
acte de violenţă de către fiecare corixant. Actele de violenţă (loviri, îmbrânciri, trântiri,
ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare şi caracterizează elementul material al
infracţiunii” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 606). Pe lângă violenţele fizice propriu-zise se
pot adăuga numeroase alte modalităţi faptice concrete de realizare a elementului material al
infracţiunii, respectiv participarea la încăierare. „Aceasta se poate realiza, spre exemplu, şi
prin urmărirea adversarilor, prin ameninţarea acestora, prin violenţe asupra unor bunuri sau
obstacole care se interpun între cele două tabere, prin ajutorul dat membrilor propriei tabere
sau prin încurajarea ori instigarea acestora la violenţe etc.” (V. Cioclei, Încăierare/Critica, p.
113). Urmarea imediată principală, în cazul variantei tip, este aceeaşi cu cea de la infracţiunea
de lovire sau alte violenţe, art. 193 C.pen., respectiv fie cauzarea de suferinţe fizice, fie
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că în varianta tip, încăierarea absoarbe
infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Există şi o urmare devenită secundară prin
repoziţionarea infracţiunii între cele contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru
liniştea şi ordinea publică. Legătura de cauzalitate are ca specific faptul că se răsfrânge asupra
tuturor celor ce participă la încăierare, fără a fi necesară stabilirea unei corespondenţe stricte
între violenţe şi urmarea imediată principală, menţionată mai sus.
4. Variantele agravate. O primă variantă agravată este cea prevăzută la alin. (2). Diferenţa
faţă de varianta tip este dată, în primul rând, de consecinţele violenţelor, fiind necesară
producerea unei vătămări corporale în sensulart. 194 C.pen. (infirmitate, mai mult de 90 de
zile de îngrijiri medicale, prejudiciu estetic grav şi permanent, avort, punerea în primejdie a
vieţii). În această ipoteză şi în condiţiile în care nu se poate stabili cu precizie care dintre
participanţi a exercitat violenţele ce au produs urmările arătate, se va aplica tuturor pedeapsa
prevăzută la alin. (2). Excepţie face victima vătămării corporale care, deşi îşi păstrează şi
calitatea de autor, va răspunde în limitele de pedeapsă stabilite de alin. (1). În ipoteza în care
se poate stabili autorul nemijlocit al vătămării corporale, varianta agravată nu mai are
incidenţă. Astfel, autorul nemijlocit va răspunde pentru vătămare corporală, iar ceilalţi
participanţi la încăierare, inclusiv victima, vor răspunde pentru încăierare în varianta tip. Cea
de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) teza I, diferă prin rezultatul mai grav care
se produce, respectiv decesul unei persoane. Varianta are incidenţă doar în cazul în care nu se
cunoaşte care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au provocat decesul. Dacă autorul
violenţelor poate fi stabilit, el va răspunde, după caz, fie pentru infracţiunea de omor, fie
pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar ceilalţi participanţi vor
răspunde pentru încăierare în varianta tip. Ultima variantă agravată este prevăzută la alin. (3)
teza a II-a şi se referă la ipoteza în care s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.
Sunt valabile şi în acest caz, mutatis mutandis, explicaţiile pentru variantele agravate
anterioare. În doctrină s-a subliniat că în ipoteza în care se produc consecinţele mai grave
prevăzute de variantele agravate, dar se cunoaşte autorul violenţelor ce au provocat
respectivele consecinţe, acesta va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între încăierare în
varianta tip şi, după caz, vătămare corporală (gravă potrivit vechiului Cod), loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, respectiv omor (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 609).
Practica a fost ezitantă, în această privinţă existând soluţii diferite (a se vedea, în acest sens,
C.P. Ad., p. 1054-1056). Apreciez că soluţia concursului este cea corectă. Pe lângă
argumentele aduse în doctrină se poate aduce şi un argument de coerenţă sancţionatorie:
persoana care comite o infracţiune împotriva vieţii în condiţiile în care participă şi la o
încăierare nu poate beneficia de acelaşi regim sancţionator ca şi persoana care comite doar o
infracţiune contra vieţii (pentru discuţia pe larg şi alte argumente, a se vedea V. Cioclei,
Încăierare/Critica, p. 107 şi urm.).
5. Cauza de nepedepsire. Alineatul final (4) al art. 198 stabileşte o cauză de nepedepsire în
beneficiul celui care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau a încercat să-i
despartă pe alţii. Această cauză corespunde parţial celei din vechea reglementare care, la
ipotezele menţionate anterior, adăuga şi ipoteza celui care a încercat „să respingă un atac ori
să apere pe altul”. Legiuitorul a înlăturat pe bună dreptate această ipoteză deoarece era
confuză şi inutilă. Confuzia putea să apară la o interpretare extensivă deoarece respingerea
unui atac ori apărarea altui membru al grupului este, până la un punct, de esenţa încăierării;
toţi cei care participă la încăierare atacă şi resping atacuri. Inutilitatea rezulta la o interpretare
corectă, respectiv atunci când respingerea atacului ori apărarea altuia întrunea condiţiile
legitimei apărări sau condiţiile excesului neimputabil (exces justificat potrivit doctrinei
anterioare intrării în vigoare a noului Cod).
Art. 199
Violenţa în familie
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188,art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui
membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o
pătrime.
(2) În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru
de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură
răspunderea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Săvârşirea unei infracţiuni prin violenţă asupra unui membru de
familie apărea în vechiulCod penal ca o agravantă la infracţiunile de loviri sau alte violenţe şi
vătămare corporală, se regăsea într-o formă apropiată la omorul calificat (omorul comis
asupra soţului sau unei rude apropiate), dar nu exista în cazul vătămării corporale grave şi
vătămărilor cauzatoare de moarte. Este adevărat că printre circumstanţele agravante generale,
vechiul Cod prevedea împrejurarea în care infracţiunea era comisă „prin violenţe asupra
membrilor familiei” [art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen. din 1968]. Această dispoziţie cu
caracter unificator din Partea generală era însă generatoare de confuzie, ducând la soluţii
greşite, prin care se ajungea la o dublă agravare a răspunderii penale pentru aceeaşi cauză; a
fost necesară intervenţia instanţei supreme care, pe calea unui recurs în interesul legii, a
stabilit că o astfel de dublă agravare este inadmisibilă [a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 25,
cu referire la I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. IV/2005]. În noul Cod penal comiterea
infracţiunii prin violenţă asupra unui membru de familie atrage o agravare în cazul tuturor
infracţiunilor pentru care acest lucru se justifică (Expunere de motive, p. 39). Pentru evitarea
suprapunerilor, printre circumstanţele agravante din Partea generală nu se mai prevede o
împrejurare asemănătoare.
2. Situaţii tranzitorii. Noua reglementare poate crea situaţii tranzitorii, atât prin raportare la
variantele agravate prevăzute expres de vechea reglementare, cât şi prin raportare la
circumstanţa agravantă din Partea generală a Codului vechi, în celelalte cazuri (în care
variantele agravate lipseau). Nu există o soluţie unică, fiecare ipoteză trebuie analizată
separat. Astfel, spre exemplu, în privinţa infracţiunii de lovire şi alte violenţe, când au fost
produse doar suferinţe fizice, se vor compara limitele de pedeapsă prevăzute de art. 180 alin.
(11) C.pen. din 1968, respectiv închisoare de la 6 luni la un an sau amendă, cu pedeapsa
prevăzută de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C.pen., respectiv închisoare de la 3
luni la 2 ani şi 6 luni sau amendă. În ipoteza art. 5 C.pen., dacă instanţa va opta pentru
pedeapsa închisorii, trebuie să-şi definească în prealabil şi orientarea spre minim sau maxim.
Dacă se va orienta spre o pedeapsă minimă, legea nouă este mai favorabilă (3 luni în loc de 6
luni); dacă se va orienta spre maxim, legea veche este mai favorabilă (un an în loc de 2 ani şi
6 luni). În cazul închisorii nu se pune problema incidenţei art. 6 C.pen. deoarece maximul
prevăzut de legea nouă îl depăşeşte pe cel prevăzut de legea veche. Dacă instanţa apreciază că
se impune o pedeapsă cu amenda, dispoziţiile vechiului Cod trebuie comparate cu cele ale
noului Cod, dar se va ţine seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale
ale acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa, conform art. 61 alin. (3) C.pen. (o
comparaţie în abstract este imposibilă). Un alt exemplu privind aplicarea legii mai favorabile
în cazurile prevăzute de art. 199 C.pen., cel legat de omorul asupra soţului sau unei rude
apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] a fost examinat anterior, în cadrul omorului
calificat.
3. Elementul circumstanţial. Violenţa în familie reprezintă, de fapt, o variantă agravantă
pentru fiecare din infracţiunile la care se raportează: omor, omor calificat, lovire sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În esenţă este vorba
despre o normă de referire care, aşa cum s-a subliniat în doctrină, „îşi subordonează, în parte,
preceptul sau sancţiunea, raportându-se la disciplinarea juridică stabilită de o altă normă; cu
alte cuvinte, conţinutul normei de referire se va întregi cu elementele pe care le va procura
norma la care se adresează referirea. Orice modificare adusă normei complinitoare va atrage,
implicit, şi modificarea normei de referire. Norma de referire urmează, deci, soarta normei
complinitoare” (V. Dongoroz I, p. 77). Ceea ce distinge violenţa în familie faţă de
infracţiunile la care se referă, respectiv elementul circumstanţial, este reprezentat de raportul
între victimă şi agresor, altfel spus, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea demembru de
familie, în raport cu subiectul activ. Noţiunea de membru de familie include: ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc [art. 177 alin. (1) C.pen.].
Persoana adoptată ori descendenţii acesteia păstrează calitatea de membru de familie şi în
raport cu rudele fireşti, respectiv cu ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora [art. 177 alin. (2) C.pen.]. În raport cu reglementarea anterioară (art. 149 şi 1491
C.pen. din 1968) sfera noţiunii de membru de familie este extinsă. Astfel, sunt nou introduse
în această categorie „persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. În plus, dispare condiţia pusă în vechea
reglementare „rudei apropiate” (ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude) de a locui şi
gospodări împreună cu făptuitorul.
4. Aspecte procesuale. În cazul infracţiunilor pentru care, în condiţii normale, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv lovirea sau
alte violenţe şi vătămarea corporală din culpă, în mod excepţional, în cazul în care victima
este un membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Această
dispoziţie (cu corespondenţă şi în legea veche) are rolul de a oferi o protecţie suplimentară
victimelor, având în vedere poziţia lor de vulnerabilitate şi uneori chiar de dependenţă faţă de
agresor, poziţie ce le-ar putea împiedica, în unele cazuri, să depună plângere. Chiar şi în
aceste situaţii, totuşi, împăcarea înlătură răspunderea penală [art. 199 alin. (2)].
Art. 200
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă
(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore,
săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârşite asupra copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Prin alin. (1) al art. 200 C.pen. se incriminează, sub o altă denumire
marginală,pruncuciderea, faptă prevăzută în Codul penal anterior la art. 177. Ca şi în vechiul
Cod, această incriminare reprezintă o variantă atenuată a omorului. Starea de tulburare
(pricinuită de naştere) era valorificată, în vechiul Cod, doar în conţinutul infracţiunii de
pruncucidere, nu şi în cazul altor infracţiuni de violenţă ce s-ar fi putut comite, de mama
aflată într-o asemenea stare, asupra copilului. Pentru a remedia această lacună, în noul Cod,
prin alin. (2) al art. 200, starea de tulburare este avută în vedere ca un caz special de reducere
a pedepsei şi la alte infracţiuni de violenţă comise cu intenţie sau intenţie depăşită (lovirea sau
alte violenţe, vătămarea corporală şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte). „Nu a fost
prevăzută această atenuare în cazul faptelor comise din culpă, întrucât potrivit concepţiei
tradiţionale în dreptul nostru această stare este asociată cu intenţia spontană. Dacă însă sub
imperiul respectivei stări se comite o infracţiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea va
putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, în condiţiile art. 75 alin. (2) lit. b)”
(Expunere de motive, p. 39).
2. Situaţii tranzitorii. Noua reglementare poate crea situaţii tranzitorii diverse. Astfel, din
perspectiva art. 5 C.pen. avem două ipoteze: dacă fapta se încadrează în tiparele vechiului art.
177, dar întruneşte şi condiţia suplimentară a termenului prevăzut de art. 200 C.pen. (24 de
ore de la naştere), legea nouă este mai favorabilă deoarece prevede limite mai mici de
pedeapsă (un an faţă de 2 ani limita minimă, respectiv 5 ani faţă de 7 ani limita maximă); în
aceleaşi condiţii, dar dacă termenul de 24 de ore a fost depăşit, legea veche este mai
favorabilă deoarece permite încadrarea la pruncucidere, în timp ce pe noul Cod fapta ar trebui
încadrată la omor. Din perspectiva art. 6 C.pen., în prima ipoteză descrisă mai sus pedeapsa ce
ar depăşi 5 ani închisoare ar trebui redusă la acest nou maxim. Cea de a doua ipoteză exclude
incidenţa art. 6 deoarece pedeapsa pentru pruncucidere din vechiul Cod nu depăşeşte
pedeapsa pentru omor pe noul Cod. Teoretic ar putea fi imaginate situaţii tranzitorii şi prin
raportarea dispoziţiilor art. 200 alin. (2) la infracţiunile corespondente din vechiul Cod, la care
atenuarea nu era prevăzută. Practic este aproape exclus ca în astfel de situaţii să fi existat o
expertiză prin care să se fi constatat starea de tulburare psihică a mamei.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, fiind reprezentat
de mama copilului nou-născut. Nu contează dacă mama este căsătorită sau nu, dacă
raporturile sexuale în urma cărora copilul a fost conceput au avut loc în cadrul căsătoriei sau
au avut un caracter extraconjugal, nu este relevant pentru existenţa infracţiunii dacă
respectivele raporturi sexuale au fost consimţite de viitoarea mamă sau aceasta a fost
constrânsă, altfel spus, dacă mama a rămas însărcinată în urma unui viol. Avem de a face,
aşadar, cu „o infracţiune cu autor unic propriu sau calificat” (Instituţii 2003, p. 301).
Circumstanţele în care se află subiectul activ, respectiv mamă a copilului, pe de o parte, şi
aflată într-o stare de tulburare psihică, pe de altă parte, nu se răsfrâng asupra participanţilor.
Persoanele care într-un fel sau altul participă la comiterea faptei (o determină sau o ajută pe
mama copilului) vor răspunde pentru instigare sau, după caz, complicitate la infracţiunea de
omor (în sens asemănător Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 153/1977, în Repertoriu…
1976-1980, p. 60).Subiectul pasiv este şi el circumstanţiat. Acesta nu poate fi decât copilul
nou-născut, adică acel copil care poartă pe corp „urmele naşterii recente”. Sub imperiul
vechiului Cod în doctrină şi practică au existat numeroase controverse în legătură cu sensul
noţiunii de nou-născut, respectiv intervalul de după naştere în care subzistă această calitate a
copilului (pentru amănunte, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 57). Termenul de 24 de ore
introdus de legiuitor în noua reglementare pune capăt controverselor deoarece stabileşte,
odată cu sensul expresiei „imediat după naştere”, şi intervalul de timp în care copilul
păstrează caracteristicile de nou-născut. Trebuie precizat, în acelaşi timp, că nu are relevanţă
asupra existenţei infracţiunii, dacă nou-născutul este sau nu sănătos, dacă el s-a născut normal
sau prezintă unele malformaţii congenitale, dacă este sau nu viabil (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 922/2003, www.scj.ro). Singura condiţie care se impune este ca fătul să se nască
viu, mai exact să fie viu în momentul în care se exercită asupra lui acţiunea de ucidere (în
acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, p. 301).
4. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii este, în principiu, identic cu cel al
infracţiunii de omor şi constă în uciderea copilului nou-născut. Ca şi la omor, elementul
material se poate realiza fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Modalităţile faptice prin
care se exprimă elementul material sunt diverse şi au, de regulă, o anume particularitate, fiind
vorba despre o ucidere specifică. Astfel, de cele mai multe ori, atunci când este vorba despre
acţiuni, acestea constau în: strangulări, sufocări sau loviri; atunci când elementul material se
realizează prin inacţiuni, acestea constau în: abandonarea nou-născutului în locuri necirculate
şi, eventual, în condiţii meteorologice neprielnice, neacordarea îngrijirilor necesare,
nealimentarea nou-născutului etc. (a se vedea, în acest sens, Gh. Diaconescu, Infracţiunile în
Codul penal român, op. cit., 1997, p. 184). Pentru întregirea laturii obiective trebuie să fie
îndeplinită o cerinţă esenţială, respectiv trebuie ca uciderea copilului nou-născut să se
realizeze „imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore”. Pentru ca legătura cu
naşterea să fie mai clar conturată, condiţia obiectivă ca fapta să fie comisă imediat după
naştere a fost completată, faţă de vechiul Cod, cu un termen ferm calculat în ore. Este un
termen stabilit în acord cu observaţiile medico-legale, atât cu privire la intervalul în care pot
să apară de regulă tulburări asociate cu naşterea, cât şi cu privire la perioada în care copilul
păstrează caracteristicile de nou-născut. Deşi intervalul de timp stabilit este relativ şi, fireşte,
discutabil, prevederea lui în norma de incriminare va putea evita o interpretare neuniformă a
sintagmelor:imediat după naştere şi copil nou-născut. Urmarea imediată este reprezentată
de decesul copilului nou-născut; ca şi omorul, pruncuciderea este o infracţiune de rezultat.
Legătura de cauzalitate între acţiunile ori inacţiunile mamei şi decesul nou-născutului trebuie
atent stabilită de la caz la caz. Este posibil ca nou-născutul să fi suferit anumite maladii sau
traumatisme, încă de la naştere, iar cauza decesului să fie alta decât acţiunile ori inacţiunile
mamei. În practică, într-o cauză sugestivă din perspectiva celor menţionate, o inculpată a fost
achitată pentru infracţiunea de pruncucidere, deşi a ţinut ascunsă sarcina, a născut fără a fi
asistată, iar după naştere a părăsit locuinţa, nou-născutul rămânând în grija tatălui care, în cele
din urmă, l-a dus la spital, unde a decedat. Instanţa a stabilit că nu există legătură de
cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile mamei şi decesul copilului, în condiţiile în care, prin
raportul de constatare medico-legală întocmit cu ocazia necropsiei cadavrului nou-născutului,
s-a stabilit că moartea acestuia a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei meningeo-cerebrale
consecutive unui traumatism obstetrical în cadrul unei naşteri neasistate şi nu s-au constatat
alte leziuni de violenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 189 din 21 ianuarie 2010,
www.legalis.ro). În sfârşit, trebuie menţionat faptul că nu este exclusă răspunderea penală a
mamei copilului atunci când, peste acţiunea ori inacţiunea de ucidere realizată de aceasta, se
suprapun şi alte cauze concurente, cum ar fi o maladie preexistentă sau o culpă medicală. În
astfel de cazuri trebuie să fie însă demonstrat faptul că persistă o legătură de cauzalitate între
deces, pe de o parte, şi acţiunea ori inacţiunea mamei, pe de altă parte (Gh. Diaconescu,
Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 184).
5. Latura subiectivă. Conţinutul subiectiv al infracţiunii este caracterizat prin existenţa
vinovăţiei sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi: intenţie directă sau indirectă. Latura
subiectivă trebuie să fie întregită prin realizarea unei cerinţe esenţiale, respectiv intenţia de a
ucide trebuie să aibă la bază o stare de tulburare psihică. Se observă că legiuitorul a
renunţat la condiţia stabilită în vechea reglementare, respectiv ca starea de tulburare să fie
pricinuită de naştere. O astfel de stare făcea referire la o gamă restrânsă de dezechilibre
psihopatologice, greu de stabilit printr-o expertiză medico-legală efectuată, de regulă, tardiv.
În acel context, cauzele în care se putea reţine infracţiunea de pruncucidere erau foarte rare
(pentru detalii, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 60, 61). Prin renunţarea la condiţia
menţionată legiuitorul a urmărit să lărgească sfera de aplicabilitate a acestei variante atenuate
a omorului. Vor putea fi astfel avute în vedere, pe lângă tulburările provocate în mod
nemijlocit de procesul naşterii, şi alte stări de tulburare psihică, stări ce au legătură cu naşterea
sau cu traumele afective generate de contextul socio-familial în care se află autoarea faptei la
momentul naşterii. Această modificare legislativă, binevenită în opinia mea, a fost prefigurată
de unele decizii curajoase din practică, prin care starea de tulburare a mamei a fost reţinută
într-un sens larg, ce depăşea litera şi spiritul vechii incriminări (pentru detalii a se vedea V.
Cioclei, Curs 2013, p. 60, 61, cu trimitere la deciziile menţionate).
6. O eroare sancţionatorie. Varianta de la alin. (2) atrage imediat atenţia prin exprimarea
total atipică a sancţiunii: „limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani”. O
astfel de formulare nu mai există nicăieri în Codul penal. Formula generală folosită pentru
infracţiunile în variantă tip este: de la x la y. Pentru variantele agravate limitele se majorează
fracţionar (spre exemplu, cu o pătrime, ca la art. 199 C.pen.), iar pentru variantele atenuate se
reduc în acelaşi mod (spre exemplu, cu o treime, ca la art. 230 C.pen.). De altfel, aşa au stat
lucrurile şi în proiectul de Cod penal elaborat de comisia de specialitate, proiect trimis de
guvern la parlament. La alin. (2) al articolului corespunzător (198 în varianta proiectului) se
stabilea foarte clar şi corect că în cazul infracţiunilor avute în vedere, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate (a se vedea Proiect Cod penal transmis Parlamentului în
www.just.ro, coduri). Varianta adoptată de parlament conţine evident o eroare în stabilirea
sancţiunii. Eroarea nu este numai una de exprimare, ci şi una de fond. Nu pot fi stabilite
limite minime şi maxime, „în bloc”, pentru infracţiuni de o gravitate atât de diferită. În plus se
creează neconcordanţe flagrante cu alte sancţiuni. Astfel, spre exemplu, pentru lovirea sau alte
violenţe comisă în condiţiile atenuantei, maximul este de 3 ani, ceea ce este mai mult nu
numai faţă de infracţiunea tip [art. 193alin. (1) prevede un maxim de 2 ani], dar şi faţă de
infracţiunea în variantă agravată, cu care trebuie să se compare, respectiv violenţa în familie
[prin raportarea art. 193 alin. (1) la art. 199 alin. (1), se ajunge la un maxim de 2 ani şi 6 luni].
Este limpede că legiuitorul trebuie să-şi asume această eroare şi să o corecteze cât mai urgent.
Art. 201
Întreruperea cursului sarcinii
(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa
este închisoarea de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Când faptele au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica
şi interzicerea exercitării profesiei de medic.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
(6) Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată
de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi
patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic,
în interesul mamei sau al fătului.
(7) Nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Întreruperea cursului sarcinii este corespondenta infracţiunii de
provocare ilegală a avortului din vechea reglementare (art. 185 C.pen. din 1968). A fost
preferată această denumire marginală pentru a se putea acoperi şi ipotezele în care se
acţionează asupra fătului dincolo de perioada de 6 luni, până la care se poate utiliza termenul
de avort, din punct de vedere medico-legal. Poate că ar fi fost mai corect, mai explicit, ca
legiuitorul să fi marcat în denumirea infracţiunii caracterul ilicit al întreruperii (de exemplu:
„Întreruperea cursului sarcinii în mod ilegal”). Textul incriminator este, în linii generale,
acelaşi. Pentru a se evita eventuale interpretări deformate, faţă de vechea reglementare, textul
de la alin. (1) lit. b) a fost completat, prin indicarea exactă a specialităţii medicale în afara
căreia este interzisă întreruperea cursului sarcinii, respectiv obstetrică-ginecologie, precum şi
prin adăugarea condiţiei ca medicul să aibă drept de practică medicală în această specialitate.
Cazurile de nepedepsire din vechea reglementare au fost reunite într-o singură ipoteză,
devenită cauză de excludere a infracţiunii. Pentru a se pune capăt unor incertitudini în legătură
cu subiectul activ al infracţiunii, a fost inclusă în text o cauză specială de nepedepsire, ce o
vizează în mod explicit pe femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii. În consecinţă,
fapta comisă de femeia însărcinată va reprezenta infracţiune şi se va putea antrena
răspunderea penală a eventualilor participanţi, însă femeia însărcinată nu va putea fi
sancţionată.
2. Situaţii tranzitorii. Modificările intervenite la nivel sancţionator, deşi minime, pot crea
situaţii tranzitorii. Astfel, în cazul variantei tip, deşi limitele pedepsei cu închisoarea nu se
modifică, apare alternativa amenzii, ceea ce face ca legea nouă să fie mai favorabilă. În cazul
variantei agravate ce se referă la fapta care a avut ca urmare moartea victimei, noul Cod
prevede o limită minimă mai mare (6 ani în loc de 5) şi o limită maximă mai mică (12 ani în
loc de 15). Aşa cum am mai arătat şi în cazul altor situaţii de acest gen (cu pedepse
asimetrice), în ipoteza art. 5 C.pen. legea mai favorabilă se va stabili în funcţie de orientarea
instanţei spre minim sau maxim. Dacă se optează pentru o pedeapsă minimă, legea veche este
mai favorabilă, dacă orientarea este spre maxim, trebuie avută în vedere limita stabilită de
noul Cod. În cazul acestei variante agravate pot fi incidente şi dispoziţiile art. 6 C.pen. În
aceste sens, eventualele pedepse cu închisoarea ce depăşesc 12 ani, aplicate sub legea veche,
se vor reduce la acest nou maxim.
3. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de
întrerupere a cursului sarcinii. Această acţiune poate să se realizeze fie prin manopere şi
mijloace medicale adecvate, cum ar fi chiuretajul intrauterin sau o intervenţie chirurgicală, fie
prin manopere şi mijloace empirice, în cazul acestora procedeele fiind de o mare diversitate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii să se
realizeze fie într-una din împrejurările prevăzute la alin. (1), fie fără consimţământul femeii
însărcinate. Urmarea imediată constă în stoparea (oprirea) evoluţiei sarcinii, urmată sau nu de
expulzarea produsului de concepţie. În variantele agravate de la alineatul al treilea există şi o
urmare imediată secundară. Aceasta constă fie într-o vătămare corporală, respectiv urmările
prevăzute de art. 194 C.pen. (în afară de avort care este urmarea intrinsecă a infracţiunii), în
cazul primei teze, fie în decesul femeii însărcinate, în cazul celei de a doua teze. Legătura de
cauzalitate trebuie stabilită cu rigurozitate, mai ales în cazul variantelor agravate care prevăd
vătămarea corporală sau decesul victimei. Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei directe, în
variantele tip, şi sub forma praeterintenţiei pentru variantele agravate de la alin. (3). În acest
din urmă caz, autorul urmăreşte oprirea evoluţiei sarcinii şi există, deci, intenţie în privinţa
exercitării manoperelor abortive, dar rezultatul mai grav se produce din culpă (fie vătămarea
corporală, fie decesul femeii însărcinate). Conform alin. (5) tentativa se pedepseşte. Există
tentativă atunci când prin manoperele abortive nu s-a putut realiza oprirea evoluţiei (cursului)
sarcinii. Tentativa nu este posibilă la varianta agravată de la alineatul al treilea, datorită
formei specifice de vinovăţie. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se
realizează întreruperea efectivă a cursului sarcinii.
Art. 202
Vătămarea fătului
(1) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare
corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare
moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca
urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei
limite se reduc la jumătate.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârşite de un medic sau
de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au
fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent
exercitării actului medical.
(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepseşte.
Comentariu
1. Necesitatea incriminării. Fapta de vătămare a fătului nu are precedent în legea penală
română. Prin această incriminare se asigură protecţia vieţii în devenire, pe o perioadă rămasă
fără acoperire în legislaţia penală anterioară. În primul rând, este vorba despre vătămări ale
fătului produse în intervalul cuprins între momentul declanşării procesului naşterii, ce
constituie un prag de la care fapta nu mai poate fi încadrată ca infracţiune de avort sau ca
infracţiune contra integrităţii corporale a mamei, şi momentul încheierii acestui proces, un
prag de la care poate exista un subiect pasiv al infracţiunilor contra persoanei (cu condiţia ca
fătul să se nască viu). Realitatea a demonstrat că în interiorul acestui interval se pot aduce
diverse vătămări fătului. Poate fi vorba despre cazuri de culpă medicală în asistarea naşterii,
soldate cu moartea sau vătămarea fătului, dar pot exista şi agresiuni intenţionate. În al doilea
rând au fost incriminate faptele de violenţă comise asupra fătului pe durata sarcinii. Este
vorba despre fapte care nu au fost comise cu intenţia de a provoca avortul şi nici nu au avut
acest rezultat, dar au condus la lezarea fătului şi, în final, la vătămarea corporală sau chiar
moartea copilului după naştere (Expunere de motive, p. 40). Şi astfel de cazuri au existat în
realitate. În ambele ipoteze legea penală anterioară nu oferea nicio posibilitate de încadrare a
faptelor respective ca infracţiuni, deşi, în mod evident, valorile lezate sunt extrem de
apropiate de cele pe care le regăsim la uciderea unei persoane, sau la vătămarea integrităţii
corporale şi sănătăţii. Necesitatea incriminării rezultă, cel puţin de o manieră indirectă, şi din
analiza situaţiei protecţiei juridice a „copilului nenăscut”, prin prisma dreptului la viaţă, şi
deci prin prisma art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens trebuie
menţionat că într-o cauză judecată la CEDO în anul 2004 (Vo c. Franţa) s-a pus problema
dacă intră sub incidenţa art. 2 din Convenţie, fapta medicului care, prin imprudenţă gravă, a
provocat întreruperea unei sarcini evoluate (6 luni), ceea ce a condus la necesitatea efectuării
unui avort terapeutic şi, în consecinţă, la pierderea copilului ce urma să se nască. Evitând să
dea un răspuns in abstracto la problema de a şti dacă un copil care urmează a se naşte este o
persoană, în sensul art. 2 din Convenţie, Curtea a apreciat că în cauză nu există o încălcare a
articolului menţionat. La decizia Curţii au fost însă ataşate mai multe opinii separate şi
dizidente, din care reiese foarte clar că soluţia dată este cel puţin discutabilă (a se vedea
CEDO, Vo c. Franţa, 8 iulie 2004, opinii separate şi dizidente,www.echr.coe.int). În pofida
soluţiei adoptate, Curtea a amintit, totuşi, avizul unui grup de lucru creat la nivelul Comisiei
Europene, în care se arată, printre altele, că „embrionul uman (...) trebuie protejat de lege. Din
moment ce există un continuum al vieţii umane, această protecţie trebuie să fie întărită pe
măsura dezvoltării embrionului şi a fătului” (CEDO, Vo c. Franţa, 8 iulie 2004, în C. Bîrsan,
Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2010, p. 72). Dezbaterile pe marginea
acestei cauze au scos la iveală faptul că statele europene, în general, nu au acoperire în legea
penală naţională, pentru fapte de acest gen. Astfel, spre exemplu, „decesul” copilului
nenăscut a reprezentat o problemă ce s-a pus, în mai multe rânduri, în jurisprudenţa franceză
şi belgiană, în cazul accidentelor rutiere, care au avut ca urmare pierderea unei sarcini
avansate (de regulă între 6 şi 8 luni). Soluţiile au fost contradictorii, mergând de la achitare,
pe motiv că nu există obiectul ocrotirii (fătul nu reprezintă o persoană în viaţă), până la
condamnare pentru ucidere din culpă (pentru amănunte, a se vedea V. Cioclei, Les blessures
2014, p. 547, 548).
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective, pentru toate variantele
infracţiunii, este reprezentat de o acţiune (inacţiune) vătămătoare realizată asupra fătului. În
principiu, elementul material coincide cu cel al infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi se
poate realiza, cel mai frecvent, printr-o acţiune. În timpul naşterii acţiunea se poate realiza în
modalităţi concrete diverse: lovirea directă a fătului, ştrangulare, obturarea căilor respiratorii
(sufocare) etc. Tot în această variantă elementul material se poate realiza şi printr-o inacţiune,
în cazul în care, după ce procesul naşterii a început, nu sunt realizate activităţile necesare, de
către cei care au obligaţia profesională să le efectueze (medicul ginecolog, spre exemplu), sau
chiar de către mama copilului, în cazul unei naşteri neasistate. În mod firesc, la varianta din
culpă, elementul material se realizează în modalităţi specifice. Va fi vorba de acţiuni
neglijente sau imprudente exercitate asupra corpului fătului înainte de încheierea naşterii.
Intră în această categorie şi manevrele medicale executate defectuos pe parcursul naşterii, fără
respectarea prevederilor specifice profesiei în astfel de situaţii. În timpul sarcinii, fătul poate
fi vătămat indirect, prin lovirea femeii însărcinate, prin injectarea unor substanţe toxice în
corpul femeii, prin prescrierea unui tratament medical neadecvat etc. Fătul poate fi vătămat şi
în mod direct, spre exemplu printr-o intervenţie ginecologică imprudentă. Urmarea imediată a
infracţiunii diferă de la o variantă la alta. În varianta prevăzută de alin. (1) urmarea constă în
împiedicarea instalării vieţii extrauterine. Aceasta înseamnă că în urma vătămărilor
suferite, fătul este expulzat mort. În varianta prevăzută de alin. (2), în prima teză, urmarea
constă învătămarea integrităţii corporale a copilului, adică în producerea consecinţelor
prevăzute de art. 194 C.pen. (mai puţin avortul). În cea de a doua teză, urmarea constă în
decesul copilului, deces survenit în urma vătămărilor suferite de făt în timpul naşterii. Pentru
realizarea celor două urmări, de la varianta prevăzută în alin. (2), este necesar ca fătul să se
nască viu (spre deosebire de varianta de la primul alineat). Aceleaşi urmări, prevăzute la alin.
(2), sunt cerute şi în cazul variantei prevăzute la alin. (3), cu singura diferenţă că, în acest caz,
vătămările sunt produse în timpul sarcinii, iar nu în cursul naşterii. Şi în cazul acestei variante
este necesar ca fătul să se nască viu. Trebuie făcută şi în acest caz distincţia între momentul
comiterii infracţiunii, respectiv exercitarea acţiunilor sau inacţiunilor vătămătoare, şi
momentul consumării, adică cel al producerii rezultatului, între care poate exista un interval
de timp, mai mic sau mai mare.
3. Variante. În privinţa variantelor infracţiunii merită semnalată cea de la alin. (3) deoarece,
în opinia mea, aceasta ar trebui să conţină o consecinţă pe care legiuitorul a omis să o
prevadă. În acest sens observăm că în varianta de la alin. (3), ce se referă la vătămarea fătului
în timpul sarcinii, există două categorii de consecinţe: fie se cauzează ulterior copilului o
vătămare corporală, fie se cauzează moartea copilului. Ambele consecinţe, pentru a se putea
realiza, presupun ca fătul să se nască viu. Ce se întâmplă însă dacă vătămarea fătului în timpul
sarcinii are drept consecinţă împiedicarea instalării vieţii extrauterine? Altfel spus, dacă în
urma vătămărilor, cursul sarcinii este întrerupt şi, la termen, sau înainte de termen, produsul
de concepţie expulzat nu este viu. Această consecinţă poate fi desemnată şi prin expresia:
„copilul se naşte mort” (deşi utilizată frecvent, expresia nu este corectă deoarece, practic,
atâta timp cât copilul nu s-a născut viu, nu putem vorbi despre moartea acestuia). Dacă
vătămarea fătului se produce în primele 24 de săptămâni de sarcină, prin agresiuni asupra
corpului femeii însărcinate, fapta poate fi încadrată, după caz, în vătămare corporală, sau
vătămare corporală din culpă, având drept consecinţă avortul [art. 194 alin. (1) lit. d),
respectiv art. 196 alin. (2) C.pen.]. Fireşte, dacă în aceeaşi perioadă se acţionează direct
asupra fătului şi sunt întrunite condiţiile pentru realizarea infracţiunii de întrerupere a cursului
sarcinii, fapta va fi încadrată în art. 201 C.pen. Problema se pune în ipoteza agresiunilor
comise asupra femeii însărcinate sau direct asupra fătului, după parcurgerea primelor şase luni
de viaţă intrauterină, iar în urma agresiunilor cursul sarcinii se întrerupe şi copilul „se naşte
mort”. Această problemă este legată de faptul că, din punct de vedere medico-legal, se poate
vorbi de avort doar în primele 24 de săptămâni de sarcină, după care expulzarea produsului de
concepţie, din orice motiv ar surveni, reprezintă o naştere prematură, nu un avort. Care ar fi
încadrarea juridică în cazul în care manevra imprudentă a medicului asupra fătului, a cărui
vârstă intrauterină a depăşit 24 de săptămâni, a provocat pierderea sarcinii (afacerea Vo c.
Franţa, anterior citată)? S-ar putea susţine că fapta reprezintă o vătămare corporală din culpă,
asupra femeii însărcinate, având drept consecinţă avortul, numai că, potrivit doctrinei medico-
legale, după primele 24 de săptămâni nu mai există avort, deci, nu am avea infracţiune. La fel
stau lucrurile în cazul accidentelor de circulaţie (jurisprudenţa franceză şi belgiană evocată
mai sus). Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu agresiunea intenţionată asupra fătului, în
aceeaşi perioadă, dacă nu se realizează consecinţele de la alin. (3), respectiv o vătămare
ulterioară a copilului sau moartea acestuia, ci fătul este expulzat mort. În toate aceste ipoteze
enumerate, fapta nu ar putea fi încadrată ca infracţiune. Pentru a acoperi aceste situaţii era
necesar ca printre consecinţele de la alin. (3) să fi fost reluată şi cea prevăzută la alin. (1),
respectiv împiedicarea instalării vieţii extrauterine.
4. Sancţiuni necorelate. Se poate aprecia că sancţiunile prevăzute de legiuitor pentru
vătămarea fătului se înscriu în logica pedepselor din noul Cod penal. Deşi există o coerenţă
internă a pedepselor în cadrul incriminării de la o variantă la alta, se poate observa o
necorelare cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă (art. 200 C.pen.). Astfel, limita minimă de la art. 202 alin. (4)
[obţinută prin raportare la alin. (1), respectiv redusă la jumătate] este de un an şi şase luni, în
timp ce limita minimă de la uciderea nou-născutului [art. 200 alin. (1)] este de un an. Rezultă
că pedeapsa minimă pentru vătămarea fătului în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea
vieţii extrauterine, în condiţiile în care mama s-a aflat în stare de tulburare psihică, este mai
mare decât pedeapsa minimă, pentru uciderea copilului nou-născut, de către mama aflată în
aceeaşi stare. O astfel de distribuire a sancţiunilor nu este corectă deoarece, oricât de relativă
ar fi o ierarhizare în această materie, este evident că uciderea nou-născutului prezintă o
gravitate cel puţin egală, dacă nu mai mare, decât vătămarea fătului care a împiedicat
instalarea vieţii extrauterine. Această lipsă de corelare a sancţiunilor poate fi îndreptată în
sensul reducerii limitei minime de la art. 202 alin. (1), de la 3 la 2 ani. În acest fel, prin
reducerea la jumătate a pedepsei minime, conform alin. (4), s-ar obţine un minim egal cu cel
de la art. 200 alin. (1), respectiv un an, ceea ce ar fi corect.
5. Cauza de excludere a infracţiunii. Dispoziţiile prevăzute la alin. (6) al art. 202 nu figurau
în Proiectul deCod penal elaborat de comisia de specialitate. Ele au fost introduse de Comisia
parlamentară, în urma discuţiilor cu medicii specialişti (ginecologi), care vedeau în
incriminare o ameninţare la adresa profesiei. Textul astfel introdus prevede o cauză de
excludere a infracţiunii inutilă. Este evident că faptele sunt comise fără vinovăţie, dacă au
fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au
fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării
actului medical.
Art. 203
 Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
(1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către
cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol
şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2) Fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune
unui pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sub o denumire marginală mai concisă, lăsarea
fără ajutor, aceeaşi faptă era sancţionată prin art. 315 C.pen. din 1968. Infracţiunea era situată
în Capitolul III (Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie) din Titlul IX (Infracţiuni
care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială), din vechiul Cod penal. Plasarea în
primul titlu al noului Cod penal a infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate (art. 203 C.pen.) este expresia unei opţiuni de politică penală a legiuitorului.
Opţiunea este corectă, în opinia mea, deoarece obiectul principal al protecţiei în acest caz este
reprezentat mai degrabă de relaţii şi valori privind persoana, respectiv, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea acesteia, decât de valori ce ţin de convieţuirea socială. Această
opţiune este în consens cu noua ierarhie de valori stabilită de noul Cod (a se vedea pct. 1 de la
comentariul art. 188). În privinţa sancţiunilor se observă că legiuitorul a păstrat pedeapsa
închisorii alternativ cu amenda din vechea reglementare. În ce priveşte pedeapsa închisorii, în
timp ce maximul s-a păstrat (un an), minimul a fost stabilit la 3 luni faţă de o lună cât
prevedea vechiul Cod. Prin urmare, nu vor fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen., iar în ipoteza
prevăzută de art. 5 C.pen., legea veche este mai favorabilă. Mai trebuie precizat că faţă de
actuala reglementare, în vechiul Cod fapta era sancţionată şi din culpă. Prin urmare, sub acest
aspect sunt incidente dispoziţiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii penale de dezincriminare.
În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal prevede că: „Dispoziţiile art. 4 C.pen. privind legea penală de
dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul
legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii”.
2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, nu este necesar
să existe vreo legătură de rudenie sau de altă natură cu victima. Obligaţia de a ajuta o
persoană aflată în situaţia specială descrisă în norma de incriminare, sau de a anunţa
autorităţile despre această situaţie, este generală. Trebuie menţionat totodată că nu poate fi
subiect activ al infracţiunii cel care generează el însuşi situaţia specială în care este pusă
victima. Astfel, în practică s-a subliniat că această infracţiune nu poate fi comisă de către:
„persoana prin a cărei activitate a fost primejduită viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a
celui care este lipsit de putinţa de a se salva, ci numai de către o altă persoană care l-a găsit
întâmplător şi care omite să îi dea ajutor sau să anunţe autoritatea” (Trib. Jud. Alba, Secţia
penală, decizia nr. 385/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 60, cu notă aprobativă de G. Giurcă,
apud C.P. Ad., p. 1043). În doctrină s-a opinat, pe bună dreptate, că: „Infracţiunea nu este
susceptibilă de participare, ci, eventual, de pluralitate de fapte săvârşite, simultan sau
succesiv, de diferite persoane” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 563). Subiectul pasiv al
infracţiunii nu este nici el circumstanţiat. Poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, care se
află în imposibilitate de a se salva dintr-o situaţie care îi periclitează viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea.
3. Conţinutul infracţiunii. Conţinutul faptei este grefat pe o situaţie preexistentă, o stare de
pericol pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a
se salva. Pentru existenţa acesteisituaţii premisă „nu interesează izvorul primejdiei; acesta
poate fi un eveniment al naturii (inundaţie, incendiu), o boală, fapta unei alte persoane (rănire,
otrăvire, accident de circulaţie) sau chiar fapta celui în primejdie (încercare de sinucidere,
accident de călărie etc.). Persoana ajunsă în primejdie este socotită ca fiind lipsită de putinţa
de a se salva atunci când ea nu mai are forţe proprii de a înlătura primejdia şi nici vreo altă
posibilitate de salvare (…). Dimpotrivă, dacă cel în pericol poate scăpa de primejdie, situaţia
premisă nu se realizează” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 564). Elementul material al laturii
obiective se realizează prin inacţiune, într-una din cele două modalităţi normative: omisiunea
de a da ajutorul necesar, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu recurge la „efectuarea unei
acţiuni utile pentru înlăturarea situaţiei de pericol”; omisiunea de a anunţa de îndată
autorităţile, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu aduce la cunoştinţa autorităţilor, nu le
informează „că o persoană se găseşte în stare de primejdie” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p.
564). Spre deosebire de reglementarea din Codul anterior, apare o condiţie impusă subiectului
activ, respectiv ca anunţarea autorităţilor să se facă de îndată. Deşi textul anterior nu prevedea
în mod expres această cerinţă, ea a fost subliniată în doctrină: „Înştiinţarea trebuie făcută în
timp util, adică de îndată ce a fost găsită persoana în primejdie şi găsitorul constată că el nu-i
poate da ajutorul necesar” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 564). Infracţiunea subzistă deci şi
în cazul în care făptuitorul acţionează, dar o face tardiv. O altă diferenţă faţă de textul anterior
este folosirea pluralului, autorităţi în loc de autoritate, ceea ce subliniază, pe bună dreptate, că
cel care găseşte o persoană în pericol are posibilitatea de a se adresa, după caz, mai multor
instituţii: spital, salvare, pompieri, secţie de poliţie etc. Fireşte, anunţarea autorităţilor este
valabilă (chiar de dorit prin prisma eficienţei sporite) şi prin intermediul numărului de urgenţă
(112), care are menirea de a gestiona şi coordona acţiunile, în situaţiile de pericol ce necesită
o intervenţie rapidă. Urmarea imediată este o stare de pericol pentru viaţa integritatea
corporală sau sănătatea victimei, stare ce accentuează primejdia în care se găsea deja persoana
găsită de făptuitor (în acelaşi sens Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 564). Sub aspectul laturii
subiective, fapta se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Aşa cum am arătat şi mai sus, în
vechea reglementare fapta era sancţionată şi din culpă. Cum legiuitorul nu a prevăzut expres
această formă de vinovăţie rezultă, conform art. 16 alin. (6) teza a II-a, că fapta din culpă nu
mai reprezintă infracţiune. În acest caz, intenţia presupune că făptuitorul realizează că prin
acţiunea lui pasivă sporeşte gradul de pericol, riscurile la care este expusă viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei, şi urmăreşte sau, cel puţin, acceptă această consecinţă.
4. Cauza de excludere a infracţiunii. Spre deosebire de textul Codului penal anterior,
legiuitorul a introdus o cauză ce exclude existenţa infracţiunii, în ipoteza în care prin
acordarea ajutorului, autorul s-ar expune, el însuşi, unui pericol grav cu privire la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa. Este o excludere binevenită; ceea ce se poate impune
cetăţeanului este o conduită civică, în spirit umanitar, iar nu o conduită ce i-ar pune în pericol
propria-i persoană. Se poate spune că suntem în prezenţa unei cauze justificative bazată pe o
„stare de necesitate virtuală”. Într-adevăr, câtă vreme este justificată fapta persoanei, comisă
„pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa” (art. 20 C.pen. – starea de necesitate), este normal să fie justificată
şi omisiunea de a acţiona într-o direcţie ce ar crea, pentru persoană, o stare de pericol similară.
Art. 204
Împiedicarea ajutorului
Împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol
iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Raţiunea şi sursa de inspiraţie a acestei noi infracţiuni au fost
exprimate în Expunerea de motive a Proiectului de Cod penal: „Cadrul incriminărilor în
materie (obligaţia de asistenţă a celor în primejdie,n.n.) a fost completat prin introducerea
unui nou text – împiedicarea ajutorului – inspirat de prevederile art. 223-5 C.pen. francez, şi
care îşi propune să sancţioneze o serie de acte ce nu intră, la ora actuală, sub incidenţa
niciunui text legal, deşi periculozitatea lor pentru viaţa sau integritatea corporală a unei
persoane aflate în primejdie este evidentă” (Expunere de motive, p. 40).
2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, nu este necesar
să existe vreo legătură între autor şi victimă, aşa cum am menţionat şi în cazul infracţiunii
anterioare, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate. Dar, spre deosebire de
infracţiunea anterioară, în cazul împiedicării ajutorului, subiectul activ poate fi chiar persoana
care a generat starea de pericol pentru victimă. În această ipoteză, este posibilă reţinerea unui
concurs de infracţiuni, între fapta care a generat pericolul (spre exemplu, vătămare corporală,
tentativă la omor, lipsire de libertate etc.) şi fapta de împiedicare a ajutorului. Tot spre
deosebire de infracţiunea anterioară, în cazul faptei prevăzute de art. 204 C.pen., participaţia
penală este posibilă (instigare, complicitate, coautorat). Subiectul pasiv al infracţiunii nu este
nici el circumstanţiat. Ca şi în cazul infracţiunii anterioare, victima poate fi orice persoană,
indiferent de vârstă, care se află în imposibilitate de a se salva dintr-o situaţie care îi
periclitează viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.
3. Conţinutul infracţiunii. Conţinutul faptei este grefat pe aceeaşi situaţie premisă ca la
infracţiunea anterioară, respectiv o stare de pericol pentru viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva. Explicaţiile date cu privire la această
situaţie premisă rămân valabile. Elementul material al infracţiunii constă în împiedicarea
intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane. Fapta se poate realiza printr-o
acţiune, spre exemplu prin aşezarea unor obstacole în calea echipei de intervenţie, sau printr-o
inacţiune, spre exemplu prin refuzul de a permite accesul la locul în care se află persoana ce
trebuie să fie salvată. Urmarea imediată coincide cu cea de la infracţiunea de lăsare fără ajutor
a unei persoane aflate în dificultate: o stare de pericol pentru viaţa integritatea corporală sau
sănătatea victimei, stare ce accentuează primejdia în care se găsea deja persoana ce trebuie să
fie salvată. Infracţiunea se comite cu intenţie, în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Art. 205
Lipsirea de libertate în mod ilegal
(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 7 ani.
(2) Se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de
a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
(3) Dacă fapta este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei,
pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 şi 10 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal
era prevăzută în vechiul Cod penal la art. 189. În noul Cod, infracţiunea este restructurată
astfel încât să se evite suprapunerile de texte existente în vechea reglementare. În această
configuraţie, lipsirea de libertate în mod ilegal va putea intra în concurs cu infracţiunea de
şantaj (art. 207 C.pen.), cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat (art.
367 C.pen.) şi va fi absorbită în infracţiunile complexe de trafic de persoane (art. 210 C.pen.),
trafic de minori (art. 211 C.pen.) sau acte de terorism [art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
535/2004]. Modificările intervenite pot crea situaţii tranzitorii. Pedepsele prevăzute, atât
pentru varianta tip, cât şi pentru variantele agravate menţinute în textul incriminator, au
limitele reduse faţă de vechea reglementare. În ipoteza art. 5 C.pen., noul Cod va fi legea mai
favorabilă. De asemenea, în toate aceste variante pot fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen.
2. Elementul material. Elementul material al laturii obiective constă în lipsirea (privarea) de
libertate a persoanei. De regulă, elementul material este reprezentat printr-o acţiune, iar
modalităţile faptice prin care se realizează această acţiune pot fi extrem de diverse. Astfel,
persoana poate fi împiedicată să se deplaseze (este ţinută pur şi simplu, este legată, este
blocată într-un spaţiu închis) sau, dimpotrivă, poate fi deplasată contra voinţei sale. Se poate
acţiona direct asupra persoanei sau se poate acţiona indirect, spre exemplu atunci când
victima este închisă într-o încăpere în care se afla deja, sau când se acţionează asupra unui
mijloc de transport cu care victima ar fi urmat să se deplaseze. Elementul material se poate
realiza şi printr-o inacţiune, în cazul în care subiectul activ trebuia să ia măsuri pentru a
elibera victima a cărei privare sau restrângere de libertate avusese un temei legal, în măsura în
care acest temei a încetat (în acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, p. 324). Cerinţa esenţială
pentru existenţa elementului material al infracţiunii este caracterul ilegal al lipsirii de libertate.
Acest caracter nu subzistă atunci când restrângerea libertăţii este îngăduită de lege, spre
exemplu, părintele îngrădeşte libertatea de mişcare a copilului minor, sau cerută de lege, spre
exemplu, reţinerea sau arestarea preventivă (pentru alte exemple, a se vedea Explicaţii III, ed.
a II-a, 2003, p. 271; Loghin/Filipaş 1983, p. 63). În practică s-a decis că există infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal în ipoteza în care făptuitorul a acţionat în baza unui ordin
ilegal al superiorului (C.S.J., Secţia militară, decizia nr. 29/1997,www.legalis.ro). În
aprecierea elementului material ca element constitutiv al infracţiunii, un factor important îl
reprezintă durata privării de libertate. Această durată nu are, însă, un caracter absolut. Se va
aprecia, de la caz la caz, dacă intervalul de timp în care s-a menţinut starea de lipsire de
libertate a fost suficient pentru a reprezenta într-adevăr o îngrădire efectivă a libertăţii de
mişcare a victimei. Există lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de
redusă, inclusiv câteva secunde, dacă în intervalul de timp respectiv victima a fost împiedicată
să realizeze o anumită acţiune: spre exemplu, pierde trenul, sau ratează posibilitatea de a se
prezenta la un concurs, la o licitaţie etc. (în acelaşi sens a se vedea Loghin/Filipaş 1983, p.
63).
3. Corelaţia cu alte infracţiuni. În cazul violului, constrângerea exercitată asupra victimei în
vederea realizării actului sexual presupune, în mod natural, şi lipsirea de libertate a acesteia.
De aceea, în multe cazuri, infracţiunea de lipsire de libertate este absorbită în viol. O astfel de
ipoteză o reprezintă, spre exemplu, fapta prin care victima este imobilizată, are loc actul
sexual, după care autorul îi permite victimei să plece. Absorbţia funcţionează şi în cazul în
care victima a fost deplasată cu forţa de la locul în care se afla, pentru a fi violată, dacă
imediat după ce a avut loc actul sexual a fost lăsată să plece (T.M.B., decizia nr. 667/1990,
apud Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 239). Dacă, însă,
lipsirea de libertate se menţine pe o durată ce depăşeşte realizarea actelor materiale necesare
violului, vom avea un concurs de infracţiuni (Trib. Suprem, decizia nr. 43/1976, în
Repertoriu…1976-1980, p. 240). Se poate afirma că, în pofida unor controverse izolate, în
linii generale, orientarea practicii şi a doctrinei este de a admite absorbţia lipsirii de libertate
în infracţiunea de viol, cu excepţia cazurilor în care durata lipsirii de libertate „depăşeşte în
mod semnificativ timpul necesar săvârşirii violului” (V. Papadopol, Notă la decizia nr.
306/1998 a C.A. Bucureşti, în C.A.B. 1998, p. 183). Deşi formularea este discutabilă, în
sensul că nu este foarte clar ce înseamnă „în mod semnificativ”, sau care este „timpul necesar
săvârşirii violului”, pe fond opinia este corectă. Sunt şi eu de părere că trebuie să se reţină
concurs de infracţiuni, în cazul în care lipsirea de libertate nu are, sau nu mai are, o legătură
directă cu infracţiunea de viol. În cazul în care restrângerea libertăţii de mişcare este însoţită
de o tâlhărie, problema este oarecum mai complicată. În principiu, tâlhăria absoarbe lipsirea
de libertatedeoarece, chiar dacă această lipsire va continua după ce are loc însuşirea bunului,
ea va ajuta făptuitorul, fie „pentru păstrarea bunului furat”, fie pentru ca „să-şi asigure
scăparea”, ceea ce reprezintă modalităţi de realizare a infracţiunii de tâlhărie (în acest sens, a
se vedea P.J.P. III, p. 83, comentariul 2). Există însă şi situaţii în care se poate reţine un
concurs de infracţiuni, dacă se constată că lipsirea de libertate nu are legătură cu infracţiunea
de tâlhărie, în vreuna din modalităţile ei de realizare, altfel spus, dacă acţiunile ce reprezintă
elementul material al lipsirii de libertate nu se suprapun cu violenţele ce intră în latura
obiectivă a tâlhăriei. Astfel, se va reţine concurs de infracţiuni atunci când victima este lipsită
de libertate o perioadă de timp, după care, în momentul eliberării, se exercită asupra ei
violenţe şi este deposedată de un bun (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 576/1999, în
C.A.B. 1999, p. 111). De asemenea, se va reţine concurs de infracţiuni între lipsire de libertate
şi tâlhărie în ipoteza în care, după ce a fost deposedată de bunuri prin violenţă, victima este
deplasată contrar voinţei sale într-un alt loc (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 839 din 21
martie 2012, www.scj.ro). Lipsirea de libertate se mai poate asocia cu o serie de alte
infracţiuni, punându-se problema concursului sau a absorbţiei. În practică s-a reţinut, spre
exemplu, existenţa concursului de infracţiuni între lipsire de libertate şi omor, dacă inculpatul,
după ce i-a aplicat victimei lovituri mortale în abdomen şi torace, provocându-i ruptura unor
organe, a legat victima aflată în stare de inconştienţă de un copac, iar în urma leziunilor
suferite victima a decedat (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2448/1979, în
Repertoriu…1976-1980, p. 240, speţa nr. 2). Trebuie precizat că, în cazul în care se comite
infracţiunea de omor, dacă se constată că făptuitorul imobilizează victima doar în scopul de a-
i putea aplica lovitura sau loviturile letale, lipsirea de libertate este absorbită în omor. S-a
pus, de asemenea, problema existenţei concursului de infracţiuni între lipsirea de libertate în
mod ilegal şi infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului. Din cauza unor decizii
contradictorii a fost necesară intervenţia instanţei supreme care, prin soluţionarea unui recurs
în interesul legii, a admis că lipsirea de libertate, ca şi lovirea sau alte violenţe şi vătămarea
corporală, poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului
[I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 37/2008, www.scj.ro].
4. Variantele infracţiunii. Un element de noutate faţă de vechiul Cod îl reprezintă
introducerea variantei asimilate de la alin. (2), care se referă la răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. Aceasta are menirea de a acoperi un
semi-vid legislativ, pus în evidenţă şi de unele cazuri concrete, cu care s-a confruntat practica
(răpirea unui nou-născut din maternitate). În cazuri de acest gen, „doar printr-o analogie în
defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de libertate” (Expunere de motive,
p. 41). Prima variantă agravată, cea de la alin. (3), cuprinde trei împrejurări în care se poate
comite fapta. Prin faptă săvârşită de către o persoană înarmată, lit. a), trebuie să se înţeleagă
fapta comisă de persoana care are asupra ei o armă, în sensul dispoziţiilor art. 179 C.pen.,
corelate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 295/2004privind regimul armelor şi muniţiilor. Dacă
este vorba despre o armă propriu-zisă [art. 179 alin. (1)], este suficient ca făptuitorul să o
poarte la vedere sau să ameninţe victima cu arma respectivă. Dacă este vorba despre alte
obiecte, asimilate armelor [art. 179 alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate într-
un atac efectiv, pentru a se putea reţine agravanta. Fapta comisă asupra unui minor, lit. b),
reprezintă o împrejurare caracterizată prin circumstanţierea subiectului pasiv. În acest caz se
cere ca victima să aibă vârsta sub 18 ani. Starea de minoritate se raportează la momentul când
începe activitatea infracţională. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a
victimei, pentru ca agravanta să se aplice. Această modalitate a agravantei se justifică prin
necesitatea acordării unui plus de protecţie persoanelor nevârstnice, asupra cărora
repercusiunile unor asemenea fapte pot fi mult mai grave. În acelaşi timp, aceste persoane
sunt mult mai vulnerabile, astfel încât infracţiunea este mai uşor de comis asupra lor. Fapta
comisă punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei, lit. c), se realizează atunci când,
datorită împrejurărilor în care are loc privarea de libertate, se creează o stare de pericol pentru
sănătatea ori chiar pentru viaţa victimei. Pot fi avute în vedere ipotezele în care victima este
închisă într-un loc neaerisit, insalubru, sau nu este hrănită în mod corespunzător etc. În
ipoteza în care viaţa victimei este pusă în pericol, făptuitorul acţionează cu praeterintenţie,
altfel ar fi tentativă de omor. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se
distinge printr-o urmare imediată mai gravă, respectiv decesul victimei. Acest rezultat se
produce ca urmare a condiţiilor în care s-a realizat privarea de libertate. Elementul subiectiv al
acestei variante agravate este reprezentat prin praeterintenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul
comite cu intenţie unele acţiuni ori inacţiuni care vizează restrângerea libertăţii persoanei, dar
rezultatul mai grav, decesul, se produce din culpă. În cazul în care decesul survine în urma
unor violenţe exercitate în mod direct asupra victimei şi se constată că autorul a urmărit sau a
acceptat producerea acestui rezultat, se va reţine infracţiunea de omor, comis cu intenţie
directă sau indirectă. În cazul în care se constată că violenţele au fost comise cu intenţie, dar
rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, s-a produs din culpă (dar nu ca urmare a
lipsirii de libertate), se va reţine un concurs de infracţiuni între loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte şi lipsire de libertate (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 40/A/1996, în
C.P. Ad., p. 667).
Art. 206
Ameninţarea
(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi
producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de ameninţare are un conţinut asemănător cu cel
prevăzut de art. 193 C.pen. din 1968. Principala diferenţă se referă la cea de a doua condiţie
ataşată elementului material, în sensul că, în afara persoanei ameninţate, infracţiunea sau fapta
păgubitoare pot fi îndreptate împotriva oricărei persoane, nu doar împotriva soţului sau unei
rude apropiate, ca în textul anterior. Este o rectificare binevenită, având în vedere că unele
relaţii de prietenie sau de convieţuire între persoane pot avea aceleaşi baze afective puternice,
ca şi în cazul căsătoriei sau rudeniei. Ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare împotriva unor astfel de persoane poate avea la fel de bine aptitudinea de
crea o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei. O altă diferenţă, aparent de ordin
strict formal, se referă la cea de a treia condiţie a laturii obiective. Astfel, în locul expresiei
„de natură să o alarmeze”, legiuitorul a preferat formula „de natură să îi producă o stare de
temere”, o exprimare mai adecvată, după cum se va explica mai jos. Pedepsele prevăzute în
cele două reglementări sunt identice, astfel încât nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin
acţiunea de ameninţare, fie cu o infracţiune, fie cu o faptă păgubitoare. Prin ameninţare se
înţelege transmiterea unui mesaj privind un pericol, la adresa unei persoane. Cel care
ameninţă urmăreşte să insufle victimei o stare de temere cu privire la un anumit rău pe care
aceasta din urmă îl poate suferi (Loghin/Filipaş 1983, p. 69). Modalitatea concretă prin care
se poate realiza acţiunea de ameninţare poate să îmbrace diferite forme. Astfel, poate fi vorba
despre o ameninţare verbală, despre o ameninţare formulată în scris sau prin alte semne
grafice, se poate exercita o ameninţare prin gesturi sau atitudini simbolice (O.A. Stoica 1976,
p. 117). Există trei condiţii ataşate elementului material al infracţiunii. O primă condiţie este
ca ameninţarea să se refere la comiterea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare. Cea de-
a doua condiţie este ca infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care se ameninţă să se îndrepte
fie direct împotriva părţii vătămate, fie împotriva altei persoane. După cum arătam mai sus,
noul text nu mai limitează sfera persoanelor ameninţate la soţ sau o rudă apropiată. Teoretic
poate fi vorba despre orice persoană. Practic, trebuie să fie o persoană faţă de care victima să
poată manifesta afecţiune, astfel încât să se poată realiza şi ultima condiţie. Cea de a treia şi
ultima condiţie se referă la necesitatea de a exista o ameninţare serioasă; aceasta trebuie să
aibă un potenţial intimidant, altfel spus, să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de
temere. Practica judiciară a confirmat acest punct de vedere (Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 487/2003,în C.P. Ad., p. 675). Nu este realizat elementul material al infracţiunii
dacă mesajul de pericol vizează stoparea unei acţiuni sau a unei atitudini neîngăduite,
imputabilă persoanei ameninţate. Nu reprezintă infracţiune nici ameninţarea cu folosirea unei
căi legale sau cu valorificarea pe cale licită a unui drept, chiar dacă astfel de conduite ar
expune persoana ameninţată unor consecinţe nefavorabile (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p.
300). În practică s-a pus problema distincţiei între ameninţare şi tentativă la infracţiunea de
omor. În mod corect, instanţa supremă a arătat că dacă ameninţarea, prin gesturi şi cuvinte, nu
este urmată de acte de executare, se va reţine doar infracţiunea de ameninţare (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 1493/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 22). În schimb, dacă
făptuitorul trece la punerea în aplicare a ameninţării, adică la executarea hotărârii de a comite
infracţiunea, se va reţine tentativă la omor (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
115/1999,în C.P. Ad., p. 675). Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru
libertatea psihică a persoanei. În doctrină au fost şi autori care au considerat că ameninţarea
este o infracţiune de rezultat. Legiuitorul a clarificat această dilemă, înlocuind, aşa cum
arătam mai sus, expresia „de natură să o alarmeze”, cu formula „de natură să îi producă o
stare de temere”. Spre deosebire de alarmare, care în limbajul comun indică, de regulă, o stare
de tulburare ce depăşeşte sfera interioară şi se exteriorizează prin gesturi sau atitudini,
temerea reflectă exclusiv o stare interioară, un sentiment sau o senzaţie a subiectului, ce poate
exista în afara oricărei forme de manifestare exterioară. Din această perspectivă, starea de
temere corespunde mai bine opiniei conform căreia ameninţarea este o infracţiune de pericol.
La infracţiunea de ameninţare vinovăţia este prezentă sub forma intenţiei, în ambele
modalităţi, directă sau indirectă. Putem vorbi despre intenţie indirectă, spre exemplu, în
ipoteza în care ameninţarea adresată unei anumite persoane este percepută şi de alte persoane
care se simt vizate (V. Cioclei, Curs 2013, p. 150). În sfârşit, trebuie precizat că nu putem
vorbi despre intenţie în cazurile în care, din diferite motive, pericolul este simulat. În acest
sens, în doctrină s-a precizat că: „Lipseşte elementul subiectiv, deci vinovăţia, atunci când
făptuitorul a ameninţat în glumă o altă persoană” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 302).
Art. 207
Şantajul
(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul
de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte
reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un
membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în
mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de şantaj era prevăzută în vechiul
Cod penal la art. 194. O primă diferenţă faţă de vechiul text se referă la elementul material. Se
poate observa că legiuitorul a păstrat doar noţiunea de constrângere, fără a mai face referiri,
inutile, la violenţă sau ameninţare, cele două elemente definitorii ale constrângerii. O altă
diferenţă faţă de vechea incriminare constă în crearea unor variante distincte, după cum este
vorba de urmărirea unui folos nepatrimonial (varianta tip) sau patrimonial (varianta agravată).
Această diferenţiere este justificată de pericolul sporit al faptelor comise în urmărirea unui
folos patrimonial. În sfârşit, varianta agravată din vechiul text devine în noua reglementare o
variantă asimilată, pe care o regăsim la alin. (2). Modificările survenite pot antrena situaţii
tranzitorii. Astfel, pe tărâmul art. 5 C.pen., pentru varianta tip legea veche este mai favorabilă,
iar pentru varianta asimilată (fosta agravantă) legea nouă este mai blândă. Pot fi incidente şi
dispoziţiile art. 6 C.pen. Astfel, în cazul în care, sub incidenţa vechiului Cod, ar fi fost
pronunţată o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani, pentru un şantaj în varianta agravată,
dar cu scop nepatrimonial [conform art. 194 alin. (2) limita maximă era de 7 ani], pedeapsa va
fi redusă la maximul prevăzut de actualul art. 207 alin. (2), adică 5 ani.
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de
constrângere, realizată prin violenţă sau ameninţare. A constrânge înseamnă a forţa (a sili, a
obliga) pe cineva să adopte o conduită contrară propriei voinţe (pe care nu ar avea-o de
bunăvoie). Constrângerea poate fi de natură fizică (violenţă) sau de natură morală
(ameninţare), după cum rezultă şi din dispoziţiile Părţii generale, care se referă, printre
cauzele de neimputabilitate, la „constrângerea fizică” (art. 24 C.pen.) şi la „constrângerea
morală” (art. 25 C.pen.). Cu alte cuvinte, noţiunea de constrângere include atât violenţa, cât şi
ameninţarea (din această perspectivă exprimarea legiuitorului din vechiul Cod, respectiv
„constrângerea prin violenţă sau ameninţare”, era pleonastică). Termenul de constrângere
este, deci, suficient pentru conturarea elementului material. Noţiunea de violenţă trebuie
raportată la art. 193 C.pen. şi înţeleasă în sensul explicat anterior, la analiza acelei infracţiuni.
Noţiunea de ameninţare se raportează la art. 206 C.pen., fiind valabile explicaţiile date la
analiza infracţiunii. Atât actele de violenţă, cât şi cele de ameninţare sunt absorbite în
infracţiunea de şantaj. Dacă intensitatea violenţelor duce la depăşirea consecinţelor prevăzute
de art. 193, se va reţine un concurs de infracţiuni între şantaj şi vătămare corporală (art. 194
C.pen.). Condiţia esenţială pentru întregirea laturii obiective este ca acţiunea de constrângere
să urmărească determinarea victimei la o anumită conduită, respectiv: să dea, să facă, să nu
facă sau să sufere ceva. „A da ceva înseamnă a efectua un act de remitere (a da un bun, o
sumă de bani etc.). A face ceva înseamnă a acţiona într-un anumit fel (a săvârşi un act, a face
un denunţ etc.), iar a nu face ceva înseamnă a se abţine de la o acţiune (a nu face un denunţ, a
nu da o declaraţie etc.). Prin a suferi ceva se înţelege suportarea unui prejudiciu moral sau
material (să suporte o situaţie umilitoare, să accepte distrugerea unui bun etc.)”
(Loghin/Filipaş 1983, p. 71). Constrângerea exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare,
fie prin ambele procedee, trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere
serioasă, suficient de puternică pentru ca libertatea psihică a acesteia să fie lezată. Pentru
existenţa infracţiunii nu este însă necesar ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului,
adică în mod efectiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Există infracţiunea de
şantaj în ipoteza în care victima, constrânsă fiind prin ameninţări cu mutilarea să dea o sumă
de bani, denunţă fapta organelor judiciare, iar acestea organizează un flagrant, în cursul căruia
făptuitorul este surprins în momentul în care intră în posesia sumei de bani pretinse (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 644/2004, în C.A.B. 2004, p. 164). Forma de
vinovăţie în cazul şantajului este intenţia, în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Dobândirea în mod injust a unui folos reprezintă o condiţie ataşată elementului subiectiv care
nu influenţează modalitatea intenţiei, nu presupune intenţia directă (V. Cioclei, Curs 2013, p.
154). În acelaşi timp, în lipsa condiţiei, deci dacă nu se urmăreşte dobândirea unui folos, fapta
nu reprezintă şantaj, ci, eventual, o altă infracţiune (spre exemplu, ameninţare). „Folosul poate
fi de orice natură şi poate fi urmărit de făptuitor de la oricine. Legea cere ca dobândirea
folosului să fie urmărită în mod injust. În consecinţă, chiar dacă folosul este just, fapta
constituie şantaj, din moment ce s-a urmărit în mod injust realizarea sa” (Loghin/Filipaş 1983,
p. 71). În doctrină s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia nu există infracţiunea de
şantaj, dacă folosul în sine era just, adică datorat de victimă (a se vedea Gh. Diaconescu,
Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 261). Prima opinie este cea corectă şi
formularea legiuitorului nu lasă niciun dubiu cu privire la aceasta. A susţine opinia contrară
înseamnă a admite implicit libertatea fiecăruia de a-şi face singur dreptate, de a-şi valorifica
un drept pe calea violenţelor, fizice sau morale.
3. Variante. În cazul variantei asimilate prevăzută la alin. (2), constrângerea se manifestă
doar prin ameninţare, o ameninţare particulară, ce se referă la darea în vileag a unei fapte
reale sau imaginare, compromiţătoare pentru victimă, ori pentru un membru al familiei
acesteia. Faţă de reglementarea anterioară unde, aşa cum am văzut şi mai sus, această variantă
era una agravată, mai apare o modificare. Astfel, în noul text, fapta compromiţătoare poate
privi un membru al familiei persoanei ameninţate, în timp ce vechea reglementare se referea
la soţul sau ruda apropiată a victimei, deci la o categorie ceva mai restrânsă de persoane (a se
vedea comparativ textele de la art. 177 C.pen. şi art. 149 C.pen. din 1968). Varianta agravată
de la alin. (3), care se raportează atât la varianta tip, cât şi la varianta asimilată, se distinge
prin simplul fapt că folosul este, de această dată, unul patrimonial.
Art. 208
Hărţuirea
(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o
persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de
către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6
luni sau cu amendă.
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la
distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Infracţiunea de hărţuire nu are corespondent în legislaţia penală
anterioară. Introducerea în acest capitol a unei incriminări noi, hărţuirea, are menirea de a
răspunde unor cazuri apărute în practică. Este vorba despre o faptă îndreptată contra libertăţii
psihice a persoanei, o specie insidioasă de ameninţare. Şi în acest caz este vorba despre
adaptarea legislaţiei penale la realităţile sociale, ştiut fiind faptul că, în ultimii ani, tot mai
multe persoane sunt agresate prin apeluri sau mesaje telefonice, ori electronice, sunt urmărite
sau pândite, uneori în mod ostentativ, în apropierea locuinţei, a locului de muncă ori în alte
locuri pe care le frecventează, toate aceste acţiuni la care sunt supuse fiind de natură a le crea
o stare de temere (în acelaşi sens Expunere de motive, p. 33). Cred că şi această incriminare
este binevenită, cu ajutorul ei legiuitorul reuşind să acopere un alt vid legislativ.
2. Conţinutul infracţiunii. Hărţuirea este incriminată în două variante distincte: o variantă
tip, cea de la alin. (1) şi o variantă specială, cea de la alin. (2). Aceasta din urmă nu poate fi
calificată drept variantă asimilată, deoarece prevede o sancţiune diferită, mai mică faţă de
varianta tip, şi nici variantă atenuată, deoarece nu se raportează la varianta tip, nu este
construită pe elementele acesteia. La varianta tip, elementul material constă într-o acţiune, ce
se poate realiza prin două modalităţi distincte: urmărirea repetată a unei persoane,
respectivsupravegherea repetată a locuinţei, locului de muncă, sau altui loc frecventat de o
persoană. Pentru a se realiza caracterul repetat este suficient să existe o a doua acţiune de
urmărire sau supraveghere. Latura obiectivă este întregită prin două condiţii negative ataşate
elementului material (indiferent de modalitatea lui). O primă condiţie este ca fapta să se
realizeze fără drept, adică să nu existe o dispoziţie legală care să permită urmărirea ori
supravegherea. Nu este îndeplinită această condiţie, spre exemplu, în cazul în care se
derulează activităţi operative specifice urmăririi penale, sau activităţi operative specifice
culegerii de informaţii, în baza legii privind securitatea naţională. A doua condiţie se referă la
inexistenţa unui interes legitim. Interesul legitim poate fi privat (legat de realizarea unui drept
subiectiv) sau public (legat de respectarea ordinii de drept şi a drepturilor fundamentale). Nu
este îndeplinită această condiţie, deoarece există un interes legitim (privat), în cazul în care,
spre exemplu, părintele urmăreşte sau supraveghează pe copilul său minor, în exercitarea
dreptului la educaţie. De asemenea, nu este îndeplinită condiţia, deoarece există un interes
legitim (public), în cazul în care, spre exemplu, jurnalistul urmăreşte sau supraveghează o
persoană, în cadrul unei anchete de presă, ce vizează obţinerea unor informaţii de interes
public. La varianta specială, elementul material constă tot într-o acţiune, ce se poate realiza în
două modalităţi: efectuarea de apeluri telefonice sau efectuarea de comunicări prin
mijloace de transmitere la distanţă. Apelurile telefonice se referă atât la reţelele fixe, cât şi
la reţelele de telefonie mobilă. Comunicările prin mijloace de transmitere la distanţă se referă
la o gamă largă de posibilităţi tehnologice, în principal cele legate de utilizarea internetului (e-
mail, programe speciale de transmitere audio, video, audio-video, reţele de socializare etc.).
Condiţia ataşată elementului material este ca frecvenţa sau conţinutul apelurilor sau
comunicării să fie deosebite, astfel încât să cauzeze temere unei persoane. De fapt,urmarea
imediată în cazul ambelor variante este lezarea libertăţii morale a persoanei prin cauzarea unei
stări de temere. Spre deosebire de ameninţare, unde urmarea este o stare de pericol, în cazul
hărţuirii urmarea imediată este, aşadar, un rezultat. Diferenţa este firească, având în vedere că
în cazul ameninţării mesajul de pericol este explicit şi, ca atare, el este nociv în sine, pe când
la hărţuire mesajul de pericol este doar sugerat, este insidios şi, ca atare, el este nociv doar în
măsura în care, prin insistenţă sau consistenţă, îşi produce efectul (cauzează o temere). Din
această perspectivă, a diferenţei între ameninţare şi hărţuire, este importantă şi menţiunea
finală de la alin. (2): „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”. Precizarea vizează în
special infracţiunea de ameninţare (pentru care este prevăzută o sancţiune mai severă). Astfel,
dacă în cadrul apelurilor telefonice sau în cadrul celorlalte tipuri de comunicări, mesajul de
pericol devine explicit şi se referă la comiterea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare,
fapta va fi încadrată la infracţiunea de ameninţare. La fel de bine, hărţuirea poate fi „debutul”
unui eventual şantaj. Vinovăţia, în ambele variante, este cerută sub forma intenţiei, în ambele
modalităţi, directă sau indirectă. Altfel spus, autorul prevede că acţiunile sale vor produce o
stare de temere victimei şi fie urmăreşte, fie doar acceptă acest rezultat. În cazul acestei noi
infracţiuni practica va avea un rol deosebit de important. În timp, jurisprudenţa va determina
criteriile pe baza cărora se va putea stabili în ce măsură anumite conduite se încadrează sau nu
în tiparele acestei noi infracţiuni.
Art. 209
Sclavia
Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
Precedent legislativ. Infracţiunea de sclavie era prevăzută sub aceeaşi denumire marginală,
cu un conţinut şi sancţiuni identice, în art. 190 C.pen. din 1968. Păstrându-se aceleaşi limite
de pedeapsă, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii. Singura deosebire, formală, apare la
nivel de tehnică legislativă, în sensul că, spre deosebire de textul precedent, textul actual nu
mai cuprinde dispoziţii privind sancţionarea tentativei. Aceste dispoziţii se regăsesc însă la
sfârşitul capitolului, într-un articol distinct, care reglementează regimul tentativei pentru toate
infracţiunile din categoria traficului şi exploatării persoanelor vulnerabile. Astfel, potrivit
dispoziţiilorart. 217 C.pen., printre altele, tentativa la infracţiunea de sclavie se pedepseşte.
Fiind vorba despre reglementări identice, nu se pune, nici măcar la nivel teoretic, problema
situaţiilor tranzitorii. Incriminarea sclaviei are un rol preponderent simbolic. Primele
convenţii internaţionale care au condamnat sclavia şi au interzis traficul de sclavi au apărut
încă din secolul al XIX-lea. Aderând la diferitele tratate şi convenţii internaţionale pe această
temă, România a incriminat sclavia încă din perioada interbelică; în Codul penal din 1936
fapta era prevăzută la art. 491. Infracţiunea a fost preluată în termeni asemănători în Codul
penal din 1968. Utilitatea incriminării a fost justificată prin aceea că, „dacă sclavia şi traficul
de sclavi nu ar fi incriminate, făptuitorii unor astfel de activităţi comise în străinătate ar găsi
un refugiu pe teritoriul ţării noastre şi ar scăpa în acest fel de răspundere penală” (Explicaţii
III, ed. a II-a, 2003, p. 281). Incriminarea sclaviei se menţine şi în prezent, mai mult ca o
dovadă de aderare a statului român la principiile generale privind respectarea drepturilor
fundamentale ale omului, decât ca o reală necesitate de ordin represiv. În practica judiciară
contemporană nu au fost semnalate cazuri de comitere a acestei infracţiuni. În acest context,
examenul teoretic realizat deja în mod pertinent în doctrină (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p.
280-285) face inutilă o analiză a infracţiunii. Având în vedere că fenomenul criminal actual
cuprinde unele conduite ce pot fi caracterizate drept „forme moderne de sclavie”, trebuie
precizat că există unele fapte de încălcare gravă a libertăţii persoanei, ce pot avea o aparenţă
de suprapunere cu sclavia. Aceste fapte vizează traficul de persoane şi, nu întâmplător, au fost
aduse de legiuitor în noul Cod şi au fost aşezate în continuarea infracţiunii de sclavie.
Art. 210
Traficul de persoane
(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în
scopul exploatării acesteia, săvârşită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de
vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Traficul de persoane săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
(3) Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Traficul de persoane nu a figurat ca atare în vechiul Cod penal. Fapta
era incriminată, alături de alte infracţiuni specifice, în art. 12 din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane (M.Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001).
Aducerea în Cod a infracţiunilor din această categorie a fost urmată, fireşte, de abrogarea
articolelor corespunzătoare din legea specială (prin art. 94 pct. 2 din Legea nr. 187/2012).
Este important de precizat că la elaborarea Proiectului de Cod penal, în momentul în care au
foste preluate infracţiunile din legea specială, au fost avute în vedere şi reglementările
europene şi internaţionale în materie: Decizia-cadru nr. 202/629/JAI, în vigoare la data
respectivă; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate
adoptată în anul 2000; Convenţia Consiliului Europei privind combaterea traficului de
persoane adoptată la data de 3 mai 2005 şi ratificată de România prin Legea nr. 300/2006
(M.Of. nr. 622 din 19 iulie 2006). Mai mult, se poate constata că dispoziţiile din Codul penal
privind traficul de persoane, deşi au fost adoptate în anul 2009, sunt compatibile cu
prevederile Directivei UE 2011/36 din 5 aprilie 2011, privind prevenirea traficului de
persoane şi combaterea acestui fenomen. Explicaţia este dată de faptul că atât Codul, cât şi,
ulterior, Directiva au folosit aceleaşi surse de inspiraţie legislativă, respectiv convenţiile
menţionate anterior (a se vedea pe larg, în acest sens, V. Cioclei, Infracţiunile contra persoanei
în Noul Cod penal…, loc. cit., p. 686, 687). Revenind la infracţiunea de trafic de persoane,
este de menţionat că dispoziţiile noului Cod penal nu aduc modificări esenţiale în raport cu
incriminarea din legea specială. Textul a fost mai bine structurat şi corelat cu alte infracţiuni.
S-a renunţat la varianta agravată ce privea fapta comisă de două sau mai multe persoane
împreună, deoarece aceasta este suplinită prin circumstanţa agravantă din Partea generală [art.
77 lit. a) C.pen.]. S-a renunţat, de asemenea, la variantele agravate ce priveau producerea unui
rezultat mai grav decât cel urmărit (vătămarea corporală, decesul victimei), urmând ca în
aceste cazuri să opereze regulile privind concursul de infracţiuni.
2. Situaţii tranzitorii. În privinţa variantei tip a infracţiunii, art. 210 alin. (1), ce corespunde
în linii generale variantei tip a vechiului text, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, nu se
pune problema situaţiilor tranzitorii deoarece limitele de pedeapsă au fost păstrate. În privinţa
variantei agravate, respectiv fapta comisă de un funcţionar public, ce are corespondent în art.
12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 678/2001, legea nouă este mai favorabilă deoarece prevede o
maximă mai redusă (12 ani în loc de 15). Prin urmare, cu privire la varianta agravată, în
ipoteza art. 5 C.pen. se vor aplica dispoziţiile noului Cod penal, iar pedeapsa închisorii nu va
putea depăşi 12 ani. La acest maxim se vor reduce toate pedepsele definitive mai mari, în
ipoteza prevăzută de art. 6 C.pen.
3. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune, într-una din cele cinci
modalităţi prevăzute de textul incriminator: recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea
sau primirea unei persoane.Recrutarea unei persoane presupune identificarea (selectarea)
unei persoane şi atragerea, câştigarea acesteia pentru o anumită activitate. Există recrutare,
spre exemplu, în ipoteza în care inculpata abordează victimele în diverse localuri, sub
pretextul de a le oferi locuri de muncă în străinătate (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr.
1773/2008, www.legalis.ro). Recrutarea poate fi directă, dar şi indirectă, poate include metode
şi tehnici diverse (a se vedea pe larg, cu exemple din practică, G.C. Zaharia, Traficul de
persoane, op. cit., 2012, p. 52, 53). Transportarea unei persoane presupune deplasarea
acesteia dintr-un loc în altul, în interiorul ţării sau în alt stat, folosind în acest scop orice
mijloc de deplasare (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 53, cu referire la
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1878/2010, www.legalis.ro). Transferarea unei persoane
presupune, ca şi în cazul transportării, deplasarea persoanei dintr-un loc în altul, cu diferenţa
că, în cazul transferului, locul iniţial în care se află victima este, deja, sub controlul altei
persoane. Există transfer, spre exemplu, atunci când victima este deplasată de la o adresă la
alta, dar rămâne sub controlul aceluiaşi traficant. Există transfer şi în ipoteza în care victima
este trecută de la un traficant la altul, în cadrul unei înţelegeri („tranzacţii”) dintre aceştia.
Adăpostirea unei persoane presupune asigurarea unui loc de şedere temporară pentru
aceasta, într-un spaţiu care poate să fie, sau nu, tipic pentru locuire. Termenul adăpostirea
înlocuit termenul de găzduire folosit de art. 12 alin. (1) din legea specială, un termen
impropriu şi aflat în dezacord cu prevederile internaţionale în materie, după cum, pe bună
dreptate, s-a subliniat în doctrină (a se vedea, pe larg, G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op.
cit., 2012, p. 299 şi urm.). Primirea unei persoane, în sensul textului incriminator, presupune
o preluare fizică a persoanei, combinată cu asumarea exercitării influenţei şi controlului
asupra acesteia. „Elementul material se realizează prin primire, în situaţia în care inculpatul a
cumpărat-o pe partea vătămată, plătind o sumă de bani pentru aceasta” (G.C. Zaharia,
Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 55 cu referire la I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
5502/2004, www.legalis.ro). Latura obiectivă a infracţiunii este întregită prin stabilirea unor
condiţii esenţiale, alternative, ce sunt ataşate elementului material. Altfel spus, pentru
existenţa infracţiunii, elementul material, în oricare din modalităţile lui, trebuie să se realizeze
în vreuna din ipotezele prevăzute expres de textul incriminator: a) prin constrângere, răpire,
inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) prin oferirea,
darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului
persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Este de observat că, în unele cazuri, prin
realizarea condiţiei esenţiale, traficul de persoane devine o infracţiune complexă. Astfel, în
ipoteza constrângerii, traficul de persoane va absorbi, după caz, infracţiunea de ameninţare,
lovirea sau alte violenţe, ori lipsirea de libertate. Şi în ipoteza răpirii, traficul de persoane va
absorbi lipsirea de libertate [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 1/2008, www.scj.ro]. În
ce priveşte inducerea în eroare, trebuie observat că această condiţie înlocuieşte două ipoteze
din textul fostului art. 12 alin. (1), respectiv frauda şi înşelăciunea. Opţiunea legiuitorului este
corectă. Pe de o parte, noţiunea de fraudă se înscrie în conceptul mai larg de inducere în
eroare. Pe de altă parte, inducerea în eroare, ca element material al înşelăciunii, este o condiţie
suficientă; nu este necesar să se întrunească şi celelalte elemente ale infracţiunii de
înşelăciune, cum ar fi, spre exemplu, crearea unei pagube. Prin urmare, această ipoteză din
noua incriminare nu mai reprezintă o infracţiune complexă. Poate exista trafic de persoane
prin inducere în eroare, fără să fie necesar să existe şi o infracţiune de înşelăciune (absorbită).
Trebuie precizat că sub imperiul vechiului text, când utilizarea termenului înşelăciune dădea
infracţiunii un caracter complex, practica a confirmat teza absorbţiei (I.C.C.J., Secţia penală,
deciziile nr. 4001/2008 şi nr. 3414/2008, apud G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit.,
2012, p. 62). Cu toate acestea, de regulă, existenţa înşelăciunii era prezumată prin simpla
existenţă a inducerii în eroare. La un examen riguros, multe fapte ar fi rămas în afara sferei de
aplicare a incriminării. Din această perspectivă apreciez că modificarea adusă textului prin
noul Cod penal este binevenită. În privinţa celorlalte condiţii, ele se regăseau sub aceeaşi
formă şi în vechiul text, iar ipotezele concrete corespunzătoare lor au fost, de regulă,
identificate corect în jurisprudenţă (în acest sens, pentru exemple din practica judiciară, a se
vedea G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 62-65).
4. Vinovăţia cerută de legiuitor pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane este intenţia
în modalitateadirectă. Fapta se comite în scopul exploatării unei persoane. Noţiunea de
exploatare a unei persoane este definită în art. 182 C.pen., în următorii termeni: „Prin
exploatarea unei persoane se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea
de servicii, în mod forţat; b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de
lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări
pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de
exploatare sexuală;d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de organe, ţesuturi sau
celule de origine umană, în mod ilegal”. Din definiţia exploatării rezultă că aceasta reprezintă,
inevitabil, o atingere adusă libertăţii fizice sau morale a persoanei. Având ca scop exploatarea
persoanei, cel care comite fapta urmăreşte implicit (nu doar acceptă) punerea în pericol a
libertăţii acesteia (ceea ce coincide cu urmarea imediată a infracţiunii). Este unul din cazurile
în care scopul califică intenţia, indicând modalitatea directă a acestei. În practică, situaţiile
cele mai frecvente de exploatare vizează executarea unei munci, practicarea prostituţiei sau a
cerşetoriei. Astfel, s-a decis că există scopul exploatării, spre exemplu: în cazul în care
victimele au fost racolate şi transportate în altă ţară pentru a fi supuse la executarea unor
munci, cu încălcarea normelor legale privind salarizarea, condiţiile de muncă, durata
programului etc.; în cazul în care victimele au fost recrutate şi transportate în străinătate sub
pretextul oferirii unui loc de muncă, iar la destinaţie au fost obligate la practicarea prostituţiei;
în cazul în care, sub pretextul găsirii unor slujbe, victimele au fost transportate în altă ţară,
unde au fost obligate să cânte pe străzi şi să cerşească (în acest sens a se vedea, în ordine:
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3361/2008;I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 827/2009;
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 924/2006, apud G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op.
cit., 2012, p. 74, 79, 80).
5. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trafic de persoane se consumă în momentul în care se
realizează elementul material în oricare din modalităţile prevăzute de legiuitor. Dacă se
realizează succesiv mai multe modalităţi ale elementului material asupra unei persoane, spre
exemplu aceasta este recrutată şi apoi transportată, fapta se consumă în momentul realizării
primei modalităţi a elementului material. Pluralitatea de modalităţi ale elementului material,
exercitate asupra aceleiaşi persoane, nu duce la pluralitate de infracţiuni. Tentativa este
posibilă şi se pedepseşte, conform dispoziţiilor art. 217 C.pen. Cu excepţia recrutării, celelalte
modalităţi ale elementului material (transportarea, transferarea, adăpostirea şi primirea)
presupun o prelungire în timp, ceea ce face ca, în aceste cazuri, infracţiunea să aibă formă
continuă şi, deci, un moment al epuizării. În legătură cu forma continuată este de amintit că,
în baza vechii reglementări, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii
în sensul că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii
de loc şi timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni
aflate în concurs [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. XLIX/2007]. Trebuie subliniat că
această dezlegare şi-a pierdut valabilitatea, în condiţiile în care conform dispoziţiilor noului
Cod, una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este unicitatea subiectului
pasiv [art. 25 alin. (1) C.pen.]. Infracţiunea poate avea şi formă continuată, dacă acţiunile de
traficare se realizează la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii, faţă de aceeaşi
victimă.
6. Varianta agravată. Singura variantă agravată, care a „supravieţuit” din textul anterior [art.
12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 678/2001], are la bază un subiect activ calificat, respectiv
funcţionarul public. Este de precizat că această variantă lipsea din versiunea iniţială a noului
Cod penal. Ea a fost introdusă prin art. 245 pct. 21 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în
aplicare a noului Cod. Noţiunea de funcţionar public este explicată de art. 175 C.pen. Pentru
existenţa agravantei nu este suficient ca subiectul activ să facă parte din categoria
funcţionarilor publici; este necesar, în plus, ca acesta să se afle în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, în momentul comiterii faptei.
7. Consimţământul victimei. Alineatul final al art. 210 reprezintă o dispoziţie de excludere a
cauzei justificative a consimţământului victimei. Ca atare, prin excepţie de la regula stabilită
prin art. 22 alin. (1) C.pen., dar în consonanţă cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol, în
cazul traficului, consimţământul victimei nu constituie cauză justificativă. Această excludere,
normală şi necesară având în vedere starea de vulnerabilitate în care se găsesc, de regulă,
persoanele traficate, este în consens cu cerinţele art. 2 parag. 4 din Directiva UE 2011/36,
menţionată anterior.
Art. 211
Traficul de minori
(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul exploatării acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcţionar
public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Consimţământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta de trafic de minori era incriminată în art. 13 din Legea nr.
678/2001, pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Varianta tip a infracţiunii,
art. 211 alin. (1), reia textul vechi, art. 13 alin. (1), cu o singură modificare: termenul găzduire
a fost înlocuit cu cel de adăpostire folosit şi în cazul traficului de persoane. Varianta agravată
de la alin. (2) este corespondenta art. 13 alin. (2), cu diferenţele ce rezultă din modificarea
textului de referinţă, respectiv cel de la traficul de persoane (analizat anterior). Evident, nu
sunt reluate în noua incriminare variantele agravate de la art. 13 alin. (3) şi (4), deoarece nu au
fost reluate nici variantele corespunzătoare ale traficului de persoane, aşa cum a fost
menţionat la examinarea acestei din urmă infracţiuni.
2. Situaţii tranzitorii. În privinţa variantei tip a infracţiunii, art. 211 alin. (1), ce corespunde
variantei tip a vechiului text, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, se poate pune problema
situaţiilor tranzitorii deoarece limitele de pedeapsă au fost reduse. Astfel, în ipoteza art. 5
C.pen. vor fi aplicate dispoziţiile sancţionatorii aleCodului penal. În ipoteza prevăzută de art.
6 C.pen., orice pedeapsă definitivă mai mare de 10 ani se va reduce la acest nou maxim (sub
imperiul legii speciale maximul era de 15 ani). În privinţa variantei agravate, care corespunde
doar parţial primei variante agravate din vechiul text, legea nouă este mai favorabilă având
limite de pedeapsă reduse. Pentru variantele agravate ce nu se mai regăsesc în noua
reglementare problema situaţiilor tranzitorii trebuie examinată de la caz la caz, în funcţie de
încadrarea ce ar rezulta în noul context.
3. Specificul infracţiunii. Particularitatea esenţială a acestei infracţiuni este dată, fireşte, de
circumstanţierea subiectului pasiv, care este în acest caz minorul, adică persoana având vârsta
sub 18 ani. O altă particularitate importantă vizează conţinutul infracţiunii. Astfel, în varianta
tip, latura obiectivă a infracţiunii este îndeplinită prin simpla realizare a elementului material
de la traficul de persoane (recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire), fără a
mai fi necesară îndeplinirea condiţiilor esenţiale (constrângere, răpire etc.). Din punct de
vedere subiectiv se impune aceeaşi condiţie ca la traficul de persoane, respectiv ca fapta să se
realizeze în scopul exploatării (minorului, în acest caz). În plus, este necesar ca subiectul activ
să aibă cunoştinţă de faptul că victima este o persoană minoră, sau să existe suficiente
elemente, împrejurări, din care să rezulte că este vorba despre un minor. Varianta agravată se
realizează prin raportare la condiţiile esenţiale ce întregesc latura obiectivă a traficului de
persoane, în ipoteza de la alin. (2) teza I, sau prin raportare la varianta agravată de la
infracţiunea de bază, în ipoteza de la alin. (2) teza a II-a. Este de precizat că această a doua
teză, privind fapta comisă de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ca
şi corespondenta agravantă de la traficul de persoane, a lipsit din versiunea iniţială a noului
Cod penal. Ea a fost introdusă prin art. 245 pct. 22 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în
aplicare a noului Cod. Evident, ca şi la traficul de persoane (dar era cu atât mai necesar în
cazul minorului), legiuitorul a prevăzut că nu constituie cauză justificativă, consimţământul
persoanei victimă a traficului. „În ipoteza în care sunt traficate atât persoane minore, cât şi
persoane majore, infracţiunea de trafic de minori se va reţine în concurs cu infracţiunea de
trafic de persoane” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 106 cu referire la
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2226/2009,www.legalis.ro).
Art. 212
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la
prestarea unei munci împotriva voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie era
incriminată înCodul penal anterior prin art. 191, în aceleaşi condiţii. O singură diferenţă,
nesemnificativă, este dată de înlocuirea cuvântului contra cu cuvântul împotriva, în expresia:
împotriva voinţei sale. În ce priveşte pedeapsa, limita maximă a rămas aceeaşi, 3 ani, dar
limita minimă a crescut de la 6 luni la un an. Rezultă că în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen.
vor fi aplicate dispoziţiile sancţionatorii din vechiul Cod, fiind mai favorabile. Maximul fiind
păstrat este exclusă incidenţa art. 6 C.pen.
2. Aspecte generale. Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie este o expresie
a garantării prin mijloace penale a dispoziţiilor constituţionale, precum şi a aderării României,
în anul 1957, la Convenţia internaţională privind munca forţată sau obligatorie, încheiată în
anul 1930 (a se vedea Loghin/Filipaş 1983, p. 66). Conform art. 42 alin. (1) din Constituţia
României, munca forţată este interzisă. Tot art. 42, în alineatul al doilea, stabileşte
împrejurările în care o persoană are obligaţia de a presta anumite activităţi, fără ca acestea să
fie considerate muncă forţată: „a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum
şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b)
munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”. Ca şi în cazul
sclaviei, incriminarea supunerii la muncă forţată sau obligatorie are un rol preponderent
simbolic. În practică, faptele de acest gen constituie, de regulă, infracţiunea de trafic de
persoane. Am identificat un singur exemplu de supunere la muncă forţată sau obligatorie în
jurisprudenţa recentă. Astfel, într-o decizie a Curţii de Apel Timişoara s-a hotărât că: „fapta
inculpatului de a constrânge partea vătămată să efectueze o activitate contrar voinţei sale
(respectiv de a o obliga pe aceasta să-l însoţească pe o distanţă de 250 metri şi a-i cere să îi
cosească iarba şi apoi să o încarce într-o căruţă) nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 C.pen., ci se încadrează
în norma incriminatoare prevăzută de art. 191 C.pen., întrunind elementele constitutive ale
infracţiunii de supunere la muncă forţată sau obligatorie” (C.A. Timişoara, Secţia penală,
decizia nr. 73 din 20 ianuarie
2011,http://portal.just.ro/59/Lists/Jurisprudenţa/DispForm.aspx?ID=638 conform
www.juridice.ro, consultat la 20 iulie 2013).
Art. 213
Proxenetismul
(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a
realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de proxenetism era prevăzută la
art. 329 din vechiulCod penal şi făcea parte din Titlul IX, „Infracţiuni care aduc atingere unor
relaţii privind convieţuire socială”, Capitolul IV, „Alte infracţiuni care aduc atingere unor
relaţii privind convieţuirea socială”. Aducerea incriminării în titlul destinat protecţiei
persoanei, printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile este
firească, în contextul restabilirii ierarhiei valorilor protejate de care am mai amintit. Altfel
spus, libertatea persoanei primează în faţa relaţiilor de convieţuire socială. Varianta tip a
infracţiunii a reluat varianta tip din vechiul Cod cu unele modificări clarificatoare, de ordin
semantic: determinarea în loc de îndemnul; obţinerea de foloase patrimoniale, în loc de
tragerea de foloase; una sau mai multe persoane în loc de o persoană (cu referire la
practicarea prostituţiei). Limitele de pedeapsă au rămas neschimbate pentru această variantă
tip, deci problema situaţiilor tranzitorii este exclusă. Varianta agravată de la alin. (2) a preluat
din vechiul text doar teza constrângerii, înlăturând recrutarea şi traficul de persoane în scopul
prostituţiei, pentru a evita suprapunerea cu infracţiunea de trafic de persoane. Sub imperiul
vechii reglementări, această suprapunere a generat soluţii divergente, ce au necesitat
intervenţia instanţei supreme printr-un recurs în interesul legii (I.C.C.J., Secţiile Unite,
Decizia nr. XVI/2007, www.scj.ro). Sancţiunea pentru această variantă agravată rămâne
aceeaşi cu cea din vechiul Cod, ceea ce face ca în ipoteza coincidentă a constrângerii să nu
existe situaţii tranzitorii. Varianta agravată de la alin. (3), ce se referă la fapta comisă asupra
unui minor, are corespondent în prima teză a alin. (3) din vechea reglementare. Pedepsele din
noua reglementare sunt mai blânde şi, în situaţiile tranzitorii, aceasta este legea mai
favorabilă. S-a renunţat la teza a doua din vechea reglementare a alin. (3) – dacă fapta
prezintă un alt caracter grav – deoarece era vagă şi, oricum, poate fi suplinită, dacă este cazul,
prin reţinerea unui concurs de infracţiuni.
2. Elementul material. La infracţiunea de proxenetism, elementul material constă într-o
acţiune ce se poate realiza în trei modalităţi distincte: determinarea practicării prostituţiei;
înlesnirea practicării prostituţiei; obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării
prostituţiei de către una sau mai multe persoane. Acţiunea de determinare reprezintă în fapt o
instigare (a se vedea comentariul art. 47), iar acţiunea de înlesnire reprezintă practic o
modalitate a complicităţii (a se vedea comentariul art. 48), cu diferenţa că, în acest caz, fapta
determinată sau înlesnită, prostituţia, nu (mai) reprezintă infracţiune. Acţiunea de obţinere de
foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei presupune perceperea (primirea) unor
sume de bani sau a altor valori, din cele încasate ca preţ al actelor sexuale întreţinute de
persoana (persoanele) care se prostituează. Concret, este vorba, de regulă, despre taxa pe care
proxenetul o încasează de la prostituată, şi care poate reprezenta fie un procent din suma
încasată de la client, fie chiar întreaga sumă. În vechiul Cod penal, prostituţia era incriminată
prin art. 328. Infracţiunea era depăşită, atât din punct de vedere tehnico-juridic, în sensul că
textul conţinea erori şi lacune, cât şi din perspectiva realităţii sociale, în sensul că faptele erau
tolerate, în marea majoritate a cazurilor. În acest context, legiuitorul noului Cod penal a optat
pentru dezincriminarea prostituţiei. Cu toate acestea, având în vedere necesitatea reprimării
proxenetismului şi ţinând cont de faptul că acesta este indisolubil legat de „comerţul sexual”,
practicarea prostituţiei a trebuit să fie definită în Cod. Astfel, conform alin. (4) al art. 213:
„Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în
scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul”. Se poate observa că spre
deosebire de definiţia din vechiul Cod, care făcea referire la „fapta persoanei care îşi procură
mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop
raporturi sexuale cu diferite persoane (s.n.)”, noua definiţie este mult mai realistă şi mai
corectă din punct de vedere tehnic. Sunt avute în vedere actele sexuale, nu doar raportul
sexual, iar condiţia procurării mijloacelor de existenţă (adică persoana respectivă să nu aibă şi
alte venituri, să nu fie angajată, spre exemplu), a fost eliminată. Se păstrează caracterul repetat
al actelor ce conduc la prostituţie, precum şi necesitatea existenţei unor clienţi diferiţi (acte
sexuale cu diferite persoane). Prin urmare, pentru a exista prostituţie trebuie să existe cel puţin
două acte sexuale, cu două persoane diferite, în schimbul unor foloase patrimoniale.
3. Variante. O primă variantă agravată, cea prevăzută la alin. (2), are ca element
circumstanţial utilizarea constrângerii, fie pentru a determina iniţial o persoană la practicarea
prostituţiei, fie pentru a o determina să continue această activitate. Noţiunea de constrângere
include o componentă fizică şi una morală, fiind valabile şi în acest caz explicaţiile formulate
cu prilejul analizei infracţiunii de şantaj. Este de semnalat faptul că la această variantă
(singura din cadrul infracţiunii) tentativa se pedepseşte, conform art. 217 C.pen. Cea de a
doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3), are la bază un subiect pasiv circumstanţiat,
respectiv ipoteza în care actele de proxenetism sunt comise faţă de un minor, respectiv o
persoană cu vârsta sub 18 ani. Această agravantă se raportează atât la varianta tip, cât şi la
prima variantă agravată.
4. Distincţia faţă de infracţiunile de trafic. Deşi unul dintre obiectivele modificărilor
intervenite în incriminarea proxenetismului prin noul Cod a fost evitarea suprapunerilor cu
infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, există în continuare suficient de multe
asemănări între aceste texte, încât se impun unele precizări. Trei ipoteze pot să apară, în
principiu: A) În ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. 213, când persoana practică de bunăvoie
prostituţia, se va reţine infracţiunea de proxenetism, chiar dacă în cauză apar şi elemente
specifice traficului, spre exemplu proxenetul este cel care recrutează persoana, sau îi asigură
transportul, sau o adăposteşte. În acest caz nu sunt realizate elementele constitutive ale
traficului deoarece lipseşte exploatarea, care presupune obligarea la practicarea prostituţiei
[art. 182 lit. c)]. B) În ipoteza de la alin. (2), când fapta se realizează prin constrângere, există
proxenetism, dacă nu se realizează şi una din modalităţile elementului material de la trafic
(recrutare, transport etc.). În cazul în care se realizează şi una din aceste modalităţi, fapta va
reprezenta trafic de persoane, proxenetismul fiind absorbit în această infracţiune. Soluţia se
impune deoarece constrângerea echivalează cu obligarea la prostituţie şi, astfel, condiţia
exploatării se realizează. În această ipoteză, raţionamentul este valabil şi dacă victima este o
persoană minoră, cu diferenţa că, în loc de trafic de persoane se va reţine trafic de minori. C)
În ipoteza în care victima este o persoană minoră, dar lipseşte constrângerea, trebuie avut în
vedere gradul de maturitate psihică al acesteia. Atunci când este vorba despre un minor cu
vârstă ceva mai ridicată (peste 16 ani, spre exemplu) şi se constată că are discernământul
necesar reprezentării faptelor, raţionamentul din prima ipoteză este valabil: se va reţine
infracţiunea de proxenetism [art. 213 alin. (1) şi (3)], chiar dacă apar şi elemente de trafic,
deoarece lipseşte exploatarea (care presupune obligarea). Atunci când persoana minoră are o
vârstă fragedă (sub 14 ani, spre exemplu) şi se constată imaturitatea psihică a acesteia
(inexistenţa discernământului), dacă apar elemente de trafic (recrutare, transport etc.) fapta va
fi încadrată la trafic de minori, mai exact art. 211 alin. (2) prin raportare la art. 210 alin. (1) lit.
b) – „profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de
vădită vulnerabilitate a acelei persoane”. Într-o astfel de situaţie exploatarea există deoarece
lipsa discernământului presupune că un eventual acord de voinţă este viciat şi, ca atare,
obligarea la prostituţie este prezumată.
Art. 214
 Exploatarea cerşetoriei
(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori
psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau
beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte;
b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei este nou
apărută înCodul penal. Introducerea acestei infracţiuni trebuie pusă în legătură cu opţiunea
legiuitorului de a renunţa la incriminarea faptei de bază, respectiv cerşetoria, prevăzută la art.
326 C.pen. din 1968. Această schimbare de optică represivă este logică şi binevenită; cei care
cerşesc sunt de regulă victime şi, în locul reprimării acestor persoane exploatate, este mai
important să fie sancţionaţi cei care profită de pe urma lor. Infracţiunea de exploatare a
cerşetoriei a avut un corespondent parţial în infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Incriminarea din legea
specială, în varianta tip, se referea la „îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către
un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor” (cu
pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani); în varianta specială era prevăzută „recrutarea ori
constrângerea unui minor la cerşetorie” (cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani), iar varianta
agravată, care se raporta la ambele variante precedente, sancţiona mai sever fapta „săvârşită
de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului” (cu pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani,
prin raportare la varianta tip, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani, prin raportare la varianta
specială). Art. 132 din Legea nr. 272/2004a fost abrogat prin dispoziţiile art. 148 din Legea
nr. 187/2012. În măsura în care se păstrează corespondenţa între incriminări, atât pentru
varianta tip, cât şi pentru variantele agravate, dispoziţiile din noul Cod penal sunt mai
favorabile şi acestea se vor aplica în cazul situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune ce poate fi
realizată în două modalităţi alternative. O primă modalitate este aceea de a determina o
persoană vulnerabilă (minor sau persoană cu dizabilităţi) să apeleze în mod repetat la mila
publicului pentru a cere ajutor material. Apelul repetat la mila publicului pentru a cere
ajutor material corespunde de fapt cu definiţia cerşetoriei din vechiul Cod (art. 326).
Observăm, astfel, că ceea ce se sancţionează corespunde, în realitate, cu o instigare la
cerşetorie (deşi cerşetoria, aşa cum am arătat, a fost dezincriminată). A doua modalitate se
referă la fapta persoanei dea beneficia de foloase patrimoniale, de pe urma activităţii de
cerşetorie realizată de persoana vulnerabilă menţionată expres de legiuitor. Este de subliniat
că circumstanţierea subiectului pasiv al infracţiunii reprezintă în acelaşi timp o condiţie
esenţială a laturii obiective. Concret, dacă instigarea la cerşetorie, sau obţinerea de beneficii în
urma cerşetoriei se realizează faţă de un major sau faţă de o persoană ce nu prezintă
dizabilităţi, fapta nu reprezintă infracţiune. Fapta se comite cu intenţie. Existenţa vinovăţiei
presupune ca subiectul activ să cunoască, sau să aibă toate datele necesare pentru a cunoaşte
situaţia persoanei care cerşeşte, respectiv starea de minoritate sau existenţa unei dizabilităţi
fizice ori psihice.
3. Distincţia faţă de infracţiunile de trafic. Există unele asemănări între exploatarea
cerşetoriei şi infracţiunile de trafic analizate anterior, împrejurare ce necesită unele precizări.
În cazul variantei tip a infracţiunii de exploatare a cerşetoriei, dacă se apreciază că minorul
are discernământ, sau dacă dizabilităţile persoanei nu afectează discernământul acesteia (sunt
pur fizice), fapta va reprezenta infracţiunea de exploatare a cerşetoriei, chiar dacă intervin
elemente caracteristice traficului (recrutare, transport etc.) deoarece nu este realizată condiţia
exploatării prevăzută de art. 182 lit. d), respectiv obligarea la practicarea cerşetoriei. În cazul
aceleiaşi variante tip, dacă se constată că minorul sau persoana cu dizabilităţi nu prezintă
discernământ şi apar elemente ale traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui, după
caz, trafic de persoane, prevăzută de art. 210alin. (1) lit. b) – „profitând de imposibilitatea de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane”,
sau trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (2) cu referire la art. 210 alin. (1) lit. b). Într-o
astfel de situaţie exploatarea există deoarece lipsa discernământului presupune că un eventual
acord de voinţă este viciat şi, ca atare, obligarea la cerşetorie este prezumată. În cazul
variantei agravate de laart. 214 alin. (2) lit. a) raţionamentele de mai sus, bazate pe distincţia
dată de existenţa sau inexistenţa discernământului, îşi menţin valabilitatea. În cazul variantei
agravate de la art. 214 alin. (2) lit. b), când fapta este comisă prin constrângere, dacă intervin
şi elemente specifice traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui, după caz, trafic de
minori sau trafic de persoane. Soluţia se impune deoarece constrângerea echivalează cu
obligarea la practicarea cerşetoriei şi, astfel, se realizează condiţia exploatării prevăzută de art.
182 lit. d).
Art. 215
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie
Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila
publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Ca şi infracţiunea precedentă, folosirea unui
minor în scop de cerşetorie trebuie privită în contextul şi prin prisma raţiunilor care au stat la
baza dezincriminării infracţiunii de cerşetorie despre care am amintit mai sus. Gravitatea
faptei de folosire a unui minor în scop de cerşetorie a fost subliniată şi în Expunerea de
motive a Proiectului Codului penal. Pornindu-se de la exemplul femeii care merge la cerşit,
iar pentru a inspira milă publicului ţine un copil cu vârsta de câteva luni în braţe, s-a subliniat
că o astfel de faptă „prezintă un evident pericol, nu doar prin aceea că lezează grav demnitatea
umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de recuzită, dar periclitează sănătatea sau
chiar viaţa minorului, date fiind condiţiile în care acesta este ţinut în timpul cerşitului
(temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie etc.)” (Expunere de motive, p. 34). Ca şi
infracţiunea anterioară, folosirea unui minor în scop de cerşetorie are un corespondent parţial
în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la art. 133. Legea
specială incrimina „fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de
acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material”.
După cum se poate observa, incriminarea din noul Cod penal extinde, în mod justificat, sfera
subiectului pasiv la orice persoană majoră (ce are capacitate de muncă), fără a mai limita
existenţa infracţiunii la fapta comisă de părinte sau de reprezentantul legal. Art. 133 din Legea
nr. 272/2004 a fost abrogat prin dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 187/2012. Situaţiile
tranzitorii pot să apară numai în măsura în care subiectul activ se încadra în calificarea cerută
de textul din legea specială. În aceste situaţii legea nouă este mai favorabilă deoarece limitele
pedepsei sunt reduse faţă de cele prevăzute în legea specială (închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau amendă, faţă de închisoare de la 1 la 5 ani).
2. Conţinutul infracţiunii. În primul rând este de semnalat circumstanţierea subiectului activ.
Acesta trebuie să fie o persoană majoră ce are capacitate de muncă. Fapta nu va putea fi
comisă, deci, nici de minor, nici de persoana invalidă. În acelaşi timp, după cum am anticipat,
spre deosebire de incriminarea anterioară din legea specială, autorul nu mai este individualizat
în persoana părintelui sau a reprezentantului legal al copilului. În ipoteza în care autorul are şi
această calitate, sau are, sub altă formă, în îngrijire minorul, fapta poate intra în concurs cu
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C.pen.). Elementul material al
infracţiunii constă într-o acţiune, respectiv, apelarea la mila publicului. Elementul material
coincide practic cu cel al cerşetoriei din vechiul Cod penal şi constă în „repetarea acţiunii de
apelare la mila publicului concretizată în cererea de ajutor material. A apela la mila publicului
înseamnă a se adresa la diverse persoane într-un mod care să suscite mila acestora. Apelul
poate fi făcut oral, scris, prin gesturi, atitudini etc. Întrucât este vorba de un apel la mila
publicului şi nu la mila unei anumite persoane, acesta trebuie să fie adresat, simultan sau
succesiv, mai multor persoane” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 640). Există trei cerinţe
esenţiale ataşate elementului material pentru întregirea conţinutului obiectiv al infracţiunii:
apelarea la mila publicului trebuie să se facă în mod repetat; apelul trebuie să conţină o cerere
de ajutor material; cel care apelează la mila publicului trebuie să se folosească, în acest scop,
de prezenţa unui minor. Fiind vorba despre o infracţiune de repetare, nu este susceptibilă de
acte preparatorii sau de tentativă. Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au efectuat
repetate acte de cerşetorie, la intervale apropiate, astfel încât să rezulte că nu este vorba despre
un act izolat. Infracţiunea poate avea şi un moment al epuizării, atunci când activitatea
infracţională se prelungeşte după momentul consumării, prin repetarea actelor de cerşetorie (a
se vedea, în acelaşi sens, Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 641).
Art. 216
Folosirea serviciilor unei persoane exploatate
Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care
beneficiarul ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Originea şi raţiunea acestei incriminări, în noul Cod penal, rezultă
explicit din Expunerea de motive a Proiectului: „În urma ratificării de către România a
Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane (prin Legea
nr. 300/2006), a fost introdusă şi o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac obiectul
exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de art. 19 din Convenţie). Spre
exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să primească prin transplant un
organ, ştiind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului de persoane, sau a celui care
acceptă să folosească munca forţată impusă acestor victime” (Expunere de motive, p. 41).
Trebuie adăugat că această incriminare a anticipat şi cerinţele pe care le-a exprimat ulterior
Directiva 2011/36/UE privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea
victimelor acestuia (Ilie/Cioclei 2012, p. 105). Ulterior adoptării Codului, dar înainte de
intrarea lui în vigoare, prin Legea nr. 230/2010, în Legea nr. 678/2001 a fost introdusă o nouă
infracţiune, la art. 141care, fără a folosi denumirea marginală, relua incriminarea din noul
Cod. În acest fel, folosind o expresie oximoronică, putem spune că infracţiunea de folosire a
serviciilor unei persoane exploatate din noul Cod are un „precedent ulterior” în art. 141 din
Legea nr. 678/2001. Atât conţinutul incriminării cât şi sancţiunile sunt identice, astfel încât nu
se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul infracţiunii. Trebuie remarcat, în primul rând, că infracţiunea are un subiect
pasiv circumstanţiat, fiind vorba despre o persoană victimă a traficului de persoane ori a
traficului de minori. Altfel spus, subiectul pasiv coincide cu cel al infracţiunii de trafic de
persoane, respectiv trafic de minori. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o
acţiune, aceea de utilizare a serviciilor ce fac obiectul exploatării unei persoane traficate.
Aceste servicii sunt expres enumerate în art. 182 C.pen., la care textul incriminării face
referire expresă, şi pot consta, spre exemplu, în: executarea unei munci; practicarea
prostituţiei sau manifestări pornografice; practicarea cerşetoriei; prelevarea de organe, ţesuturi
sau celule de origine umană. „Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de folosire a
serviciilor unei persoane exploatate este necesar ca serviciile prestate de victime să reprezinte
o consecinţă directă a activităţii de traficare. Nu se va reţine această infracţiune dacă, spre
exemplu, au încetat actele specifice traficului de persoane sau traficului de minori, precum şi
actele de exploatare faţă de persoana ale cărei servicii sunt utilizate, astfel încât aceasta
acţionează benevol” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 120). Din punct de
vedere subiectiv, fapta se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Pentru existenţa intenţiei
este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că serviciile pe care le utilizează provin de
la victime ale traficului de persoane sau traficului de minori. „Nu este nevoie pentru
îndeplinirea acestei cerinţe ca făptuitorul să cunoască cine a săvârşit faţă de victime aceste
fapte şi nici dacă traficantul răspunde penal (…). Este nevoie ca în momentul în care acesta a
început să folosească serviciile victimelor, să-şi fi dat seama că acestea au fost supuse
traficului de persoane sau traficului de minori” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit.,
2012, p. 121). Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată (a se vedea art. 217 C.pen.). Fapta
se consumă în momentul realizării elementului material, adică în momentul utilizării
serviciilor ce fac obiectul exploatării. Infracţiunea poate avea atât formă continuă, cât şi formă
continuată.
Art. 217
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 209-211 şi art. 213 alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
Precedent legislativ. Spre deosebire de toate celelalte capitole din acest prim Titlu al Codului
penal, unde sancţionarea tentativei este (sau nu) prevăzută la fiecare infracţiune în parte, în
cazul Capitolului VII – Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile – legiuitorul a ales
varianta de utiliza un articol distinct, cu caracter general, prin care să reglementeze regimul
tentativei pentru toate infracţiunile din Capitol. Precedentul legislativ al acestui text trebuie
căutat în fiecare din textele anterioare care au corespondent cu infracţiunile din capitol. Astfel,
se poate constata că, în cazul sclaviei, al traficului de persoane şi de minori, precum şi în
cazul proxenetismului, la care tentativa este pedepsită conform art. 217 C.pen., aceasta formă
a infracţiunii era pedepsită şi în cazul vechilor incriminări corespondente. O singură deosebire
apare în cazul proxenetismului, în sensul că, în timp ce reglementarea actuală prevede
sancţionarea tentativei doar în varianta agravată, de la art. 213 alin. (2), textul art. 329 alin. (5)
C.pen. din 1968 prevedea pedepsirea tentativei, fără distincţie, pentru toate variantele. În
cazul celorlalte infracţiuni, pentru care noul Cod penal nu prevede sancţionarea tentativei,
situaţia era aceeaşi în vechile reglementări, mai mult sau mai puţin corespondente.
Art. 218
Violul
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de
această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală
comise în condiţiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de viol era prevăzută în vechiul Cod penal la art. 197 din
Capitolul III – Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală – al Titlului II, destinat infracţiunilor
contra persoanei. Infracţiunile din acel capitol au suferit, în perioada de după 1989,
numeroase modificări, prin care s-a încercat, pe de o parte, înlăturarea unei concepţii bizare şi
anacronice legată de viaţa sexuală, iar, pe de altă parte, corectarea unor erori de tehnică
legislativă. Toate acele modificări au îndreptat unele erori, dar le-au tolerat pe altele şi au
creat noi confuzii. În contextul respectiv, pentru realizarea unei legiferări clare şi corecte, era
necesară regândirea integrală şi concomitentă a tuturor incriminărilor în materie (V. Cioclei,
Curs 2013, p. 165, 166). Noul Cod penalşi-a asumat această sarcină. Revenind la infracţiunea
de viol, trebuie semnalat că şi în cazul acestei incriminări au fost necesare importante
modificări. Astfel, pentru a pune capăt disputelor şi interpretărilor privind noţiunea de act
sexual de orice natură, legiuitorul a optat pentru o indicare foarte clară a actelor sexuale ce pot
reprezenta elementul material al infracţiunii: raportul sexual, actul sexual oral şi actul sexual
anal. În plus, este adăugată o variantă asimilată, la alineatul al doilea, ce se referă la orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală. Violul incestuos devine infracţiune complexă, prin
varianta agravată care stabileşte ca subiect pasiv: ruda în linie directă, fratele sau sora. Vârsta
până la care se acordă o protecţie specială minorului prin aplicarea variantei agravate a fost
ridicată de la 15 la 16 ani.
2. Situaţii tranzitorii. Pentru violul în varianta tip au fost păstrate aceleaşi sancţiuni ca în
reglementarea anterioară, deci problema situaţiilor tranzitorii este exclusă. Varianta asimilată,
fiind practic o incriminare nouă, nu generează nici ea situaţii tranzitorii. În cazul variantei
agravate de la alin. (2), pentru toate ipotezele care se regăsesc în variantele agravate ale
violului din Codul anterior, legea nouă este mai favorabilă, deoarece prevede sancţiuni mai
puţin severe. În ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen. vor fi aplicate dispoziţiile noului Cod. Pot fi
incidente şi dispoziţiile art. 6 C.pen. Astfel, spre exemplu, dacă în baza dispoziţiilor din
vechiul Cod, pentru un viol comis de două sau mai multe persoane împreună s-a aplicat o
pedeapsă mai mare de 12 ani (se putea aplica o pedeapsă de maxim 18 ani), acea pedeapsă va
fi redusă la noul maxim special, respectiv 12 ani. În cazul variantei agravate de la alin. (3),
când fapta a avut ca urmare moartea victimei, dispoziţiile noului Cod penalsunt de asemenea
mai favorabile, prin prisma limitelor de pedeapsă, şi se vor aplica în ipoteza art. 5 C.pen.Orice
pedeapsă definitivă mai mare de 18 ani, aplicată pentru această variantă în baza vechiului Cod
(se putea ajunge la 25 de ani) se va reduce la această nouă limită maximă (18 ani).
3. Elementul material şi condiţiile ataşate acestuia. Evoluţia în timp a elementului material
al infracţiunii de viol exprimă, în mod condensat, evoluţia concepţiei legiuitorului cu privire
la protecţia libertăţii sexuale, în general, cu privire la toate infracţiunile din această materie. În
textul iniţial al vechiului Cod penal, elementul material al violului era limitat la raportul
sexual, înţeles în sensul de conjuncţie dintre organele sexuale bărbăteşti şi cele femeieşti,
făcându-se astfel deosebirea faţă de celelalte activităţi sexuale incriminate la vremea
respectivă (relaţiile între persoane de acelaşi sex, perversiunile sexuale etc.). În paralel cu
abrogarea şi modificarea altor infracţiuni din capitol, elementul material al violului a fost
modificat, devenind actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex. Noţiunea de act sexual de orice natură a iscat numeroase controverse în doctrină, precum
şi soluţii contradictorii în practică, fiind necesar un recurs în interesul legii pentru dezlegarea
sensului expresiei (pentru amănunte a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 171-174). Noul Cod
penalrezolvă problema exprimând clar şi fără echivoc elementul material al violului. Astfel,
conform noii incriminări, în varianta tip, elementul material al violului constă într-o acţiune
ce se poate realiza în trei modalităţi: raportul sexual; actul sexual oral; actul sexual anal. Toate
cele trei modalităţi presupun acte de penetrare în care se utilizează fie organele sexuale (în
cazul raportului), fie organul sexual (în cazul actului oral sau anal). Această împrejurare
rezultă, între altele, şi din formularea utilizată de legiuitor în cazul variantei asimilate, care se
referă la alte acte de penetrare. Astfel, prin raport sexual se va înţelege conjuncţia dintre
organul sexual masculin şi cel feminin. Evident că, în acest caz, subiecţii sunt de sex diferit,
iar fapta poate fi comisă atât de un bărbat, cât şi de o femeie. Prin act sexual oral se va
înţelege conjuncţia dintre un organ sexual şi cavitatea orală a unei alte persoane indiferent de
sex. În acest caz subiecţii infracţiunii pot fi de sex diferit sau de acelaşi sex. Subiectul activ al
infracţiunii, în această modalitate, poate fi atât persoana care se foloseşte de propriul organ
sexual în realizarea actului, dar şi persoana care se foloseşte de organul sexual al celuilalt
pentru realizarea actului (este, spre exemplu, de multe ori, ipoteza minorilor abuzaţi sexual).
Prin act sexual anal se va înţelege conjuncţia dintre organul sexual bărbătesc şi cavitatea
anală a altei persoane, bărbat sau femeie. Şi în acest caz subiecţii infracţiuni pot fi de sex
diferit sau de acelaşi sex. În varianta asimilată elementul material îl constituie orice alte acte
de penetrare vaginală sau anală. Prin această variantă, legiuitorul a înţeles să completeze
sfera elementului material, acoperind în mod util un vid legislativ, ce împiedica sancţionarea
corespunzătoare a unor fapte grave, îndreptate împotriva libertăţii sexuale a persoanei. Intră în
această categorie de acte, penetrarea vaginală sau anală a victimei cu ajutorul unor segmente
corporale (spre exemplu, degete) sau cu diferite obiecte (a se vedea Expunere de motive, p.
42). Atât pentru varianta tip, cât şi pentru varianta asimilată, condiţia ataşată elementului
material, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii, este ca fapta să se realizeze fără
consimţământul victimei, într-una din cele trei modalităţi alternative indicate prin norma de
incriminare, respectiv, fie prin constrângerea victimei, fie prin punerea în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fie profitând de această stare. În textul anterior, pe lângă
constrângere era indicată doar varianta în care se profita de imposibilitatea victimei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa. Punerea victimei într-o astfel de stare nu era indicată expres,
dar putea fi considerată drept o formă directă sau indirectă de constrângere. Pentru a se risipi
orice dubiu, legiuitorul a adăugat în mod explicit şi această condiţie. Cele trei condiţii sunt,
fireşte, alternative. Constrângerea poate fi de natură fizică sau poate fi de ordin psihic
(constrângere morală). Imposibilitatea de a se apăra indică o stare de vulnerabilitate fizică a
victimei care, din diferite motive (infirmitate, epuizare fizică, imobilizare corporală etc.) este
incapabilă să reacţioneze, să opună rezistenţă făptuitorului. Imposibilitatea de a-şi exprima
voinţa indică o stare de vulnerabilitate psihică a victimei care, din diferite motive (maladie
psihică, stare de beţie sau de intoxicare cu substanţe stupefiante, stare de hipnoză sau somn
profund etc.) nu are reprezentarea exactă a ceea ce i se întâmplă (în acelaşi sens a se vedea
Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 334). Punerea victimei într-una din stările menţionate
presupune o intervenţie activă din partea autorului care prin diverse procedee provoacă o
astfel de stare. A profita de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
presupune ca făptuitorul să se folosească în mod conştient de starea de vulnerabilitate a
victimei. Această folosire reprezintă, de fapt, „o constrângere mijlocită, fiindcă a abuza de o
stare care face imposibilă opunerea înseamnă a realiza în mod insidios o constrângere”
(Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 334). Datorită specificului elementului material şi condiţiei
ataşate acestuia, violul absoarbe lipsirea de libertate în mod ilegal, în afară de cazurile în care
lipsirea de libertate se prelungeşte dincolo de timpul necesar realizării actului sexual, cum s-a
arătat la examinarea art. 205 C.pen.
4. Variantele agravate. Unele elemente circumstanţiale din vechiul text au fost păstrate ca
atare, altele au fost modificate şi, în plus, a apărut un element circumstanţial nou. Astfel,
prima variantă agravată, de la alin. (3), cuprinde şase elemente circumstanţiale: a) Victima se
află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Această ipoteză este
preluată identic din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b)]. Raţiunea agravantei este dată de
relaţia dintre autor şi victimă, o relaţie de dominare, ce conferă făptuitorului o anumită putere
sau influenţă asupra victimei. Astfel de situaţii au la bază fie unele relaţii de serviciu, fie unele
raporturi contractuale, în care făptuitorul are faţă de victimă: „obligaţia de a o îngriji (personal
de îngrijire din instituţii de asistenţă sau angajaţi particulari, în acest scop), ocroti (tutore,
curator, părinte natural sau adoptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi
(personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranţă sau
educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc.)” (Instituţii 2003, p. 335). Se va reţine
agravanta nu numai în ipoteza în care persoana aflată în vreuna din situaţiile de mai sus
acţionează ca autor, ci şi atunci când participă la comiterea faptei ca instigator sau complice.
„Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge
asupra altor participanţi” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 339). b) Victima este rudă în linie
directă, frate sau soră. Această ipoteză este corespondenta parţială a violului comis asupra
victimei membru al familiei din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b1)]. Este de remarcat în
primul rând că, în această variantă, dacă fapta se realizează prin raport sexual, violul incestuos
devine infracţiune complexă. Rezultă astfel, în mod direct, că această faptă absoarbe incestul,
punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest aspect (Expunere
de motive, p. 42). Faţă de reglementarea anterioară, dispare condiţia locuirii sau gospodăririi
împreună, deoarece nu mai este vorba despre o victimă membru al familiei (art. 1491 C.pen.
din 1968). Merită precizat, de asemenea, că spre deosebire de varianta anterioară, soţia nu se
mai regăseşte printre subiecţii pasivi ce atrag starea de agravare; se corectează astfel o
anomalie pe care am semnalat-o la vremea respectivă (V. Cioclei, Curs 2013, p. 178). c)
Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani. Acest element circumstanţial are corespondent parţial
în art. 197 alin. (3) teza IC.pen. din 1968, care se referea la victima care nu a împlinit vârsta
de 15 ani. Se observă o lărgire a sferei de aplicare a elementului circumstanţial, ceea ce este
de natură să acorde o protecţie sporită minorilor victime ale violului. Pentru existenţa
agravantei este necesar ca făptuitorul să cunoască vârsta victimei, sau să fi existat suficiente
elemente care să îi permită să o aprecieze corect. d) Fapta a fost comisă în scopul producerii
de materiale pornografice. Această ipoteză nu are corespondent în textul anterior de la viol.
Ea se regăsea ca variantă agravată la infracţiunea de act sexual cu un minor în vechiul Cod.
Legiuitorul a păstrat agravanta la infracţiunea de act sexual cu un minor în noul Cod, dar, din
identitate de raţiuni privind gravitatea acestei împrejurări, a înţeles să o prevadă şi la viol. e)
Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Această ipoteză corespunde variantei din vechiul
text ce făcea referire la vătămarea corporală gravă, variantă prevăzută la art. 197 alin. (2) lit.
c) C.pen. din 1968. Diferenţa dintre cele două ipoteze se rezumă la diferenţele dintre
vătămarea corporală gravă din vechiul Cod (art. 182) şi vătămarea corporală din actualul Cod
(art. 194), aspecte deja analizate în lucrare (Comentariu art. 194). f) Fapta a fost săvârşită de
două sau mai multe persoane împreună. Ipoteza are corespondenţă totală în varianta prevăzută
în Codul anterior la art. 197 alin. (2) lit. a). Spre deosebire de alte infracţiuni, la care nu a mai
fost preluată din vechile texte această variantă agravată, considerându-se că ea este suplinită
prin dispoziţiile din Partea generală [art. 77 lit. a) C.pen.], la viol legiuitorul a ales să o
păstreze. Opţiunea este dată de gravitatea sporită a faptei, de particularităţile criminologice şi
victimologice ale violului în grup, care necesită o atenţionare prin agravarea faptei, în chiar
textul incriminator. Amintitele particularităţi ale violului fac din această infracţiune, în opinia
mea, o infracţiune „defectivă” de coautorat. Libertatea sexuală a persoanei se manifestă în
raport cu fiecare altă persoană. Fiecare autor al violului comite o faptă unică, pentru că
lezează, individual şi separat de alt autor, libertatea sexuală a victimei. În acest spirit de
respect faţă de libertatea sexuală a persoanei, trebuie să se considere că, în ipoteza în care
două sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte sexuale asupra victimei, chiar
dacă aceste acte diferite se comit simultan, cum ar fi obligarea victimei, concomitent, la un
raport sexual şi la un act sexual oral, fiecare participant va răspunde ca autor al infracţiunii de
viol, în varianta agravată. În această ipoteză, actele de complicitate reciprocă ale făptuitorilor
vor fi absorbite în cele de autorat. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în ipoteza în care făptuitorii
realizează succesiv actele sexuale asupra victimei, sprijinindu-se reciproc (a se vedea, în acest
sens, T.M.B., Secţia a II-a penală, decizia nr. 617/1976,în Repertoriu…1976-1980, p. 405).
Se aplică agravanta şi în cazul în care există mai mulţi autori şi mai multe victime, chiar dacă
fiecare dintre ei a avut raport sexual doar cu una dintre victime, iar faptele s-au consumat în
locuri diferite, dacă iniţial s-au exercitat violenţe asupra tuturor victimelor de către toţi
infractorii. În această ipoteză, temerea insuflată victimelor prin violenţele exercitate de
inculpaţi reduce capacitatea acestora de a se opune, ceea ce intră în logica agravantei (a se
vedea, în acest sens, C.S.J., decizia nr. 1955/1995, www.legalis.ro). Această variantă agravată
nu presupune însă ca toate persoanele care au participat să fi realizat un act sexual asupra
victimei. Se va reţine agravanta şi în ipoteza în care, pe lângă autorul faptei, participă o altă
persoană care, spre exemplu, imobilizează victima. În acest caz autorul va răspunde pentru
viol în varianta agravată, iar participantul pentru complicitate la viol în variantă agravată (a se
vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 295/1976, în Repertoriu…1976-
1980, p. 404). Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), ce se referă la fapta ce
a avut ca urmare moartea victimei, are corespondenţă în varianta prevăzută în vechiul Cod la
art. 197 alin. (3) teza a II-a. Din punct de vedere obiectiv, caracteristica acestei variante este
dată de existenţa unei urmări imediate adiacente, ce constă într-un rezultat mai grav decât cel
urmărit sau acceptat de făptuitor. Din punct de vedere subiectiv, caracteristica variantei este
dată de forma de vinovăţie cu care se comite fapta, respectiv praeterintenţia. În această
variantă făptuitorul exercită violenţele în intenţia de a realiza actul sexual, dar nu
intenţionează uciderea victimei, decesul acesteia fiind urmarea culpei făptuitorului (în acest
sens: C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 522/1999, în C.A.B. 1999, p. 184; P.J.P. III,
p. 91). Atunci când făptuitorul urmăreşte sau acceptă rezultatul mai grav, moartea victimei, se
va reţine un concurs de infracţiuni între viol şi omor calificat, comis pentru a înlesni sau a
ascunde săvârşirea altei infracţiuni (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 216/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 282). În cazul acestei variante agravate,
situaţia care a generat cele mai interesante încadrări în practică şi cele mai aprinse dezbateri în
doctrină este aceea în care survine decesul victimei, dar actul sexual nu se consumă, ci rămâne
în fază de tentativă. Această problemă este rezolvată de legiuitor printr-un text din Partea
generală, art. 36 alin. (3) care prevede că „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. Aşadar, faptul că alin.
(6) al art. 218 se referă la sancţionarea tentativei numai cu referire la primele trei alineate, nu
semnifică o dezincriminare a tentativei la varianta ce priveşte moartea victimei, ci faptul că
legiuitorul a lăsat această variantă sub incidenţa textului din Partea generală, evocat anterior.
Mai trebuie precizat că spre deosebire de vechiul text, această ultimă variantă agravată nu mai
prevede ipoteza sinuciderii victimei. O astfel de ipoteză fie va genera, dacă este cazul, un
concurs de infracţiuni cu determinarea sau înlesnirea sinuciderii, fie va putea fi avută în
vedere în baza unuia dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv art. 74
alin. (1) lit. c) C.pen.
Art. 219
Agresiunea sexuală
(1) Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit
prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori
profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi
atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor
sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Agresiunea sexuală nu a fost incriminată anterior în legislaţia
noastră. Faptele de acest gen puteau fi sancţionate, eventual, în baza textelor referitoare la
protejarea integrităţii corporale (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală). Infracţiunea de
agresiune sexuală a fost concepută de legiuitor în scopul de a asigura o protecţie deplină faţă
de orice acte de natură sexuală, comise prin constrângere sau prin punerea victimei în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
2. Legătura cu infracţiunea de viol. Singura diferenţă dintre viol şi agresiunea sexuală
este dată de elementul material. Spre deosebire de viol, unde, cum s-a precizat mai sus,
elementul material (raportul sau actul sexual) presupune penetrarea, agresiunea sexuală, deşi
implică un act de natură sexuală, acesta se realizează altfel decât prin penetrare. Prin
act de natură sexuală trebuie să se înțeleagă orice act aflat în legătură directă sau
indirectă cu organele sexuale şi cu activitatea acestor organe. Dacă elementul material
diferă, condiţia ataşată acestuia este aceeaşi ca la viol, în sensul că actul sexual de orice natură
trebuie realizat: prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori profitând de această stare. Şi în privinţa variantelor agravate avem o identitate
perfectă între viol şi agresiune sexuală, astfel că sunt valabile explicaţiile date cu privire la
aceste variante în cadrul analizei infracţiunii de viol. Deoarece există posibilitatea ca actele de
agresiune sexuală să fie însoţite de acte specifice violului, pentru a se evita interpretări
diferite, legiuitorul a reglementat expres această situaţie, prin alin. (4): „Dacă actele de
agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art.
218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol”. Astfel, se stabileşte practic regula absorbţiei
actelor de agresiune sexuală în infracţiunea de viol, în cazul în care ambele categorii de acte
se comit cu aceeaşi ocazie. Această absorbţie are loc numai în ipoteza formei consumate a
infracţiunii de viol, nu şi în cazul tentativei. Această interpretare este bazată, în primul
rând, pe un argument de natură logică: ar fi absurd ca o agresiune sexuală la care se adaugă şi
o tentativă la viol să fie sancţionată mai blând (limitele de la viol reduse la jumătate) decât o
agresiune sexuală. Un alt argument rezultă din exprimarea legiuitorului. Dacă ar fi vrut să se
refere şi la tentativă, legiuitorul ar fi folosit expresia săvârşirea infracţiunii de viol sau, cel
puţin, a faptei de viol, astfel încât, prin raportare la art. 174 C.pen., să se înţeleagă atât fapta
consumată, cât şi tentativa. Legiuitorul foloseşte însă expresia „săvârşirea actelor sexuale
prevăzute în art. 218alin. (1) şi alin. (2)”, ceea ce lasă să se înţeleagă că s-a referit la realizarea
efectivă (săvârşirea) a unuia dintre actele de penetrare specifice violului. Din aceste
considerente este clar că doar violul în formă consumată absoarbe agresiunea sexuală. Ce se
întâmplă însă în ipoteza în care actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de o
tentativă la viol? În acest caz, tentativa la viol va intra în concurs cu agresiunea sexuală,
deoarece fapta absorbită, chiar în formă tentată, nu poate fi mai gravă decât fapta absorbantă.
Elementul material al infracţiunii tipice constă în săvârşirea de acte de natură
sexuală, altele decât raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi alte acte de
penetrare vaginală sau anală, care sunt specifice infracţiunii de viol.
Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare,
atingere ori sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale
victimei etc.) ori alte acte nefireşti, concretizate în manifestări aberante ale instinctului
sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea
excitaţiei sexuale nefinalizate*2).
Actele care alcătuiesc elementul material al acestei infracţiuni se produc, de regulă, între
persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, dar se pot produce şi asupra corpului propriu. În
raport cu prevederile art. 219 C. pen., agresiunea sexuală poate consta în practicarea de acte
lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în
afară de ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale, ţinând de psihopatologia
sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală, ce vizează în mod vădit anormalitatea, s-
au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în
provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care
satisfacţia sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice;
vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia,
în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între alte
persoane sau la privirea nudităţii.
Prin săvârşirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmăreşte o satisfacere fără
penetrare a apetitului sexual. Esenţial pentru existenţa acestei infracţiuni este săvârşirea
altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 218, cu alte cuvinte acte care nu
presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub imperiul constrângerii sau al stărilor
asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeaşi împrejurare cu
infracţiunea de viol aşa cum este ea reglementată de art. 218 C. pen., nu se va reţine un
concurs de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Dacă actul de natură sexuală constă în acte de zoofilie sau bestialitate când subiectul activ
(persoana) are relaţii sexuale cu diferite animale, fapta va constitui ultraj contra bunelor
moravuri (art. 375 C. pen.), iar nu agresiune sexuală. În schimb, dacă făptuitorul obligă
victima (o altă persoană) să întreţină relaţii sexuale cu animale, fapta va constitui, după caz,
viol (spre exemplu, un act sexual prin penetrare vaginală realizat de către un câine) sau
agresiune sexuală (act sexual oral realizat cu un câine ori obligarea victimei să masturbeze
câinele).
Art. 220
Actul sexual cu un minor
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se pedepsesc cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta între 13 şi 18
ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei, se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(3) se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă
nu depăşeşte 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actul sexual cu un minor era incriminat în
vechiul Cod penal prinart. 198. Principala modificare a infracţiunii se referă la elementul
material, care coincide cu cel al infracţiunii de viol, în noua ei configuraţie. Limitele de vârstă
până la care se oferă protecţie vieţii sexuale a minorului se păstrează la 18 ani pentru ipoteza
în care un major abuzează de autoritatea sau influenţa sa asupra victimei, respectiv la 15 ani în
celelalte cazuri. O noutate în privinţa vârstei este dată de introducerea unei variante agravate,
în cazul în care minorul nu a împlinit vârsta de 13 ani. Un alt element de noutate îl reprezintă
stabilirea unei diferenţe de vârstă între partenerii actului sexual, diferenţă ce trebuie să
depăşească 3 ani pentru ca fapta să poată fi sancţionată. Prin această prevedere se îndreaptă o
eroare a legiuitorului pe care am semnalat-o în trecut. Ies astfel de sub incidenţa legii penale,
în mod justificat, actele sexuale liber consimţite între minori având un nivel asemănător de
vârstă şi, ca atare, de maturitate fizică şi psihică. În acest fel se răspunde şi exigenţelor impuse
de Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a
abuzurilor sexuale (Lanzarote 2007), semnată şi apoi ratificată de România prin Legea nr.
252/2010 (M.Of. nr. 885 din 29 decembrie 2010). Potrivit art. 18 parag. 3 din Convenţia
amintită, recomandarea incriminării activităţilor sexuale cu un copil „nu se aplică activităţilor
sexuale consimţite între minori”. A fost eliminată varianta agravată dată de împrejurarea
oferirii de bani sau alte foloase, ale cărei deficienţe au fost de asemenea semnalate. A fost
eliminată şi teza constrângerii de la varianta producerii de materiale pornografice, teză
imposibil de realizat, deoarece ar fi transformat fapta într-un viol (pentru o critică a vechiului
text în sensul celor arătate, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 185-190). Tot la categoria
eliminări, se observă că nu mai reprezintă variante agravate, faptele comise cu intenţie
depăşită având ca urmare vătămarea corporală (gravă pe vechiul Cod) şi moartea sau
sinuciderea victimei. Raţiunea acestei eliminări constă în aceea că specificul nonviolent al
infracţiunii (lipsa constrângerii) făcea improbabilă, în practică, producerea unor astfel de
rezultate. În măsura în care astfel de rezultate s-ar produce, atunci când este cazul, fie se vor
aplica dispoziţiile concursului de infracţiuni (în cazul vătămării corporale sau decesului), fie
se va aplica unul dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv art. 74 alin.
(1) lit. c) C.pen. (în cazul sinuciderii). Noua incriminare prevede pedepse mai blânde, astfel
încât sunt posibile situaţiile tranzitorii. În ipoteza art. 5 C.pen. vor fi aplicabile dispoziţiile
noului Cod. În ipotezaart. 6 C.pen. pedepsele definitive ce depăşesc limitele maxime pentru
diferitele variante ale actului sexual cu un minor din noua reglementare vor fi reduse la aceste
limite. O situaţie aparte o reprezintă varianta agravată din vechea reglementare care se referea
la oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor victimei. În cazul în care
victima are vârsta sub 15 ani, fapta se va încadra în actuala variantă tip, iar dacă victima are
vârsta sub 13 ani, fapta se va încadra în actuala variantă agravată. Dacă însă victima are vârsta
cuprinsă între 15 şi 18 ani, şi nu există o relaţie de autoritate ca cea prevăzută de alin. (3),
fapta nu mai reprezintă infracţiune. Sunt aplicabile în acest caz dispoziţiile art. 4 C.pen.
privind aplicarea legii penale de dezincriminare.
2. Subiecţii infracţiunii. Un element important în conţinutul juridic al incriminării îl
reprezintă circumstanţierea subiecţilor infracţiunii. Astfel, în varianta tip, prevăzută la alin.
(1), precum şi în prima variantă agravată de la alin. (2), subiectul pasiv poate fi minorul
indiferent de sex, cu vârsta indicată de text (între 13 şi 15 ani, respectiv sub 13 ani). Subiectul
activ poate fi şi el orice persoană, indiferent de sex, dar cu condiţia să existe o diferenţă de
vârstă, faţă de subiectul pasiv, care să depăşească 3 ani. În lipsa acestei diferenţe va opera
cauza de nepedepsire prevăzută la alin. (5). Această nouă condiţie, binevenită după cum
arătam mai sus, nu exclude infracţiunea şi, ca atare, va exista răspundere pentru eventualii
participanţi (instigatori, complici). În varianta asimilată de la alin. (3) o primă circumstanţiere
se referă la subiectul activ care trebuie să fie o persoană majoră (şi în acest caz indiferent de
sex). Subiectul pasiv este şi el circumstanţiat, putând fi doar minorul (indiferent de sex) cu
vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Această variantă impune şi o altă circumstanţiere, în sensul
că majorul trebuie să aibă o poziţie dominantă asupra minorului, de autoritate ori influenţă, şi
să abuzeze de această poziţie. Varianta agravată de la alin. (4) cuprinde trei ipoteze, din care
primele două au la bază tot o circumstanţiere a subiecţilor. În prima ipoteză, de la alin. (4) lit.
a), minorul trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră cu subiectul activ al infracţiunii.
În acest caz, dacă infracţiunea se realizează în modalitatea raportului sexual, infracţiunea de
act sexual cu un minor absoarbe incestul. În cea de a doua ipoteză, de la alin. (4) lit. b),
minorul trebuie să se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.
Această ipoteză coincide cu una din variantele agravate de la viol care au fost explicate
anterior.
3. Conţinutul constitutiv şi formele infracţiunii. Elementul material al laturii obiective este
reprezentat de:raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală. Se pun aici exact aceleaşi probleme care au fost examinate în
cadrul laturii obiective de la infracţiunea de viol, deoarece cele două elemente materiale
coincid. Diferenţa este dată de faptul că la actul sexual cu un minor nu se exercită
constrângere asupra victimei şi nici nu se profită de o eventuală imposibilitate a acesteia de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa; lipseşte astfel condiţia ce întregeşte latura obiectivă a
violului. Este important de precizat că, în ipoteza în care minorul are o vârstă fragedă, astfel
încât nu se poate pune problema exprimării libere a voinţei, fapta va reprezenta o infracţiune
de viol în variantă agravată. Astfel, spre exemplu, în practică s-a decis că: „Există viol agravat
(…) dacă victima avea vârsta de 9 ani, chiar dacă nu s-a folosit violenţa; în acest caz, nu se
poate presupune că victima şi-a exprimat liber voinţa consimţind la raportul sexual” (P.J.P.
III, p. 90). Infracţiunea de act sexual cu un minor se comite cu intenţie. Pentru existenţa
vinovăţiei este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de minoritate a victimei ori să fi
avut suficiente date pentru a presupune că actul sexual se realizează cu un minor (în acelaşi
sens, a se vedea Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 349). La varianta asimilată, alin. (3),
specificul laturii subiective este dat de împrejurarea că subiectul activ trebuie să se folosească
de situaţia sa, pentru a determina victima la act sexual, adică, în plan psihic, el trebuie să fi
avut reprezentarea că poziţia de autoritate pe care o are faţă de victimă îi facilitează realizarea
actului sexual. Teoretic, subiectul activ trebuie să cunoască şi în acest caz vârsta subiectului
pasiv, dar relaţia care există între agresor şi victimă face aproape imposibilă existenţa unei
erori în acest sens. Varianta agravată de la alin. (4) lit. c) se caracterizează prin faptul că
existenţa laturii subiective este condiţionată de un scop, respectiv actul sexual este realizat în
scopul producerii de materiale pornografice. Infracţiunea se consumă în momentul realizării
elementului material în oricare din modalităţile prevăzute de text. Altfel spus, momentul
consumării infracţiunii coincide cu momentul penetrării. Spre deosebire de viol şi spre
deosebire de vechea reglementare a actului sexual cu un minor, noul Cod nu mai prevede
sancţionarea tentativei. Opţiunea legiuitorului este firească având în vedere că, în acest caz,
spre deosebire de viol, lipsa constrângerii ar face greu de identificat un moment al începerii
executării.
Art. 221
Coruperea sexuală a minorilor
(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva
unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să
suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi,
atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să
asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii
în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia
acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu
depăşeşte 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Coruperea sexuală a minorilor era incriminată
sub o denumire marginală mai puţin corectă, respectiv corupţia sexuală, în art. 202 din vechiul
Cod penal. Corespondenţe ale noii incriminări pot fi găsite şi în dispoziţiile unor infracţiuni
din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei (art. 9, 10 şi 11). În
vechiul Cod, elementul material al infracţiunii era destul de vag, constând în „actele cu
caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor”. În noua
reglementare, principala modificare adusă incriminării se referă exact la elementul material,
care este pus în acord cu modificările survenite la celelalte incriminări din domeniu. În acest
sens, trebuie observat, în primul rând, că acelaşi criteriu prin care se operează distincţia între
elementul material de la viol şi cel de la agresiune sexuală este valabil şi în cazul diferenţei
între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor. Orice act de natură sexuală
comis împotriva unui minor, în afară de raportul sexual, actul sexual oral sau anal, sau alte
acte de penetrare, va reprezenta o corupere sexuală a minorului. Vârsta până la care se oferă o
protecţie specială pentru această faptă este de 13 ani. Ca şi în cazul actului sexual cu un minor
fapta, în varianta tip, nu se sancţionează, dacă diferenţa de vârstă între subiecţi nu depăşeşte 3
ani. Varianta tip, care în linii mari (pe fond) corespunde cu varianta tip din vechea
reglementare, prevede pedeapsa închisorii cu o limită minimă sporită (de la 6 luni la 1 an), dar
cu acelaşi maxim (5 ani). Astfel, în situaţia prevăzută de art. 5 C.pen., dispoziţiile vechiului
Cod sunt mai favorabile, iar ipoteza prevăzută de art. 6 C.pen. este exclusă. Pentru variantele
agravate, de principiu, în măsura în care au corespondent în legea veche, dispoziţiile noului
Cod sunt mai favorabile. Trebuie, însă, analizată fiecare situaţie în parte.
2. Conţinutul incriminării. În varianta tip, subiectul activ al infracţiunii este orice persoană,
indiferent de sex, cu condiţia ca diferenţa de vârstă faţă de subiectul pasiv să depăşească 3 ani.
Rezultă că subiectul activ poate fi chiar un minor. Subiectul pasiv este minorul care nu a
împlinit 13 ani, indiferent de sex. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune ce se
poate realiza în două modalităţi alternative. Prima modalitate constă încomiterea unui act de
natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 C.pen., împotriva minorului. Noţiunea de
act de natură sexuală corespunde celei de la agresiunea sexuală, fiind valabile
explicaţiile date anterior, la infracţiunea respectivă.
(Prin act de natură sexuală trebuie să se înțeleagă orice act aflat în legătură
directă sau indirectă cu organele sexuale şi cu activitatea acestor organe.)

Diferenţa constă în aceea că, spre deosebire de agresiunea sexuală, în cazul

coruperii sexuale a minorilor actele nu se realizează prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori profitând de această stare.
Pe scurt, actele se petrec cu consimţământul minorului, atât cât se poate vorbi despre
consimţământ în cazul unui minor sub 13 ani. A doua modalitate constă în determinarea
minorului să suporte ori să efectueze un act de natură sexuală. Această modalitate are un
corespondent relativ în art. 9 din Legea nr. 196/2003 menţionată anterior. Modalitatea
reprezintă, practic, o instigare a minorului la un act de natură sexuală, suportat sau efectuat de
acesta. În această a doua ipoteză, subiectul activ nu este el însuşi protagonistul actului sexual,
ci el are doar calitatea de instigator la un act la care participă minorul şi o altă persoană, care
poate fi un major, sau tot un minor, poate sau nu să răspundă penal, nu are relevanţă. Fapta se
comite cu intenţie, ceea ce presupune ca făptuitorul să fi cunoscut că vârsta minorului este
mai mică de 13 ani, sau să fi existat toate aparenţele necesare pentru ca această vârstă să fi
fost anticipată. Fapta se consumă la momentul realizării elementului material, adică, fie la
momentul realizării actului de natură sexuală asupra minorului, fie la momentul determinării
(convingerii) minorului să comită un astfel de act. Spre deosebire de vechea reglementare, în
noul Cod penal, tentativa la coruperea sexuală a minorilor nu se pedepseşte. Aşa cum am
precizat în cazul actului sexual cu un minor, şi în acest caz lipsa constrângerii ar face greu de
identificat un moment al începerii executării.
3. Variantele infracţiunii. La alin. (2) este prevăzută o variantă agravată, în raport cu
varianta tip, care cuprinde trei ipoteze. În primul caz, la alin. (2) lit. a) este vorba despre
minorul rudă în linie directă, frate sau soră cu subiectul activ al infracţiunii. Se poate observa
că subiectul pasiv coincide cu cel al unor variante agravate de la viol şi act sexual cu un
minor. Cum în cazul coruperii sexuale este vorba despre acte de natură sexuală, este exclusă
ipoteza raportului sexual şi, ca atare, nu se pune problema incestului. În cel de al doilea caz, la
alin. (2) lit. b), minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului. Această ipoteză se regăseşte şi la infracţiunea de viol şi sunt valabile explicaţiile
date anterior. Cel de al treilea caz, alin. (2) lit. c), se referă la fapta comisă în scopul
producerii de materiale pornografice. Această ipoteză coincide cu una din variantele agravate
din vechea reglementare [art. 202 alin. (21) C.pen. din 1968] şi reprezintă de asemenea
variantă agravată, atât în cazul violului cât şi în cazul actului sexual cu un minor. La alin. (3)
legiuitorul a prevăzut o primă variantă specială care se referă la actul sexual de orice natură
săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Subiectul activ
al acestei variante nu poate fi decât o persoană majoră. Este de observat apoi că, în acest caz,
elementul material este dat de o combinaţie dintre cel de la viol (act sexual) şi cel de la
agresiunea sexuală (act de natură sexuală). Rezultă că, în această variantă, legiuitorul a înţeles
să se refere la toată gama de acte pe care cele două noţiuni o presupun: raport sexual, act
sexual oral sau anal, orice alt act de penetrare vaginală sau anală, precum şi orice alt act de
natură sexuală. Este normal să fie aşa deoarece oricare din aceste acte, fără distincţie, realizate
în prezenţa unui minor imatur, poate avea consecinţe nocive asupra acestuia. Condiţia ataşată
elementului material este ca actul sexual de orice natură să se comită în prezenţa minorului
care nu a împlinit 13 ani. La alin. (4) este prevăzută o a doua variantă specială, care
împrumută unele elemente de la infracţiuni prevăzute anterior în Legea nr. 196/2003 privind
prevenirea şi combaterea pornografiei (art. 10 şi 11). Există două modalităţi ale elementului
material în acest caz: determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau
reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la
dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic. Ambele modalităţi reprezintă, în
esenţă, punerea în contact a minorului imatur cu aspecte legate de viaţa sexuală, aspecte care,
ţinând cont de vârsta minorului, sunt nocive pentru dezvoltarea generală şi, implicit, pentru
libertatea sexuală a acestuia.

a) Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât
raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală,
împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea
minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
În prima variantă de comitere, elementul material este identic cu cel al infracţiunii de
agresiune sexuală, lipsind doar vicierea consimţământului, drept pentru care trimitem
la explicaţiile date la această infracţiune.
( Elementul material al infracţiunii tipice- de agresiune sexuală- constă în săvârşirea de acte
de natură sexuală, altele decât raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi alte acte
de penetrare vaginală sau anală, care sunt specifice infracţiunii de viol.
Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare,
atingere ori sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale
victimei etc.) ori alte acte nefireşti, concretizate în manifestări aberante ale instinctului
sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei
sexuale nefinalizate*2).
Actele care alcătuiesc elementul material al acestei infracţiuni se produc, de regulă, între
persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, dar se pot produce şi asupra corpului propriu. În
raport cu prevederile art. 219 C. pen., agresiunea sexuală poate consta în practicarea de acte
lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în
afară de ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale, ţinând de psihopatologia
sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală, ce vizează în mod vădit anormalitatea, s-
au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în
provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care
satisfacţia sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice;
vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia,
în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între alte
persoane sau la privirea nudităţii.
Prin săvârşirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmăreşte o satisfacere fără
penetrare a apetitului sexual. Esenţial pentru existenţa acestei infracţiuni este săvârşirea
altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 218, cu alte cuvinte acte care nu
presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub imperiul constrângerii sau al stărilor
asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeaşi împrejurare cu
infracţiunea de viol aşa cum este ea reglementată de art. 218 C. pen., nu se va reţine un
concurs de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.)

Este, de asemenea, valabilă discuţia purtată la diferenţierea infracţiunii de viol de

infracţiunea de act sexual cu un minor, atunci când victima are vârsta sub 13 ani şi la
diferenţierea între coruperea sexuală a minorilor şi agresiunea sexuală. Astfel, trebuie
îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale pentru a putea exprima
un consimţământ valabil, altfel fapta va constitui infracţiunea de agresiune sexuală.
Varianta alternativă de comitere a infracţiunii tipice constă în determinarea minorului să
suporte ori să efectueze actul de natură sexuală descris mai sus. Aceasta înseamnă că, urmare
a acţiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent
dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul,
infracţiunea se săvârşeşte în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală).
Este deci suficient pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere determinarea
minorului la săvârşirea actului sexual. Ar putea fi considerat un act pregătitor sau tentativă a
comiterii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere a
infracţiunii.
Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracţiuni cu
ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular*2).
Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor.
Actul este comis asupra unui minor când autorul se foloseşte de corpul minorului pentru
realizarea de acte de natură sexuală, ca, de exemplu, dezvelirea minorului în aşa fel încât se
văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora.
Actele de natură sexuală săvârşite asupra unui minor se încadrează în dispoziţiile art. 219
C. pen. cât timp rămân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând
raporturi sexuale (prin constrângere sau consimţite, după caz), nu există două infracţiuni
distincte, cea mai gravă absorbind în conţinutul ei actele de natură sexuală care au fost comise
în realizarea altui rezultat, respectiv violul*3) sau actul sexual cu un minor. Astfel, în practica
judiciară s-a decis că ademenirea a două fetiţe de 7 ani, dezbrăcarea acestora şi încercarea de a
avea raporturi sexuale constituie două tentative de viol care absorb în conţinutul lor şi
elementele constitutive ale infracţiunilor de corupţie sexuală*4).
Elementul material al primei variante atenuate se regăseşte în alin. (3): actul sexual de orice
natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Prezenţa minorului presupune că el se află la locul săvârşirii actului sexual de orice natură sau
se află în apropierea acelui loc, de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracţiunea
subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a asistat numai la realizarea unei părţi din
actul sexual de orice natură. Se poate realiza această variantă normativă, spre exemplu, prin
efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual – bineînţeles, în prezenţa
minorului; efectuarea actului sexual în prezenţa minorului, inclusiv în mediul intraconjugal,
palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezenţa minorului cu sau
fără voia persoanei palpate.
Această variantă atenuată subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul
este consimţit, cât şi în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. În practica judiciară s-au
reţinut mai multe situaţii în care minorii au asistat la violuri efectuate de către alte persoane, la
rândul lor majori sau minori. Astfel, în data de 18 octombrie 2002 inculpatul minor, prin
constrângere, a întreţinut raporturi sexuale orale cu părţile vătămate B.C.A. şi V.A.C. în
prezenţa minorilor N.G., P.V. şi T.B., fiind condamnat, între altele, pentru viol şi corupţie
sexuală în concurs*5). Într-o altă speţă instanţa a reţinut în fapt că în noaptea de 27 spre 28
iunie 2008, profitând de neputinţa minorei C.V., în vârstă de 13 ani, de a se apăra şi proferând
ameninţări la adresa acesteia, inculpatul minor G.F.M. a întreţinut cu ea un raport sexual
normal, în prezenţa minorului G.D.F., în vârstă de 12 ani*6). Am redat aceste speţe din
considerentul arătării că în practica judiciară există situaţii când minorii care răspund penal
săvârşesc infracţiuni la viaţa sexuală în prezenţa altor minori, fapt care, în legislaţia penală
anterioară, constituia infracţiunea de corupţie sexuală. Prin reglementarea infracţiunii de
corupere sexuală a minorilor şi prin excluderea, din această variantă atenuată de comitere, a
minorului ca subiect activ al infracţiunii (infracţiunea există, în actuala reglementare numai
dacă este comisă de un major, iar nu şi de un minor), aceste fapte au rămas în afara
incriminării. Făptuitorul va fi pedepsit, după caz, pentru viol sau agresiune sexuală, dar nu şi
pentru coruperea sexuală a minorilor, fapt care, având în vedere pluralitatea de victime,
considerăm că nu este de acceptat. Propunem, aşadar, o extindere a sferei subiectului activ
nemijlocit, în cazul acestei variante atenuate, şi asupra minorului care răspunde penal.
A doua variantă atenuată constă în determinarea de către un major a unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la
spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi
punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Se poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere prin exhibarea organelor
sexuale ori dansul dezbrăcat în faţa minorului ori prin luarea acestuia la spectacole de
striptease masculin sau feminin ori alte reprezentaţii cu conotaţii sexuale explicite ori prin
punerea la dispoziţia acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic
(inclusiv determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice sau
„fierbinţi”).
b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului
sub 13 ani, fiind vorba de o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează şi asigură
ocrotirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură
rezultând din însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea
propriu-zisă.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se realizeze mai multe acte de natură
sexuală, fiind suficient şi unul singur.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor nu se poate comite decât cu intenţie. Este
necesar ca autorul să ştie că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită
această împrejurare ca o posibilitate (de pildă, cel care are relaţii sexuale în casă lasă fereastra
deschisă prin care minorul ar putea vedea săvârşirea lor*7)).
Tot astfel, unii autori sunt de părere că nu este realizată latura subiectivă a infracţiunii, de
pildă, dacă o persoană nu încuie uşa de la camera hotelului, mai înainte de efectuarea actului
sexual, prevăzând, dar nedorind să fie deranjat, şi este surprins în această ipostază de un
minor intrat pe neaşteptate în încăpere*8). Considerăm că elementul subiectiv al acestei
infracţiuni poate consta atât din intenţie directă, cât şi indirectă.
Eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte vârsta victimei constituie cauză de neimputabilitate
pentru această infracţiune. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a
crezut în mod greşit că săvârşeşte infracţiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezenţa
acestuia (fapt putativ).
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. c), fapta trebuie să fie comisă în scopul
producerii de materiale pornografice.
 Art. 222
Racolarea minorilor în scopuri sexuale
Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să
se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221,
inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanţă,
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Racolarea minorilor în scopuri sexuale reprezintă o incriminare nouă,
fără precedent înCodul penal anterior sau în legile speciale cu dispoziţii penale. Prin această
infracţiune legiuitorul român a încercat să răspundă exigenţelor impuse de Convenţia
Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor
sexuale (Lanzarote 2007), semnată şi apoi ratificată de România prin Legea nr. 252/2010
(Expunere de motive, p. 43). În acest sens, trebuie menţionat că art. 23 (acostarea copiilor în
scopuri sexuale) din Convenţie prevede: „Fiecare parte va lua măsurile legislative sau de altă
natură necesare pentru a incrimina propunerea făcută cu intenţie de către un adult, prin
intermediul tehnologiilor de comunicare şi informare, pentru a întâlni un copil care nu a
împlinit vârsta prevăzută de art. 18 parag. 2, în scopul comiterii asupra acestuia a oricărei
infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 18 parag. 1 lit. a) sau la art. 20 parag. 1 lit. a), dacă
propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o asemenea întâlnire”. Trebuie
adăugat că vârsta la care se referă art. 18 parag. 2 este cea stabilită de fiecare legislaţie
naţională, infracţiunile prevăzute laart. 18 parag. 1 lit. a) se referă la „activităţi sexuale cu un
copil care, potrivit prevederilor în vigoare ale dreptului naţional, nu a împlinit vârsta legală
pentru viaţa sexuală”, iar cele de la art. 20 parag. 1 lit. a) se referă la „producţia de
pornografie infantilă”.
2. Conţinutul infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este o persoană majoră, iar subiectul
pasiv, ca şi la coruperea sexuală, este minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Elementul
material constă în acţiunea de a propune minorului o întâlnire. Propunerea poate fi făcută
direct sau prin mijloace de transmitere la distanţă. Ţinta art. 23 din Convenţia menţionată,
care a inspirat textul de lege analizat, o reprezintă racolarea prin intermediul tehnologiilor de
comunicare şi informare, mai exact prin internet şi, în special, prin reţelele de socializare, care
au devenit o armă redutabilă în mâna pedofililor. Textul incriminator din noul Cod penal, pe
bună dreptate, a lăsat deschisă posibilitatea incriminării şi a altor tipuri de racolare, inclusiv
cea directă, deoarece şi acestea fac parte din realitate. Sunt de notorietate cazurile în care
victimele minore sunt pândite şi apoi racolate din preajma şcolilor, a locurilor de joacă sau a
altor locuri pe care le frecventează (a se vedea cazul copiilor străzii). Având în vedere
realitatea actuală a fenomenului autohton legat de abuzurile sexuale împotriva minorilor,
lăsarea în afara cadrului sancţionator a unor astfel de ipoteze ar fi fost o eroare. Latura
obiectivă a infracţiunii este întregită de o condiţie ataşată elementului material, condiţie ce se
referă la scopul întâlnirii. Concret, întâlnirea trebuie să aibă ca scop fie comiterea unuia dintre
actele sexuale sau alte acte de penetrare la care se referă art. 220 C.pen., fie comiterea unui act
de natură sexuală, la care se referă art. 221 C.pen. În acest caz termenul scop indică, în primul
rând, o finalitate obiectivă, o completare a conduitei infracţionale. Altfel spus, mesajul prin
care se transmite propunerea trebuie să conţină, explicit sau implicit, finalitatea întâlnirii.
Sigur că, în acelaşi timp, scopul menţionat are şi o dimensiune subiectivă, desemnând
rezultatul prefigurat de infractor, dar acesta nu are semnificaţie asupra existenţei infracţiunii
din punct de vedere subiectiv. Nu suntem într-una din ipotezele în care scopul are rolul de a
califica intenţia. Fapta poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă (este
suficient ca făptuitorul să accepte punerea în pericol a libertăţii sexuale a minorului). În acord
cu cele menţionate, fapta se consumă în momentul realizării elementului material, adică în
momentul în care se face minorului propunerea de întâlnire în scopul de a realiza activităţile
sexuale precizate în textul de lege. Nu numai că nu este necesar ca activităţile respective să se
realizeze, dar nu este necesar nici măcar ca întâlnirea să aibă loc. În aceste condiţii observăm
că racolarea minorilor are şi rolul de a suplini, parţial (pentru anumite situaţii), lipsa
incriminării tentativei în cazul actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale a minorilor. Din
această perspectivă apreciez că, în cazul unei racolări reuşite, urmată de un act sexual cu
minorul sau de un act de corupere sexuală a minorului, fapta de racolare va fi absorbită, după
caz, într-una din cele două infracţiuni mai grave.
Art. 223
Hărţuirea sexuală
(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de
muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă
într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de hărţuire sexuală a fost incriminată în
vechiul Cod penalprin art. 2031. Ea nu figura în varianta iniţială a Codului, ci a fost introdusă
ulterior, prin art. I pct. 4 din Legea nr. 61/2002 (M.Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002). Din
raţiuni subliniate la vremea respectivă în Expunerea de motive, în actualul Cod incriminarea a
cunoscut o nouă sistematizare, prin crearea a două texte: „Primul, care cuprinde hărţuirea
propriu-zisă, comisă prin acte repetate şi care creează pentru victimă o situaţie intimidantă sau
umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 223). Celălalt text, referitor la faptele ce presupun
aşa-numitahărţuire verticală, prin abuz de autoritate, a fost inclus în categoria infracţiunilor
de serviciu. În acest fel se pune capăt disputelor din doctrină şi practică referitoare la
caracterul de obicei al infracţiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 223, dar
absent în cazul art. 299), precum şi necorelărilor dintre textul care incriminează hărţuirea în
legea în vigoare şi alte infracţiuni (şantajul spre exemplu)” (Expunere de motive, p. 43). În
actuala sa configuraţie, hărţuirea sexuală se depărtează atât de mult de vechiul text, încât ea
reprezintă o nouă incriminare care, practic, exclude apariţia situaţiilor tranzitorii. Vechea
reglementare a hărţuirii are corespondenţă, mai degrabă, cu varianta atenuată a folosirii
abuzive a funcţiei în scop sexual, prevăzută la art. 299 alin. (2) C.pen.
2. Conţinutul infracţiunii. Subiecţii infracţiunii sunt indirect circumstanţiaţi, prin condiţia
ataşată elementului material, respectiv ca fapta să se comită în cadrul unei relaţii de muncă
sau al unei relaţii similare. Între subiecţii infracţiunii este necesar să existe deci o formă de
colegialitate, de conlucrare, în cadrul unor relaţii din cele menţionate. Spre deosebire de
vechea reglementare, între subiecţi nu este necesară existenţa unui raport de autoritate sau
influenţă conferit de funcţia îndeplinită. Dacă un astfel de raport există şi dacă sunt întrunite
celelalte condiţii necesare, fapta ar putea fi încadrată în dispoziţiile art. 299 C.pen. La
hărţuirea sexuală, subiecţii se află pe poziţii de egalitate, sau, chiar dacă aceste poziţii diferă,
subiectul activ nu se află într-o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei,
situaţie de care profită sau se prevalează, cum se întâmplă în cazul variantei atenuate de la
folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută de art. 299 alin. (2) C.pen.Elementul
material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune cu caracter repetitiv, respectiv:
pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală. Aşa cum se preciza şi în
Expunerea de motive, în pasajul citat anterior, elementul material indică faptul că hărţuirea
sexuală este o infracţiune de obicei. În cazul acestui tip de faptă penală, „legea cere ca
manifestarea externă să se fi repetat de mai multe ori, pentru a se ajunge la consumarea
infracţiunii” (V. Dongoroz I, p. 252). În doctrină se subliniază, de regulă, că în cazul
infracţiunilor de obicei este necesar ca fapta să se repete de „un număr de ori din care să
rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului” (Instituţii 2003, p. 121; în acelaşi sens
Explicaţii I, ed. a II-a, 2003, p. 126). Practica s-a exprimat, de regulă, în aceiaşi termeni (a se
vedea, în acest sens, Trib. Suprem, decizia nr. 74/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 398).
Fără a preciza exact numărul de acte de care este nevoie, acest punct de vedere lasă să se
înţeleagă că ar fi necesare mai mult de două fapte, pentru conturarea infracţiunii. Consider că
această opinie era specifică acelor infracţiuni de obicei care marcau o anumită activitate
profesională (exercitarea fără drept a unei profesii etc.) sau o anumită îndeletnicire (cerşetorie,
prostituţie etc.). O astfel de abordare nu este valabilă în cazul hărţuirii, unde nu este vorba
despre vreo îndeletnicire, ci, pur şi simplu, despre repetarea unei conduite care afectează
libertatea sexuală a persoanei, în primul rând, dar şi libertatea morală (psihică) a acesteia, în
general. Drept urmare, în acest caz, apreciez că pentru realizarea infracţiunii un al doilea act
de pretindere este suficient. Dincolo de caracterul repetat, elementul material este dublu
condiţionat. Pe de o parte, este necesar ca pretinderea să aibă ca obiect favoruri de natură
sexuală. Aceasta presupune ca victima să aibă o atitudine tolerantă faţă de actul sexual de
orice natură pretins. Noţiunea de act sexual de orice natură are o sferă foarte largă de
cuprindere şi ea a fost explicată anterior (a se vedea pct. 3 de la comentariul art. 221). Pe de
altă parte, este necesar ca pretinderea să aibă loc în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei
relaţii similare. Relaţiile de muncă sunt toate acele relaţii reglementate în baza unui contract
de muncă, sau în baza altor raporturi juridice, care presupun prestarea unei activităţi, într-un
cadru colectiv, organizat, în schimbul unei compensaţii financiare. Relaţii similare celor de
muncă pot fi orice alte relaţii care presupun colaborarea unui colectiv de persoane într-o
anumită activitate, cum ar fi, spre exemplu, relaţiile de colegialitate în cadrul unei structuri
universitare (grupă, serie, an de studiu), sau relaţiile de conlucrare în cadrul unor structuri de
voluntariat (ONG-uri) etc. Urmarea imediată a infracţiunii constă într-un dublu rezultat, cu
caracter alternativ: victima a fost intimidată, sau victima a fost pusă într-o situaţie umilitoare.
Intimidat înseamnă speriat, încurcat, cuprins de teamă, de ruşine etc. Noţiunea este largă, dar,
tocmai prin aceasta, aptă să descrie una dintre consecinţele pe care le poate avea hărţuirea
sexuală. Situaţia umilitoare este acea stare în care persoana se simte înjosită, jignită, ofensată,
altfel spus, lezată în sentimentele de onoare sau demnitate. Este suficient ca una dintre cele
două consecinţe să se producă, dar, în cazul, destul de probabil, în care ambele rezultate se
produc, infracţiunea nu îşi pierde caracterul unitar. Vinovăţia este cerută în forma intenţiei,
directă sau indirectă. Existenţa intenţiei presupune ca autorul faptei să urmărească sau doar să
accepte lezarea libertăţii sexuale a persoanei, prin crearea unei stări de intimidare sau de
umilire. Fiind o faptă legată nu numai de atribute esenţiale ale persoanei, precum libertatea,
onoarea, demnitatea, dar şi de aspecte intime ale vieţii acesteia, legiuitorul, spre deosebire de
incriminarea anterioară, a prevăzut, în alineatul final, că în cazul hărţuirii sexuale, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Art. 224
Violarea de domiciliu
(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori
refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Violarea de domiciliu era incriminată în Codul
anterior la art. 192,în Capitolul II din Titlul I, capitol destinat infracţiunilor contra libertăţii
persoanei. În noul Cod, varianta tip are un conţinut identic cu cel din vechea reglementare,
doar sancţiunile fiind diferite. Lipseşte de la varianta agravată ipoteza pluralităţii de infractori,
care urmează a fi suplinită prin aplicarea circumstanţei agravante din Partea generală, ce se
referă la comiterea faptei de trei sau mai multe persoane împreună [art. 77 lit. a)]. În rest, este
de remarcat reducerea sancţiunilor şi, mai ales, readucerea pedepsei pentru varianta agravată
în limite normale, corespunzător pericolului generic al acestui gen de fapte. Din această
perspectivă, noua incriminare creează situaţii tranzitorii, atât în privinţa variantei tip, cât şi în
privinţa variantei agravate. Dispoziţiile noului Cod sunt mai favorabile şi, în ipoteza
prevăzută de art. 5 C.pen., vor fi aplicate sancţiunile prevăzute de acesta. În privinţa
pedepselor definitive, conform art. 6 C.pen., acestea vor trebui reduse la noile limite maxime,
în măsura în care ele au fost depăşite în baza vechii incriminări.
2. Situaţia premisă. În cazul infracţiunii de violare de domiciliu avem o situaţie premisă care
este dată de preexistenţa unui domiciliu, în sensul larg dat de legea penală, respectiv: locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit, ţinând de acestea. Trebuie observat că noţiunea de
domiciliu folosită în Codul penal nu se suprapune cu cea din dreptul civil sau din vorbirea
curentă, în sensul de locuinţă statornică. Domiciliul în sens penal se identifică cu acel spaţiu
unde subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal (legal)
domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spaţiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel
sau la cămin. Locuinţa este acel spaţiu în care trăieşte efectiv o persoană, chiar dacă este
vorba de un loc destinat în mod obişnuit altui scop (magazie, grajd). Reprezintă locuinţă chiar
şi adăpostul temporar sau mobil (rulotă, cort, colibă). Încăpere înseamnă acel spaţiu delimitat,
destinat locuirii, cum ar fi camera dintr-un apartament locuit de mai multe persoane.
Dependinţele sunt prelungiri ale spaţiului locuit, acele entităţi aflate în relaţie de dependenţă
faţă de locuinţa propriu-zisă (pivniţă, pod, magazie). Loc împrejmuit înseamnă curtea şi
grădina din jurul casei, în măsura în care spaţiul este delimitat, îngrădit (Instituţii 2003, p.
327). În acest sens, în practică s-a decis, spre exemplu, că există violare de domiciliu în
ipoteza în care „inculpaţii au pătruns pe o porţiune de teren îngrădită, încorporată la curtea
casei persoanei vătămate, chiar dacă inculpaţii aveau motive să pretindă că acest teren le
aparţinea; în acest caz ei trebuiau să-şi valorifice drepturile pe calea unei acţiuni în
revendicare” (P.J.P. III, p. 84). În doctrină s-a subliniat faptul că: „Nu intră în sfera noţiunii
de domiciliu spaţiile comune ale unui imobil (căile de acces, scările, liftul) folosite şi
accesibile tuturor” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 292). Pentru existenţa infracţiunii nu este
necesar ca locuinţa în care se pătrunde fără drept să fie ocupată efectiv de partea vătămată (în
acest sens, C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 277/1999, în C.A.B. 1999, p. 179).
Situaţia premisă poate fi realizată inclusiv de proprietarul locuinţei, dacă acesta pătrunde în
locuinţa închiriată, fără consimţământul chiriaşului. Există infracţiunea de violare de
domiciliu, chiar dacă proprietarul obţinuse o hotărâre judecătorească definitivă de evacuare,
dar a pătruns în locuinţă fără consimţământul chiriaşului, mai înainte ca hotărârea să fi fost
pusă în executare. Situaţia premisă a infracţiunii se realizează şi în ipoteza în care soţul,
despărţit în fapt şi locuind în altă parte, pătrunde în fosta locuinţă comună fără
consimţământul soţiei (în acest sens, a se vedea P.J.P. III, p. 84).
3. Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă fie într-o acţiune, respectiv
pătrunderea în domiciliu, fie într-o inacţiune, respectiv refuzul de a părăsi locuinţa. La
prima modalitate de realizare a elementului material, pentru întregirea laturii obiective se
pune condiţia ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei care locuieşte în
domiciliul respectiv. La cea de-a doua modalitate, refuzul de a părăsi locuinţa, se adaugă
condiţia de a exista, în prealabil, o cerere de părăsire a domiciliului, din partea persoanei care
îl foloseşte. Nu trebuie neapărat ca cererea să fie adresată de proprietarul locuinţei, ci de o
persoană care locuieşte în spaţiul respectiv (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
1465/1998, în C.A.B. 1998, p. 306). Condiţia necesară pentru întregirea laturii obiective, în
ambele modalităţi, este ca acţiunea sau inacţiunea să se facă fără drept. În plus, trebuie
menţionat că „cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au caracter alternativ; în
consecinţă, dacă făptuitorul, după pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu,
refuză să-l părăsească, nu există concurs de infracţiuni” (Loghin/Filipaş 1983, p. 67).
Deoarece există unele puncte de convergenţă între violarea de domiciliu în modalitatea
pătrunderii fără drept şi unul din elementele circumstanţiale ale furtului calificat, respectiv
furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau
mincinoase, în doctrină şi practică, sub incidenţa vechiului Cod, au existat puncte de vedere
diferite cu privire la ipoteza în care violarea de domiciliu se comite alături de infracţiunea de
furt calificat în varianta menţionată. Noul Cod a rezolvat această problemă introducând o
nouă variantă a furtului calificat, respectiv furtul comis „prin violare de domiciliu sau sediu
profesional” prevăzut la art. 229 alin. (2) lit. b). În această variantă furtul calificat va avea
caracterul unei infracţiuni complexe ce va absorbi violarea de domiciliu. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul tâlhăriei calificate, în varianta prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. f) C.pen.
4. Variante. După cum rezultă din norma de incriminare, varianta agravată prevăzută la art.
224 alin. (2) cuprinde trei ipoteze: „în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană
înarmată, în timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi mincinoase”. Prin faptă săvârşită de o
persoană înarmată trebuie să se înţeleagă fapta comisă de persoana care are asupra ei o
armă, în sensul dispoziţiilor art. 179 C.pen., corelate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 295/2004
privind regimul armelor şi muniţiilor. Dacă este vorba despre o armă propriu-zisă [art.
179alin. (1)], este suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere sau să ameninţe victima cu
arma respectivă. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art. 179 alin. (2)], este
necesar ca acestea să fie întrebuinţate într-un atac efectiv, pentru a se putea reţine agravanta.
În practică s-a decis că agravanta nu este aplicabilă în ipoteza în care făptuitorul are asupra sa
o bucată de lemn cu care a spart geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei în care
pătrunsese fără drept, deoarece „lemnul nu este o armă special confecţionată pentru a servi la
atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă,(…) întrucât nu a fost efectiv folosit
pentru atac împotriva părţii vătămate” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2876/1976, în
Repertoriu…1976-1980, p. 405). Cea de a doua ipoteză, care prevede săvârşirea faptei în
timpul nopţii, nu implică explicaţii deosebite. Expresia „în timpul nopţii” se referă la
perioada de după instalarea întunericului, adică intervalul de timp în care întunericul a luat
locul luminii naturale a zilei. Este o împrejurare variabilă în funcţie de anotimp, condiţii
atmosferice, forma de relief etc. Existenţa acestei împrejurări trebuie apreciată de la caz la
caz, în funcţie de criteriul realităţii (a se vedea, în acest sens, Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p.
450). Cea de a treia ipoteză, respectiv comiterea fapteiprin folosire de calităţi mincinoase,
se referă la o arie largă de persoane, care, fie prin atribuţii profesionale, fie prin relaţii de
rudenie cu victima, fie prin alte însuşiri, creează aparenţa unui temei justificat de a pătrunde în
domiciliu, sau de a refuza părăsirea acestuia (în acest sens, a se vedea Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2015/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 405).
Art. 225
Violarea sediului profesional
(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană
juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la
cererea persoanei îndreptăţite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Violarea sediului profesional nu are precedent în vechiul Cod penal.
Noua incriminare este menită să ofere protecţie şi altor spaţii aparţinând unor persoane fizice
sau juridice, care nu au destinaţia de locuinţă. Prin aceasta se acoperă un vid legislativ
semnalat de multă vreme de teoreticienii şi practicienii dreptului. În acelaşi timp, incriminarea
violării sediului profesional asigură protecţia penală unui aspect al vieţii private recunoscut şi
garantat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul art. 8 din
Convenţie. Este de remarcat în acest sens procesul evolutiv de extindere a noţiunii de
domiciliu ce a caracterizat jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor
omului. De la noţiunea clasică de domiciliu, corespunzătoare cu spaţiul în care o persoană
locuieşte, Curtea europeană a extins treptat sfera protecţiei, în baza art. 8 din Convenţie, mai
întâi la biroul sau cabinetul unei persoane care exercită o profesiune liberală (localul
profesional), iar mai apoi, în anumite circumstanţe, la sediul social, agenţiile sau localurile
profesionale ale persoanei juridice (a se vedea în acest sens, cu exemple din jurisprudenţa
CEDO, C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2010, p. 686-690).
2. Raportul cu violarea de domiciliu. Elementul material al celor două infracţiuni este
identic. Variantele agravate sunt şi ele identice. Singura diferenţă între violarea de domiciliu
şi violarea sediului profesional se referă la situaţia premisă, altfel spus la spaţiul protejat.
Dacă în cazul primei infracţiuni, situaţia premisă este dată, cum am văzut, de existenţa
domiciliului, în sensul penal al termenului, în cazul celei de a doua infracţiuni, situaţia
premisă este dată de existenţa unui sediu unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea. Expresia sediu unde o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea trebuie
descifrată prin raportare la dispoziţiile Codului civil. Astfel, conform art. 25 alin. (3) C.civ.,
„persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt
stabilite prin art. 187 C.civ. care prevede că: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit
şi moral, în acord cu interesul general”. Calitatea de persoană juridică este reglementată prin
art. 188 C.civ.: „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte
organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc
toate condiţiile prevăzute la art. 187”. Mai trebuie adăugat că persoanele juridice pot fi de
drept public sau de drept privat, conform art. 189 C.civ. În fine, sediul persoanei juridice este
reglementat prin dispoziţiile art. 227 C.civ. care prevede că: „(1) Sediul persoanei juridice se
stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcţie de obiectul de activitate,
persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele,
reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru (…)”. Rezultă că situaţia premisă ce are în
vedere sediul persoanei juridice se poate concretiza în multiple ipoteze. Astfel, în cazul unei
persoane juridice de drept public, poate fi vorba de sediul: unui organ al statului, al unei
autorităţi, al unei instituţii publice, al unei unităţi administrativ-teritoriale etc. În cazul unei
persoane juridice de drept privat, poate fi vorba de sediul: unei societăţi comerciale, al unei
organizaţii cooperatiste, al unui grup de interes economic, al unei asociaţii sau fundaţii, al
unui sindicat, al unui patronat etc. Expresia sediu unde o persoană fizică îşi desfăşoară
activitatea trebuie descifrat în raport cu exercitarea profesiilor liberale (sau autorizate, sau
reglementate). Profesia liberală este, în linii generale, acea ocupaţie exercitată pe cont propriu
de o persoană care face parte dintr-un ordin profesional şi care a primit o autorizare, abilitare
sau licenţiere pentru a practica în domeniul profesional respectiv. Profesiile liberale se
exercită în baza unor legi speciale şi privesc domenii extrem de diverse. Exercită profesii
liberale, spre exemplu: avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, practicienii în
insolvenţă, mediatorii, arhitecţii, experţii tehnici, experţii contabili etc. Toate aceste persoane,
pentru a-şi exercita profesia au nevoie, evident, de un spaţiu de lucru, altfel spus, de un sediu.
Sediile profesionale ale tuturor categoriilor de persoane menţionate, precum şi sediile altor
persoane ce exercită profesii liberale, se încadrează în situaţia premisă ce se referă la sediul
unde o persoană fizică îşi desfăşoară activitatea.
Art. 226
Violarea vieţii private
(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau
înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei
persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei
convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către
public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au
fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de
făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii
şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs
persoanei vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul
săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Violarea vieţii private reprezintă o incriminare nouă, fără
corespondenţă în Codul penal anterior sau în vreo lege specială. Şi această infracţiune este
menită să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns specific noilor forme de
lezare a vieţii private, ea întregeşte „cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din
Convenţia europeană a drepturilor omului” (Expunere de motive, p. 43). Incriminări similare
întâlnim şi în alte legislaţii penale europene cum ar fi, spre exemplu, Codul penal francez, în
art. 226-1 şi 226-2 din secţiunea intitulată „Despre atingerea vieţii private”.
2. Conţinutul infracţiunii. Variante. În varianta tip, prevăzută la alin. (1), elementul
material constă înatingerea adusă vieţii private, o acţiune ce se poate realiza în următoarele
modalităţi: prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace
tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-un mediu privat, sau prin ascultarea
cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private. Există o condiţie
esenţială ataşată elementului material care este valabilă indiferent de modalitatea în care
acesta se realizează. Această condiţie se referă la faptul că atingerea adusă vieţii private
trebuie să se facăfără drept. Expresia „fără drept” a fost analizată anterior şi explicaţiile
respective rămân valabile (comentariul art. 208, pct. 2). O a doua condiţie este cerută în
ipoteza în care atingerea vieţii private se face prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de
imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane. În acest caz,
persoana trebuie să se afle într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, adică,
într-un spaţiu ce se regăseşte în noţiunea de domiciliu din punct de vedere penal (noţiune care,
în plus, include şi locul îngrădit ce ţine de locuinţă). Această condiţie nu este necesară în
ipoteza în care elementul material se realizează prin ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei convorbiri private. În acest caz, deci când este vorba despre o
convorbire, adică despre o discuţie între două sau mai multe persoane, aceste persoane se pot
afla în orice loc, inclusiv public, atât timp cât convorbirea este privată. La alin. (2), legiuitorul
a prevăzut o variantă derivată (conexă). Această variantă are ca situaţie premisă comiterea
faptei prevăzute în varianta tip. Între cele două fapte există o legătură similară cu cea dintre
infracţiunile de fals şi cele derivate, adică, spre exemplu, punerea în circulaţie de valori
falsificate, uzul de fals etc. (cu privire la infracţiunile derivate din cele de fals, a se vedea, spre
exemplu, Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 319 şi urm.). În varianta derivată, elementul
material constă în: divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1). Cele patru modalităţi sunt alternative, iar
pentru existenţa infracţiunii în această variantă este suficient să se realizeze una din
modalităţi, oricare. În ipoteza în care se realizează mai multe modalităţi, unitatea infracţională
nu este afectată. Acţiunea de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor, poate avea ca destinatar o persoană anume sau publicul, în
general. Şi în această variantă este valabilă condiţia ca fapta să se realizeze fără drept. Pentru
ambele variante acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, ceea ce este absolut firesc având în vedere că faptele privesc viaţa privată a
persoanei. La alin. (5), legiuitorul a prevăzut o altă variantă conexă, însă de această dată este
vorba de o conexitate mijloc-scop. Mai exact, fapta prevăzută în varianta conexă reprezintă
mijlocul prin care se realizează faptele scop, cele de la varianta tip şi varianta derivată.
Elementul material la această variantă constă în plasarea de mijloace tehnice de înregistrare
audio sau video. Şi în acest caz cerinţa esenţială este ca fapta să se comită fără drept.
3. Cauze de excludere a infracţiunii. La alin. (4) au fost prevăzute patru cauze care exclud
infracţiunea, în varianta tip, de la alin. (1), şi în varianta derivată, de la alin. (2). Succesiunea
textelor indică faptul că aceste cauze de excludere nu se referă la varianta conexă de la alin.
(5). Prima cauză se referă la ipoteza în care fapta este comisă de către cel care a participat la
întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau
imaginile, dacă justifică un interes legitim. Expresia „interes legitim” a fost analizată anterior
şi explicaţiile respective rămân valabile (comentariul art. 208, pct. 2). Cea de a doua cauză se
referă la ipoteza în care persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori
auzită de făptuitor. Această excludere este absolut justificată deoarece persoana nu poate fi
protejată împotriva propriei voinţe. Cea de a treia cauză se referă la ipoteza în care făptuitorul
surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni. Şi
în acest caz excluderea infracţiunii este justificată, în mod evident, prin existenţa unui interes
legitim de ordin public. Cea de a patra cauză se referă la ipoteza în care sunt surprinse fapte
de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă
avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Această ultimă cauză
de excludere a infracţiunii este şi cea mai discutabilă. Formularea cuprinde expresii cu un
grad ridicat de relativitate. Este dificil de explicat, în abstract, care sunt acele fapte care au
semnificaţie pentru viaţa comunităţii. Este la fel de dificil a stabili o ierarhie clară, a face o
evaluare corectă, între două entităţi diferite: avantajul public versus prejudiciul personal. Cred
că această cauză de excludere va fi cel mai des invocată în practică. Stă în înţelepciunea
magistraţilor ca, pe baza unor cauze concrete, să stabilească criterii ce vor putea genera, în
timp, o jurisprudenţă constantă şi previzibilă în această materie. Doctrina va avea şi ea un
cuvânt de spus, mai ales în cazul în care, în timp, pe baza jurisprudenţei acumulate, va rezulta
că textul poate fi ameliorat, clarificat.
Art. 227
Divulgarea secretului profesional
(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei
persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării
confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de divulgare a secretului profesional era
incriminată în vechiul Cod penal prin art. 196. Modificările aduse incriminării sunt explicate
sintetic în Expunerea de motive a Proiectului, unde se arată: „…infracţiunea de divulgare a
secretului profesional a fost reformulată, ea având pe viitor incidenţă doar cu privire la
elemente de care cel ţinut să păstreze secretul a luat cunoştinţă cu consimţământul persoanei
vizate de aceste date, fie că i-au fost încredinţare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea făcută
preotului, datele încredinţate avocatului de către client etc.), fie că le-a constatat în virtutea
profesiei sau funcţiei, cu consimţământul celui în cauză (aşa cum se întâmplă în cazul
medicului care efectuează investigaţii privind starea de sănătate a pacientului). Divulgarea
datelor de altă natură (informaţii nepublice, secrete de serviciu etc.) face obiectul unor
incriminări distincte, în capitolul privitor la infracţiunile de serviciu (Expunere de motive, p.
44). În noua reglementare limita maximă a pedepsei a fost majorată cu un an, în raport cu
sancţiunea prevăzută în vechiul Cod (de la 2 la 3 ani). În acest context, în cazul situaţiilor
tranzitorii aflate sub incidenţa art. 5 C.pen. se vor aplica dispoziţiile vechiului Cod penal.
Cum maximul din legea nouă a fost majorat, sunt excluse situaţiile prevăzute de art. 6 C.pen.
2. Subiecţii infracţiunii şi situaţia premisă. Subiectul activ este circumstanţiat, fiind
reprezentat de persoana care, în virtutea profesiei (avocat, medic, farmacist), sau a funcţiei
(notar public, funcţionar bancar), intră în posesia anumitor date confidenţiale. Noul text arată
explicit (ceea ce în vechiul Cod era doar subînţeles) că în sarcina subiectului activ trebuie să
existe „obligaţia păstrării confidenţialităţii” cu privire la datele în cauză. Fiind vorba de un
subiect calificat, căruia îi incumbă o obligaţie personală, coautoratul nu este posibil. În
ipoteza în care, spre exemplu, doi avocaţi sau doi medici, intră cu acelaşi prilej în posesia
unor secrete pe care ulterior le divulgă, fiecare comite, separat, infracţiunea de divulgare a
secretului profesional (în acelaşi sens, a se vedeaExplicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 321). Este
posibilă însă participaţia penală în celelalte forme, respectiv instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv nu este circumstanţiat; oricine intră în contact cu o persoană care întruneşte
condiţiile cerute subiectului activ, poate deveni victimă a acestei infracţiuni. Situaţia premisă
este dată de existenţa unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, care au
fost încredinţate sau de care s-a luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau funcţiei. În doctrină,
sub incidenţa vechiului text, s-a arătat că „pentru existenţa infracţiunii se impune, ca o
condiţie preexistentă sau situaţie premisă, ca între făptuitor şi victimă să fi intervenit în
prealabil o legătură cu caracter profesional în baza căreia celui dintâi i-au fost încredinţate sau
acesta a luat cunoştinţă de datele care constituie secret profesional” (O.A. Stoica 1976, p.
122).
3. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea sau
inacţiunea prin care se divulgă unele date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane.
„Prin a divulga se înţelege a da în vileag un secret, a comunica altuia date cu caracter intim în
privinţa cărora trebuia păstrată toată discreţia” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 323).
Modalitatea divulgării prin inacţiune se realizează, spre exemplu, în ipoteza în care se lasă în
mod intenţionat la vedere un înscris, din care rezultă evident date confidenţiale, ce nu pot fi
divulgate (Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 272). Există
două condiţii care se adaugă la elementul material, pentru a întregi latura obiectivă:
divulgarea trebuie să se facă fără drept (cu privire la noţiunea „fără drept”, a se vedea pct. 2
de la comentariul art. 208); fapta trebuie să fie de natură să producă un prejudiciu unei
persoane, fără a fi necesar ca acesta să se şi producă efectiv (O.A. Stoica 1976, p. 122).
Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă sau indirectă. Nu are
relevanţă pentru existenţa infracţiunii mobilul care l-a determinat pe făptuitor să acţioneze şi
nici scopul pe care acesta l-a urmărit.
Art. 228
Furtul
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului,
dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei
persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de
energie care are valoare economică.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Articolul are corespondent în art. 208 C.pen. din 1968. Exceptând
tratamentul sancţionator, care este mult mai blând şi care face ca reglementarea nouă să
constituie lege mai favorabilăpentru situaţiile tranzitorii, noul Cod penal nu aduce modificări
esenţiale în privinţa acestei infracţiuni; referirea laenergia electrică, ca bun care poate
constitui obiect material al infracţiunii, face doar să consacre legislativ o practică deja
stabilită, iar dispoziţii corespunzătoare celor ale Codului penal din 1968 privitoare la furtul de
folosinţă sunt prevăzute distinct, în art. 230 alin. (1) C.pen. Prin urmare, dezvoltările
jurisprudenţiale şi doctrinare anterioare îşi păstrează actualitatea, astfel cum vor fi în
continuare punctate. Unele precizări se vor impune şi ca urmare a modificărilor în structura
furtului calificat, o serie de circumstanţe nemaifiind calificate de legiuitor ca variante agravate
ale furtului, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în infracţiunea de furt
simplu (a se vedea infra pct. 2.1.2, 2.2, 3.2, 3.4.).
2. Obiectul material. Constituie obiect material al furtului un bun corporal mobil prin
natura sa, indiferent de calificarea sa din punctul de vedere al dreptului civil (în acelaşi sens,
M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 194; spre deosebire de acest
autor, credem însă că este irelevantă calificarea din dreptul civil a bunurilor mobile prin
anticipaţie, întrucât, din perspectiva dreptului penal, acestea sunt susceptibile de a fi „luate”,
deci de a constitui obiect material al furtului, numai după ce sunt desprinse de sol, când au
devenit mobile prin natura lor); nu orice bun mobil poate constitui însă obiect material al
furtului (a se vedea infrapct. 2.4-2.8).
2.1. Bunul trebuie să aibă o anumită valoare economică.
2.1.1. Nu constituie furt luarea unui bun lipsit de orice valoare economică, întrucât
infracţiunea, una contra patrimoniului, este una de rezultat, fapta fiind incriminată în
considerarea unei pagube [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul
Cod penal…, op. cit., 2014, p. 205; adăugăm că subzistă caracterul unui delict civil in privinţa
luării, fără consimţământul posesorului, a unui bun fără nicio valoare economică, dar cu o altă
valoare pentru proprietar, de exemplu sentimentală, repararea prejudiciului moral urmând
calea civilă].
2.1.2. Valoarea bunului constituie în cazul infracţiunii de furt şi criteriul de stabilire a pagubei
produse prin infracţiune; spre deosebire de Codul penal din 1968, noul Cod penal nu mai
acordă semnificaţie agravantă legală valorii ridicate a pagubei, astfel că, în lipsa altor
circumstanţe speciale prevăzute de art. 229 C.pen., furtul va constitui infracţiunea în forma
simplă indiferent de valoarea bunului sustras.
2.2. Dacă bunul furat este un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru
legitimare sau identificare, fapta constituie, potrivit noului Cod penal, infracţiunea în forma
simplă (în lipsa unei circumstanţe dintre cele prevăzute la art. 229 C.pen.).
2.3. Practica privind „furtul de impulsuri telefonice” şi racordarea fără drept la o reţea de
telefonie trebuie reconsiderată din perspectiva dispoziţiilor art. 230 alin. (2) C.pen., care
califică astfel de fapte ca furt de folosinţă.
2.4. Tăierea şi furtul de arbori din fondul forestier naţional, chiar dacă arborii sunt
proprietate privată, continuă să fie incriminate separat, prin dispoziţiile Codului silvic, Legea
nr. 46/2008 (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 2785/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 226).
2.5. Folosirea autovehiculului la furtul altor bunuri, ori furtul de folosinţă al
autovehiculului, urmat de însuşirea fără drept a unor bunuri din interiorul lui constituie un
concurs între infracţiunea de furt ori furt calificat şi furtul de folosinţă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2257 din 6 aprilie 2006, www.scj.ro); în prezent, acesta din urmă este
reglementat separat, în art. 230 alin. (1) C.pen.; prevederea distinctă a furtului de folosinţă
este o modalitate mai adecvată de punere în text a soluţiei care se desprindea şi din vechea
reglementare, care construia furtul ca infracţiune cu conţinuturi alternative; separarea, în
articole diferite, a „alternativelor” face mai evident concursul de infracţiuni.
2.6. În principiu, nici corpul uman, nici părţi ale acestuia nu pot constitui obiect material al
furtului, ele nefiind „bunuri”, în sensul legii penale.
2.6.1. Prelevarea de organe, ţesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viaţă, fără
consimţământul lor prealabil exprimat în condiţiile legii, constituie infracţiunea prevăzută de
art. 155 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (M.Of. nr. 372 din 28
aprilie 2006), sustragerea unui cadavru constituie infracţiunea prevăzută de art. 383 alin. (1)
C.pen.,prelevarea de organe, ţesuturi ori celule de la un cadavru, atunci când prin aceasta se
compromite o autopsie constituie infracţiunea prevăzută de art. 156 din Legea nr. 95/2006, în
concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 383 alin. (1) C.pen.
2.6.2. În schimb, sustragerea unor organe, ţesuturi ori celule umane legal prelevate şi
deţinute constituie infracţiunea de furt.
2.7. Sustragerea armelor letale ori a muniţiei acestora, ori a armelor neletale supuse
autorizării constituie infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, în
modalitatea prevăzută de art. 342 alin. (3) sau (5) C.pen.
Fapta comisă numai cu privire la mecanismele sau dispozitivele armelor letale, ori cu privire
la armele neletale nesupuse autorizării constituie în schimb infracţiunea de furt, întrucât art.
342 alin. (3) C.pen. nu se referă şi la aceste categorii de bunuri, prin urmare luarea fără drept a
acestora urmează regimul comun al infracţiunii de furt.
2.8. Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materiale radioactive constituie
infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive,
în modalitatea prevăzută la art. 345 alin. (2) C.pen.
3. Subiect al infracţiunii, atât activ, cât şi pasiv, poate fi orice persoană, inclusiv persoana
juridică.
3.1. Participaţia este posibilă, în toate formele. Săvârşirea infracţiunii de două persoane
împreună nu atrage, spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1968, reţinerea
formei calificate a furtului; participarea concomitentă a trei sau mai multe persoane la
săvârşirea furtului va atrage doar aplicarea agravantei generale prevăzute la art. 77 lit. a)
C.pen.
3.2. Comiterea infracţiunii de către o persoană având asupra sa o substanţă narcotică
constituie, în lipsa altui element special de agravare prevăzut de art. 229 C.pen., infracţiunea
în forma simplă, spre deosebire de reglementarea anterioară.
3.3. Comiterea furtului asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa constituie, în lipsa altui element special de agravare prevăzut de art. 229
C.pen., infracţiunea în formă simplă, spre deosebire de reglementarea anterioară; dacă
persoana vătămată, din cauza vârstei, a stării de sănătate, infirmităţii sau din alte cauze se află
într-o vădită stare de vulnerabilitate, iar făptuitorul profită de aceasta, este aplicabilă
agravanta generală prevăzută de art. 77 lit. e) C.pen.; dacă făptuitul pune el însuşi pe
detentorul sau posesorul bunului în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, în scopul
deposedării lui, fapta constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 C.pen.
3.4. Cu privire la sustragerea mai multor bunuri care aparţin, în întregime sau în parte
făptuitorului, dar aflate în posesia altor persoane, trebuie observată soluţia legislativă în cazul
coproprietăţii: potrivit art. 238 LPACP, când bunurile sunt coproprietatea mai multor
persoane, este îndeplinită condiţia unităţii de subiect pasiv cerută de art. 35 alin. (1) C.pen.
4. Tentativa şi consumarea infracţiunii. Luarea bunului are, şi sub noua reglementare,
semnificaţia trecerii lui la dispoziţia făptuitorului, dobândirea posibilităţii exclusive de
dispoziţie constituind criteriul de delimitare între tentativă şi infracţiune consumată (teoria
apropriaţiunii).
4.1. În concret, criteriul este aplicat diferit în funcţie de natura, dimensiunea ori alte
particularităţi ale bunului, putând fi completat, în raport de acestea, cu criterii precum
schimbarea locului stabilit de proprietar (în cazul bunurilor de mici dimensiuni – C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 128/1996, în Dreptul nr. 7/1997, C.A. Ploieşti,decizia nr. 316/1994,
în B.J. – C.P.J. 1993-1997, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 118), scoaterea bunului din
raza vizuală a proprietarului [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 206].
4.2. Tot raportat la natura bunului, sunt fără semnificaţie aspecte precum prinderea
făptuitorului chiar la locul sustragerii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1124/2002,
www.scj.ro) ori în autoturismul din care a sustras bunurile găsite asupra sa (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 554/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 145), câtă vreme trecuse
bunurile în stăpânirea sa efectivă.
4.3. Fapta se consideră consumată şi atunci când s-a realizat efectiv împosedarea cu privire
doar la o parte din bunurile/cantitatea pe care făptuitorul intenţiona să le sustragă (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1179 din 3 aprilie 2002, www.scj.ro, citată şi de V. Puşcaşu, Noul
Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 520).
5. Furtul comis în loc public constituie, în lipsa altui element de agravare prevăzut la art. 229
C.pen.,forma simplă a infracţiunii; renunţarea la elementul special de agravare este justificată
de realitatea că, exceptând mijloacele de transport în comun, locuinţa şi sediul profesional
(care, în anumite condiţii, conferă caracter agravat faptei – a se vedea infra comentariul art.
229), locul comiterii faptelor de furt este, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, unul public,
ceea ce face ca o atare împrejurare să nu imprime faptei vreo gravitate sporită; această
tipicitate a faptei în realitatea concretă a fost valorificată şi în cadrul condiţiilor de
incriminare, legiuitorul renunţând la a considera comiterea infracţiunii într-un astfel de loc ca
fiind o situaţie excepţională.
6. Latura subiectivă. Furtul se comite cu intenţie calificată prin scopul special al însuşirii,
intenţie care poate fi directă sau indirectă [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 206]; însuşirea semnifică trecerea bunului la
dispoziţia exclusivă a făptuitorului, care se va comporta faţă de acesta ca un real proprietar.
6.1. În tipicitatea legală nu se regăseşte un anumit mobil, aşa încât motivul, cauza pentru
care făptuitorul doreşte să-şi însuşească bunul sunt irelevante pentru încadrarea faptei ca
infracţiune de furt; odată probat că făptuitorul a luat bunul pentru a-l trece în sfera sa de
stăpânire exclusivă şi pentru a-l sustrage dispoziţiei materiale a detentorului de drept, se poate
reţine că fapta a fost comisă „în scopul însuşirii” şi că realizează latura subiectivă a
infracţiunii (pentru semnificaţia sintagmei „în scop de a-l folosi” şi raportul cu furtul de
folosinţă, a se vedea infra comentariul art. 230).
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Utilizarea ulterioară ori dispunerea în orice mod de bunul furat pot avea semnificaţii
diferite.
7.1.1. Este îndeobşte admis că degradarea bunului furat nu constituie infracţiunea de
distrugere, întrucât, de principiu, bunul care a constituit obiect material al infracţiunii de furt
nu mai poate constitui obiect material al unei infracţiuni contra patrimoniului, în dauna
aceluiaşi subiect pasiv.
7.1.2. Există o serie de situaţii care, fără a constitui derogări de la această regulă, trebuie
observate pentru consecinţele pe care, prin plusul lor de specificitate, le are utilizarea bunului
sustras, consecinţe care se produc în dauna aceleiaşi persoane care a constituit subiect pasiv al
furtului şi care fac ca o anumită conduită ulterioară a autorului furtului să realizeze o nouă
infracţiune. Furtul cardului bancar constituie, neîndoielnic, infracţiunea de furt; cardul
(instrument de plată electronică, în sensul art. 180 C.pen.) este un bun cu o valoare economică
în sine (aceasta este redusă, însă gravitatea furtului având acest obiect material se apreciază în
considerarea modului păgubitor în care, ulterior acestei sustrageri, cardul ar putea fi utilizat);
utilizarea cardului sustras pentru efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar,
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de bunuri
constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de
art. 250 C.pen.; soluţia nu derogă de la principiul de mai sus, întrucât obiectul material al
celor două infracţiuni este diferit (în cazul furtului, acesta este cardul bancar, în celălalt caz,
suma cu privire la care se efectuează tranzacţia frauduloasă), dar, mai ales, obiectul juridic al
celor două infracţiuni diferă, iar elementul material al celor două infracţiuni nu conţine vreo
suprapunere care să facă incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) C.pen. (în acelaşi sens, C.A.
Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 143 din 19 martie 2009, C.A. Cluj, Secţia penală,
decizia nr. 295 din 8 mai 2008, www.jurisprudenta.org). Pentru aceste considerente soluţia
trebuie să fie aceeaşi chiar şi atunci când sustragerea cardului s-a făcut tocmai în scopul
folosirii lui pentru retragerea de numerar, întrucât utilizarea cardului fără consimţământul
proprietarului nu include în mod necesar şi o acţiune de luare acestui bun pe nedrept din
posesia proprietarului, pentru a ne afla în prezenţa absorbţiei furtului într-o infracţiune
complexă; specific acestei situaţii este însă că semnificaţia furtului, ca infracţiune mijloc,
rămâne extrem de redusă în raport cu infracţiunea scop (în sens contrar, A. Trancă, D.C.
Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 29; pentru critica acestei opinii, a se
vedea şi infra comentariul art. 250).
7.1.3. Utilizarea unui terminal de comunicaţii sustras realizează un concurs între infracţiunea
de furt şi cea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art. 360 C.pen., în oricare
dintre modalităţile ei normative, în măsura în care utilizarea implică accesul la sistemul
informatic al aparatului (de exemplu, telefon mobil; dacă bunul nu este furat, ci doar folosit
fără drept, situaţia este diferită – a se vedea infra comentariul art. 230).
7.2. Diferenţierea faţă de infracţiunea de tâlhărie
7.2.1. Şi în noul Cod penal infracţiunea de tâlhărie este construită pe raportul mijloc-scop
între actele de violenţă şi deposedare ori păstrarea bunului sustras. Prin urmare, ori de câte ori
violenţa nu are acest caracter, iar luarea bunului este o activitate independentă de cea dintâi,
aceasta din urmă va constitui numai infracţiunea de furt. Este cazul sustragerilor efectuate
după consumarea unor violenţe (I.C.C.J., Secţia penală, deciziile nr. 3307/2004 şi nr.
2175/2004, www.scj.ro), al simulării unor acte de violenţă, între persoane anterior înţelese în
acest scop, pentru a disimula un atac şi pentru a descuraja opoziţia persoanei vătămate
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6236/2004, www.scj.ro).
7.2.2. Discuţiile privind violenţa exercitată asupra bunului îşi păstrează, de asemenea,
actualitatea; în ceea ce ne priveşte, referitor la luarea intempestivă a unui bun, luăm în
considerare criteriul raportului fizic în care se află bunul şi persoana vătămată: când bunul
este astfel ţinut încât orice acţiune asupra lui implică şi o interacţiune cu corpul părţii
vătămate, luarea are caracter violent şi suntem în prezenţa infracţiunii de tâlhărie (lanţul purtat
la gât, ceasul purtat la mână, geanta ţinută sub braţ sau în mână – a se vedea infra comentariul
art. 233); când bunul este astfel ţinut/purtat încât luarea lui are loc fără vreo interacţiune cu
corpul persoanei vătămate, acţiunea nu are caracter violent şi suntem în prezenţa infracţiunii
de furt (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 348/1998, în R.D.P. nr. 2/2000, p.
165), dacă nu există un alt act care să poată fi reţinut ca având caracter violent ori
ameninţător.
7.3. Diferenţierea faţă de infracţiunea de abuz de încredere. Modul în care Codul penal
reglementează, înart. 238, situaţia premisă a infracţiunii de abuz de încredere, constând în
încredinţarea bunului către făptuitor nu doar în baza unui anumit titlu, dar şi „cu un anumit
scop” (condiţie care nu era expres prevăzută în textul legii vechi) reconfirmă întreaga doctrină
şi jurisprudenţă anterioare potrivit cărora însușirea unui bun prin intervertirea unei detenţii
precare constituie infracţiunea de furt, şi nu cea de abuz de încredere (C.S.J., Secţia
penală,decizia nr. 1197/2000, în C.J. nr. 2/2002, p. 133 şi în Dreptul nr. 3/2002, p. 160; C.A.
Ploieşti, decizia penală nr. 758/1998, în B.J. – C.P.J., sem. al II-lea 1998, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 94). Actul material al acestei intervertiri (ce poate consta, de exemplu, în
dispunerea de un bun încredinţat în cadrul raporturilor de muncă – telefonul ori maşina de
serviciu, ori în îndepărtarea intempestivă a făptuitorului de persoana care i l-a remis, păstrând
bunul asupra sa – cazul bunurilor remise pentru a fi examinate/probate în vederea cumpărării)
va avea semnificaţia acţiunii de „luare” ce constituie elementul material al furtului.
7.4. Actele de tăinuire repetată constituie complicitate la infracţiunea de furt. Decizia în
interesul legii nr. 2/2008 (M.Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008) îşi menţine valabilitatea: în
situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care
promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în forma simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de
tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
8. Împăcarea între părţi este o cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării
acţiunii penale.
9. Tratament sancţionator. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii,
întrucât acea normă are în vedere infracţiuni în a căror tipicitate legală nu intră scopul
obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos patrimonial; or, în cazul furtului, scopul
însuşirii pe nedrept, respectiv al dobândirii unui folos patrimonial, este element constitutiv al
infracţiunii [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op.
cit., 2014, p. 202; în sens contrar, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal…, op. cit., 2014,
p. 505].
10. Situaţii tranzitorii. Art. 228 C.pen. reprezintă lege penală mai favorabilă:
- faţă de art. 208 C.pen. din 1968, datorită tratamentului sancţionator (închisoare între
limite mult reduse, alternativ cu amenda). De asemenea, indiferent de limitele de pedeapsă,
când între părţi a intervenit împăcarea,art. 228 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă
raportat la soluţia încetării procesului penal.
- faţă de art. 209 alin. (1) lit. a), lit. b) – teza a II-a, lit. d), lit. e), lit. h), alin. (2) lit. b),
alin. (4) C.pen. din 1968 (cu condiţia să nu fie incidentă vreo cauză de agravare specială
prevăzută de art. 229 C.pen.).
Art. 229
Furtul calificat
(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei
chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea a fost reglementată anterior în art. 209 C.pen. din 1968.
O serie de elemente de agravare nu se mai regăsesc în conţinutul furtului calificat în noul Cod
penal, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în infracţiunea de furt simplu
(a se vedea supra pct. 2.1.2, 2.2, 3.2, 3.4 de la comentariul art. 228).
2. Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun continuă să constituie o formă
agravată, cu caracterreal, a infracţiunii, pentru aceleaşi raţiuni avute în vedere şi de legiuitorul
anterior.
Agravanta nu este aplicabilă faptei comise într-un taxi, care nu este considerat mijloc de
transport în comun (Trib. Tulcea, decizia penală nr. 191/1976, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 48),
ori când vehiculul nu este utilizat pentru transportul în comun.
3. Furtul săvârşit în timpul nopţii
3.1. Înţelesul sintagmei „în timpul nopţii”. Raţiunea agravantei continuă să fie legată de
periculozitatea sporită de care dă dovadă acela care profită de ambianţa generală pe care o
creează noaptea ca fenomen natural, ambianţă care îngreunează paza bunurilor.
3.1.1. De aceea, agravanta este aplicabilă numai după lăsarea întunericului natural, nu şi în
timpul serii/amurgului (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 355/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p.
185).
3.1.2. Privitor la spaţiile luminate artificial, ne menţinem opinia potrivit căreia trebuie
cercetat în fiecare caz în parte dacă, în raport de condiţiile specifice locului în care fapta a fost
comisă, are vreo relevanţă instalarea întunericului natural. Se impune reţinerea acestei
agravante în cazul furtului comis, după lăsarea întunericului, pe stradă, chiar dacă locul este
iluminat artificial; tot astfel, dacă fapta este comisă într-un spaţiu închis de natura căruia este
încetarea sau reducerea activităţii pe timpul nopţii, ori, a fortiori, într-un spaţiu privat, cum ar
fi o locuinţă, chiar dacă acestea sunt iluminate artificial (în acelaşi sens, C.A. Bucureşti, Secţia
I penală, decizia nr. 74/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 128). Sunt, însă, alte spaţii închise, al
căror specific este desfăşurarea unei intense activităţi, cu caracter public, indiferent de oră
(precum magazine cu program non-stop, galerii comerciale, în special cele de tip mall) ori
altele în care, prin natura lor, activitatea se desfăşoară mai ales după lăsarea întunericului şi în
care iluminatul artificial face să lipsească de orice importanţă lăsarea întunericului natural. Nu
există nicio raţiune pentru aplicarea agravantei „în timpul nopţii” dacă fapta a fost comisă
într-un astfel de loc, în timpul programului în care stabilimentul funcţionează conform
destinaţiei sale (C.P. Ad., p. 728);în sens contrar, Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr.
3/1970; C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 269/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 15.
4. Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
mincinoase
4.1. Efracţia. Constituie efracţie orice înlăturare violentă a unui obiect/dispozitiv care
protejează bunul furat, cum ar fi spargerea unui geam, distrugerea/forţarea unei încuietori
(Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1428/1995, în C.P.J.P. 1994-1997, p. 62;
C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 36/1997, în Dreptul nr. 6/1997, p. 126 şi în R.D.P.
nr. 1/1998, p. 132; C.A. Oradea, Secţia penală, decizia nr. 167/R din 14 februarie 2012,
portal.just.ro, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 523).
4.1.1. Ruperea unui sigiliu nu constituie efracţie, întrucât nu are semnificaţia îndepărtării unui
obstacol, ci poate constitui infracţiunea concurentă de rupere de sigilii, prevăzută de art. 260
C.pen. (C.A. Piteşti, decizia penală nr. 230/1995, în R.D.P. nr. 3/1996, citată de V. Dobrinoiu
şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 226).
4.1.2. Sustragerea de curent electric prin dereglarea sistemului de înregistrare a contorului nu
constituie furt prin efracţie (în sens contrar, Trib. Suprem, decizia nr. 2650 din 2 decembrie
1983, în C.D. 1983, p. 246, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p.
521); în lipsa altei operaţiuni de branşare frauduloasă, fapta prin care se denaturează realitatea
consumului de curent electric constituie infracţiunea prevăzută de art. 92 alin. (1) din Legea
nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale (M.Of. nr. 485 din 16 iulie 2012) şi va
veni în concurs cu furtul.
4.1.3. Furtul de curent electric vine în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 92 alin. (2) din
aceeaşi lege, când pentru sustragerea energiei electrice se recurge la executarea sau folosirea
de instalaţii clandestine în scopul racordării directe la reţea sau pentru ocolirea
echipamentelor de măsurare.
4.1.4. Furtul comis prin efracţie este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de
distrugere având ca obiect material obstacolul înlăturat (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 2086/1971, în C. Sima, Codul penaladnotat…, op. cit., 2000, p. 633).
4.2. Escaladarea presupune trecerea peste un obstacol înalt, depăşirea lui pe o altă cale decât
cea firească.
4.2.1. Doctrina şi practica reţin că agravanta este aplicabilă atunci când escaladarea a folosit
făptuitorului pentru a pătrunde în spaţiul unde se află bunul, pentru a ajunge la bun, nu şi dacă
s-a îndepărtat în acest mod, având bunul asupra sa, de la locul sustragerii (M. Udroiu, Sinteze
şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 206; Trib. Suprem, decizia nr. 485 din 18 februarie
1983, în V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 521). De principiu corectă,
soluţia trebuie nuanţată cu observarea specificului consumării infracţiunii de furt: dacă
deplina trecere în posesia făptuitorului a bunului nu s-a realizat decât prin îndepărtarea de la
locul unde se afla bunul sustras, iar îndepărtarea s-a făcut prin escaladare, atunci şi luarea a
avut loc „prin escaladare”, agravanta fiind aplicabilă.
5. Furtul comis prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Elementul de agravare este unul de noutate în raport cu dispoziţiile art. 209 C.pen. din 1968;
noua reglementare „îşi găseşte justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe
proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere şi nu de puţine ori infractorii
recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii” (Expunere de motive).
5.1. Condiţii
5.1.1. Când scoaterea din funcţiune a sistemului are loc printr-o acţiune violentă, de smulgere,
de îndepărtare a unui dispozitiv, nu se va reţine şi agravanta comiterii furtului prin efracţie,
întrucât sistemul nu are natura unui obstacol material între făptuitor şi bun.
5.1.2. În acest caz însă, furtul devine o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de
distrugere având ca obiect material sistemul de alarmă sau de supraveghere. Deşi scoaterea
din funcţiune a sistemului nu realizează o suprapunere perfectă cu niciuna dintre modalităţile
infracţiunii de distrugere (întrucât nu echivalează nici măcar cu aducerea sistemului în stare
de neîntrebuinţare), apreciem că reţinerea în acest caz a unui concurs de infracţiuni ar fi
excesivă; nu se poate presupune că ea a fost în intenţia legiuitorului, fie şi pentru faptul că
acesta a inclus în furt, ca infracţiune complexă, şi fapte de o gravitate mai mare decât
distrugerea sistemului in discuţie, precum violarea de domiciliu; de altfel, şi pentru identitate
de raţiune cu situaţia efracţiei, se impune a considera că şi distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuinţare a sistemului de alarmă sau supraveghere este absorbită în
această formă calificată a furtului.
5.1.3. Scoaterea din funcţiune semnifică o intervenţie asupra structurii tehnice a sistemului, de
natură să afecteze însuşi modul de funcţionare a dispozitivului; nu are această semnificaţie,
spre exemplu, simpla acoperire a camerei de luat vederi, întrucât raţiunea agravantei rezidă în
pericolul sporit rezultând din specializarea făptuitorului, din efectuarea unor acte de pregătire
calificate, de identificare a sistemului şi de oprire a funcţionării lui, fiind greu de presupus că
legiuitorul a intenţionat să califice furtul şi atunci când se comit acte similare acoperirii
vizetei montate la orice uşa de intrare în locuinţă.
5.2. Tentativa. Scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori supraveghere, chiar
neurmată de vreun alt act de executare a furtului, constituie tentativă la infracţiunea prevăzută
de art. 229 alin. (1) lit. e) C.pen.
6. Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural
Sfera bunurilor. În această formă agravată, constituie obiect material al furtului bunurile din
patrimoniul cultural naţional, cuprinse în Inventarul patrimoniului cultural naţional mobil,
reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil,
republicată (M.Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014); bunul dobândeşte acest caracter prin ordin al
ministrului culturii şi cultelor, emis la propunerea preşedintelui Comisiei Naţionale a
Muzeelor şi Colecţiilor; sunt clasate în aceeaşi categorie şi bunurile mobile de patrimoniu
arheologic, potrivitO.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea
unor situri arheologice ca zone de interes naţional, republicată (M.Of. nr. 951 din 24
noiembrie 2006) (a se vedea şi infra comentariul art. 243).
7. Furtul comis prin violare de domiciliu sau sediu profesional
7.1. Justificare. „Introducerea acestui element agravant s-a impus pentru a rezolva legal
situaţia în care furtul este săvârşit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu
profesional, situaţie în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de
specialitate şi să se dea soluţii neunitare în practica judiciară” (Expunere de motive).
7.2. Consecinţe. Infracţiunea de furt devine în această formă agravată una complexă,
absorbind infracţiunile prevăzute de art. 224 şi de art. 225 C.pen. Instituirea acestei
complexităţi legale confirmă practica anterioară care reţinea în toate situaţiile concursul între
furt şi violarea de domiciliu (în măsura în care ar fi operat natural absorbţia, nu ar mai fi fost
necesară noua reglementare expresă a infracţiunii complexe). Chestiunea are importanţă
pentru situaţiile tranzitorii, când la stabilirea legii penale mai favorabile se va avea în vedere,
pe de o parte, pluralitatea de infracţiuni din legea veche şi, pe de altă parte, infracţiunea
complexă din legea nouă.
7.3. Condiţii
7.3.1. Absorbţia operează numai dacă violarea de domiciliu ori sediu profesional a fost
comisă în vederea săvârşirii furtului, dacă ea a fost privită de făptuitor ca un mijloc de
comitere a furtului. Prin urmare, când făptuitorul ia rezoluţia de a comite furtul după ce, fără
intenţia de a fura, pătrunsese fără drept într-un domiciliu/sediu profesional (intenţia
supravenită), se va reţine concursul de infracţiuni (similar soluţiei deja consacrate privind
reţinerea a două infracţiuni separate, contra persoanei şi contra patrimoniului, când între
actele de violenţă şi cele de sustragere comise în aceeaşi împrejurare nu există o unitate a
rezoluţiei infracţionale).
7.3.2. La fel când, după comiterea unei infracţiuni de furt de către o persoană aflată cu drept
într-un domiciliu/sediu profesional, aceasta refuză părăsirea lui, ea comite astfel infracţiunea
de violare de domiciliu sau sediu profesional, în concurs cu furtul.
7.3.3. Raţiunea acestei agravante este de a sancţiona mai aspru furturile din locuinţe şi din alte
spaţii private, în care făptuitorul îşi asumă să pătrundă fraudulos, acceptând, în scopul
sustragerii de bunuri, să încalce şi valori privind viaţa privată. De aceea, credem că este în
raţiunea legii ca infracţiunea complexă să se reţină numai în acele situaţii în care există şi
identitate între locul unde se află bunul sustras şi cel care constituie obiect al protecţiei
infracţiunii absorbite; astfel, când, pentru a ajunge în locul unde se află bunul pe care
intenţionează să-l fure ori pentru a se îndepărta din acesta, făptuitorul pătrunde fără drept într-
un spaţiu învecinat (cazul celui care trece prin mai multe curţi, ori escaladează balcoanele mai
multor apartamente), se va reţine un concurs de infracţiuni între cea de violare de domiciliu şi
cea de furt (aceasta din urmă, eventual în modalitatea agravată a comiterii prin violare de
domiciliu, dacă este întrunită această condiţie şi în privinţa locului în care a avut loc furtul),
întrucât în aceste ipoteze nu există niciun motiv pentru ca valoarea socială protejată prin
infracţiunile prevăzute de art. 224 şi art. 225 C.pen. să fie subsumată celei patrimoniale în
considerarea căreia este incriminat furtul; absorbţia trebuie să opereze numai ca o excepţie,
prin urmare strict în acele situaţii în considerarea cărora a fost reglementată, altminteri s-ar
institui în mod nejustificat un tratament favorabil (acela al unităţii de infracţiune) pentru o
pluralitate de infracţiuni.
7.4. Tentativa. Violarea de domiciliu ori de sediu profesional, săvârşită în scopul comiterii
unui furt, constituie tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen.
8. Furtul comis de o persoană având asupra sa o armă. Spre deosebire de vechea
reglementare, noul Cod penal a păstrat în conţinutul acestei agravante numai ipoteza portului
de armă, în cazul faptei comise de o persoană având asupra sa o substanţă narcotică urmând a
se reţine infracţiunea în forma simpla (a se vedeasupra pct. 3.2, 10.2 de la comentariul art.
228).
8.1. Noţiunea de armă. Acest element de agravare se referă la noţiunea de armă astfel cum
este definită înart. 179 alin. (1) C.pen., anume instrument, dispozitiv sau piesă declarată astfel
prin dispoziţii legale, respectiv prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor,
republicată (M.Of. nr. 425 din 10 iunie 2014).
Agravanta nu are în vedere armele asimilate, la care se referă art. 179 în alin. (2) C.pen.,
întrucât condiţia pe care o instituie acest text pentru asimilarea altor obiecte armelor este
aceea ca ele să fi fost întrebuinţate pentru atac; or, în măsura în care furtul a fost comis într-o
atare circumstanţă, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie; prin urmare, nu se va reţine
agravanta când făptuitorul are asupra sa alt obiect în afara celor definite în art. 179 alin. (1)
C.pen., chiar dacă aptitudinea lui de a fi utilizat ca armă este evidentă.
8.2. Alte condiţii pentru reţinerea agravantei
8.2.1. Se va reţine infracţiunea de furt în această modalitate agravată numai dacă arma nu este
folosită, altfel fapta constituind infracţiunea de tâlhărie.
8.2.2. Exhibarea armei, având aptitudinea de a crea o stare de temere, exclude, de asemenea,
infracţiunea de furt, urmând a se reţine şi în acest caz infracţiunea de tâlhărie.
8.2.3. Nu are relevanţă pentru reţinerea agravantei scopul cu care făptuitorul s-a înarmat,
respectiv dacă el a avut sau nu în vedere comiterea furtului.
8.2.4. Este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că făptuitorul avea dreptul să deţină şi să poarte
arma, conform dispoziţiilor legale privind aceste activităţi; de aceea, dacă deţine arma contra
dispoziţiilor legale, furtul în această formă agravată nu absoarbe, ci vine în concurs cu
infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor prevăzută de art. 342 C.pen.
9. Furtul privind ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă.
Agravanta se regăsea ca atare şi în vechea reglementare.
Condiţii. Jurisprudenţa a statuat că agravanta vizează aceste produse „în stare brută, care
aparţin unor societăţi comerciale specializate, fără ca acestea să intre în circuitul comercial”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1105/2004, www.legalis.ro), respectiv numai produsele
„depozitate imediat după procesul de prelucrare a ţiţeiului” (ibidem), cu consecinţa că
agravanta nu ar fi aplicabilă, spre exemplu, rezervoarelor staţiilor de benzină (ibidem), ori
depozitului de motorină care deserveşte centrala proprie a unui agent economic „în al cărui
obiect de activitate nu intră produsele petroliere” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
sentinţa nr. 50/2004, în P.J.P. 2003-2004, citată de M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…,
op. cit., 2014, p. 210). Avem serioase rezerve asupra unei astfel de practici, care adaugă la
lege condiţii neprevăzute de text şi care se îndepărtează de raţiunea lui; separat de
ambiguitatea unor concepte precum „societăţi comerciale specializate” ori produse care
aparţin unor astfel de societăţi, dar care nu sunt totuşi „în circuitul comercial”, nu vedem care
este relevanţa împrejurării că produsele sunt sustrase „imediat după procesul de prelucrare”,
sau ulterior, după ce vor fi circulat între mai mulţi proprietari, transportatori, vânzători etc.
Credem că agravanta s-a instituit din raţiuni precum: valoarea ridicată a unor cantităţi mari de
astfel de produse, împreună cu caracterul relativ facil al sustragerii unei cantităţi mari de atare
produs prin manevre simple şi într-un timp scurt, periculozitatea sporită a făptuitorului care
comite sustragerea bunurilor în astfel de condiţii şi care vizează dintru început să producă o
pagubă importantă, efectuează pregătiri speciale în vederea comiterii faptei şi, de cele mai
multe ori, conlucrează cu alte persoane pentru valorificarea produselor, toate acestea unite cu
pericolul sporit pe care îl are manipularea frauduloasă a unor astfel de bunuri atunci când ele
se află în cantităţi mari. De aceea, credem că agravanta este aplicabilă indiferent cui aparţin
aceste bunuri şi cărei activităţi sunt ele afectate, cu singura condiţie ca la momentul sustragerii
ele să se afle în conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă (a se vedea şi suprapct. 4.3
de la comentariul art. 228).
10. Furtul privind componente ale sistemelor de irigaţii. Agravanta se regăsea ca atare şi
în vechea reglementare. Ţinând cont şi de dispoziţiile speciale ale Legii îmbunătăţirilor
funciare nr. 138/2004, republicată (M.Of. nr. 88 din 13 februarie 2009), care stabileşte (în
anexa I) care sunt componentele unui sistem de irigaţii, jurisprudenţa anterioară îşi păstrează
relevanţa: electromotorul montat la o staţie de pompare constituie o componentă a sistemului
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3855/2003, www.scj.ro), de asemenea dalele din beton ce
împrejmuiesc canalul de irigaţii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2558/2003, www.scj.ro),
agravanta urmează a se reţine indiferent dacă sistemul de irigaţii erau sau nu în funcţiune la
momentul comiterii faptei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2150/2003, www.scj.ro; a
fortiori, după pronunţarea în acelaşi sens a unei decizii în interesul legii privind alte categorii
de instalaţii, a se vedea infra pct. 14.1).
11. Furtul privind componente ale reţelei electrice. Fapta are ca obiect componentele
sistemului definit înart. 3, pct. 63 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor
naturale. În practică, s-a reţinut această agravantă la sustragerea unor cabluri electrice de pe
stâlpi de susţinere (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1889/2004, www.scj.ro).
12. Furtul privind instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente Agravanta se regăsea ca atare şi în vechea reglementare.
12.1. Raportul cu alte infracţiuni
12.1.1. Dacă are ca obiect instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar ori componente
ale acestora, furtul poate intra în concurs cu infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă
prevăzută de art. 332 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4431/2005, www.scj.ro).
12.1.2. Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal au fost abrogate
dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată (M.Of. nr. 922
din 19 octombrie 2005). S-a înlăturat astfel un concurs de texte care ridica dificultăţi la
încadrarea anumitor fapte [art. 6 din Legea nr. 289/2005 avea următorul cuprins: (1)
Sustragerea de componente ale căii ferate, de bunuri din vagoanele care sunt în compunerea
unui tren aflat în circulaţie sau programat pentru circulaţie constituie infracţiunea de furt
calificat şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a
avut ca urmare o tulburare gravă în activitatea de transport pe calea ferată sau a produs
poluarea mediului înconjurător ori degradarea gravă a solului se pedepseşte cu închisoare de
la 12 la 20 de ani. (3) Tentativa la faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte]; practica
anterioară statuase că au prioritate dispoziţiile din Codul penal (I.C.C.J., Secţia penală,decizia
nr. 5260/2006, www.scj.ro). Avem rezerve cu privire la această soluţie văzând caracterul
special, deci derogator, al legii în discuţie, domeniul ei de reglementare, care coincide cu cel
al dispoziţiei din Codul penal şi obiectul material al celor două infracţiuni (instalaţiile de
siguranţă şi dirijare fiind componente ale căii ferate); aceste aspecte ar putea avea relevanţă
pentru situaţiile tranzitorii, dar numai în procesul de stabilire globală a legii penale mai
favorabile, întrucât în cadrul evaluării instituţiilor autonome, noul Cod penal este, prin
limitele speciale de pedeapsă, lege penală mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică a
faptei.
13. Furtul privind bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi
a persoanelor pe drumurile publice. Agravanta se regăsea ca atare şi în vechea
reglementare.
13.1. Categorii de bunuri
13.1.1. Agravanta este aplicabilă în cazul sustragerii unor bunuri precum indicatoarele
instalate pe drumurile publice (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1422/2005,
www.legalis.ro), semafoare, instalaţii de iluminare, stâlpi de ghidare, parapete, balize etc.,
acestea fiind destinate să asigure siguranţa circulaţiei pe drumurile publice; amplasarea lor
făcându-se în acest scop, sustragerea unor atare bunuri se prezumă că este de natură să pună în
pericol circulaţia.
13.1.2. Agravanta este însă aplicabilă şi oricăror altor bunuri, care nu sunt afectate circulaţiei,
dacă luarea lor este de natură să pună în pericol circulaţia, cum ar fi capacele de fontă de la
căminele de vizitare a conductelor de apă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3936/2005,
www.legalis.ro); în privinţa acestora, trebuie observat în fiecare caz în parte dacă îndepărtarea
loc este de natură să pună în pericol circulaţia.
14. Furtul privind cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii. Agravanta se regăsea ca atare şi
în vechea reglementare.
14.1. Decizie în interesul legii. Produce în continuare efecte decizia în interesul legii potrivit
căreia „fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie
infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat numai dacă, în momentul
sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat
sau nu în funcţiune” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2006 (RIL), M.Of. nr. 291 din 31
martie 2006].
15. Situaţii tranzitorii
15.1. Art. 229 reprezintă lege penală mai favorabilă:
- faţă de art. 209 C.pen. din 1968: pentru acele elemente de agravare care se regăseau şi în
legea veche şi în toate situaţiile când între părţi a intervenit împăcarea, iar fapta este comisă
în condiţiile art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) C.pen.
- faţă de art. 208 C.pen. din 1968, când fapta este comisă în condiţiile art. 229 alin. (1) lit. e)
C.pen., iar instanţa individualizează pedeapsa spre maxim (limita maximă mai redusă).
15.2. În cazul furtului comis prin violare de domiciliu, pentru stabilirea legii mai
favorabile, se vor compara tratamentul sancţionator pentru pluralitatea de infracţiuni în legea
veche cu limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe din noul Cod penal.
15.3. Art. 229 C.pen. reprezintă lege de dezincriminare în raport cu art. 209 alin. (5)
C.pen. din 1968.
Art. 230
Furtul în scop de folosinţă
(1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite
speciale se reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat
fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Dispoziţia din alin. (1) are corespondent în art. 208 alin. (4) C.pen.
din 1968. Dispoziţia din alin. (2) nu are corespondent în vechea legislaţie.
2. Furtul de folosinţă al autovehiculului. Referirea la dispoziţiile privind atât furtul simplu,
cât şi cel calificat rezolvă în mod explicit ezitări ale practicii anterioare de a încadra furtul de
folosinţă al vehiculului şi ca infracţiune de furt calificat, atunci când era incident şi un
element de agravare din art. 209 C.pen. din 1968.
2.1. Elementul material. Împărtăşim opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia soluţia
legislativă nu este, sub raportul formulării, cea mai bună [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 211]. Redactarea normei face să se citească
conţinutul infracţiunii după cum urmează: „luarea unui autoturism (...) în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept (=furtul), săvârşită în scopul de a-l folosi pe nedrept”; or, această infracţiune
nu este una de furt care, în plus, are o anumită specificitate; specificitatea ei constă tocmai în
aceea că nu realizează toate condiţiile furtului reglementat de art. 228 C.pen., respectiv că
diferă de acesta prin scop, care nu este al însuşirii, ci al folosirii. De aceea, credem că
formularea anterioară (care prelua de la infracţiunea de furt elementul material şi toate
celelalte condiţii în afara scopului) era mai conformă cu conţinutul acestei infracţiuni, dar că,
raportat la intenţia de reglementare, cea mai corespunzătoare formulare ar fi fost aceea care să
exprime verbum regens prin însăşi acţiunea incriminată, respectiv „folosirea”, aşa cum o face,
de altfel, în alin. (2), referindu-se la un terminal de comunicaţii.
2.2. Participaţia. Fapta se poate comite în participaţie sub toate formele. Coautoratul este
posibil; fapta este incriminată, aşa cum arătăm (supra pct. 2.1) în considerarea folosirii
autoturismului, folosire care se poate realiza de două persoane împreună, sub acest aspect
împrejurarea că una singură îl conduce rămânând fără relevanţă (în sens contrar, M. Udroiu,
Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 215).
2.3. Raportul cu infracţiunea de furt. Comiterea infracţiunii cu privire la autovehicul, în
scopul de a-l folosi, se va reţine separat, ca infracţiune concurentă, de furtul altor bunuri cu
aceeaşi ocazie: de exemplu, când autoturismul este luat numai pentru a transporta alte bunuri
furate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2257/2006, www.scj.ro) ori când din autoturismul
folosit sunt sustrase alte bunuri (a se vedea şi supra pct. 2.5 de la comentariul art. 228).
3. Folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii sau folosirea unui terminal de
comunicaţii racordat fără drept la o reţea. Alin. (2) incriminează fapta (pe care practica o
încadra sub vechea reglementare în mod artificial în infracţiunea de furt) constând, în esenţă,
în utilizarea frauduloasă a unui serviciu de comunicaţii, fie prin utilizarea unui terminal de
comunicaţii, fie prin conectarea la o reţea.
3.1. Subiect activ poate fi orice persoană, inclusiv o persoană juridică.
3.2. Subiect pasiv. Acesta diferă în funcţie de modalităţile de comitere a infracţiunii.
3.2.1. Subiect pasiv al folosirii fără drept a terminalului de comunicaţii este beneficiarul
legitim al serviciului de comunicaţii folosit cu ajutorul terminalului (titularul abonamentului),
chiar dacă el nu este şi persoana care utilizează efectiv terminalul; acesta din urmă nu este
subiect pasiv, întrucât paguba nu se localizează în patrimoniul său.
3.2.2. Subiectul pasiv al folosirii unui terminal racordat fără drept la o reţea este deţinătorul
reţelei.
3.3. Elementul material. În cazul dispozitivelor informatice, folosirea are sensul de accesare;
în celelalte cazuri, folosirea se realizează prin orice utilizare a aparatului conform destinaţiei
sale de a constitui mijlocul prin care deţinătorul lui beneficiază de un serviciu de comunicaţii.
3.4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, fiind condiţionată de producerea unei
pagube.
3.4.1. Expresia cea mai frecventă a pagubei în această materie o constituie facturarea
suplimentară a serviciului folosit prin utilizarea terminalului, respectiv prin racordarea la
reţea. Dacă utilizarea terminalului ori racordarea la reţea nu produc nicio pagubă
beneficiarului ori deţinătorului legitim al reţelei (de exemplu, pentru că titularul serviciului
are un abonament de tipul „minute nelimitate”), atunci fapta nu constituie infracţiunea
prevăzută de art. 230 alin. (2) C.pen.
3.4.2. Dacă este susceptibilă de a produce o pagubă, care, în concret, nu s-a produs,
infracţiunea a rămas în forma tentativei.
3.4.3. Constituie însă pagubă nu doar plata unor sume suplimentare de către titularul
serviciului/reţelei, ci orice prejudiciu, cuantificabil băneşte, legat de condiţiile în care
beneficiarul legitim al serviciului îl utilizează. În acest sens, doctrina arată că echivalentul
bănesc al serviciului neutilizat de titularul de drept şi la care acesta nu mai are acces (de
exemplu, abonament cu minute limitate, folosirea frauduloasă nu depăşeşte limita, dar îl
lipseşte pe titularul abonamentului de posibilitatea de a utiliza gratuit partea din serviciu de
care s-a folosit infractorul) constituie o pagubă; de asemenea, diferenţa dintre costul
serviciului în condiţiile contractate de partea vătămată şi costul pe care l-ar avea serviciul în
condiţiile în care ajunge să-l utilizeze efectiv în urma faptei (de exemplu, în cazul serviciului
de internet când, prind depăşirea unui anumit trafic, scade viteza de transfer) [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 215].
3.4.4. Paguba trebuie să rezulte exclusiv din faptul folosirii terminalului ori al conectării la
reţea, nu dintr-un alt fapt prilejuit, facilitat ori în alt mod conex acestuia. Astfel, nu constituie
pagubă în sensul acestei infracţiuni prejudiciul pe care posesorul legitim al telefonului îl
încearcă prin aceea că utilizatorul fraudulos, folosind de exemplu telefonul, face demersuri
păgubitoare în numele ori pe seama titularului real, folosindu-se eventual de aparenţa de
legitimitate de care i-o dă însăşi utilizarea terminalului; atare demersuri constituie fapte
distincte de elementul material al infracţiunii în discuţie, care este limitat la folosirea
terminalului; ele vor putea constitui element material al altor infracţiuni (de exemplu, fapta
prin care se produce inducerea în eroare, în cazul infracţiunii de înşelăciune), ori vor da
dreptul la despăgubiri doar pe tărâm civil.
3.5. Latura subiectivă. În ambele modalităţi, infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau
indirectă; în cele mai multe situaţii, se va reţine intenţia indirectă, întrucât făptuitorul, de
obicei, nu urmăreşte să producă o pagubă.
Una dintre modalităţile faptice frecvente constă în racordarea la o reţea wireless nesecurizată.
O parte din doctrină apreciază că funcţionează în privinţa acestor reţele o prezumţie de
publicitate [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
215], în timp ce alţi autori nu recunosc o atare prezumţie, ci una în sens contrar, anume că
racordarea nu este permisă (comparând această situaţie cu aceea a unei case cu uşile deschise,
V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p.
239). Aderăm la cea dintâi opinie, dar semnalăm că, oricare ar fi abordarea privind prezumţia
legată de acord, ea devine mai puţin relevantă câtă vreme dreptul penal va soluţiona fiecare
caz în parte pornind de la prezumţia de nevinovăţie, respectiv verificând în concret care a fost
reprezentarea făptuitorului asupra dreptului său de a se racorda la reţea; eroarea asupra acestui
aspect constituie o eroare asupra unei împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei,
care devine astfel neimputabilă; la stabilirea stării de eroare se vor avea în vedere datele
faptice relevante, eroarea nu se va reţine atunci când acestea oferă indicii clare cu privire la
caracterul nepublic al reţelei (de exemplu, reţeaua aparţine unui hotel, din denumirea ei
rezultând aceasta; într-o atare situaţie prezumţia de publicitate este răsturnată, fiind evident că
accesul este destinat clienţilor hotelului, în cadrul serviciilor prestate de hotelier).
3.6. Raportul cu alte infracţiuni
3.6.1. Infracţiunile prevăzute de cele două alineate ale art. 230 C.pen. sunt diferite, ele pot
intra în concurs. Se va reţine concursul, de exemplu, când, folosind pe nedrept un autovehicul,
făptuitorul utilizează şi terminalul de comunicaţii cu care acesta este dotat.
3.6.2. Când infracţiunea de folosire fără drept a terminalului de comunicaţii are ca obiect
material un bun care constituie, totodată, şi un sistem informatic în sensul art. 181 C.pen. (de
exemplu, un telefon mobil), eaabsoarbe infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic
prevăzută de art. 360 C.pen., întrucât folosirea lui coincide cu accesul la sistemul informatic
[în sens contrar, reţinând concursul de infracţiuni, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 215]; soluţia diferă de cea a concursului în cazul în care
acelaşi bun constituie obiect material al furtului (a se vedea supra pct. 7.1.3 de la comentariul
art. 228), întrucât în ipoteza de faţă acţiunea de folosire include în mod necesar şi accesul la
sistemul informatic, în timp ce între acţiunea de luare, specifică furtului, şi cea de folosire nu
există suprapuneri.
4. Situaţii tranzitorii. Alin. (1) al art. 230 C.pen. este lege mai favorabilă în raport cu art. 208
alin. (4) C.pen. din 1968, date fiind limitele de pedeapsă.
Art. 231
Plângerea prealabilă şi împăcarea
(1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie de către un
minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată
sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228,art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230,
împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Furtul pedepsit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
1.1. Precedent legislativ. Furtul pedepsit la plângerea prealabilă era reglementat de art. 210
C.pen. din 1968.
1.1.1. Diferenţa principală faţă de reglementarea anterioară vine din sfera categoriilor „soţ şi
rude apropiate”, cu care opera legea veche şi, respectiv, „membri de familie”. Astfel, dacă
soţul şi rudele apropiate se regăsesc în noţiunea legală de „membri de familie”, astfel cum
este ea stabilită în art. 177 C.pen., aceeaşi normă are în vedere şi persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
1.1.2. O altă diferenţă de regim juridic între furturile pedepsite la plângerea prealabilă vine din
regimul diferit al acestei din urmă instituţii: în cazul în care există mai mulţi făptuitori,
potrivit noului Cod penal retragerea plângerii poate opera in personam, numai cu privire la
unul/unii dintre aceştia [art. 158 alin. (2) C.pen.]; soluţia solidarităţii active şi pasive se
menţine însă cu privire la formularea plângerii [art. 157 alin. (2) şi (3) C.pen.].
1.2. Alte aspecte privind participaţia. Calitatea unuia dintre participanţi de membru de
familie al persoanei vătămate, fiind o circumstanţă personală, nu se răsfrânge asupra celorlalţi
participanţi, cu privire la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu (în acelaşi sens,
pentru ipoteza locuirii împreună, C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 592/2000, în Dreptul nr.
6/2001, p. 151).
1.3. Locuirea împreună şi găzduirea. Ipotezele se deosebesc prin aceea că locuirea are
semnificaţia unei comunităţi, a vieţii duse în comun (care nu există, spre exemplu, între
persoanele care ocupă temporar o cameră de hotel – Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr.
8/1971, între persoanele care partajează un imobil –I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1836/2006, www.legalis.ro), în timp ce găzduirea are înţelesul primirii, acceptării, îngăduirii
ori chiar tolerării unei persoane într-un spaţiu care să-i servească drept locuinţă ori adăpost.
1.3.1. Pentru a reţine că o persoană este găzduită, este lipsit de relevanţă care este motivul şi
perioada de timp pentru care se acordă găzduirea, natura relaţiilor dintre părţi, caracterul
gratuit sau oneros al găzduirii, însă nu au semnificaţia găzduirii primirea în vizită a unor
persoane (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 5271/1996, în R.D.P. nr. 1/1998 citată de
M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 220), aducerea în locuinţă a unei
persoane în scopul întreţinerii de relaţii sexuale (T.M.B., Secţia penală, decizia nr. 695/1993,
în C.P.J.P. 1993, p. 102, citată şi de M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014,
p. 220).
1.3.2. Convieţuirea (condiţie pentru ca persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare celor
dintre soţi ori dintre părinţi şi copii să fie considerate membri de familie) implică şi locuirea
împreună.
1.4. Situaţii tranzitorii. Legea nouă este mai favorabilă în raport cu art. 208 şi art. 209
C.pen. din 1968, când furtul este comis între persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
2. Împăcarea. Reglementarea împăcării în cazul unora dintre formele infracţiunii de furt
constituie o noutate a Codului penal; în temeiul legii vechi, împăcarea nu putea interveni
decât în cazul furtului pedepsit la plângerea prealabilă.
Situaţii tranzitorii.Art. 231 alin. (2) C.pen. constituie lege mai favorabilă: pentru furtul
comis între persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi
şi copii, în cazul în care convieţuiesc; în raport cu dispoziţiile art. 208 şi art. 209 C.pen. din
1968, după distincţiile arătate (a se vedea supra comentariileart. 228 şi art. 229).
Art. 232
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Tentativa era pedepsită şi în cazul tuturor infracţiunilor
corespunzătoare din Codul penal din 1968 (art. 22 C.pen. din 1968).
2. Situaţii tranzitorii
2.1. Dezincriminarea unor acte preparatorii. Efectuarea de săpături în apropierea zonei de
protecţie a conductelor şi deţinerea în aceleaşi locuri, precum şi în apropierea depozitelor,
cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror dispozitive de
prindere sau perforare, acte preparatorii comiterii faptei prevăzute de art. 229 alin. (3) lit. a)
C.pen., rămân fără consecinţe, fiind dezincriminate, în măsura în care nu sunt însoţite şi de un
act de executare a furtului.
2.2. Legea mai favorabilă în cazul unor furturi prevăzute ca infracţiuni complexe. Cu
privire la tentativa în cazul în care furtul este infracţiune complexă, a se vedea supra pct. 5.3,
7.4 de la comentariul art. 229 C.pen.Pentru a stabili legea penală mai favorabilă în aceste
situaţii se va compara tratamentul sancţionator al tentativei la infracţiunea complexă din noul
Cod penal, cu tratamentul sancţionator al concursului dintre infracţiunea-mijloc în formă
consumată prevăzută de legea veche şi tentativa la furt, simplu sau calificat, conform legii
vechi.
Art. 233
Tâlhăria
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei
în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are un conţinut identic cu cel al infracţiunii prevăzute în
art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, singura diferenţă constituind-o tratamentul sancţionator.
Unele precizări se vor impune şi ca urmare a modificărilor în structura formei calificate a
infracţiunii, o serie de circumstanţe nemaifiind calificate de legiuitor ca variante agravate ale
tâlhăriei, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în infracţiunea în forma
simplă (a se vedea infra pct. 3, 4.1.1, 4.2).
2. Obiectul juridic al infracţiunii este unul complex, constând în principal în relaţiile sociale
referitoare la protecţia proprietăţii, posesiei şi detenţiei legitime şi, în secundar, în relaţiile
referitoare la protecţia libertăţii psihice, viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
Sunt legate de această trăsătură a infracţiunii o distincţie importantă privitoare la tentativa şi
consumarea infracţiunii, aceasta din urmă având loc numai dacă a fost lezat efectiv
patrimoniul – obiect principal al protecţiei incriminării, altminteri fapta rămânând în faza
tentativei, oricare ar fi consecinţele asupra persoanei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1204/2002,www.scj.ro), precum şi unele consecinţe cu privire la unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni prin raportare la subiectul pasiv (a se vedea infra pct. 5).
3. Obiect material. Bunul mobil constituie obiectul material principal al infracţiunii,
precizările privind bunul mobil ca obiect material al furtului fiind valabile şi în cazul tâlhăriei,
cu menţiunea că în cazul tâlhăriei şi corpul persoanei poate fi obiect subsidiar al infracţiunii.
Valoarea bunului mobil constituie, ca şi în cazul infracţiunii de furt, criteriul de stabilire a
pagubei produse prin infracţiune; spre deosebire de Codul penal din 1968, actualul Cod penal
nu mai acordă semnificaţie agravantă legală valorii ridicate a pagubei, astfel că, în lipsa
altor circumstanţe speciale prevăzute de art. 234 C.pen., fapta va constitui infracţiunea în
forma simplă indiferent de valoarea bunului sustras.
4. Subiectul activ
4.1. Participaţia este posibilă, în toate formele.
4.1.1. Săvârşirea infracţiunii de două persoane împreună nu atrage, spre deosebire de
reglementarea din Codul penal 1968, reţinerea formei calificate a infracţiunii; participarea
concomitentă a trei sau mai multe persoane la săvârşirea faptei va atrage doar aplicarea
agravantei generale prevăzute la art. 77 lit. a) C.pen.
4.1.2. Complexitatea elementului material al infracţiunii face posibil coautoratul neomogen,
constituind participaţie de autor atât comiterea actelor materiale de luare a bunului, cât şi cele
de exercitare a violenţei, de ameninţare sau de punere a victimei în stare de inconştienţă ori
neputinţă de a se apăra (în acelaşi sens,I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3146/2006,
www.scj.ro).
4.1.3. Exercitarea de violenţe de către unul dintre participanţi constituie pentru ceilalţi o
circumstanţă reală, ceea ce face ca în sarcina lor infracţiunea să se reţină numai dacă au
cunoscut-o sau au prevăzut-o (în acelaşi sens,I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2892/2006,
www.scj.ro).
4.2. Comiterea infracţiunii de către o persoană având asupra sa o armă, o substanţă
narcotică ori paralizantă substanţă narcotică constituie infracţiunea în formă simplă, dacă
arma sau substanţa nu au fost folosite.
5. Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este titularul valorii patrimoniale, care constituie
obiectul juridic principal al infracţiunii; „unitatea sau pluralitatea de infracţiuni complexe de
tâlhărie este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt, ca atare, dacă
sustragerea este săvârşită dintr-un singur patrimoniu există o singură infracţiune de tâlhărie,
indiferent de numărul persoanelor agresate de făptuitor” (C.S.J., Secţia penală,decizia nr.
4271/2003, www.scj.ro); totodată, chiar dacă prin acelaşi act de ameninţare sunt deposedate
mai multe persoane, fapta va constitui o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie, în concurs ideal
(în acelaşi sens,C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 784/1993, în Dreptul nr. 7/1994; în acelaşi
sens, C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 3681/2003, nepublicată).
6. Condiţii privind elementul material. Infracţiunea, complexă, se comite printr-o
pluralitate obligatorie de acte materiale, pe de o parte, de furt (în sensul art. 228 C.pen.) şi, pe
de altă parte, de violenţă, ameninţare ori de punere a victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra. Acestea din urmă pot fi comise atât în vederea consumării actelor de
furt, deci anterior sau concomitent cu acestea, cât şi ulterior furtului, pentru păstrarea bunului
sustras, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
6.1. Raportul dintre actele de violenţă ori ameninţare şi cele de deposedare
6.1.1. Această pluralitate de acte materiale trebuie comisă în aceeaşi împrejurare, toate
acţiunile trebuie să fie subsumate scopului aceleiaşi deposedări, în practică reţinându-se o
singură infracţiune când violenţele au fost exercitate atât pentru luarea bunului, cât şi ulterior,
pentru păstrarea lui, împotriva unor persoane diferite (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 127/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 150), când, împotriva aceleiaşi persoane s-au
exercitat, la scurte intervale de timp şi în mai multe locuri, mai multe acte de violenţă (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3582/2003, www.scj.ro), precum şi atunci când, după exercitarea
violenţelor şi fără a se fi găsit asupra ei vreun bun, partea vătămată se îndepărtează, iar
inculpaţii sustrag bunuri din autoturismul părţii vătămate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
5886/2004, www.scj.ro).
6.1.2. Chiar dacă rezoluţia privind furtul nu fusese luată anterior actelor violente, se va putea
reţine infracţiunea de tâlhărie atunci când făptuitorul decide să deposedeze victima profitând
de violenţa pe care a exercitat-o asupra ei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6310/2005,
www.scj.ro); practica a decis, de asemenea, că nu va exista tâlhărie, ci un concurs de
infracţiuni, atunci când luarea bunului este independentă de exercitarea violenţelor care au
precedat-o (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2175/2004, www.scj.ro).
6.2. Ameninţarea ori punerea victimei în neputinţa de a se apăra prin violenţa exercitată
asupra bunului. Realizează elementul material al infracţiunii acele fapte care, fără a fi
îndreptate nemijlocit împotriva persoanei, sunt de natură să-i creeze acesteia o stare de
temere, ori să îi reducă posibilitatea de a reacţiona împotriva făptuitorului. În practică s-au
reţinut ca având acest caracter actele de distrugere îndreptate împotriva autoturismului folosit
de partea vătămată (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 67/1998, în B.J. – C.P.J. 1998,
sem. I, p. 68; Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 543/2003, definitivă prin decizia nr.
3424/2004a I.C.C.J., Secţia penală, nepublicată; cu privire la tâlhăria săvârşită asupra unui
mijloc de transport, a se vedeainfra pct. 5.2 de la comentariul art. 234), smulgerea
intempestivă a unui bun ţinut strâns de partea vătămată, sau lipit de corpul acesteia (telefonul,
în timp ce partea vătămată vorbea la aparat, lanţul purtat la gât; I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 6544/2004, www.scj.ro); privitor la criterii de diferenţiere între tâlhărie şi furt în
cazul luării intempestive a unui bun aflat asupra părţii vătămate, a se vedea supra pct. 7.2.3 de
la comentariul art. 228.
6.3. Tâlhăria comisă în loc public constituie, în lipsa altui element de agravare prevăzut la
art. 234,forma simplă a infracţiunii (privitor la justificarea renunţării la elementul special de
agravare, a se vedea supracomentariul art. 228).
6.4. Tâlhăria comisă într-o locuinţă constituie infracţiunea în forma simplă, dacă în vederea
comiterii ei nu a avut loc o violare de domiciliu (cu privire la absorbţia infracţiunii de violare
de domiciliu şi la efectele deciziei în interesul legii, a se vedea infra pct. 6 de la comentariul
art. 234).
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Concursul cu alte infracţiuni
7.1.1. Reţinerea pluralităţii de infracţiuni, respectiv caracterul autonom al tâlhăriei, pune
probleme în acele situaţii în care faptele se află într-un raport mijloc-scop. Îşi menţin
valabilitatea acele decizii de practică ce au impus reţinerea concursului între infracţiunea de
omor şi cea de tâlhărie, atunci când omorul este comis pentru a facilita sau pentru ascunde o
tâlhărie, modificarea din noul Cod penal a agravantei infracţiunii de omor corespunzătoare
acestei situaţii neaducând vreo schimbare în acest domeniu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1250/2006, www.scj.ro; a se vedea şi supra comentariul art. 189). Tot astfel, practica
potrivit căreia atunci când, pentru comiterea unei infracţiuni de tâlhărie, făptuitorul recurge la
lipsirea de libertate a persoanei vătămate, infracţiunea prevăzută de art. 205 C.pen. se
consideră absorbită în cea de tâlhărie numai în privinţa actelor necesare, raportat la modul în
care tâlhăria este concepută, pentru cele care excedează urmând a se reţine concursul cu
infracţiunea de lipsire de libertate (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 531/1997, în B.J. –
C.P.J. 1993-1997, p. 106).
7.1.2. Deteriorarea îmbrăcămintei parţii vătămate în timpul violenţelor exercitate asupra
corpului ei este absorbită în tâlhărie, ca act inerent acestor violenţe (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 3411/2000,în Dreptul nr. 3/2002). La fel, când violenţa asupra unui bun are scopul
de a o lipsi pe partea vătămată de libertatea de mişcare (de exemplu, asupra maşinii, pentru ca
victima să nu se poată îndepărta), tâlhăria absoarbe distrugerea în privinţa actelor materiale
inerente punerii victimei într-o atare situaţie.
7.1.3. Succesiunea neîntreruptă dintre actele de ameninţare şi cele de deposedare rămâne
criteriul principal care deosebeşte infracţiunea de tâlhărie de cea de şantaj, prevăzută de art.
207 C.pen. (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 4266/1999, în Dreptul nr. 3/2001, p. 170), fapta
constituind tâlhărie chiar dacă ameninţările ori violenţele se prelungesc în timp, cu condiţia ca
deposedarea să survină în timpul sau imediat după încetarea acestora (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 417/2007, în C.P. Ad., p. 751).
7.1.4. Refuzul făptuitorului de a restitui un bun pe care persoana vătămată i l-a remis
constituie infracţiunea de tâlhărie, dacă bunul a fost remis din cauza temerii create de făptuitor
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 467/2006, www.scj.ro), ori dacă persoana vătămată nu a
transmis posesia, ci numai o provizorie detenţie a bunului (de exemplu, pentru a fi examinat
în vederea cumpărării), iar făptuitorul foloseşte violenţa pentru a reţine bunul asupra sa
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2037/2002, www.scj.ro).
7.1.5. Când, pentru a-şi asigura scăparea, făptuitorul exercită violenţe împotriva poliţistului
sau jandarmului care încearcă să-l imobilizeze ori care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, comite infracţiunea de tâlhărie în concurs ideal cu cea de ultraj în formă agravată,
prevăzută de art. 257 alin. (3) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 90/2006,
www.scj.ro).
8. Tratament sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 2 la
7 ani şi interzicerea unor drepturi. Dispoziţiile art. 62 C.pen. nu sunt aplicabile (a se vedea şi
supra pct. 9 de la comentariul art. 228).
9. Situaţii tranzitorii. Norma constituie lege penală mai favorabilă faţă de art. 211 alin. (1)
C.pen. din 1968,datorită tratamentului sancţionator, şi faţă de art. 211 alin. (2) lit. c) teza I,
alin. (21) lit. a), b), dacă arma ori substanţa nu a fost folosită, lit. c), dacă nu s-a produs şi o
violare a domiciliului ori a sediului profesional, lit. d), lit. e), dacă s-au produs leziuni care au
necesitat pentru vindecare între 60 şi 90 de zile de îngrijiri medicale, şi alin. (3).
Art. 234
Tâlhăria calificată
(1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la
12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea
corporală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 211 alin. (2)-(3) C.pen. din
1968. O serie de elemente de agravare nu se mai regăsesc în conţinutul tâlhăriei calificate în
actualul Cod penal, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în infracţiunea de
tâlhărie în forma simplă simplu (a se vedea supra pct. 3.1, 4.1.1, 4.2 de la comentariul art.
233).
2. Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante.Reglementarea înlocuieşte agravanta din Codul penal 1968 referitoare la tâlhăria
comisă de o persoană având asupra sa o armă. Noul conţinut răspunde mai bine raţiunii pentru
care operează agravarea, întrucât simpla împrejurare că făptuitorul are asupra sa aceste
bunuri, fără a le folosi, nu este de natură să sporească pericolul unei fapte comise oricum cu
violenţă sau prin acte cu potenţial violent.
2.1. Condiţii privind arma
2.1.1. Acest element de agravare se referă la noţiunea de armă astfel cum este definită în art.
179 alin. (1) C.pen., anume instrument, dispozitiv sau piesă declarată astfel prin dispoziţii
legale, respectiv prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor.
2.1.2. Spre deosebire de reglementarea de la furt calificat (a se vedea supra pct. 8.1.1 de la
comentariul art. 229), în cazul tâlhăriei agravanta este aplicabilă şi armelor asimilate la care
se referă art. 179 alin. (2) C.pen., întrucât art. 229 lit. a) C.pen. presupune folosirea
dispozitivului la comiterea infracţiunii; prin urmare, utilizareapentru atac a oricărui obiect ce
poate fi folosit ca armă atrage aplicarea agravantei; utilizarea în oricare alt scop decât atacul
a unui atare obiect nu va duce însă la reţinerea agravantei (de exemplu, utilizarea unui obiect
contondent pentru a înlătura un obstacol material, dacă acţiunea nu a avut şi un potenţial
ameninţător pentru persoana vătămată); prin atac se va înţelege, raportat la conţinutul
infracţiunii de tâlhărie, acel act material care se circumscrie laturii obiective: violenţă, dar şi
ameninţare şi acte de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
2.1.3. Deţinerea armei fără drept intră în concurs cu tâlhăria, ca infracţiune de nerespectare a
regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 342 C.pen.
2.2. Substanţă explozivă
2.2.1. Au acest caracter substanţele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/1995 privind
regimul materiilor explozive, republicată (M.Of. nr. 177 din 12 martie 2014).
2.2.2. Deţinerea fără drept a unei astfel de substanţe intră în concurs cu tâlhăria, ca infracţiune
de nerespectare a regimului materiilor explozive, prevăzută de art. 346 C.pen.
2.3. Substanţă narcotică sau paralizantă. Este substanţa aptă să producă diminuarea
reflexelor ori a stării de conştienţă, inconştienţă, paralizie.
3. Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale. Agravanta nu a fost cunoscută sub
legea veche, ea fost introdusă observându-se că infractorii recurg tot mai frecvent la acest
mod de operare cu periculozitate sporită.
3.1. Condiţii de aplicare. Noutatea dispoziţiei poate ridica dificultăţi în determinarea sferei ei
de aplicare şi în diferenţierea tâlhăriei astfel calificate de alte infracţiuni. Pentru corecta ei
aplicare, este importantă interpretarea teleologică, observarea raţiunii pentru care agravanta
a fost instituită, dar mai ales corelarea ei cu specificul conţinutului infracţiunii de tâlhărie.
3.1.1. Calitatea oficială are înţelesul comun de abilitare rezultând din apartenenţa la o
autoritate sau instituţie publică.
3.1.2. Simularea de calităţi oficiale înseamnă că făptuitorul pretinde că este în exerciţiul unei
funcţii oficiale. Simpla presupunere a victimei infracţiunii că făptuitorul are o calitate oficială
nu atrage aplicarea agravantei, atâta timp cât el nu şi-a asumat o conduită prin care, cel puţin,
lasă să se creadă aceasta, fie şi numai prin aceea că profită de prealabila eroare a părţii
vătămate şi o întreţine.
3.1.3. Simularea nu se poate reduce la simpla prezentare a făptuitorului cu o anume calitate
(legiuitorul nu a folosit termeni precum „declararea”, „afirmarea”, ori expresii precum „de
către o persoană care pretinde că...”). Ea trebuie să constea şi într-un comportament care să
contureze presupusa calitate, cum ar fi: purtarea de îmbrăcăminte specifică pretinsei calităţi
sau cu o aparenţă de oficialitate, prezentarea unei legitimaţii, purtarea în mod vizibil a unor
obiecte ce pot fi asociate calităţii (pistol, cătuşe), adoptarea unei conduite specifice unui agent
oficial (declinarea identităţii, a funcţiei ori gradului, solicitarea unor acte pentru verificare).
3.1.4. Calitatea oficială simulată trebuie să aibă aptitudinea de a intimida victima. Doctrina
reţine că făptuitorul trebuie să simuleze o calitate care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul să
reţină, să percheziţioneze ori să ridice bunuri (M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op.
cit., 2014, p. 230; V. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat.
Partea specială, op. cit., 2014, p. 255). Teza poate fi generalizată în sensul că agravanta se va
reţine dacă simularea priveşte o calitate care, în reprezentarea comună a unei persoane
nespecializate, ar fi aptă să inducă în eroare cu privire la îndreptăţirea de a dispune asupra
bunurilor ori de a lua măsuri privative ori punitive. Ea trebuie însă nuanţată şi în sensul că,
raportat la fiecare caz în parte şi la modul în care este concepută deposedarea, agravanta se
poate reţine dacă, exceptând cazurile absurde, calitatea invocată are aptitudinea, în concret,
să inducă în eroare o anume victimă, chiar dacă pentru majoritatea persoanelor nu ar avea
acest caracter. Astfel, simularea calităţii de poliţist sau de jandarm va duce în toate situaţiile
la reţinerea agravantei; simularea calităţii de primar al unei localităţi, ori de paznic, poate
duce în unele situaţii la reţinerea agravantei, dar în nicio situaţie simularea unei calităţi
precum cea de parlamentar nu va duce la reţinerea agravantei.
3.1.5. În doctrină s-a arătat că pentru aplicarea agravantei este necesar ca victima să fie efectiv
indusă în eroare, să creadă că făptuitorul are calitatea oficială pe care o simulează făptuitorul
(M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 229). Avem reţineri cu privire la
această condiţie, credem că agravanta nu depinde de poziţia subiectivă a victimei, ci este
aplicabilă chiar şi atunci când victima a realizat lipsa calităţii oficiale a făptuitorului, pentru
următoarele motive: raţiunea agravantei nu se limitează la aceea de a proteja inocenţa unor
victime, ci este şi de a sancţiona o conduită mai îndrăzneaţă, calificată, a infractorului, or,
această raţiune se regăseşte şi în ipoteza în discuţie; de altfel, în cele mai multe situaţii
persoana vătămată, chiar indusă în eroare iniţial, ajunge să realizeze că este victima unei
infracţiuni şi nu a unui demers legitim, ceea ce, admiţând teza din doctrină, ar însemna ca
agravanta să aibă un caracter incert, neputându-se stabili în ce condiţii ar trebui făcută
încadrarea faptei: raportat la primele momente în care victima a fost în eroare, ori raportat la
cele ulterioare, când victima a realizat simulaţia; nu vedem cu ce diferă gravitatea actelor
făptuitorului când persoana vătămată realizează, chiar dintru început, caracterul simulat al
calităţii oficiale, de gravitatea aceloraşi acte comise faţă de o victimă mai credulă; acesta este
şi un argument în sensul că încadrarea juridică a acestui mod de operare trebuie să depindă de
criterii obiective, pe care făptuitorul şi le asumă, şi nu de împrejurări aleatorii, precum
însuşirile personale ale victimei; tot în ipoteza în care victima realizează dintru început
inexistenţa calităţii oficiale, ceea ce o determină să se opună mai eficient făptuitorului ori ca
acesta să se desisteze, infracţiunea rămânând în stadiul de tentativă, nu vedem nicio raţiune
pentru care agravanta să nu fie aplicabilă unei atare tentative.
3.1.6. Cea mai importantă discuţie credem însă că trebuie să fie aceea dacă simpla simulare de
calităţi oficiale şi pretinderea bunurilor, neînsoţită de vreun alt act material, realizează
infracţiunea în discuţie. Răspunsul trebuie să fie negativ, întrucât fapta nu este una exclusiv de
inducere în eroare, ea constituie o circumstanţă a tâlhăriei, prin urmare a unui alt act care
implică, prin el însuşi, înfrângerea opoziţiei victimei, fie prin violenţă, fie prin ameninţare, fie
prin punerea ei în neputinţă de a se apăra; recursul la calitatea nereală nu trebuie să rămână
mijlocul exclusiv prin care victima este convinsă să predea un bun, el trebuie să fie
complementar unui astfel de act, trebuie să se asocieze, în scopul de a descuraja opoziţia
victimei, unei violenţe exercitate împotriva părţii vătămate, sau unei temeri create acesteia; de
cele mai multe ori se va asocia cu o stare de temere (sau cu încercarea de a-i crea victimei o
stare de temere), care poate rezulta din caracterul intempestiv al abordării, din ameninţarea cu
consecinţe negative pentru victimă, aparent legale şi decurgând din calitatea pretinsă de
făptuitor, din orice astfel de manifestări apte să producă victimei un sentiment de insecuritate,
să-i diminueze reacţiile sau să o determine să nu se apere; în alte situaţii, simularea de calităţi
oficiale va circumstanţa acte violente precum imobilizarea victimei, percheziţionarea ei,
deposedarea ei brutală de un bun. Dacă simularea de calităţi oficiale nu însoţeşte atare acte de
esenţa tâlhăriei, ne vom afla în prezenţa infracţiunii de înşelăciune calificată, prevăzută de art.
244 alin. (2) C.pen., sau în prezenţa infracţiunii de furt (dacă remiterea bunului de către partea
vătămată se face doar cu titlu precar, de exemplu pentru a fi verificat sub aspectul
autenticităţii de către pretinsul poliţist, care nu i-l mai restituie).
3.1.7. Agravanta se poate aplica şi unui făptuitor care are în realitate calitatea de care
uzează, dar care, la momentul comiterii faptei, nu este nici în timpul serviciului şi nici în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrucât simularea calităţii implică şi simularea exerciţiului
funcţiunii; de exemplu, poliţistul care, în afara serviciului, comite o tâlhărie în această
modalitate simulează această calitate oficială pe care, în afara serviciului fiind, nu o are
(pentru o situaţie similară în cazul infracţiunii de înşelăciune comisă prin atribuirea de calităţi
mincinoase, a se vedea infra comentariul art. 244).
3.1.8. Fapta nu realizează şi tipicitatea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, prevăzută
de art. 258 C.pen.,întrucât aceasta din urmă este condiţionată şi de îndeplinirea unui act legat
de calitatea uzurpată, act pe care calitatea îl reclamă sau îl permite; or, actele „îndeplinite” în
realizarea infracţiunii de tâlhărie nu pot fi asimilate vreunui act legat de o calitate oficială.
4. Tâlhăria săvârşită în timpul nopţii. A se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 229.
5. Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport
5.1. Într-un mijloc de transport
5.1.1. Spre deosebire de elementul de agravare al furtului, cel al tâlhăriei nu se referă la un
mijloc de transport în comun, agravanta fiind aplicabilă şi când fapta este săvârşită într-un taxi
(va acoperi astfel numeroasele fapte de tâlhărie comise asupra şoferilor de taxi).
5.1.2. Mijlocul de transport poate fi de persoane sau de marfă (în sensul că este vorba numai
de mijlocul destinat transportului de persoane, M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op.
cit., 2014, p. 230). Avem în vedere următoarele: în principal, împrejurarea că textul de lege nu
distinge (în cazul furtului, referirea la transportul „în comun” exclude transportul de mărfuri,
dar raţiunea acelei agravante este diferită de cea în discuţie); împrejurarea că ipoteza a doua în
mod evident include orice mijloc de transport, reglementarea conţinând un firesc paralelism;
raţiunea agravantei o constituie pericolul rezultând din eficienţa sporită a exercitării actelor de
violenţă sau constrângere într-un spaţiu limitat cum este mijlocul de transport, în care victima
are posibilităţi reduse de apărare, raţiune care se regăseşte şi în privinţa transportul de mărfuri.
5.1.3. Pentru reţinerea agravantei, la momentul tâlhăriei vehiculul trebuie să fie efectiv folosit
pentru transport, întrucât numai în aceste condiţii subzistă raţiunea agravantei, aceea că într-o
atare situaţie mijloacele de apărare sunt limitate. Prin urmare, nu se va reţine agravanta când
mijlocul de transport se află în depou, într-un atelier pentru reparaţii ori într-o parcare.
5.2. Asupra unui mijloc de transport. Agravanta este nou introdusă şi s-a impus plecând de
la modalităţile practice de comitere a tâlhăriei în acest mod, care au căpătat frecvenţă şi care
prezintă un pericol ridicat.
5.2.1. Principala problemă în stabilirea sferei de aplicare a acestei agravante constă în
identificarea bunurilor care fac obiectul ei material: mijlocul de transport sau alte bunuri aflate
în mijlocul de transport. Este cert că agravanta se va reţine atunci când e vorba de luarea unui
mijloc de transport. Ipoteza nu epuizează însă conţinutul agravantei, întrucât, dacă ar fi
intenţionat asta, legiuitorul ar fi utilizat terminologia „privind un mijloc de transport”. Văzând
şi că tâlhăria comisă într-un mijloc de transport (deci, prin ipoteză, asupra unor bunuri şi
persoane aflate în interiorul acestuia) este calificată în teza anterioară, conchidem că prin
agravanta din teza a II-a legiuitorul a înţeles să califice şi acele fapte care vizează bunuri şi
persoane aflate într-un mijloc de transport, pe care însă făptuitorul, pentru a-şi atinge scopul,
îl opreşte sau îl deturnează; un argument în acest sens îl constituie şi modalitatea nou
introdusă a infracţiunii de piraterie, interpretarea de mai sus a sintagmei „asupra unui mijloc
de transport” regăsindu-se explicitată în conţinutul art. 235 alin. (2) C.pen.
5.3. Tâlhăria comisă pe o navă sau aeronavă. Dacă fapta se comite pe o aeronavă sau pe o
navă, dar numai dacă aceasta din urmă se află în marea liberă, fapta constituie infracţiunea de
piraterie prevăzută de art. 235 C.pen.
6. Tâlhăria săvârşită prin violare de domiciliu sau sediu profesional. În această formă
agravată, tâlhăria absoarbe infracţiunile de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 C.pen.,
şi de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 C.pen. Încetează astfel efectele
Deciziei în interesul legii nr. 31/2007 pronunţată de I.C.C.J., Secţiile Unite (M.Of. nr. 772 din
14 noiembrie 2014), potrivit căreia infracţiunile erau concurente. Decizia îşi păstrează însă
relevanţa pentru situaţiile tranzitorii, când la stabilirea legii penale mai favorabile se va avea
în vedere, pe de o parte, pluralitatea de infracţiuni din legea veche şi, pe de altă parte,
infracţiunea complexă din legea nouă (cu privire la condiţiile de reţinere a infracţiunii
complexe, a se vedea supra pct. 7.3 de la comentariulart. 229).
7. Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) C.pen. Cu privire la obiectul material al
acestei agravante şi cu privire la celelalte condiţii de reţinere a ei, a se vedea supra pct. 9-12
de la comentariul art. 229.
8. Tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală. Este absorbită în această formă
agravată infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 C.pen., dacă urmările
prevăzute de aceasta s-au produs preterintenţionat; când violenţele au fost produse cu intenţie,
directă sau indirectă, tâlhăria intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală prevăzută
de art. 194 la alin. (1) C.pen., iar când au fost exercitate cu intenţie şi în scopul producerii
acestor consecinţe, în concurs cu infracţiunea prevăzută de acelaşi articol la alin. (2). Pentru
fapta care a cauzat leziuni care necesită pentru vindecare sub 90 de zile de îngrijiri medicale
se va reţine forma simplă a infracţiunii.
9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 229 C.pen. este lege penală mai
favorabilă în raport cuart. 211 alin. (2) şi (3) C.pen. din 1968, cu excepţia situaţiei în care
vizează bunurile prevăzute la art. 229 C.pen.şi nu există vreo altă cauză de agravare, când este
mai favorabil art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, dacă pedeapsa se aplică spre minimul special.
Când tâlhăria a fost comisă prin violare de domiciliu sau sediu profesional, la stabilirea legii
penale mai favorabile se va avea în vedere, pe de o parte, pluralitatea de infracţiuni din legea
veche şi, pe de altă parte, infracţiunea complexă din legea nouă.
Art. 235
Pirateria
(1) Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face parte din
echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe
acel vas sau pe o altă navă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în
marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia,
în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
(3) Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de
la 5 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Există piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave şi nave.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 212 C.pen. din 1968. Diferenţele
principale faţă de vechea reglementare constau în precizarea elementului material al
infracţiunii, instituirea, pe lângă forma de bază, a variantei asimilate, renunţarea la elementul
de agravare constând în consecinţele deosebit de grave; o modificare indirectă a formei
agravate vine din modificarea conţinutului infracţiunii absorbite, de vătămare corporală.
2. Elementul material
2.1. Forma de bază. Infracţiunea este reglementată în mod explicit ca o specie a infracţiunii
de tâlhărie (furtul, comis prin ameninţare), spre deosebire de formularea din legea veche, care
o califica drept act de „jefuire în scopuri personale”; credem că, în esenţă, diferenţa este doar
de redactare, cu menţiunea că noul Cod penaladuce un spor de rigoare şi de predictibilitate
conţinutului infracţiunii.
2.2. Forma asimilată. Codul penal instituie şi o modalitate nouă a pirateriei, constând în
capturarea unei nave, determinarea naufragiului sau a eşuării ei, dacă aceste acţiuni asupra
navei au ca scop însuşirea bunurilor de pe navă sau aflate asupra persoanelor de pe navă.
2.2.1. Infracţiunea se consumă chiar dacă nu s-a realizat scopul însuşirii.
2.2.2. Dacă acest scop este şi realizat, infracţiunea prevăzută de art. 235 alin. (2) C.pen. intră
în concurs cu cea de furt ori, după caz, de tâlhărie.
3. Situaţii tranzitorii. Art. 235 alin. (1) şi (3) C.pen. constituie, prin limitele de pedeapsă şi
prin renunţarea la consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial de agravare, lege
penală mai favorabilă în raport cu art. 212 C.pen. din 1968.
Art. 236
Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei
Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Formele agravate prin moartea victimei ale celor două infracţiuni
erau prevăzute şi în reglementarea anterioară, la art. 211 alin. (3) şi, respectiv, la art. 212 alin.
(3) C.pen. din 1968. Gruparea infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie, ca fapte comise cu
violenţă, într-un capitol separat al infracţiunilor contra patrimoniului, justifică, din punctul de
vedere al tehnicii legislative, sancţionarea într-un articol distinct a formei agravate care este
comună tuturor infracţiunilor cuprinse în capitol.
2. Latura subiectivă. Agravanta se va reţine când moartea este preterintenţionată. Dacă
moartea este rezultatul intenţiei, fapta va constitui infracţiunea de omor calificat, prevăzută de
art. 189 alin. (1) lit. d) C.pen., în concurs cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută, după caz, de
art. 233 sau 234 C.pen. (a se vedea şi supra comentariul art. 189).
3. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 236 C.pen. este lege penală mai
favorabilă faţă de art. 211 alin. (3) şi art. 212 alin. (3) C.pen. din 1968.
Art. 237
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Tentativa în cazul infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie era pedepsită
conform art. 222 C.pen. din 1968.
2. Formele preterintenţionate ale infracţiunii. Potrivit art. 36 alin. (3) C.pen., se aplică
pedeapsa pentru fapta consumată şi în situaţiile în care infracţiunea a rămas în stadiul de
tentativă, dar s-a produs rezultatul mai grav al acţiunii secundare. Prin urmare, tentativa la
infracţiunile de tâlhărie şi piraterie prevăzute de art. 234 alin. (3), art. 235 alin. (3) şi art. 236
C.pen. se sancţionează la fel ca respectiva infracţiune în forma consumată (cu privire la
aplicarea legii penale mai favorabile în aceste situaţii, a se vedea supra comentariul art. 36).
3. Legea mai favorabilă în cazul tentativei la infracţiunea de tâlhărie care absoarbe
violarea de domiciliu sau sediu profesional. Pentru a stabili legea penală mai favorabilă în
aceste situaţii, se va compara tratamentul sancţionator al tentativei la infracţiunea complexă
din noul Cod penal cu tratamentul sancţionator al concursului dintre infracţiunea-mijloc în
formă consumată prevăzută de legea veche şi tentativa la tâlhărie, simplă sau calificată
conform legii vechi.
 Art. 238
Abuzul de încredere
(1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către
cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l
restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Abuzul de încredere se regăsea în Codul penal din 1968 la art. 213,
într-o reglementare reluată în totalitate în actualul Cod penal, care aduce însă unele clarificări
în privinţa situaţiei premisă (infra pct. 4) şi adaugă o modalitate suplimentară constând în
folosirea bunului (infra pct. 5.3).
2. Obiect material al infracţiunii îl constituie un bun mobil corporal cu valoare economică în
legătură cu care părţile au constituit un titlu, cu condiţia să nu facă obiectul unui împrumut de
consumaţie.
3. Participaţia. Este posibilă în toate formele. În cazul coautoratului, bunul trebuie să fi fost
încredinţat tuturor, în cadrul aceluiaşi titlu şi în acelaşi scop.
4. Situaţie premisă. Legea veche, referindu-se la bunul „deţinut cu orice titlu”, a dat naştere
unei întregi jurisprudenţe referitoare la condiţiile deţinerii şi ale titlului, stabilind, de
principiu, că detenţia cu titlu precar nu constituie premisa abuzului de încredere (ci permite
reţinerea unei infracţiuni mai grele, în general a uneia presupunând şi o deposedare fără
drept). Noile dispoziţii vin să răspundă acestor eforturi de aplicare, Codul penal instituind
situaţia premisă în termeni care conturează explicit cerinţele anterior deduse pe cale de
interpretare: încredinţarea bunului cu un titlu şi cu un anume scop.
4.1. Încredinţarea bunului. Termenul are înţelesul de transmitere a posesiei ori a detenţiei,
semnificând că posesorul legitim înţelege ca, odată cu remiterea bunului, să transfere
făptuitorului şi aceste prerogative.
4.1.1. Rămâne de actualitate jurisprudenţa potrivit căreia nu are semnificaţia încredinţării
remiterea prin care bunul nu iese din sfera de stăpânire materială a remitentului: bunul folosit
în procesul muncii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1197/2000, în C.J. nr. 2/2002, p. 133 şi
în Dreptul nr. 3/2002, p. 160) spre a fi folosit la locul de muncă, în timpul programului de
muncă (este însă un bun „încredinţat cu un titlu”, în sensul art. 238 C.pen.,autoturismul ori
telefonul de serviciu, de care o persoană este îndreptăţită să se folosească şi în afara locului de
muncă şi a programului, pe durata raporturilor de serviciu şi în interesul acestuia), bunul
remis numai pentru a fi examinat sau probat în vederea cumpărării (I.C.C.J., secţia penală,
decizia nr. 2037/2002, www.scj.ro).
4.1.2. Noţiunea de încredinţare confirmă şi jurisprudenţa anterioară potrivit căreia infracţiunea
de abuz de încredere nu are în vedere situaţiile în care deţinerea materială a bunului este
anterioară dobândirii titlului fraudulos intervertit, cum este cazul celui care refuză să remită
moştenitorului un bun pe care îl deţinea anterior deschiderii sau dezbaterii succesiunii (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 518/1999, www.legalis.ro), sau cazul celui care, fără drept, culege
recolta care nu i se cuvenea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1149/1998, în Dreptul nr.
10/1999, p. 157).
4.1.3. Încredinţarea nu presupune în toate situaţiile o remitere materială a bunului, de către
proprietarul sau posesorul lui, făptuitorului. Pot avea această semnificaţie, spre exemplu,
remiterea cheilor de la depozitul unde se află bunurile sau, de mai mare interes în practică,
instituirea dreptului de a acţiona în numele şi pe seama proprietarului cu privire la un anume
bun, prin diferitele forme ale contractului de mandat; în practică s-a reţinut infracţiunea de
abuz de încredere în situaţia celui care, obţinând printr-o procură (aşadar în cadrul unui
mandat) de la titularul unui cont bancar dreptul de a retrage sume din cont, şi le-a însuşit (C.A.
Galaţi, Secţia penală,decizia nr. 1911/2011, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat,
op. cit., 2014, p. 553); are aceeaşi semnificaţie a încredinţării şi instituirea, cu ocazia
încheierii sau modificării unui contract de depozit bancar, a unui drept de retragere în
favoarea altei persoane.
4.2. Titlul. Încredinţarea trebuie să aibă loc în cadrul unui raport juridic ce implică
transmiterea posesiei ori a detenţiei, în conţinutul căruia intră şi obligaţia de restituire;
constituie atare titluri depozitul, mandatul, locaţiunea, prestarea de servicii.
4.2.1. Nu intră în această categorie împrumutul de consumaţie (ci doar cel de folosinţă),
întrucât este de esenţa celui dintâi că bunul ce trebuie înapoiat este altul decât cel încredinţat;
simpla neîndeplinire a obligaţiei de restituire în cadrul unui atare contract nu este prevăzută de
legea penală.
4.3. Încredinţarea trebuie făcută cu un anume scop. Scopul va fi stabilit odată cu
constituirea titlului în baza căruia bunul este încredinţat. Introducerea explicită a acestei
cerinţe permite o mai bună evaluare a conduitelor care fac ca însuşirea sau folosirea bunului
să intre în tipicitatea infracţiunii.
5. Elementul material
5.1. Însuşirea. În cazul abuzului de încredere însuşirea are semnificaţia comportării faţă de un
bun ca un adevărat proprietar, într-o manieră care vădeşte intenţia de a nu restitui bunul;
existenţa unui drept de retenţie asupra bunului nu exclude infracţiunea (în acelaşi sens, M.
Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 237).
5.2. Dispunerea pe nedrept. Constă în efectuarea de acte dispoziţie juridică sau materială cu
privire la acel bun, altele decât cele la care făptuitorul era îndreptăţit în cadrul titlului cu care
bunul i-a fost încredinţat.
5.3. Folosirea pe nedrept. Este o modalitate nouă a infracţiunii. Sub imperiul Codului penal
din 1968, folosirea pe nedrept putea fi considerată un act de abuz de încredere numai în acele
situaţii în care ea semnifica o însuşire a bunului. Caracterul nedrept al folosirii are în vedere,
conform Expunerii de motive, „atât situaţia în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul
(spre exemplu, un autovehicul este încredinţat de către proprietar mecanicului în vederea
efectuării unei reparaţii, iar acesta din urmă îl foloseşte pentru a face curse în interes personal
ori al unor terţi), dar şi situaţia în care cel ce a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl
utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredinţat (de pildă, autorului îi este
încredinţat un autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta îl foloseşte pentru a transporta
bunuri a căror greutate depăşeşte limita admisă pentru vehiculul respectiv)”.
5.4. Refuzul de a restitui bunul încredinţat
5.1.1. Refuzul trebuie să fie precedat de solicitarea de restituire a persoanei îndreptăţite,
neavând această semnificaţie simpla pasivitate a făptuitorului.
5.1.2. Refuzul trebuie să fie abuziv, să nu se întemeieze pe un drept de retenţie (în acelaşi
sens, M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 239); convingerea greşită a
făptuitorului că are un drept de retenţie asupra bunului constituie eroare, în sensul cauzei de
neimputabilitate prevăzută de art. 30 C.pen.
6. Formele infracţiunii
6.1. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, se consumă la
momentul comiterii faptei în oricare dintre modalităţi. Când se săvârşeşte în modalitatea
însuşirii sau a dispunerii pe nedrept, comiterea vreuneia dintre celelalte acţiuni incriminate (de
exemplu, refuzul de restituire) rămân fără semnificaţie în privinţa existenţei infracţiunii.
6.2. Tentativa nu este incriminată.
6.3. Forma continuată sau continuă este posibilă în modalitatea folosirii bunului pe nedrept.
7. Plângerea prealabilă. Ca şi sub legea veche, infracţiunea se urmăreşte la plângerea
prealabilă, dar cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale nu va mai fi împăcarea, ci
retragerea plângerii prealabile.
8. Situaţii tranzitorii.Art. 238 C.pen. este lege penală mai favorabilă faţă de art. 213 C.pen.
din 1968 când se aplică o pedeapsă spre maxim, care este mai redus în legea nouă.
Art. 239
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor
(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte,
valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul
fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti,
achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ.Art. 239 C.pen. nu are corespondent în Codul penal din 1968.
2. Raţiunea incriminării. Articolul incriminează două infracţiuni distincte, ambele
constituind fapte păgubitoare împotriva creditorilor. Aşa cum se arată în Expunerea de
motive, practica ultimilor ani a semnalat o serie de fapte, comise în daune creditorilor, care, în
majoritate, nu puteau fi încadrate în incriminările existente şi al căror pericol social sporit a
impus aducerea lor şi în sfera dreptului penal. Soluţia legislativă nu este însă la adăpost de
critici, câtă vreme, alături de aceste fapte, au fost incriminate şi altele contra creditorilor,
transpuse însă din cadrul legii speciale unde se regăseau anterior, fără a fi adaptate noilor
raporturi dintre texte, ceea ce a dus la utilizarea cu sensuri diferite, de la un articol la altul, a
aceloraşi termeni (de exemplu, acela de „debitor”), urmând ca sensul aplicabil fiecărei ipoteze
în parte să se stabilească după criteriile completate cu dispoziţiile speciale, ceea ce credem că
viciază, prin lipsa de claritate, predictibilitatea incriminărilor (cu privire la aceste aspecte, a se
vedea şi infra pct. 1 şi 5 de la comentariul art. 241).
3. Obiect juridic. În ambele modalităţi, constituie obiect al protecţiei relaţiile sociale a căror
bună funcţionare implică încrederea dintre debitor şi creditor; în esenţă, incriminarea are în
vedere să protejeze şansele creditorilor ca executarea, chiar şi silită, a creanţelor lor să se
desfăşoare în condiţii normale, corespunzătoare valorii reale a activului patrimonial şi situaţiei
reale a bunurilor.
4. Obiect material
4.1. Infracţiunea prevăzută la alin. (1) are ca obiect material bunul sau valoarea, acel
element de activ patrimonial susceptibil de înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere.
4.1.1. Având în vedere că fapta este incriminată în considerarea scopului de a frauda
creditorii, care constituie element al conţinutului infracţiunii (infra pct. 9), nu pot fi obiect
material al acesteia decât acele componente ale activului patrimonial care sunt urmăribile,
susceptibile de a fi executate silit, întrucât lipsa din patrimoniu a unor bunuri care în nicio
situaţie nu ar fi putut servi la îndestularea creditorilor nu este de natură să îi păgubească pe
aceştia.
4.1.2. Bunul la care se referă textul poate fi orice bun corporal, mobil sau imobil, cu valoare
economică.
4.1.3. Constituie valoare, în sensul acestui articol, orice activ patrimonial incorporal, cum ar fi
creanţe, acţiuni, titluri de valoare, drepturi de proprietate intelectuală.
4.2. Infracţiunea prevăzută la alin. (2) nu are obiect material, întrucât bunul achiziţionat nu
este acela asupra căruia se exercită acţiunea incriminată.
5. Subiect activ. În ambele modalităţi, infracţiunea are subiect activ calificat.
5.1. Fapta incriminată în alin. (1) are ca subiect activ o persoană, fizică sau juridică, având
calitatea dedebitor. Temeiul raportului obligaţional este irelevant.
5.2. Subiect activ al modalităţii prevăzute de alin. (2) este persoana fizică cu capacitatea de
exerciţiu ori persoana juridică în patrimoniul căreia se naşte obligaţia de plată, fiind irelevant
dacă ea este, totodată, şi beneficiarul bunului sau serviciului achiziţionat; acesta din urmă
poate fi complice sau instigator.
5.3. Participaţia este posibilă în toate formele.
5.3.1. Coautorii infracţiunii de la alin. (1) trebuie să fie codebitori ai aceluiaşi creditor, iar
obligaţia lor să aibă acelaşi izvor.
5.3.2. În măsura în care între debitorii aceluiaşi creditor există o înţelegere pentru a acţiona în
dauna acestuia din urmă, dar obligaţiile lor faţă de creditor au temeiuri diferite, fiecare
săvârşeşte, separat, în calitate de autor, câte o infracţiune distinctă, ei putând fi, eventual,
fiecare, instigator sau complice la infracţiunea săvârşită de celalalt.
5.3.3. Când debitorul comite infracţiunea încheind acte juridice bilaterale, cealaltă parte a
actului juridic, în măsura în care a cunoscut scopul fraudulos al actului, poate fi, după caz,
doar instigator sau complice.
5.3.4. Coautorii infracţiunii de la alin. (2) trebuie să fie titularii patrimoniului comun în care
va intra bunul (de exemplu, soţi, asociaţi într-un contract de societate civilă fără personalitate
juridică).
6. Subiectul pasiv. Poate fi subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, creditor al
subiectului activ, respectiv vânzător al bunului sau prestator al serviciului neplătit.
6.1. Pluralitatea de creditori în cazul infracţiunii prevăzute la alin. (1)
6.1.1. Formularea „în scopul fraudării creditorilor” poate ridica problema dacă ţine de
tipicitatea faptei ca ea să se comită în considerarea tuturor creditorilor, ori dacă ea realizează
tipicitatea şi atunci când făptuitorul are în vedere păgubirea unuia singur dintre creditorii săi
(de exemplu, creditorul ipotecar al bunului distrus). De rezolvarea acestei probleme depinde şi
identificarea persoanei având îndreptăţirea de a introduce plângerea prealabilă, atunci când
făptuitorul are mai mulţi creditori. Folosirea pluralului în expresia „în scopul fraudării
creditorilor” conferă expresiei un caracter generalizator, cu sensul „în scopul modificării
frauduloase a activului patrimonial susceptibil de a fi urmărit”, astfel că fapta este, prin
ipoteză, îndreptată împotriva tuturor creditorilor, fiecare având calitatea de subiect pasiv,
chiar dacă creanţa sa nu era exigibilă. Oricare dintre ei poate introduce plângerea prealabilă,
care va avea efectul prevăzut la art. 157 alin. (2) C.pen. (cu privire la aspectele relevante în
ceea ce priveşte latura subiectivă, a se vedea infra pct. 9.1).
6.1.2. Se va reţine o unică infracţiune, în formă continuată, şi în situaţia în care o pluralitate
de acte materiale vizează creanţe diferite, ale mai multor creditori (de exemplu, făptuitorul
distruge un bun cu privire la care un creditor are o garanţie reală, ascunde altele pentru a
împiedica satisfacerea creanţei altuia); concluzia nu contravine decât aparent dispoziţiilor art.
35 alin. (1) C.pen., întrucât, prin ipoteză, infracţiunea este incriminată ca faptă de natură să
afecteze, prin acelaşi act, mai multe persoane, specific care se păstrează în privinţa tuturor
actelor constând în fraudarea aceleiaşi pluralităţi de creditori, când sunt comise în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
7. Elementul material
7.1. Fapta incriminată în alin. (1) este reglementată ca infracţiune cu conţinut alternativ,
unele modalităţi referindu-se la operaţiuni juridice, altele la operaţiuni materiale. Fraudarea
creditorilor prin mai multe acte, corespunzând, fiecare, unei modalităţi normative diferite,
constituie o singură infracţiune, dacă faptele au fost comise în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale (a se vedea şi supra pct. 6.1.1).
7.1.1. Înstrăinarea unui bun sau a unei valori constă în principiu în încheierea unui act juridic
de dispoziţie, translativ de proprietate (prin care bunul sau valoarea iese din patrimoniul
făptuitorului), cum ar fi donaţia, vânzarea unui bun, vânzarea unei licenţe sau unei mărci,
girul cambiei sau biletului la ordin. Credem însă că, în sensul normei penale, noţiunea de
înstrăinare are un sens mai larg, acoperind şi acte juridice care în sensul dreptului civil nu au
efectul de transmitere, de trecere a unui activ într-un alt patrimoniu, dar care îl au pe acela al
diminuării patrimoniului făptuitorului; avem în vedere acte precum remiterea de datorie
(corespondent juridic al distrugerii unui bun corporal).
7.1.2. Ascunderea are semnificaţia unei operaţiuni materiale prin care obiectul material al
infracţiunii este fizic plasat astfel încât să nu poată fi depistat, găsit, identificat de către
creditori. Având acest înţeles, fapta nu poate avea ca obiect material în această modalitate
decât bunul corporal. Operaţiunile juridice de disimulare a activului ori de simulare a unui
element de pasiv nu realizează această modalitate normativă, ci pot fi avute în vedere în
cadrul modalităţii constând în invocarea de acte fictive (a se vedea infra pct. 7.1.4).
7.1.3. Deteriorarea sau distrugerea au semnificaţia actelor care constituie elementul material
al infracţiunii de distrugere (a se vedea infra comentariul art. 253). Nici în această modalitate
fapta nu poate avea ca obiect decât bunul corporal. Dacă bunul degradat sau distrus este dintre
cele prevăzute la art. 253 alin. (3) sau (4) C.pen.,fapta vine în concurs cu infracţiunea de
distrugere.
7.1.4. Invocarea de acte sau datorii fictive se referă la prezentarea unor situaţii juridice din
care rezultă aspecte nereale cu privire la activul patrimonial. Alternativa „acte sau datorii”
poate fi generatoare de confuzii, credem însă că legiuitorul a avut în vedere exhibarea de
înscrisuri (acte în sens de instrumentum), invocarea unor acte juridice (în sens de negotium)
sau a unor fapte (de exemplu, delicte) prin care se pretinde că s-a diminuat activul patrimonial
ori că s-a mărit pasivul. Important este însă ca invocarea să aibă loc în astfel de condiţii în
care ea să aibă aptitudinea de a leza creditorul, să fie per se producătoare de efecte juridice
[de exemplu, se va reţine această formă a infracţiunii în cazul recunoaşterii unei datorii
inexistente faţă de un pretins creditor care intervine în cadrul unei proceduri de executare
silită, în condiţiile art. 689-691 C.proc.civ., recunoaştere care produce, în dauna celorlalţi
creditori, efectele prevăzute la art. 694 alin. (1) din acelaşi Cod]. Dacă invocarea nu se face în
atare condiţii, ci, de exemplu, are loc în discuţiile dintre făptuitor şi creditor, fapta constituie o
prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase care poate fi, eventual, analizată doar din
perspectiva infracţiunii de înşelăciune.
7.2. Fapta incriminată în alin. (2), achiziţionarea de bunuri sau servicii, constă în
încheierea de contracte de vânzare sau de prestări servicii de natura cărora este că obligaţia
celeilalte părţi (transmiterea proprietăţii sau prestarea serviciului) este anterioară îndeplinirii
obligaţiei de remitere a preţului de către făptuitor. Nu se va reţine infracţiunea, nici chiar în
forma tentativei, când contractul presupune simultaneitatea prestaţiilor, întrucât este de esenţa
acestei infracţiuni ca vânzătorul sau prestatorul de servicii să îşi asume că plata se va face
ulterior propriei sale prestaţii. Spre exemplu, nu se va reţine această infracţiune, ci, eventual,
tentativa la infracţiunea de furt în sarcina celui care ia produse dintr-un magazin cu
autoservire şi încearcă să părăsească magazinul fără să le plătească.
8. Urmarea
8.1. Fapta incriminată în alin. (1) este o infracţiune de pericol potențial, nu de rezultat.
8.1.1. Fapta se consideră consumată după comiterea acţiunii care constituie elementul
material, dacă prin aceasta s-a creat pentru creditor fie şi numai un risc de a nu-şi mai putea
satisface creanţa. Nu că este necesar ca rezultatul constând în păgubirea efectivă a
creditorului să se producă, fiind suficient ca, săvârşind fapta cu intenţie directă (infra pct. 9),
făptuitorul să fi creat o situaţie periculoasă pentru creditor [în acelaşi sens, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 230].
8.1.2. În schimb, dacă actul nu creează vreun astfel de pericol, posibilitatea creditorului de a
se îndestula rămânând aceeaşi, fapta nu realizează tipicitatea legală.
8.1.3. Pentru a se reţine infracţiunea nu este necesar ca făptuitorul să-şi fi creat o stare de
insolvabilitate, ci, eventual, să fi creat doar riscul ei sau orice altă situaţie în care un creditor
îşi poate considera periclitate posibilităţile de despăgubire. Nu împărtăşim teza din doctrină
potrivit căreia infracţiunea se va reţine numai dacă debitorul devine insolvabil, nu şi atâta
timp cât în patrimoniul creditorului se găsesc active ce pot acoperi creanţa [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 230]; credem că o atare
condiţie adaugă la dispoziţiile legale şi este de natură să transforme infracţiunea dintr-una de
pericol, în una de rezultat.
8.2. Fapta incriminată în alin. (2) este o infracţiune de rezultat, condiţia producerii pagubei
fiind explicit prevăzută de text.
9. Latura subiectivă. În ambele forme, infracţiunea se comite cu intenţie.
9.1. Fapta incriminată în alin. (1) se comite numai cu intenţie directă, făptuitorul urmărind
să afecteze posibilităţile creditorilor de a-şi satisface creanţele împotriva sa. Aşa cum am
arătat (supra pct. 6.1), scopul urmărit de făptuitor este diminuarea activului susceptibil de a fi
urmărit.
9.1.1. Nu este realizată această condiţie dacă făptuitorul şi-a diminuat patrimoniul fără a
urmări prin aceasta să prejudicieze creditorii, chiar dacă a acceptat această posibilitate
(intenţia indirectă).
9.1.2. Fapta realizează tipicitatea chiar dacă la comiterea ei făptuitorul a avut în vedere un
anume creditor (de exemplu, cel ipotecar). Câtă vreme scopul lui este de a diminua fraudulos
raportul dintre activul şi pasivul patrimonial, ceea ce ar putea periclita pe toţi creditorii săi,
este irelevant că mobilul faptei a fost stabilit în considerarea unuia singur dintre aceştia.
9.1.3. Nu va întruni aceste condiţii însă fapta aceluia care nu urmăreşte să disimuleze activul
susceptibil de urmărire, ci doar să păgubească o anume persoană (de exemplu, acela care,
după ce a primit preţul, ascunde bunul vândut pentru a nu-şi executa obligaţia de predare faţă
de cumpărător).
9.2. Fapta incriminată la alin. (2) se poate comite şi cu intenţie indirectă, aceasta fiind, în
realitate, forma de vinovăţie cel mai des întâlnită, întrucât făptuitorul urmăreşte în general să
obţină un anumit folos, nu să producă o pagubă, urmare pe care însă o acceptă.
10. Raport cu alte infracţiuni
10.1. Diferenţierea faţă de bancruta frauduloasă. Între infracţiunea prevăzută la alin. (1) al
art. 239 C.pen. şi cea prevăzută la art. 241 C.pen. există numeroase asemănări, care fac
dificilă stabilirea raportului dintre ele: ambele sunt fapte comise în frauda creditorilor,
elementul material constă în fapte asemănătoare de ascundere, înstrăinare sau disimulare a
activului patrimonial ori de sporire frauduloasă a pasivului. Ceea ce diferenţiază cele două
infracţiuni este calitatea subiectului activ şi situaţia premisă a infracţiunii de bancrută
frauduloasă, în cazul căreia făptuitorul este un debitor aflat în procedura de insolvenţă (cu
privire la aceste condiţii, a se vedea infrapct. 5 de la comentariul art. 241).
10.2. Raportul cu infracţiuni de fals
10.2.1. Când infracţiunea prevăzută la alin. (1) se comite în modalitatea invocării de acte sau
datorii fictive, iar pentru aceasta făptuitorul falsifică înscrisuri ori foloseşte înscrisuri
falsificate, ea intră în concurs cu infracţiunile prevăzute de art. 320-323 C.pen.
10.2.2. În modalitatea invocării de datorii fictive printr-o declaraţie făcută unei persoane
dintre cele prevăzute laart. 175 C.pen., infracţiunea prevăzută la alin. (1) nu se va reţine în
concurs cu infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C.pen., fiind o formă
specială a acesteia.
10.3. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. În modalitatea invocării de acte sau datorii
fictive, fapta constituie o formă specială a infracţiunii de înşelăciune; infracţiunea de
înşelăciune va subzista atunci când fapta nu realizează în întregime tipicitatea incriminării din
art. 239 C.pen. (invocarea nu are loc într-un cadru procedural în care să producă efecte, ori
invocarea are loc strict în raporturile cu o anume persoană şi fără intenţia făptuitorului de a
frauda creditorii).
11. Tratament sancţionator. Ambele infracţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea pedepsei
închisorii între 6 luni şi 3 ani, alternativ cu amenda.
12. Plângerea prealabilă. Ambele infracţiuni se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate [cu privire la calitatea de persoană vătămată în cazul infracţiunii prevăzute la alin.
(1), a se vedea supra pct. 6].
Art. 240
Bancruta simplă
(1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de
reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de
lege de la apariţia stării de insolvenţă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Noul Cod penal a preluat ca atare conţinutul infracţiunii anterior
prevăzute la art. 143alin. (1) în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, text care,
prin Legea de punere în aplicare a Codului penal, a fost abrogat. Împreună cu norma de
incriminare a bancrutei frauduloase, textul a fost preluat în Codul penal fără vreo cenzură
asupra conţinutului şi asupra înţelesului termenilor săi. Dat fiind specificul acestor două
infracţiuni, urmează ca şi în Codul penal acest înţeles să rămână acelaşi cu cel avut în legea
specială, iar condiţiile de existenţă a infracţiunilor să fie stabilite în raport cu dispoziţiile din
legea specială. O tehnică legislativă criticabilă, care schimbă raportul firesc dintre legea
generală şi cea specială, care face greu de stabilit raportul dintre diferitele incriminări, în care
acelaşi termen din Codul penal va avea diferite înţelesuri, în funcţie de situaţii premisă care
însă nu au fost în mod explicit prevăzute în texte odată cu introducerea lor în Cod (de
exemplu, termenul „debitor”, folosit şi în art. 239 C.pen., dar, cu alt sens, şi în art. 240 C.pen.
şi, respectiv,art. 241 C.pen.), lipsind de claritate şi de previzibilitate incriminările în frauda
creditorilor. În prezent, legea specială care reglementează domeniul insolvenţei este Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. nr. 466 din 25
iunie 2014).
2. Subiectul activ
2.1. Persoana fizică. Infracţiunea poate fi săvârşită de către persoana fizică debitoare şi de
către reprezentantul persoanei juridice debitoare. Din nou, preluarea unor texte din contextul
unei legi speciale şi menţinând redactarea lor iniţială (anterior Legii nr. 85/2006, infracţiunea
fusese identic prevăzută în Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului) surprinde prin necorelarea cu dispoziţiileCodului penal: în legea specială
circumstanţierea debitorului la „persoana fizică” şi la „reprezentantul legal” al unei persoane
juridice avea explicaţia că, la vremea redactării primare a textelor, dreptul românesc nu
cunoştea răspunderea penală a persoanei juridice (instituţie introdusă abia în anul 2006); în
aceste condiţii, într-o lege specială care se referea în principal la categorii de persoane
juridice, menţiunile erau necesare în cadrul normelor de incriminare, pentru a califica
persoana fizică ce putea fi subiect activ al infracţiunii. În prezent, distincţiile sunt inutil
restrictive şi sugerează desueta concluzie potrivit căreia fapta nu ar putea fi comisă decât de o
persoană fizică, făcând în privinţa acestei infracţiuni inaplicabile dispoziţiile art. 135 C.pen.
2.2. Debitorul. Infracţiunea se poate comite numai de către un debitor sau de către un
reprezentant al unui debitor care este subiect al obligaţiei de a cere deschiderea procedurii de
insolvenţă, conform Legii nr. 85/2014.
2.2.1. Prin urmare, calitatea de debitor se stabileşte potrivit art. 5 pct. 26, raportat la art. 3
din Legea nr. 85/2014; în principiu, legea se aplică oricărei persoane care are, potrivit Codului
civil, calitatea de profesionist [legea prevede şi unele excepţii, la art. 3 alin. (1) şi (3); cu
privire la debitori persoane de drept public, a se vedeainfra pct. 7.2].
2.2.2. Obligaţia de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă revine debitorului aflat în stare
de insolvenţă. Starea de insolvenţă, care, prin condiţia legată de subiectul activ, devine şi o
situaţie premisă a infracţiunii, este, potrivit definiţiei din art. 5 pct. 29 din Legea nr.
85/2014, acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile; când debitorul este o
instituţie de credit sau o societate de asigurare/reasigurare, insolvenţa se stabileşte după
criterii speciale, prevăzute art. 5 pct. 30 şi, respectiv, 31 (cu privire la insolvenţa prezumată, a
se vedea infra pct. 4.1).
2.3. Subiectul pasiv. Deşi infracţiunea este una de pericol, din faptul că legea cere plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, deducem că are calitatea de subiect pasiv acea persoană ale
cărei interese sunt periclitate prin nedeclararea stării de insolvenţă. Ea poate fi unul dintre
creditori, dar, în cazul persoanei juridice, poate fi chiar aceasta, prejudiciată prin pasivitatea
reprezentantului său legal.
2.3.1. Un creditor poate fi subiect pasiv al infracţiunii în măsura în care pasivitatea
debitorului îi periclitează satisfacerea creanţei. Este discutabilă opţiunea legiuitorului pentru
pedepsirea faptei la plângerea prealabilă (condiţie care nu era prevăzută în reglementarea
anterioară), pentru că în practică va fi dificil de stabilit în ce măsură un creditor are această
calitate, de vreme ce creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60
de zile are el însuşi dreptul de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă (art. 5 pct. 20, art.
56 şi art. 70 din Legea nr. 85/2014); or, este greu de crezut că un atare creditor, în loc să
procedeze diligent si să solicite deschiderea procedurii, va aştepta ca debitorul însuşi să o
facă, iar apoi, după mai mult de 6 luni de când debitorul avea obligaţia să introducă cererea,
va introduce plângere penală prealabilă; situaţia nu este exclusă, iar plângerea va trebui
considerată introdusă de o persoană având calitatea de a o face, însă trebuie să admitem că
legiuitorul a avut în vedere şi alte persoane decât acelea pentru care plângerea prealabilă este
mijlocul procesual cel mai lipsit de interes, conchizând că va trebui considerată persoană
vătămată şi orice alt creditor, în afara celui prevăzut la art. 5 pct. 20 din legea specială, ale
cărui interese ar fi periclitate prin pasivitatea debitorului (de exemplu, un creditor a cărui
creanţă nu este exigibilă şi care constată că debitorul se află în insolvenţă şi că nu are şanse de
redresare). Această concluzie este întărită de faptul că legea acordă tuturor creditorilor,
indiferent de calitatea creanţei lor, vocaţia de a participa la procedura insolvenţei (cu privire la
alte aspecte privind plângerea prealabilă, a se vedea infra pct. 6).
2.3.2. Persoana juridică debitoare poate avea ea însăşi calitatea de subiect pasiv al
infracţiunii, întrucât procedura insolvenţei este menită să asigure „redresarea eficientă şi
efectivă a afacerii” debitorului (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014) şi să prevină falimentul,
care este numai o soluţie subsidiară a acestei proceduri. În această situaţie, sunt incidente
dispoziţiile art. 157 alin. (4) C.pen., acţiunea penală putându-se exercita şi din oficiu (a se
vedea şi infra pct. 6.1.2).
3. Elementul material. Elementul material al infracţiunii este stabilit, alternativ, printr-o
omisiune şi printr-o acţiune. Procedeul este însă redundant: la expirarea termenului (la
trecerea a mai mult de 6 luni de la data la care cererea trebuia introdusă) infracţiunea se
consumă în prima modalitate; odată consumată infracţiunea, introducerea ulterioară (tardivă)
a cererii rămâne lipsită de vreo semnificaţie penală. De altfel, şi termenul de introducere a
plângerii se calculează în raport cu o unică dată, constând în expirarea duratei menţionate,
fiind nefiresc a considera că de la data introducerii tardive a cererii va curge un alt termen
pentru formularea plângerii (cu privire la alte aspecte privind plângerea prealabilă, a se vedea
infra pct. 6).
3.1. Obligaţia de a acţiona. Obligaţia în considerarea căreia este incriminată omisiunea este
prevăzută de art. 66 din Legea nr. 85/2014, constând în îndatorirea debitorului de a sesiza
tribunalul cu o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă. În practică s-a decis că nu
subzistă o atare obligaţie atunci când o cerere de deschidere a procedurii fusese deja introdusă
de un creditor, iar debitorul avea cunoştinţă de ea, astfel că făptuitorul rămas în pasivitate „nu
a acţionat cu forma de vinovăţie stabilită de legiuitor” [C.A. Galaţi, Secţia penală, decizia
penală nr. 517/2009, portal.just.ro; soluţia de achitare este corectă, însă inexistenţa obligaţiei
de a acţiona face ca temeiul soluţionării acţiunii penale să nu fie cel reţinut de instanţă, ci
acela că „fapta nu există”, prevăzut de art. 16 lit. a) C.proc.pen., întrucât fapta constând într-o
omisiune există numai corelativ unei obligaţii de a acţiona].
3.2. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia
3.2.1. Potrivit aceluiaşi text, debitorul este obligat să se adreseze tribunalului în maximum 30
de zile de la apariţia stării de insolvenţă, respectiv de la data la care fondurile băneşti sunt
insuficiente pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Prin urmare, de la expirarea
acestor 30 de zile curge termenul de 6 luni prevăzut la art. 240 C.pen.
3.2.2. În condiţiile speciale prevăzute de lege, acest termen se poate prelungi: a) dacă la data
expirării termenului de 30 de zile debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri
extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa tribunalului
o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, cu 5 zile de la eşuarea negocierilor [art.
66 alin. (2) din Legea nr. 85/2014]; b) dacă starea de insolvenţă survine pe parcursul derulării
procedurilor mandatului ad-hoc sau a concordatului preventiv şi există indicii serioase că
negocierile ar putea fi încheiate cu un acord extrajudiciar, cu 5 zile de la eşuarea negocierilor
[art. 66 alin. (3) din Legea nr. 85/2014]; dacă atunci când survine starea de insolvenţă nu sunt
indicii serioase că negocierile s-ar putea încheia cu un acord, cererea trebuie introdusă în 30
de zile de la apariţia stării de insolvenţă [art. 66 alin. (3) teza a II-a din aceeaşi lege].
3.2.3. Momentul de la care se naşte obligaţia de a sesiza instanţa este dificil de stabilit. Este,
neîndoielnic, o chestiune ce ţine de probatoriu, dar stabilirea obiectivelor probatoriului trebuie
făcută în buna cunoaştere a aspectelor economice şi de drept civil.
4. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. Infracţiunea fiind una de pericol, intenţia se stabileşte în raport cu poziţia subiectivă
a făptuitorului faţă de riscul pe care pasivitatea sa îl reprezintă pentru creditori sau pentru
persoana juridică pe care o reprezintă; de cele mai multe ori, fapta se va comite cu intenţie
indirectă.
Condiţii. Stabilirea intenţiei este însă un proces ulterior stabilirii reprezentării pe care
făptuitorul o are asupra stării de insolvenţă. Nu orice dificultate de ordin financiar va fi
privită de un debitor ca o stare de insolvenţă; spre exemplu, chiar dacă la un moment dat
acesta se află în situaţia de a nu dispune de fonduri băneşti, dacă imediat situaţia se
îmbunătăţeşte şi o parte dintre active sunt deblocate, putând face plata unor datorii, este dificil
de presupus că făptuitorul a avut reprezentarea unei stări de insolvenţă, chiar dacă insuficienţa
fondurilor băneşti are o oarece recurenţă în activitatea sa. În acest sens sunt şi dispoziţiile din
legea specială menţionată care prevăd, la art. 5 pct. 29 lit. a), un criteriu de apreciere a stării
de insolvenţă, suplimentar faţă de inexistenţa, la un anumit moment, a disponibilităţilor
băneşti: insolvenţa se prezumă dacă după 60 de zile de la scadenţă nu s-a plătit datoria,
legiuitorul adăugând, într-o evidentă inutilitate, că această prezumţie este relativă. Prin
urmare, reprezentarea debitorului asupra stării de insolvenţă este un aspect de fapt ce va trebui
stabilit, pentru ca fapta să îi fie imputabilă, prin raportare la întreg contextul economic al
debitorului, la dinamica activităţii sale; criteriile care vor fi avute în vedere pentru aceasta vor
fi însă cele aplicabile profesionistului.
5. Urmarea. Aşa cum arătam, infracţiunea este una de pericol. În reglementarea anterioară,
cuprinsă în legea specială, se putea afirma că infracţiunea este un de pericol abstract; cerinţa
plângerii penale prealabile pentru urmărirea faptei, instituită prin noul Cod penal, pare să
schimbe acest caracter, în acela de infracţiune de pericol potențial, în măsura în care implică
identificarea unei persoane vătămate [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 236]. Distinct de dificultatea de a mai face aceste
delimitări, este important de reţinut că pentru existenţa infracţiunii nu se cere producerea unei
pagube, ci doar periclitarea posibilităţii de redresare economică şi de stingere a creanţelor.
6. Plângerea prealabilă. Spre deosebire de reglementarea anterioară, legea nouă impune
această condiţie de procedibilitate.
6.1. Dreptul de a depune plângerea prealabilă
6.1.1. Una dintre primele dificultăţi generate de noul text este a stabili care este „persoana
vătămată” prin această infracţiune, de principiu de pericol abstract (pentru acest aspect, a se
vedea supra pct. 2.2).
6.1.2. Condiţia de procedibilitate este înlăturată, acţiunea penală putând fi pusă în mişcare şi
din oficiu, în condiţiile art. 157 alin. (4) C.pen., când persoana vătămată este persoana juridică
al cărei reprezentant legal, în dauna intereselor ei, omite să introducă cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei (supra pct. 2.2.2).
6.2. Termenul de depunere a plângerii. Dificultăţi de stabilire a momentului de la care
curge. Potrivitart. 296 alin. (2) C.proc.pen., termenul de introducere a plângerii este de trei
luni şi curge din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, iar când fapta
este comisă de reprezentantul legal al persoanei vătămate, de la data numirii unui alt
reprezentant legal. Separat de dificultatea de a stabili cu precizie care este momentul săvârşirii
faptei (supra pct. 3.2), condiţia de procedibilitate aduce o nouă dificultate pentru persoana
vătămată, când aceasta este alta decât un creditor neplătit timp de 60 de zile (care este greu de
presupus că, în loc să declanşeze el însuşi procedura insolvenţei, va aştepta 6 luni de
pasivitate a debitorului pentru a „beneficia” apoi şi de un termen de 3 luni în care să decidă
dacă formulează plângere prealabilă, toate acestea spre a iniţia un proces penal care nu îi
serveşte acoperirii creanţei). Astfel, pentru creditorul care nu are o creanţă scadentă, termenul
de depunere a plângerii curge în realitate în raport de scadenţa creanţei altor creditori (căci
numai de atunci se naşte obligaţia de depunere de către debitor a cererii), ceea ce are cel puţin
următoarele inconveniente: un creditor ar trebui să urmărească relaţia dintre debitorul său şi
alţi parteneri ai acestuia; de cele mai multe ori termenul va curge de la data la care este
notificat că o altă persoană a deschis procedura, dar în această situaţie procedura este, prin
premisă, deschisă cu mult înainte să fi expirat obligaţia debitorului de a cere deschiderea în
raport cu creanţa creditorului care a solicitat-o, rămânând din nou celuilalt creditor,
„nescadent”, să evalueze toate celelalte creanţe ale debitorului ca să observe dacă mai există
vreuna în raport cu care ar mai fi expirat termenul de 6 luni. Când debitorul este o instituţie de
credit sau una de asigurare/reasigurare aceste inconveniente sporesc. Se vădeşte din nou
caracterul inutil al condiţiei de procedibilitate. Credem că o soluţie mult mai adecvată ar fi
fost ca infracţiunea să fie menţinută în regula oficialităţii, cu posibilitatea împăcării,
oficialitate întărită de o dispoziţie în legea specială care să oblige organele care aplică
procedura insolvenţei să sesizeze organele de urmărire penală când constată pasivitatea
debitorului în raport de anumite creanţe.
7. Legătura cu alte infracţiuni
7.1. Raportul cu infracţiunea de gestiune frauduloasă. Infracţiunea de bancrută simplă,
când subiect pasiv este debitorul persoana juridică, comisă de persoana care are şi calitatea de
administrator al acesteia, este o formă specială a gestiunii frauduloase prevăzută la art. 242
C.pen.
7.2. Infracţiunea prevăzută de art. 115 din O.U.G. nr 46/2013 privind criza financiară şi
insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale (M.Of. nr. 299 din 24 mai 2013). „Constituie
infracţiune de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă neintroducerea sau introducerea tardivă de către ordonatorul principal de credite a
cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale într-un
termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 75 alin. (4) din Legea nr.
273/2006, cu modificările şi completările ulterioare” (privind finanţele publice locale – n.n.).
8. Situaţii tranzitorii. Art. 240 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă faţă de art. 143
alin. (1) din Legea nr. 85/2006, întrucât prevede condiţia plângerii prealabile a persoanei
vătămate.
Art. 241
Bancruta frauduloasă
(1) Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul
averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în
situaţia financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Noul Cod penal a preluat ca atare conţinutul infracţiunii anterior
prevăzute la art. 143alin. (2) în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Având în
vedere specificul reglementării, care subzistă şi în condiţiile introducerii ei în Codul penal,
pentru a stabili condiţiile de existenţă a infracţiunii trebuie avută în vedere legea specială, care
reglementează insolvenţa în termeni specifici, astfel că şi termenii din Codul penal vor avea
înţelesul dat de legea specială, în prezent aceasta fiind Legea nr. 85/2014 privind procedurile
de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. O atare tehnică legislativă este de principiu
discutabilă (concepte ale legii generale se construiesc prin raportare la legea specială), dar şi
generatoare de texte neclare, în care sensul termenilor diferă după criterii neprevăzute expres
şi exterioare Codului (a se vedea şi supra pct. 1 de la comentariul art. 240;infra pct. 5).
2. Obiect juridic. Îl constituie relaţiile sociale de a căror bună desfăşurare depinde
posibilitatea creditorilor de a-şi satisface creanţele din întreg activul debitorului.
3. Obiect material. În modalitatea prevăzută la lit. a), infracţiunea are ca obiect material
înscrisuri care conţin evidenţe ale averii debitorului, respectiv bunuri ale acestuia.
4. Subiecţi
4.1. Subiectul activ. Spre deosebire abuzul de încredere în frauda creditorilor şi de bancruta
simplă, care sunt infracţiuni cu subiect activ calificat (o persoană având calitatea de debitor,
fie în sens comun, fie debitorul profesionist în sensul legii speciale ori reprezentantul său
legal), autor al bancrutei frauduloase poate fi orice persoană, fizică sau juridică [cu privire la
autorul faptei în modalitatea prevăzută la lit. c), a se vedea infra pct. 6.4.2].
4.2. Subiectul pasiv. Poate fi subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, creditor al
subiectului activ; şi în cazul acestei infracţiuni, introducerea condiţiei plângerii prealabile
aduce în discuţie, între alte trăsături ale infracţiunii, şi pe aceea de a fi susceptibilă de subiecţi
pasivi determinaţi (cu privire la acest aspect, a se vedeasupra pct. 2.2.1 de la comentariul art.
240).
5. Situaţia premisă. Interpretarea normei ridică o serie de dificultăţi, rezultate din preluarea
ca atare a textului din legea specială, în contextul în care Codul penal reglementează, separat,
în art. 239, o infracţiune similară – abuzul de încredere în frauda creditorilor, al cărei element
material, în oricare dintre modalităţi, se suprapune peste unele dintre cele ale infracţiunii de
bancrută frauduloasă (un atare text nu exista şi în legea specială, de unde art. 241 a fost
preluat). Găsim posibile două interpretări pentru acest paralelism: (i) fie admitem că singurele
diferenţe dintre cele două incriminări sunt date de calitatea cerută autorului (în art. 239
C.pen.) şi de modalitatea concretă de comitere a infracţiunii; în această abordare, art. 239 alin.
(1) C.pen. rămâne aplicabil ori de câte ori fapta se comite de un debitor printr-o altă
modalitate decât cele prevăzute la art. 241 alin. (1) lit. a) şi b) C.pen.;(ii) fie admitem că între
elementele care diferenţiază cele două infracţiuni este şi situaţia premisă constând în starea
de insolvenţă a unui debitor care are calitatea de profesionist. Deşi a doua interpretare
pare a fi contrazisă chiar de texte, care, pe de o parte, se referă, ambele, la „debitor” fără a
face vreo diferenţiere, pe de altă parte, art. 241 alin. (1) lit. c) C.pen. prevede în mod expres
condiţia insolvenţei numai pentru acea modalitate (ceea ce ar constitui un argument în sensul
că legiuitorul a înţeles să nu reglementeze condiţia şi pentru celelalte modalităţi din acelaşi
articol), optăm totuşi pentru această a doua interpretare, având în vedere următoarele: a)
succesiunea articolelor permite observaţia că prima dintre incriminările faptelor contra
creditorilor este necondiţionată de vreo procedură specială, în timp ce următoarea se referă,
aşa cum am arătat, la debitorul căruia îi revine, conform legii speciale, obligaţia de a deschide
procedura insolvenţei (procedură prevăzută de aceeaşi lege specială), în această succesiune
fiind firesc să rămână şi infracţiunea de bancrută frauduloasă; b) dacă bancruta frauduloasă ar
fi fost o simplă agravantă a infracţiunii de abuz de încredere în frauda creditorilor, tehnica
legislativă ar fi fost probabil alta; c) reglementările despre care legiuitorul arată, înExpunerea
de motive, că au constituit sursa de inspiraţie a noii incriminări din art. 239 alin. (1) C.pen. fac
şi ele diferenţa între debitorul neimplicat şi, respectiv, cel implicat în diferite proceduri de
stingere a datoriilor sale; d) în aplicarea art. 143 din Legea nr. 85/2006 [text identic actualului
art. 241 alin. (1)], doctrina (M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 108-109) şi jurisprudenţa [C.A. Târgu Mureş, decizia nr. 92 din 29 decembrie 2011,
definitivă prin decizia nr. 2207 din 22 iunie 2012 a I.C.C.J., Secţia penală, portal.just.ro (sursa
indică greşit anul pronunțării deciziei din apel, 2012, în loc de 2011 – n.n.)] au admis că
referirea la debitorul aflat în insolvenţă de la lit. c) nu are în vedere insolvenţa ca simplă stare
de fapt, ci o stare juridică a debitorului faţă de care s-a constatat starea de insolvenţă printr-o
hotărâre judecătorească în condiţiile art. 32 din Legea nr. 85/2006, întrucât numai astfel
referirea ar avea sens, de vreme ce definiţia legală a „debitorului” includea condiţia
insolvenţei de fapt; e) chiar dacă noua definiţie legală a debitorului în legea specială nu mai
face atât de evidentă o atare diferenţiere, recenta modificare a legii speciale nu este de natură
să schimbe această abordare, întrucât includerea în cadrul legii şi a procedurii de prevenire a
insolvenţei nu a făcut decât să aducă în cuprinsul acelaşi act normativ o etapă care exista şi
anterior (prevăzută de Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi
mandatului ad-hoc), fără ca prin aceasta să se modifice, în ceea ce este relevant chestiunii în
discuţie, reglementarea cu privire la debitorul insolvent [mutatis mutandis, debitorul prevăzut
la art. 241 alin. (1) lit. c) C.pen. ar fi acela faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei în
condiţiileart. 71 alin. (1) sau ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014]. În concluzie, credem
că starea de insolvenţă a debitorului continuă să constituie situaţie premisă a infracţiunii
de bancrută frauduloasă în toate modalităţile, iar deschiderea procedurii insolvenţei,
situaţia premisă specială pentru modalitatea prevăzută la lit. c).
6. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ. Comiterea mai multor
acte, corespunzând, fiecare, unei modalităţi normative diferite, constituie o singură
infracţiune, dacă faptele au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Cu privire la
lipsa de relevanţă a pluralităţii de subiecţi pasivi pentru reţinerea unităţii infracţionale, a se
vedea supra pct. 6.1.4, 7.1 de la comentariul art. 239.
6.1. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului [lit. a) teza I]. Toate
aceste modalităţi se referă la operaţiuni materiale asupra unor înscrisuri, prin care se
denaturează sau se împiedică cunoaşterea realităţii patrimoniale a debitorului.
6.2. Ascunderea unei părţi a activului patrimonial [lit. a) teza a II-a]. În această
modalitate, infracţiunea poate consta atât în operaţiuni materiale asupra unor bunuri care sunt
puse la adăpost de creditori, fie, cel mai adesea, prin operaţiuni juridice de disimulare a
calităţii lor de activ patrimonial, putând avea ca obiect bunuri materiale, dar şi drepturi, după
cum poate consta şi în efectuarea unor operaţiuni în contabilitate (în acelaşi sens, M.A. Hotca,
Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 144).
6.3. Înfăţişarea de datorii inexistente şi prezentarea în evidenţele debitorului a unor
sume nedatorate [lit. b)]. Sunt incriminate operaţiunile complementare celor de diminuare a
activului patrimonial, anume cele constând în simularea unui pasiv inexistent în realitate.
6.3.1. Se poate comite prin încheierea unor contracte simulate, folosirea unor înscrisuri false
referitoare la datorii ale debitorului (în cadrul unor proceduri în care atare acţiuni sunt apte să
producă consecinţe juridice (a se vedea, în acelaşi sens, supra pct. 7.1.4 de la comentariul art.
239) sau înscrierea în evidenţele contabile a unor datorii inexistente (de exemplu, credite
nereale, facturi inexistente, plăţi fictive).
6.3.2. În doctrină s-a exprimat opinia că diferenţa dintre modalitatea prevăzută la lit. a) şi cea
de la lit. b), ambele putând consta în falsificări ale evidenţelor patrimoniale, ar fi aceea că
prima ar fi o infracţiune de pericol, cea de-a doua de rezultat, constând în fraudarea unui
creditor (M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 148-149; N. Ghinea, V. Popa, D.
Volintiru, A. Bica, L. Popa, I. Brîndaş, Bancruta frauduloasă, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p.
151-152). În realitate, raportat la obiectul ei juridic, în toate formele infracţiunea este una de
pericol (infra pct. 7), iar diferenţa dintre aceste modalităţi este, aşa cum am arătat, că cele de
la lit. a) se referă la disimularea activului, iar celelalte, la simularea unor elemente de pasiv
patrimonial.
6.4. Înstrăinarea unei părţi din active, în caz de insolvenţă
6.4.1. În această modalitate fapta constă în încheierea de acte juridice translative de
proprietate şi, aşa cum am arătat (supra pct. 5), presupune că procedura insolvenţei a fost
deschisă în condiţiile art. 71 sau ale art. 72 din Legea nr. 85/2014.
6.4.2. Este irelevant pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorului îi mai revenea sau nu,
după deschiderea procedurii insolvenţei, îndreptăţirea de a încheia actul de dispoziţie, fapta
va constitui infracţiunea în această modalitate indiferent de validitatea din punctul de vedere
al dreptului civil a actului; de altfel, ipoteza tipică în considerarea căreia este incriminată fapta
este aceea a debitorului care, deşi nu mai este îndreptăţit la aceasta, continuă să facă acte de
dispoziţie frauduloase.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol, urmarea constând în periclitarea şanselor
creditorilor de a-şi satisface creanţele din întreg activul debitorului. Pentru existenţa
infracţiunii nu este necesar ca aceştia, sau vreunul dintre creditori, să fie efectiv păgubiţi.
Infracţiunea subzistă chiar dacă manoperele frauduloase sunt descoperite, activul readus intact
la masa credală, iar pasivul stabilit conform realităţii (cu privire la sensul sintagmei „în frauda
creditorilor” şi critica opiniei potrivit căreia infracţiunea este una de rezultat, a se vedea
infrapct. 8.1).
8. Latura subiectivă. Contrar unor opinii exprimate în doctrină [S. Bogdan (coord.), D.A.
Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 240; V. Dobrinoiu şi colaboratorii,
Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 284], credem că infracţiunea se
comite numai cu intenţie directă, întrucât făptuitorul urmăreşte să afecteze posibilităţile
creditorilor de a-şi satisface creanţele; condiţia nu este realizată dacă a acceptat doar această
posibilitate (intenţia indirectă), întrucât fapta trebuie comisă „în frauda creditorilor”.
8.1. Sensul sintagmei „în frauda creditorilor”. În doctrină s-a exprimat opinia conform
căreia sintagma „în frauda creditorilor” (prevăzută de legea veche numai pentru modalitatea
înstrăinării unei părţi din activ, iar de legea nouă, pentru toate modalităţile normative) ar
semnifica „producerea unei pagube”, ceea ce face ar face din infracţiune una de rezultat (M.A.
Hotca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 154-155). Credem că aceasta este o interpretare
greşită a sintagmei utilizate de legiuitor; „în frauda creditorilor” desemnează o condiţie a
laturii subiective, echivalentă celei „în scopul/ în vederea fraudării creditorilor”, şi nu un
rezultat, având în vedere următoarele: a) când legiuitorul a incriminat o faptă în considerarea
producerii unei pagube (nu a unei simple stări de pericol), a exprimat această condiţie în
termeni precum „dacă s-a pricinuit o pagubă”, „pricinuirea unei pagube”; b) toate celelalte
infracţiuni împotriva creditorilor sunt de pericol, nu există nicio raţiune pentru care tocmai
cea mai gravă dintre faptele contra creditorilor să fie pedepsită numai dacă s-a produs o
pagubă; c) interpretarea gramaticală a sintagmei permite stabilirea sensului ei final (referitor
la scop), nu condiţional ori consecutiv (prepoziţia având înţelesul de „pentru” când contrage
locuţiunile „în scopul” sau „în vederea”, în formulări de tipul în interesul, în sprijinul, în
aplicarea etc.).
9. Raportul cu alte infracţiuni
9.1. Art. 241 C.pen. – normă specială
9.1.1. În cadrul infracţiunilor contra creditorilor, cea de bancrută frauduloasă se află în
raportul specie-gen cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor; diferenţa
ei specifică constă în aceea că poate fi comisă numai cu privire la averea unui debitor care
este subiect al procedurilor prevăzute de Legea nr. 85/2014(astfel cum această calitate este
circumstanţiată de art. 5 din Lege) şi numai dacă acesta se află în stare de insolvenţă (faptică
sau juridică).
9.1.2. În modalităţile prevăzute la lit. a), bancruta frauduloasă este o formă specială şi în
raport cu infracţiunile de furt, prevăzută de art. 228 C.pen., de distrugere, prevăzută de art.
253 C.pen., de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 C.pen., de fals în
înscrisuri prevăzute la art. 320-323, 325 şi 326 C.pen.
9.1.3. În modalităţile prevăzute la lit. a) şi b), bancruta frauduloasă constituie o formă specială
a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 C.pen.
9.1.4. Când făptuitorul are calitatea de funcţionar, se va reţine infracţiunea de bancrută
frauduloasă, ca formă specială abuzului în serviciu incriminat de art. 297 C.pen.
9.2. Concursul cu alte infracţiuni
9.2.1. În modalitatea înfăţişării de datorii inexistente, poate intra în concurs cu infracţiunea de
uz de fals, prevăzută de art. 323 C.pen. ori cu cea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326
C.pen.
9.2.2. Având în vedere obiectul juridic diferit, precum şi subiecţii pasivi diferiţi, bancruta
frauduloasă poate intra în concurs cu infracţiuni contra patrimoniului comise de aceeaşi
persoană în dauna debitorului, cum ar fi infracţiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art.
242 C.pen. (pentru mai multe detalii cu privire la raportul dintre aceste infracţiuni, a se vedea
infra comentariul art. 242).
9.2.3. Având în vedere obiectul juridic diferit, infracţiunea de bancrută frauduloasă se poate
reţine în concurs ideal cu oricare dintre infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9
din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
9.3. Infracţiunea prevăzută de art. 116 din O.U.G. nr 46/2013 privind criza financiară şi
insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale. Când debitorul este o unitate administrativ-
teritorială, fapta constituie infracţiunea menţionată din legea specială.
10. Plângerea prealabilă. Are dreptul de a introduce plângerea orice creditor, indiferent de
calitatea creanţei sale.
11. Situaţii tranzitorii.Art. 241 C.pen. reprezintă lege penală mai favorabilă în raport cu art.
243 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, întrucât: a) prevede pentru toate modalităţile condiţia
comiterii cu intenţie directă, pe care legea veche nu o prevedea decât în privinţa modalităţii
înstrăinării; b) prevede condiţia de procedibilitate a plângerii prealabile, neprevăzută de legea
veche.
Art. 242
Gestiunea frauduloasă
(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării
bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau
conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de
lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos
patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent, în forma de bază şi în forma agravată
prin scop, în art. 214 C.pen. din 1968, iar în forma calificată prin calitatea subiectului activ, în
art. 144 din Legea nr. 85/2006privind procedura insolvenţei. Incriminările nu diferă decât în
ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. Aceleaşi dificultăţi ţinând de raportarea conţinutului
infracţiunii la reglementarea specială (mai ales în urma modificării ei după intrarea în vigoare
a Codului penal) semnalate cu privire la bancruta simplă şi cu privire la bancruta frauduloasă
se regăsesc şi privitor la forma agravată a infracţiunii de gestiune frauduloasă.
2. Obiectul material. Poate constitui obiect material al infracţiunii atât o universalitate de
bunuri, cât şi un bun individual.
3. Subiectul activ. În forma de bază, infracţiunea se poate comite de orice persoană care are
atribuţii privind administrarea sau conservarea unor bunuri.
3.1. Subiectul activ calificat. În varianta agravată prevăzută la alin. (2), poate fi autor al
infracţiunii persoana care a fost instituită, în condiţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile
de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, drept administrator judiciar sau lichidator
judiciar, ori un prepus sau reprezentant legal al acestora.Folosirea de către legiuitor a
terminologiei proprii legii speciale ridică din nou dificultăţi în stabilirea sferei persoanelor
care pot avea calitatea de subiect activ, pe de o parte din cauză că, modificându-se legea
specială, termenii nu se mai regăsesc ca atare în cadrul acesteia, iar, pe de altă parte, din cauză
că enumerarea limitativă ajunge să excludă în mod nejustificat, în contextul aceloraşi
modificări, categorii de persoane având atribuţii similare.
3.1.1. Deşi Codul penal foloseşte noţiunea de „lichidator”, acesta este, în realitate,
lichidatorul judiciar prevăzut de legea specială; în acest caz, diferenţa de terminologie este
fără consecinţe juridice şi se explică numai prin aceea că, la data intrării în vigoare a Codului,
legea specială privind insolvenţa folosea pentru aceeaşi funcţiune judiciară denumirea de
lichidator.
3.1.2. Referirea la „reprezentantul sau prepusul” administratorului sau al lichidatorului este
din nou rezultatul preluării necenzurate a unor formulări anterioare introducerii instituţiei
răspunderii penale a persoanei juridice; la data redactării iniţiale a textelor (în Legea nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului), referirea la reprezentant
sau la prepus era justificată doar de necesitatea de a califica persoana fizică subiect activ al
infracţiunii când lichidatorul era o persoană juridică întrucât aceasta nu răspundea penal. În
prezent, alternativa este inutil exprimată.
3.1.3. Faţă de caracterul strict al enumerării, credem că agravanta nu este aplicabilă
următoarelor categorii: a) administratorul special (desemnat pentru perioada de reorganizare,
pentru debitorul căruia după deschiderea procedurii nu i-a fost ridicat dreptul de
administrare); b) administratorul interimar (care asigură conducerea instituţiei de credit faţă
de care s-a deschis procedura falimentului, până la numirea lichidatorului judiciar). Tehnica
legislativă este, desigur, deficitară întrucât este greu de presupus că aceasta a fost voinţa
legiuitorului; aspectul care conferă faptei caracter agravat nu este în realitate calitatea
subiectului activ, ci situaţia premisă şi calitatea persoanei vătămate: fapta este mai gravă când
este comisă de către persoana care are atribuţii privind administrarea unui debitor faţă de care
s-a deschis procedura insolvenţei; o formulare care să exprime adecvat această raţiune a
textului ar fi evitat şi restrângerea în mod nejustificat a incidenţei lui la persoanele care au
calitatea de administrator şi lichidator judiciari conform legii speciale.
3.1.4. Aceeaşi discuţie se poate face şi în legătură cu administratorul judiciar provizoriu şi cu
lichidatorul judiciar provizoriu; argumentul ubi lex non distinguit poate fi folosit (legea se
referă la persoana având această calitate, fără a distinge), dar credem că o atare interpretare nu
ar fi la adăpost de critici, având în vedere caracterul strict al termenilor desemnând funcţiuni
şi atribuţii stabilite de legea specială; din nou, un inconvenient al folosirii termenilor proprii
legii speciale, prin metoda enumerării limitative în loc de cea a definirii în mod integrator a
situaţiei premisă.
4. Subiectul pasiv al formei calificate prevăzute la alin. (2). Acesta poate fi doar debitorul
faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei. Semnalăm dificultatea de a determina
subiectul pasiv al unei fapte păgubitoare comise de către lichidatorul judiciar: fapta are în
vedere o persoană juridică ce în urma procedurii falimentului urmează a fi desfiinţată; or,
după deschiderea procedurii falimentului, eventuale acte păgubitoare pot viza mai degrabă pe
creditori; infracţiunea în dauna debitorului nu este de plano exclusă, dar localizarea pagubei
trebuie atent stabilită.
5. Situaţia premisă
5.1. Forma de bază. Obligaţiile de administrare şi conservare izvorăsc în principiu dintr-un
act juridic bilateral (contract de administrare, contract de mandat), dar pot izvorî şi dintr-unul
unilateral (precum o gestiune de afaceri), rămânând de actualitate şi teza potrivit căreia
infracţiunea se poate comite şi de aşa-numitul gestionar de fapt.
5.2. Forma agravată. În acest caz, raportul dintre făptuitorul-subiect calificat şi persoana
vătămată nu se poate institui decât printr-unul din actele prevăzute de Legea nr. 85/2014:
dispoziţia judecătorului sindic, decizia adunării creditorilor sau decizia creditorului care
deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor (art. 57 şi, respectiv, art. 63 din legea
menţionată).
6. Elementul material. În ambele forme, infracţiunea poate consta în fapte comisive sau
omisive. Pasivitatea subiectului activ se va examina în condiţiile art. 17 C.pen. privind
infracţiunea comisivă prin omisiune: în ceea ce priveşte obligaţiile de a acţiona, vor fi avute în
vedere, în cazul formei simple, raportul juridic în baza căruia s-a născut obligaţia de
administrare sau conservare, iar în cazul formei agravate, atribuţiile conferite de Legea nr.
85/2014 administratorului şi lichidatorului judiciar.
7. Urmarea imediată. Infracţiunea este una de rezultat, fiind condiţionată de pricinuirea unei
pagube. În lipsa acesteia, fapta poate constitui tentativă, dacă ar fi avut aptitudinea de a
pricinui paguba, urmare care a fost evitată. Dacă fapta nu are nici aptitudinea de a pricinui o
pagubă, atunci ea nu este prevăzută de legea penală, dacă nu a fost comisă în asemenea
condiţii încât să întrunească elementele constitutive ale bancrutei frauduloase.
8. Latura subiectivă. În ambele modalităţi, infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau
indirectă. Lipsa cerinţei „cu rea-credinţă” (care se regăsea în dispoziţiile corespunzătoare din
Codul penal 1968) se justifică prin prevederile art. 16 alin. (6) C.pen.
9. Plângerea prealabilă. În privinţa formei agravate prevăzute la alin. (2), vor fi incidente
dispoziţiile art. 157 alin. (4) şi (5) C.pen.
10. Situaţii tranzitorii. Art. 242 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă în raport cu art.
214 C.pen. din 1968 şi în raport cu art. 144 din Legea nr. 85/2006, date fiind limitele mai
reduse ale pedepsei, iar în ceea ce priveşte forma de bază, şi alternativei pedepsei închisorii.
Art. 243
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a
pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau
nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi
aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era prevăzută de art. 216 C.pen. din 1968. Noul Cod
penal prevede în plus, ca modalitate nouă a variantei asimilate, modalitatea omisivă, precum
şi premisa referitoare la bunul ajuns întâmplător în posesia făptuitorului.
2. Situaţia premisă
2.1. În cazul formei de bază. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează actualitatea cu
privire la condiţia ca bunul să fi ieşit din posesia sau detenţia unei persoane independent de
voinţa acesteia. Reprezentarea făptuitorului asupra acestei situaţii este îndeobşte analizată din
perspectiva laturii subiective a infracţiunii, însă reprezentarea greşită a premisei (făptuitorul
consideră că bunul a fost abandonat, că este res nullius) constituie cauza de neimputabilitate a
erorii, iar atunci când făptuitorul cunoaşte faptul că bunul nu este pierdut fapta sa iese din
tipicitatea incriminării, fiind susceptibilă de o altă încadrare juridică mai gravă, în infracţiunea
de furt; de exemplu, se va reţine infracţiunea de furt când bunul nu este pierdut, ci ascuns
(Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 663/1997, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 153), ori când
făptuitorul cunoaşte împrejurarea în care detentorul legitim a pierdut contactul cu bunul (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1034/1998, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 154), ori când
lipsa unui contact material cu bunul nu are semnificaţia pierderii (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1242/1996, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 561).
2.2. În cazul variantei asimilate. Premisa constă, în esenţă, în aceea că bunul ajunge în
posesia făptuitorului independent de voinţa lui. În măsura în care el a provocat eroarea
remitentului, fapta nu va constitui infracţiunea de însuşire a bunului găsit, ci aceea de
înşelăciune.
3. Elementul material
3.1. Nepredarea bunului. În această modalitate omisivă, infracţiunea se comite la data
expirării unui termen de 10 zile de la găsirea bunului [alin. (1)], respectiv de la momentul la
care făptuitorul a realizat că bunul nu îi aparţine [alin. (2)]. În doctrină se arată că expirarea
acestui termen instituie o prezumţie absolută de însuşire [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 245].
3.2. Însuşirea bunului. Atât în forma de bază, cât şi în cea asimilată, textul prevede,
alternativ omisiunii, o modalitate comisivă constând în comportarea faţă de bun în calitate de
proprietar.
3.2.1. Deşi exprimarea din cele două alineate este diferită („dispune de acel bun ca de al său”,
respectiv „însuşirea”), credem că ambele variante comisive au în realitate aceeaşi semnificaţie
(unitatea terminologică ar fi fost binevenită), anume aceea că făptuitorul care a găsit, respectiv
în posesia căruia a ajuns bunul, se comportă faţă de el ca un adevărat proprietar; acest înţeles
este mai adecvat exprimat de noţiunea de „însuşire”.
3.2.2. Termenul „dispune”, folosit în primul alineat, nu are exclusiv semnificaţia unui act de
dispoziţie în sens civil, înţelegându-se prin el orice act, fie şi material (de exemplu,
distrugere, transformare), specific poziţiei subiective de proprietar.
3.2.3. În modalitatea comisivă a însuşirii/dispunerii de bun, fapta se va comite anterior
expirării intervalului de 10 zile în care bunul ar fi trebuit predat. Dacă actele comisive de
însuşire/dispoziţie sunt comise abia după trecerea celor 10 zile, ele nu mai au semnificaţie
penală, întrucât infracţiunea se consumase deja, la expirarea termenului.
4. Împăcarea. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu (ca şi în vechea reglementare), dar Codul
penal prevede posibilitatea împăcării.
5. Situaţii tranzitorii. Art. 243 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă faţă de art. 216
C.pen. din 1968pentru situaţiile în care persoana vătămată şi făptuitorul înţeleg să se împace.
Art. 244
Înşelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte
cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de înşelăciune era prevăzută de art. 215 C.pen. din 1968.
Principala modificare adusă de legea nouă o constituie reducerea limitelor de pedeapsă şi
renunţarea la agravanta referitoare la consecinţe deosebit de grave. De asemenea, noul Cod
penal renunţă la forma asimilată constând în emiterea de cecuri fără acoperire, precum şi la
agravanta privind fapta comisă cu prilejul încheierii şi executării unui contract.
2. Subiecţii infracţiunii
2.1. Subiectul activ. Infracţiunea se poate comite de orice persoană, fizică sau juridică.
2.2. Subiectul pasiv. Poate avea această calitate orice persoană, fizică sau juridică.
Doctrina identifică în unele situaţii două categorii de subiecţi pasivi: principal (titularul
patrimoniului în care se produce paguba) şi secundar (persoana efectiv indusă în eroare) (V.
Cioclei, Curs 2013, p. 295-296). Dincolo de a observa faptul că în numeroase situaţii
persoana indusă în eroare poate fi diferită de cea patrimonial prejudiciată, distincţia între cele
două categorii de subiecţi nu credem că are vreo relevanţă: infracţiunea este una contra
patrimoniului şi de rezultat, astfel că numai condiţia producerii pagubei şi, respectiv,
localizarea acestei pagube sunt de esenţa identificării subiectului pasiv; infracţiunea nu este
una complexă, care să absoarbă o acţiune secundară cu un rezultat propriu; sistematizarea
unora dintre infracţiunile patrimoniale în capitolul celor comise „prin nesocotirea încrederii”
nu are semnificaţia instituirii unei noi valori protejate, alta decât patrimoniul, ci doar pe aceea
a grupării infracţiunilor în raport cu o situaţie premisă şi cu un mijloc de operare comune. În
plus, în perspectiva noilor dispoziţii, distincţia menţionată trebuie privită cu şi mai multă
rezervă, întrucât nu doar cadrul procesual al acţiunii penale, ci şi soluţia procesuală a încetării
procesului penal în cazul împăcării depind de corecta identificare a persoanelor care pot avea
calitatea de persoană vătămată ori de parte civilă (a se vedea şi infra pct. 8).
3. Elementul material. Constituie element material al infracţiunii de înşelăciune acţiunea de
a prezenta în mod nereal o anume situaţie, respectiv acţiunea prin care făptuitorul înfăţişează,
arată, expune, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o anumită situaţie de fapt căreia îi
atribuie o altă aparenţă decât cea reală. Infracţiunea este una cu conţinut închis, niciun alt act
de inducere în eroare nu realizează tipicitatea incriminării.
3.1. Înşelăciunea – infracţiune comisivă. Elementul material al infracţiunii constă în toate
situaţiile într-o acţiune, în faptul comisiv de a „prezenta”, adică de a expune, de arăta, de a
pretinde, de a înfăţişa ceva; în cadrul acestei abordări, se poate afirma că înşelăciunea nu este
reglementată ca una omisivă, nici de lege lata, dar, mai ales, nici sub imperiul legii vechi:
menţinerea în eroare, la care textul anterior se referea expres, nu avea caracter infracţional
decât în măsura în care se realiza printr-un act comisiv de prezentare mincinoasă a realităţii,
de natură să întărească ori cel puţin să nu contrazică o preexistentă reprezentare greşită a
acesteia; de aceea, credem că este greşită teza din doctrină în sensul că noul Cod penal ar fi
dezincriminat una dintre modalităţile infracţiunii, respectiv aceea „omisivă”; în realitate, atât
legea veche, cât şi legea nouă incriminează doar faptul comisiv de prezentare mincinoasă a
realităţii, fie că acesta a dus la inducerea în eroare, fie că a dus la menţinerea unei erori
preexistente.
3.2. Caracterul inaplicabil al art. 17 C.pen. privind săvârşirea infracţiunii comisive prin
omisiune. Una dintre condiţiile de aplicare a instituţiei infracţiunii comisive prin omisiune
este aceea ca infracţiunea comisivă să fie incriminată cu conţinut deschis (a se vedea supra
comentariul de la art. 17); or, identificarea elementului material al înşelăciunii ca fiind acela
de „a prezenta” în mod nereal un aspect de fapt permite concluzia că infracţiunea este una în
formă închisă. De aici concluzia că nicio omisiune nu are aptitudinea de a constitui element
material al infracţiunii de înşelăciune, art. 17 nefiind aplicabil [în acelaşi sens, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 249]. Situaţiile în care cel
mai adesea o atare problemă s-ar ivi este aceea în care, în executarea unui contract, una dintre
părţi îşi încalcă (rămânând în pasivitate) obligaţia legală a de informa cealaltă parte asupra
unui aspect de fapt; nerespectarea omisivă a unei atare obligaţii se va sancţiona exclusiv în
planul dreptului civil (al răspunderii contractuale), ca de altfel orice încălcare a unei clauze
contractuale [pentru distincţii interesante, dar pe care le apreciem artificiale, referitoare la
tăcerea care, prin aplicarea principiului consentire videtur, ar putea fi asimilată unei
„prezentări”, a se vedea S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit.,
2014, p. 250].
3.3. Înşelăciunea „în contracte”. Comiterea infracţiunii cu ocazia încheierii sau executării
unui contract nu mai este distinct prevăzută ca modalitate a înşelăciunii. Lipsa unei atare
prevederi este rezultatul punerii în acord a incriminării cu realitatea faptică: cea mai mare
parte a infracţiunilor de înşelăciune sunt circumstanţiate de raporturi contractuale; acestea
sunt de natura unei atare infracţiuni si de aceea nu este cazul ca legiuitorul să se refere expres
la o împrejurare care în mod natural va circumstanţa tipicitatea faptei din incriminare (cazurile
în care faptele se comit în absenţa oricăror relaţii contractuale sunt extrem de rare). Orice
interpretare în sensul că fapta prevăzută la alin. (3) al art. 215 C.pen. din 1968 ar fi
dezincriminată este, de aceea, fundamental eronată. Dimpotrivă, domeniul infracţiunii comise
cu ocazia încheierii sau executării unui contract pare să se fi lărgit, de vreme ce nu mai este
prevăzută condiţia, limitativă, ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea contractului ori
pentru acceptarea unora dintre clauze (în acelaşi sens, V. Cioclei, Curs 2013, p. 304); această
condiţie anterior prevăzută în lege se va analiza de lege lata din perspectiva raportului de
cauzalitate dintre prezentarea mincinoasă şi rezultatul constând în producerea unei pagube.
3.4. Înşelăciunea „prin cecuri”
3.4.1. Noul Cod penal nu mai prevede, în cadrul reglementării privind înşelăciunea, nicio
dispoziţie specială privind emiterea de cecuri fără acoperire. Ca şi în cazul înşelăciunii „în
contracte”, orice interpretare în sensul că legea nouă ar fi operat vreo dezincriminare este
eronată.
3.4.2. Dimpotrivă, legea nouă restabileşte raportul firesc dintre infracţiunea de înşelăciune şi
aceea prevăzută deart. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, legea cecului: infracţiunile
diferă atât prin obiectul lor juridic, cât şi prin alte elemente de conţinut, astfel că, atunci când
sunt întrunite elementele ambelor incriminări, faptele vor realiza un concurs de infracţiuni. De
aceea, Decizia nr. IX/2005 pronunţată în recurs în interesul legii de I.C.C.J., Secţiile Unite
(M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006) îşi încetează efectele: decizia se întemeia pe dispoziţiile
legale care preluau ca atare, în cadrul incriminării privind înşelăciunea, conţinutul infracţiunii
din legea specială – soluţie legislativă criticabilă, de altfel, şi al cărei caracter neştiinţific a
făcut necesară pronunţarea deciziei menţionate; în prezent, când o atare improprie asimilare a
fost înlăturată de legiuitor, raportul dintre cele două infracţiuni se va stabili după regulile
generale, în cadrul cărora determinant este obiectul juridic special al celor două incriminări. În
aceste condiţii, nici dispoziţiile 84 alin. (1) teza finală din legea specială („dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă”) nu sunt aplicabile, întrucât nu există identitate între
„faptele” prevăzute ca infracţiuni de cele două norme (art. 244 C.pen. şi, respectiv, dispoziţia
din legea specială); sub vechea reglementare, norma de trimitere din legea specială era
incidentă numai întrucât fapta prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 fusese ca atare introdusă în
cuprinsul art. 215 C.pen. din 1968; în prezent, raportul dintre incriminarea din legea specială
şi infracţiunea de înşelăciune este stabilit prin dispoziţiile art. 244 alin. (2) teza II-a, potrivit
cărora, dacă mijlocul fraudulos prin care se comite înşelăciunea constituie prin el însuşi
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni (în acelaşi sens, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – „Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în
interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în
contextul noilor reglementări”, www.mpublic.ro).
4. Urmarea imediată. Specificul acestei infracţiuni este dat de aceea că urmarea ei imediată
este dublu condiţionată: de rezultatul constând în inducerea în eroare şi de producerea unei
pagube. Fapta care nu este susceptibilă de a produce vreunul dintre aceste rezultate nu
realizează tipicitatea incriminării, nu este prevăzută de legea penală în sensul art. 16 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. Va constitui tentativă la înşelăciune fapta de prezentare mincinoasă a
realităţii, susceptibilă de a produce ambele rezultate, dar care, în concret, fie nu a dus la
inducerea în eroare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3841/2001, în Dreptul nr. 2/2003, p.
257), fie nu a dus la producerea unei pagube. Împrejurarea că încercarea de inducere în eroare
poate fi uşor descoperită nu echivalează cu lipsa unui element constitutiv, respectiv cu o
tentativă absolut improprie (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 5137/2001, în P.R. nr. 3/2003,
p. 70), după cum nici înlăturarea ulterioară prejudiciului nu are semnificaţia lipsei pagubei
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3713/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 169).
5. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul
obţinerii unui folos, pentru sine sau pentru altul.
6. Variantele agravate. Noul Cod penal menţine ca elemente de agravare comiterea
infracţiunii prin folosirea de mijloace frauduloase, dintre care exemplifică numele sau
calităţile mincinoase, dezvoltările doctrinare şi jurisprudenţiale anterioare menţinându-şi
actualitatea.
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Forme speciale de înşelăciune. Noul Cod penal incriminează separat fapte care, sub
regimul Codului penal din 1968, constituiau, în principiu, infracţiunea de înşelăciune:
înşelăciunea privind asigurările şi deturnarea licitaţiilor publice.
7.1.1. Infracţiunea prevăzută la art. 245 C.pen. are însă în vedere numai anumite fapte comise
strict în legătură cu executarea unui contract de asigurare, mai exact numai în legătură cu
obţinerea sumei asigurate. Prin urmare, prezentarea mincinoasă a realităţii cu prilejul
încheierii unui contract de asigurare, ori cu privire la orice alt aspect legat de executarea lui
în afară de realizarea riscului asigurat, va constitui infracţiunea de înşelăciune prevăzută de
art. 244 C.pen. (în formă consumată ori tentată) (în acelaşi sens, V. Puşcaşu, Noul Cod
penaladnotat, op. cit., 2014, p. 567). Tot astfel, când fapta de prezentare mincinoasă a
realităţii nu constă ori nu este însoţită de vreunul dintre actele materiale descrise limitativ în
art. 245 alin. (1), ea subzistă ca infracţiunea prevăzută de art. 244: simpla declarare
mincinoasă a unui bun ca fiind furat, în scopul de a obţine suma asigurată, constituie, în lipsa
unui act de ascundere sau înstrăinare, infracţiunea de înşelăciune (pentru o faptă similară,
însoţită de un act de înstrăinare, a se vedea şi C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5137/2001, în
B.J. 2001, p. 243, citată şi de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 578, cu
notă în sensul că fapta ar fi în prezent prevăzută de art. 245 C.pen.).
7.1.2. La fel, prezentarea mincinoasă a realităţii faţă de participantul la licitaţie, în afara
oricărui mijloc de constrângere sau corupere, poate constitui element material al înşelăciunii,
nefiind incidente dispoziţiile art. 246;tot astfel, orice înţelegere dintre participanţii la o
licitaţie, dacă nu are ca scop denaturarea preţului, poate circumstanţia o faptă de prezentare
mincinoasă a realităţii care să constituie infracţiunea de înşelăciune, şi nu cea prevăzută de
art. 246.
7.1.3. În modalităţile prevăzute la art. 241 alin. (1) lit. a) şi b), bancruta frauduloasă
constituie o formă specialăa infracţiunii de înşelăciune.
7.2. Infracţiuni în care înşelăciunea este absorbită. Infracţiunea de înşelăciune este
absorbită în conţinutul infracţiunilor de trafic de persoane (art. 210 C.pen.) şi de trafic de
minori (art. 211 C.pen.), al căror element material implică, alternativ, inducerea în eroare.
7.3. Concursul cu alte infracţiuni. Specific în cazul înşelăciunii este concursul caracterizat,
când inducerea în eroare este facilitată de un fapt care constituie per se o altă infracţiune; în
acest caz, distinct de pluralitatea de infracţiuni, în privinţa înşelăciunii se va reţine forma
agravată prevăzută la alin. (2) [cu privire la concursul dintre înşelăciune şi infracţiunea
prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, a se vedea supra pct. 3.4].
7.4. Diferenţierea faţă de alte infracţiuni
7.4.1. Pentru diferenţierea dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor, a se vedea supra pct. 10.3 de la comentariul art. 239.
7.4.2. Pentru diferenţierea dintre înşelăciune şi însuşirea bunului ajuns din eroare la făptuitor,
a se vedea suprapct. 2.2 de la comentariul art. 243.
7.4.3. În principiu, dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar şi, în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, induce în eroare o persoană, fapta sa va constitui infracţiunea de abuz în serviciu
prevăzută la art. 297 C.pen., ori o altă infracţiune de serviciu (de exemplu, uzurparea funcţiei,
prevăzută la art. 300 C.pen). Dacă făptuitorul nu se află în cadrul exerciţiului atribuţiilor de
serviciu, prezentând însă în mod mincinos aceasta, fapta sa va putea constitui infracţiunea de
înşelăciune (în acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român…, op. cit., 1994, p.
255-256; M.C. Dobrilă, Infracţiunea de înşelăciune în vechiul şi noul Cod penal, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 84).
8. Împăcarea. Constituie cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii
penale. Ea va avea loc între făptuitor şi titularul patrimoniului păgubit, fiind irelevant dacă
acesta din urmă este şi persoana indusă în eroare. De asemenea, este fără relevanţă raportul
dintre făptuitor şi persoana indusă în eroare, eventuala „împăcare” dintre aceştia fiind fără
semnificaţie în latura penală.
9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă reduse şi prin posibilitatea împăcării părţilor,
art. 244 C.pen.constituie lege penală mai favorabilă în raport cu art. 215 C.pen. din 1968.
Art. 245
Înşelăciunea privind asigurările
(1) Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau
furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are corespondent
în Codul penal din 1968. Ea are în vedere sancţionarea fraudelor în materia asigurărilor,
respectiv a acelora prin care se tinde la obţinerea nejustificată a sumei asigurate. Incriminarea
este construită pe cele două paliere importante, al asigurărilor de bunuri şi al celor de
persoane şi aduce în sfera dreptului penal o serie de acte care, sub imperiul legislaţiei
anterioare, ar fi putut avea doar semnificaţia unor acte preparatorii ale infracţiunii de
înşelăciune. O parte a doctrinei s-a raportat critic la aceste noi dispoziţii, considerând
nejustificată o atare „prematură” introducere a ilicitului penal în sfera unor activităţi altminteri
nesancţionate, dar şi pentru motivul că ele ar constitui o preocupare nejustificată a
legiuitorului pentru a acorda o protecţie sporită patrimoniului asigurătorului în raport cu cel al
altor persoane [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
253]. Credem că preocuparea legiuitorului în acest sens este deplin justificată de un fenomen
care tinde să ia amploare, „în condiţiile dezvoltării susţinute a pieţei asigurărilor, a creşterii
numărului şi ponderii asigurărilor obligatorii, a crescut şi tentaţia unor persoane de a frauda
asigurătorii în scopul obţinerii unor foloase patrimoniale injuste. Incriminări similare se
găsesc şi în art. 642 C.pen. italian, art. 219 C.pen. portughez, §272C.pen. norvegian”
(Expunere de motive).
2. Obiect juridic. Incriminarea protejează acele relaţii sociale stabilite în cadrul raporturilor
de asigurare, de a căror bună desfăşurare depinde respectarea caracterului aleatoriu al
intervenţiei riscului asigurat.
3. Situaţia premisă. În ambele modalităţi, infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unui
contract de asigurare de bunuri (reglementat de art. 2214-2220 C.civ.) sau persoane (art.
2227-2238 C.civ.).
4. Subiectul activ
4.1. Fapta prevăzută la alin. (1). Poate avea calitatea de subiect activ orice persoană, fizică
sau juridică, indiferent dacă este sau nu parte în contractul de asigurare (întrucât fapta se poate
comite şi pentru ca altul să obţină suma asigurată). Participaţia este posibilă în toate formele.
4.2. Fapta prevăzută la alin. (2)
4.2.1. În această modalitate, infracţiunea are subiect activ calificat: autor al acesteia poate fi
numai persoana fizică având fie calitatea de asigurat, fie aceea de persoană la care se referă
riscul asigurat (când asigurarea s-a încheiat în vederea unui risc privind o altă persoană, în
condiţiile art. 2228 C.civ.). Persoana juridică nu poate avea calitatea de autor al infracţiunii în
această modalitate.
4.2.2. Participaţia unei persoane, fizice sau juridice, care nu are calitatea de asigurat ori de
persoană la care se referă riscul asigurat este posibilă numai în forma complicităţii şi a
instigării; nici persoana care, la cererea ori cu consimţământul celui având vreuna dintre
calităţile menţionate, îi produce acestuia nemijlocit leziunile fizice, nu poate avea calitatea de
autor, ci, după caz, de instigator sau complice.
5. Structura infracţiunii. Cele două modalităţi, referitoare la asigurarea de bunuri şi,
respectiv, la cea de persoane, reprezintă conţinuturi alternative ale infracţiunii, astfel încât
actele de executare vizând ambele modalităţi vor realiza un concurs de infracţiuni, chiar dacă
asiguratorul este acelaşi. Ne îndepărtăm astfel de teza care le asimilează conţinutului
alternativ al aceleiaşi infracţiuni [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 253; implicit, în sensul că alin. (2) ar fi o variantă atenuată a alin.
(1), M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 258]. Obiectul juridic comun
al celor două modalităţi normative, precum şi împrejurarea că ambele modalităţi au în vedere
fapte prin care se urmăreşte dobândirea fără drept a indemnizaţiei de asigurare credem că nu
sunt suficiente pentru a explica unitatea infracţională; simpla existenţă a acestui scop comun
îşi pierde aptitudinea de a integra faptele unei unice infracţiuni, întrucât:i) natura actelor de
executare este esenţialmente diferită (referitoare, într-un caz, la un bun, în celalalt caz, la
corpul unei persoane); ii) această diferenţă face de principiu dificilă integrarea în cadrul unei
unice infracţiuni, spre exemplu, a ascunderii unei maşini, împreună cu producerea unei
infirmităţi corporale; iii) în special sub aspectul laturii subiective această diferenţă între actele
de executare este deosebit de relevantă, ea impune concluzia că, pentru a se angaja în
comiterea lor, o persoană va avea de adoptat rezoluţii infracţionale diferite; iv)în plus,
aspectele legate de subiecţii activi ai infracţiunii întăresc aceeaşi concluzie: câtă vreme orice
persoană poate comite infracţiunea de la alin. (1), autor al celei de la alin. (2) poate fi numai
persoana care suferă nemijlocit leziunile.
6. Elementul material. Aşa cum arătam, actele materiale sunt de natură diferită, după cum se
referă la simularea producerii aleatorii a unui risc în materia asigurărilor de bunuri, ori în cea
a asigurărilor de persoane.
6.1. Aspecte comune. Toate alternativele celor două modalităţi constituie în esenţă acte
preparatorii ale unor fapte de înşelăciune; ele sunt incriminate doar în considerarea
caracterului periculos al mobilului lor şi independent de orice act ulterior de inducere în
eroare a asiguratului, aşadar indiferent dacă această inducere în eroare, ori o tentativă la
aceasta, are sau nu loc.
6.2. Fapta prevăzută la alin. (1). În această modalitate sunt prevăzute, pe de o parte, acte
materiale corespunzând celor incriminate la infracţiunea de distrugere (distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare), pe de altă parte, acte materiale care
disimulează dispariţia bunul asigurat pentru pierdere sau furt (ascunderea şi înstrăinarea).
6.2.1. Credem că enumerarea nu face ca infracţiunea să fie una cu conţinut închis, astfel că ea
se poate comite şi prin omisiune, în condiţiile art. 17 C.pen.; concluzia se impune cu atât mai
mult cu cât obligaţia legală de a acţiona în scopul prevenirii producerii riscului asigurat este
instituită prin art. 2216 C.civ. – Prevenirea producerii riscului asigurat: (1) Asiguratul este
obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii
riscului asigurat. (2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este
întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract. (3) În cazurile prevăzute în contract, la
producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei
asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor” [în acelaşi sens, S.
Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 255].
6.2.2. În această modalitate, infracţiunea este una cu conţinut alternativ: actele de executare
corespunzătoare mai multora dintre alternative realizează conţinutul unei unice infracţiuni.
6.3. Fapta prevăzută la alin. (2). Actele materiale sunt dintre cele apte să producă urmările
infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii; formularea „leziuni sau vătămări”,
uşor diferită de termenii utilizaţi în cadrul acelor infracţiuni, nu constituie un neajuns al
textului, de vreme ce, în cazul înşelăciunii privind asigurările, va avea relevanţă numai
stabilirea identităţii dintre urmarea produsă şi riscul asigurat, astfel cum acesta este prevăzut
în contractul de asigurare.
6.3.1. Simularea de leziuni sau vătămări corporale constă într-un comportament care face să
se creadă că riscul asigurat s-a produs, comportament ce se poate asocia cu prezentarea unor
acte medicale dovedind producerea aceluiaşi risc. În schimb, cauzarea sau agravarea
leziunilor sau vătămărilor constă în producerea intenţionată a evenimentului asigurat, care îşi
pierde astfel caracterul aleatoriu, element este de esenţa contractului de asigurare.
6.3.2. Şi în această formă, infracţiunea este una în formă deschisă, putând fi comisă şi prin
omisiune.
6.3.3. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ: actele de executare corespunzătoare mai
multora dintre alternative realizează conţinutul unei unice infracţiuni.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol. Raportat la obiectul său juridic, urmarea sa
specifică nu constă în rezultatul material produs bunului ori integrităţii corporale sau sănătăţii
unei persoane (infracţiunea nu este nici una contra patrimoniului asiguratului, nici contra
persoanei), ci constă în starea de pericol la adresa patrimoniului asigurătorului.
8. Tentativa se pedepseşte.
9. Latura subiectivă. În ambele forme, infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată
prin scopul obţinerii indemnizaţiei de asigurare. Înlăturarea caracterului aleatoriu al
evenimentului asigurat (respectiv simularea producerii lui) face ca indemnizaţia urmărită să
nu poată fi decât „injustă”; de aceea textul nu se mai referă expres la caracterul injust al
acestui folos, evitând această tautologie [în sensul că precizarea ar fi fost necesară, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 257].
10. Tratament sancţionator. Ambele fapte se pedepsesc similar infracţiunii de înşelăciune
prevăzută la art. 244 C.pen. (închisoare de la 1 la 5 ani, respectiv închisoare de la 6 luni la 3
ani sau amendă); fapta prevăzută la alin. (1), cu pedeapsa prevăzută pentru forma agravată a
înşelăciunii. Acest tratament sancţionator al unor acte care nu au, în concret, decât natura unor
acte preparatorii ale infracţiunii de înşelăciune, este expresia gravităţii sporite pe care
legiuitorul o atribuie fraudelor în materia asigurărilor.
11. Raportul cu alte infracţiuni
11.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen. Înşelăciunea
privind asigurările este o formă specială de înşelăciune; prin urmare, ea se va reţine, în locul
celei prevăzute la art. 244, atunci când faptele prevăzute de art. 245 sunt urmate şi de o
inducere în eroare a asigurătorului.
11.2. Raportul cu infracţiunea de distrugere prevăzută la art. 253
11.2.1. Dacă bunul distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuinţare este al altuia, fapta nu
va constitui infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) sau (2), în concurs cu
înşelăciunea privind asigurările, în măsura în care distrugerea s-a făcut cu consimţământul
proprietarului.
11.2.2. Dacă bunul este propriu, ori dacă, fiind al altuia, a fost distrus în condiţiile incriminate
la art. 253 alin. (3) sau (4), fapta va constitui această din urmă infracţiune, în concurs cu
înşelăciunea privind asigurările.
11.3. Raportul cu infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii. Instigatorul sau
complicele care cauzează „leziuni sau vătămări corporale” asiguratului (ori persoanei la care
se referă riscul asigurat) va răspunde, în principiu, numai pentru înşelăciune privind
asigurările, nu şi pentru vreo infracţiune contra integrităţii corporale şi sănătăţii, în privinţa
acestora din urmă operând cauza justificativă prevăzută de art. 22 C.pen.; cu toate acestea, în
măsura în care vătămarea a produs efecte ireversibile, cauza nu va opera (cu privire la
condiţiile de aplicare a cauzei justificative în materia infracţiunilor contra persoanei, a se
vedea supra comentariul art. 22).
Art. 246
Deturnarea licitaţiilor publice
Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitaţie
publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are corespondent
în Codul penal din 1968. Fraudele comise în cadrul procedurilor de licitaţie au fost anterior
încadrate în infracţiunea de înşelăciune, textul nefiind însă acoperitor în toate situaţiile, nici
sub aspectul elementului material, dar, mai ales, din perspectiva caracterului de infracţiune de
rezultat al înşelăciunii, în a cărei tipicitate nu se încadrează decât faptele în relaţie de
cauzalitate cu o anumită pagubă materială. „Practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în
puţine cazuri, participanţii la o licitaţie publică au recurs la diferite manopere frauduloase, în
scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali participanţi, alterând astfel preţul de
adjudecare. Faptele de această natură sunt incriminate şi de alte legislaţii, cum este cazul art.
313-6 C.pen. francez, art. 230 C.pen. portughez, art. 262 C.pen. spaniol” (Expunere de
motive).
2. Specificul incriminării. Spre deosebire de alte domenii în care legiuitorul penal a înţeles
să preia ca atare terminologia ramurilor de drept care constituie sediul principal al unor
materii (cum este cazul infracţiunilor privind bancruta, ori fraudarea creditorilor), în ceea ce
priveşte fraudarea licitaţiilor, tehnica diferă în mod esenţial: sunt utilizaţi termeni care nu se
regăsesc exclusiv într-un domeniu extrapenal, cu semnificaţii care nu se pot identifica în
definiţii cuprinse în alte ramuri de drept. O atare reglementare poate părea dificil de abordat,
situaţiile particulare prevăzute de legislaţia specială fiind mai dificil de încadrat în norma
penală. Credem că o bună parte din aceste inconveniente sunt compensate tocmai de
caracterul mai cuprinzător al normei penale, în a cărei tipicitate se vor putea încadra o serie de
conduite particulare care, fără a fi individual prevăzute de legea penală, sunt cuprinse în
sensul general şi, prin aceasta, nerestrictiv, al termenilor utilizaţi de norma de incriminare.
Fără a constitui o normă ideală, art. 246 C.pen. este astfel mai puţin expus criticilor de tipul
celor care se port aduceart. 240 ori 241 C.pen.
3. Înţelesul unor termeni. Stabilirea sferei de aplicare a normei de incriminare, respectiv
identificarea tuturor aspectelor ţinând de tipicitatea normativă, presupune explicitarea unora
dintre termenii utilizaţi de legiuitor, de vreme ce aceştia, aşa cum am arătat, nu corespund
vreunor definiţii legale.
3.1. „Licitaţie publică”. Se pune problema de a şti dacă sintagma are un sens propriu, ori
dacă sensul său se stabileşte prin raportarea noţiunii de „licitaţie” la termenul „public” astfel
cum el este definit în art. 176 C.pen.,altfel spus, dacă incriminarea se referă la orice procedură
prin care, în mod public, se determină modul cel mai avantajos de încheiere a unui contract,
ori dacă norma se aplică numai acelor licitaţii care privesc, cum prevedeart. 176, „autorităţile
publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică”. O parte a doctrinei pare a fi achiesat la această a doua teză,
stabilind în acest mod limitele de aplicare a textului (numai când licitaţia este organizată de
una dintre persoanele prevăzute înart. 176 sau când, organizată de o altă persoană juridică,
priveşte un bun proprietate publică) şi semnalând, totodată, neajunsurile unei atare opţiuni
legislative [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
263]. Nu împărtăşim această opinie. Credem că sintagma licitaţie publică are propria
semnificaţie, în cadrul ei termenul „public” neavând sensul stabilit de art. 176 C.pen.; el
desemnează trăsătura de „publicitate”, de procedură adresată „publicului”. Legiuitorul
utilizează şi în alte situaţii sintagme similare: de exemplu, legislaţia privind patrimoniul
cultural mobil [Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil,
republicată (M.Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014), H.G. nr. 1420/2003 pentru aprobarea Normelor
privind comerţul cu bunuri culturale mobile (M.Of. nr. 900 din 16 decembrie 2003)] se referă
la condiţiile în care poate avea loc „vânzarea publică” a bunurilor din această categorie aflate
în proprietate privată, referindu-se prin aceasta la proceduri adresate publicului. De altfel,
chiar sintagma „licitaţie publică” este ca atare utilizată în diferite ramuri ale dreptului,
referindu-se la proceduri care au, în esenţă, trăsătura arătată şi care privesc categorii dintre
cele mai largi atât de bunuri, cât şi de persoane; cu titlu de exemplu: potrivit Codului civil,
prin licitaţie publică tutorele poate fi autorizat să vândă, în anumite situaţii, bunuri ale
minorului (art. 145 C.civ.), orice coproprietar are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică
a terenului şi a materialelor de construcţie rezultate în urma distrugerii unei clădiri (art. 657
C.civ.) etc.; potrivit Codului insolvenţei, bunurile debitorului aflat în faliment se vând la
licitaţie publică (art. 145 şi urm.); potrivit Codului de procedură civilă, licitaţia publică este
procedura cea mai uzitată în valorificarea bunurilor în cadrul executării silite; în Codul fiscal
se regăseşte referirea la „organizatorul unei vânzări prin licitaţie publice”, „persoana
impozabilă care, în desfăşurarea activităţii sale economice, oferă bunuri spre vânzare prin
licitaţie publică, în scopul adjudecării acestora de către ofertantul cu preţul cel mai mare”. Din
toate acestea, rezultă că licitaţia publică este, în sensul cel mai larg, procedura prin care
încheierea unui contract este precedată de o alegere obiectivă, impersonală şi caracterizată
prin publicitate şi competitivitate, a contractantului care face oferta cea mai conformă cu
interesele iniţiatorului ori ale beneficiarului procedurii. Prin urmare, incriminarea nu este
limitată la procedurile desfăşurate de persoane prevăzute la art. 176 C.pen. ori privind bunuri
proprietate publică şi cu atât mai puţin, aşa cum greşit s-a arătat în doctrină (N. Neagu în V.
Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 246),
la licitaţiile publice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune de servicii.
3.2. „Preţul de adjudecare”. Folosită îndeobşte în legătură cu prestaţia datorată de
dobânditorul unui bun, noţiunea de preţ nu se limitează, în sensul prezentei norme penale, la
acest înţeles. Ea semnifică acea prestaţie declarată câştigătoare şi pe care iniţiatorul licitaţiei
decide să o contracteze, fie că aceasta este beneficiul pe care cel din urmă îl va primi (cel mai
mare), fie că este obligaţia pe care el o va îndeplini (cel mai puţin împovărătoare) [în acelaşi
sens, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 541; S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 265].
3.3. „Participant la licitaţie”. Folosirea de către legiuitor a noţiunii de „participant”, asociată
şi termenului prin care se exprimă una dintre modalităţile normative ale infracţiunii
(„îndepărtarea” – a se vedea infra pct. 9.1), puneproblema de a şti dacă ea desemnează numai
o persoană implicată deja formal în procedura licitaţiei, sau se referă la orice persoană
având chiar şi numai vocaţia de a participa la procedură. O parte a doctrinei aderă la cea
dintâi teză [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
261]. Admitem că o serie de argumente ar putea susţine această teză: termenul „participant”
pare el însuşi restrictiv, interpretarea literală limitând sfera acestor persoane la acelea care
sunt deja „parte”, care iau parte la procedură; ambele modalităţi normative s-ar referi la
persoane care au dobândit deja o calitate în cadrul procedurii, întrucât îndepărtarea presupune,
prin premisă, că avusese loc o prealabilă „aderare” la procedură, iar denaturarea preţului nu se
poate stabili de către persoane exterioare procedurii; legislaţiile care au inspirat noua
reglementare fac explicit referire şi la împiedicarea participării la licitaţie, alături de
îndepărtarea de la licitaţie (cazul Codului penal spaniol), iar faptul că legiuitorul român nu a
preluat expres şi această ipoteză ar însemna că a intenţionat să o excludă din cadrul acestei
incriminări, pe care ar fi limitat-o astfel numai la desfăşurarea propriu-zisă a procedurii. Fără
a ignora aceste argumente şi observând caracterul inadecvat al formulării textului
incriminator, optăm totuşi pentru cea de-a doua interpretare, pentru următoarele motive: i) o
atare opţiune legislativă, prin care sfera incriminării ar fi restrânsă, excluzând orice manopere
frauduloase care ar împiedica însăşi stabilirea corectă a cadrului în care urmează a se
desfăşura licitaţia, ar fi extrem de criticabilă, făcând ca textul să nu fie aplicabil unor situaţii
care corespund întru totul raţiunii lui (cum este aceea a îndepărtării unei persoane care
intenţionează să se înscrie la licitaţie); ii) oricare ar fi interpretarea literală, faţă de noutatea
incriminării, interpretarea teleologică trebuie să prevaleze acesteia; o atare interpretare nu
contravine cerinţei previzibilităţii normei, de vreme ce noţiunii de „participant” nu îi
corespunde vreo definiţie legală, nici în norma penală generală, nici în normele cu caracter
extrapenal, speciale; iii) voinţa legiuitorului în sensul ca textul să se aplice şi altor categorii de
persoane în afara celor formal înscrise într-o procedură este expres formulată înExpunerea de
motive, în care se arată că incriminarea este necesară pentru combaterea faptelor comise de
unii „participanţi” la licitaţie „în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali
participanţi” (s.n.); este astfel indubitabil exprimată voinţa legiuitorului de a include în
tipicitatea incriminării faptele comise faţă de orice persoană care are vocaţia de a participa la
o licitaţie, orice interpretare în alt sens îndepărtându-se de la aceastăratio legis.
4. Obiectul juridic. Incriminarea protejează principalele relaţii sociale care se stabilesc cu
ocazia desfăşurării licitaţiilor, respectiv acelea de a căror bună desfăşurare depinde asigurarea
caracterului competitiv al procedurilor. Incriminarea fiind una de pericol, protejează în mod
indirect patrimoniul; de aceea, în doctrină s-a criticat introducerea ei între cele contra
patrimoniului [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
260].
5. Situaţia premisă. Infracţiunea este condiţionată de preexistenţa unor proceduri privind o
licitaţie publică, în oricare dintre fazele sale, de la anunţarea licitaţiei, până la actul final al
adjudecării, respectiv al atribuirii obiectului ei. Existenţa acestei situaţii premisă va trebui
stabilită în raport de normele speciale care reglementează procedura licitaţiei în fiecare caz în
parte.
6. Subiecţii infracţiunii
6.1. Subiectul activ. Poate avea calitatea de subiect activ orice persoană fizică sau juridică.
Participaţia este posibilă în toate formele. În modalitatea înţelegerii dintre participanţi,
infracţiunea poate fi comisă de orice persoană fizică sau juridică ce participă la procedurile
privind o licitaţie publică.
6.2. Subiectul pasiv. Determinarea subiectului pasiv al infracţiunii implică observarea multor
criterii, între care şi obiectul juridic şi raţiunea incriminării. Pentru motivele deja expuse
privind sfera incriminării, ne îndepărtăm categoric de afirmaţia doctrinei în sensul că
infracţiunea ar avea ca subiect pasiv principal statul, iar secundar, „persoana ale cărei interese
de afaceri au fost lezate” (N. Neagu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod
penalcomentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 246); infracţiunea nu se referă numai la
relaţiile sociale în care statul este patrimonial implicat ori în care o persoană dintre cele
prevăzute la art. 176 este implicată.
6.2.1. Primul aspect care credem că trebuie elucidat este acela dacă beneficiarul licitaţiei
(organizatorul ei) este singura persoană protejată prin incriminare. În privinţa celei de-a doua
modalităţi normative, aceea privind denaturarea preţului de adjudecare, se poate afirma
indubitabil că subiect pasiv al infracţiunii este persoana în beneficiul căreia se organizează
licitaţia.
6.2.2. Concluzia de mai sus nu este la fel de facilă în ceea ce priveşte prima modalitate
normativă, referitoare la îndepărtarea unui participant. Aparent, fapta este comisă în dauna
persoanei constrânse sau corupte să renunţe la a licita, de unde posibilă concluzia că aceasta
ar putea fi subiect pasiv secundar al infracţiunii. Credem că nu aceasta este soluţia, având în
vedere următoarele: i) aşa cum am arătat, incriminarea protejează relaţiile sociale de a căror
bună desfăşurare depinde caracterul competitiv al procedurilor privind licitaţiile publice;
aceasta înseamnă că ceea ce prevalează în cazul acestei infracţiuni este modul în care
procedura conduce la cel mai profitabil rezultat pentru organizatorul ei; ii) şi în stabilirea
subiecţilor infracţiunii trebuie acordată semnificaţia cuvenită categoriei acesteia, de
infracţiune „prin nesocotirea încrederii”; este, aşadar, vorba, despre încrederea beneficiarului
licitaţiei privind persoanele care licitează, respectiv cu privire la potenţialii săi contractanţi şi,
finalmente, cu privire la cel cu care, în calitate de câştigător al licitaţiei, va încheia contractul.
De aceea, credem că şi în această modalitate infracţiunea are un unic subiect pasiv,
beneficiarul licitaţiei.
7. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, săvârşirea de acte
materiale corespunzătoare ambelor modalităţi normative va realiza o singură infracţiune.
7.1. Îndepărtarea unui participant. Îndepărtarea unui participant semnifică excluderea de la
procedură a unei persoane. Îndepărtarea poate consta în determinarea unei persoane deja
angrenate în procedură să se retragădin aceasta, dar, în egală măsură, şi în determinarea unei
persoane, care ar avea vocaţia să participe, să nu se mai angajeze într-o astfel de procedură
(cu privire la această interpretare, a se vedea supra pct. 3.3).
7.1.1. Specific infracţiunii este că la acest rezultat contribuie însuşi participantul exclus, care,
constrâns sau corupt, se retrage din procedură (fie că face aceasta printr-un act formal, fie că
nu continuă demersurile procedurale); din această perspectivă, este exclus orice raport al
acestei infracţiuni cu aceea de înşelăciune ori cu vreo altă faptă dolosivă în dauna
participantului, acesta având reprezentarea condiţiilor în care se retrage din procedură, fiind
determinat, prin manopere ilicite, dar nedolosive, să o facă.
7.1.2. Îndepărtarea poate avea loc numai prin corupere sau constrângere. În orice altă
modalitate, fapta nu va realiza tipicitatea acestei infracţiuni.
7.1.3. Coruperea are sensul larg al cointeresării unui participant în scopul de a se retrage de la
licitaţie. Este nerelevant în cadrul acestei infracţiuni dacă este vorba doar de promiterea, de
oferirea unor foloase ori de transmiterea lor efectivă; se va reţine această modalitate ori de
câte ori decizia unui participant de a se retrage din licitaţie a avut un mobil conferit de
făptuitor; nu interesează dacă folosul este reprezentat de un bun, de bani sau de un anume
avantaj patrimonial (remiterea unei datorii, încheierea unor contracte, subcontractarea unor
lucrări dintre cele licitate, atribuirea unor preţuri preferenţiale în relaţiile dintre făptuitor şi
participantul corupt etc.) sau nepatrimonial.
7.1.4. Constrângerea are sensul comun al lipsirii de libertatea de a decide.
7.1.5. Atât constrângerea, cât şi coruperea trebuie să vizeze participantul la licitaţie, nu o altă
persoană; de exemplu, fapta de a corupe persoana responsabilă cu evaluarea ofertelor, astfel
încât să elimine fraudulos un participant, nu se încadrează în tipicitatea acestei incriminări (în
sens contrar, din neobservarea specificului infracţiunii şi, probabil, dintr-o neatentă
interpretare gramaticală a normei, N. Neagu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal
comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 305; cu privire la raportul cu infracţiunile de
corupţie, a se vedea infra pct. 10.2).
7.2. Înţelegerea pentru denaturarea preţului. În această modalitate, norma sancţionează
orice cooperare între participanţi în scopul menţionat (cu privire la noţiunea de „preţ”, a se
vedea supra pct. 3.2; cu privire la raportul cu infracţiunea de concurenţă neloială, a se vedea
infra pct. 10.4).
7.2.1. Fapta are caracter fraudulos numai în măsura în care înţelegerea este, de principiu, în
măsură să aibă acest rezultat (chiar dacă, în concret, nu l-a avut).
7.2.2. Legea nu cere însă ca denaturarea preţului să şi aibă loc, fiind suficient să se fi încheiat
înţelegerea în scopul menţionat.
8. Urmarea. Tentativa şi consumarea. Specificul acestei infracţiuni constă în aceea că
rezultatul ei nu este în mod necesar o pagubă patrimonială. Raportat la patrimoniu, valoarea
care circumscrie întreg titlul, infracţiunea nu cere, în niciuna dintre modalităţi, ca vreo pagubă
să se producă efectiv. Raportat la obiectul juridic special al infracţiunii, identificat ca fiind
relaţiile care asigură caracterul competitiv al licitaţiilor, cele două modalităţi ale infracţiunii
au urmări diferite: în cazul primei modalităţi normative, infracţiunea se consumă numai dacă
are loc efectiv îndepărtarea, excluderea de la licitaţie a unui participant, fapta rămânând în
stadiul de tentativă (care se pedepseşte, conform art. 248 C.pen.) dacă participantul asupra
căruia s-au exercitat actele de constrângere sau corupere nu se retrage din licitaţie; în cazul
celei de-a doua, infracţiunea se consumă odată cu încheierea înţelegerii dintre participanţi,
fără a fi necesar ca „preţul de adjudecare” să fie efectiv denaturat, constituind tentativă
pedepsibilă orice încercare de a încheia o atare înţelegere.
9. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite numai cu intenţie.
9.1. Îndepărtarea unui participant. În această modalitate, textul este susceptibil de
interpretări. Faţă de lipsa oricărei cerinţe explicite, se poate afirma că fapta se poate comite şi
cu intenţie indirectă: chiar dacă făptuitorul nu a urmărit ca, urmare actului său de corupere sau
constrângere, o persoană să renunţe la participarea la o licitaţie, fapta va constitui infracţiune
când făptuitorul a acceptat ca actele sale, având un alt scop, să îl determine pe cel corupt sau
constrâns şi la aceasta [în acest sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 265]; un argument suplimentar ar putea fi acela că, atunci când
legiuitorul a înţeles să califice intenţia, a făcut-o explicit, aşa cum a procedat, în cadrul
aceluiaşi articol, în cazul modalităţii privind înţelegerea dintre participanţi. O ipoteză în care
infracţiunea s-ar comite cu intenţie indirectă ar putea fi, spre exemplu, aceea în care actele de
constrângere sunt exercitate împotriva reprezentantului unei persoane juridice pentru a îl
determina pe acesta să nu exercite niciodată vreun act de concurenţă faţă de un anume agent
de pe piaţă. Deşi aparent necontrazisă de text, avem rezerve că o astfel de interpretare este
conformă cu voinţa legiuitorului; credem că şi în această modalitate infracţiunea se comite
numai cu intenţie directă, făptuitorul urmărind îndepărtarea de la licitaţie a participantului;
altminteri, nu s-ar putea identifica, din punctul de vedere al tehnicii legislative, vreo raţiune
pentru a relua într-o formă particulară incriminarea şantajului, de la art. 207 C.pen., fără a-i fi
conferit şi un specific rezultând din specificul relaţiilor în a căror protejare intervine de
această dată legiuitorul; or, acest specific credem că este dat tocmai de scopul special pe care
trebuie să îl aibă actele de constrângere sau de corupere, prin care făptuitorul urmăreşte
îndepărtarea de la licitaţie a unui competitor. În măsura în care această interpretare
teleologică, cu caracter restrictiv, este întemeiată, redactarea textului este defectuoasă, fiind
mai adecvată o formulare de tipul „constrângerea sau coruperea unui participant la o licitaţie
publică, în scopul îndepărtării lui de la licitaţie…” (cu privire la urmarea specifică, a se vedea
supra pct. 8).
9.2. Înţelegerea dintre participanţi. În această modalitate infracţiunea se comite cu intenţie
directă, calificată prin scop.
10. Raportul cu alte infracţiuni
10.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. În modalitatea înţelegerii dintre participanţi,
anumite fapte sunt susceptibile de a fi încadrate şi în dispoziţiile art. 244 C.pen. (de altfel,
practica anterioară a făcut aplicarea art. 215 C.pen. din 1968 în astfel de situaţii, e.g. I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2708/2002, www.scj.ro), ceea ce face necesară observarea raportului
special-general dintre cele două incriminări, art. 246 C.pen. urmând a se reţine cu prioritate.
10.2. Raportul cu infracţiunile de corupţie. Având în vedere obiectul juridic diferit al
infracţiunilor de corupţie faţă de cel al deturnării licitaţiilor, ele vor putea intra în concurs (în
special darea de mită şi cumpărarea de influenţă) cu aceasta din urmă; desigur, problema se
ridică numai când persoana fizică ce participă ori care influenţează decizia unei persoane
juridice de a participa la licitaţie este aceeaşi cu funcţionarul la care se referă infracţiunile de
corupţie; atunci când un act de corupţie vizează beneficiarul licitaţiei, respectiv persoana
îndreptăţită să decidă pentru acesta, atunci nu suntem în prezenţa infracţiunii de deturnare a
licitaţiilor publice, ci, eventual, a uneia de corupţie.
10.3. Raportul cu infracţiunile contra persoanei
10.3.1. Art. 246 C.pen. este o normă specială în raport cu incriminarea prevăzută de art. 207
C.pen., şantajul urmând a se reţine numai în măsura în care constrângerea nu se realizează în
premisele prevăzute la art. 246 C.pen. şi în scopul îndepărtării unui participant de la o licitaţie
publică.
10.3.2. Infracţiunea prevăzută de art. 246 absoarbe infracţiunile de lovire sau alte violenţe,
prevăzută de art. 193 C.pen., şi de ameninţare, prevăzută de art. 206 C.pen.; în măsura în
care actele de constrângere excedează acestora, infracţiunea intră în concurs cu orice altă
infracţiune contra persoanei.
10.4. Raportul cu infracţiunile de concurenţă neloială. Dat fiind că obiectul juridic al
infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice are în vedere relaţiile sociale care depind de
asigurarea caracterului competitiv al licitaţiilor, observăm că infracţiunea este o formă
specială de concurenţă neloială, astfel că ea se va reţine cu prioritate faţă de cea prevăzută de
art. 63 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, republicată (M.Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014).
11. Situaţii tranzitorii.Art. 246 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă, prin limitele de
pedeapsă, în raport cu art. 215 C.pen. din 1968.
Art. 247
Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile
(1) Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând
de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de
valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
(2) Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă
la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are corespondent
în legislaţia anterioară. „Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane
vulnerabile se doreşte reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi care au produs
uneori consecinţe sociale devastatoare pentru persoanele care le-au căzut victimă, fiind
aproape zilnic semnalate în presă cazuri ale unor persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate
precară care au ajuns să îşi piardă locuinţele în urma unor asemenea înţelegeri patrimoniale
disproporţionate. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritatea legislaţiilor europene. A
se vedea art. 157 C.pen. elveţian, art. 226 C.pen. portughez, care au inspirat redactarea
textului, dar şi art. 644 C.pen. italian, art. 313-4 C.pen. francez, §295 C.pen. norvegian”
(Expunere de motive).
2. Obiectul juridic. Norma penală protejează acele relaţii patrimoniale a căror bună
desfăşurare depinde de libertatea persoanei de a încheia liber acte civile de dispoziţie sau de
administrare a patrimoniului său.
3. Situaţia premisă în modalitatea prevăzută la alin. (1)
3.1. Împrumutul de consumaţie. În modalitatea prevăzută la alin. (1), infracţiunea are ca
premisă încheierea unui contract de împrumut cu titlu oneros, în cadrul căruia împrumutatul
îşi asumă o obligaţie suplimentară celei de restituire, fie că aceasta constă în plata dobânzii,
fie că ea constă în garantarea sumei împrumutate. Având acest specific, norma penală se
referă exclusiv la împrumutul de consumaţie (art. 2158 şi urm C.civ.).
3.2. Împrumutul simulat. Credem că realizează situaţia premisă şi actul care, nefiind public,
reprezintă voinţa reală a părţilor unui act simulat. Proba caracterului simulat se poate face fie
în condiţiile art. 52 C.proc.pen., fie printr-o hotărâre civilă în declararea simulaţiei, fie, când o
astfel de hotărâre nu există, prin orice mijloc de probă.
3.3. Starea de vulnerabilitate a celui împrumutat
3.3.1. Cauzele stării de vulnerabilitate trebuie să le constituie fie vârsta, fie starea de sănătate,
infirmitatea ori relaţia de dependenţă în care debitorul se află faţă de făptuitor. Criteriile se
referă la situaţii care, fără a o anula, afectează libertatea de voinţă a debitorului, contribuie la
luarea rezoluţiei sale de a consimţi la prestaţia lezionară şi sunt, totodată, limitative,
susceptibile numai de o strictă interpretare; de exemplu, criteriul vârstei se va interpreta că se
referă la vârsta înaintată în măsura în care ea reprezintă o vulnerabilitate (scăderea vigilenţei,
a puterii de apreciere, a capacităţii fizice de a se întreţine etc.); tot astfel, relaţia de dependenţă
are semnificaţia modului în care persoana vătămată se raportează la făptuitor din perspectivă
materială, patrimonială (reală sau doar percepută ca atare de către victima infracţiunii), dar nu
şi la o dependenţă de altă natură (de exemplu, morală, sentimentală, care constituie
ascendente ale făptuitorului în afara conţinutului acestei incriminări).
3.3.2. Starea de vulnerabilitate este o împrejurare de care făptuitorul profită şi care este
exterioară actelor lui; în măsura în care el însuşi pune debitorul într-o atare situaţie, de care
ulterior va profita cu ocazia încheierii contractului de împrumut, se va putea eventual reţine
un concurs de infracţiuni, în măsura în care actele de punere în stare de vulnerabilitate
realizează prin ele însele tipicitatea unei incriminări.
4. Subiecţii
4.1. Subiectul activ. În ambele modalităţi, subiect activ poate fi atât persoana fizică, cât şi cea
juridică.
4.1.1. În modalitatea prevăzută la alin. (1), autor al infracţiunii nu poate fi decât creditorul
obligaţiei de restituire. Participaţia este posibilă în toate formele, însă coautoratul presupune o
pluralitate de creditori ai aceluiaşi debitor, în cadrul aceluiaşi act juridic. Orice altă persoană
care, fără a avea calitatea de creditor al obligaţiei de restituire, contribuie nemijlocit la
asumarea de către creditor a obligaţiei lezionare, va răspunde în calitate de complice.
4.1.2. În modalitatea prevăzută la alin. (2), infracţiunea se poate comite, ca autor sau în
participaţie, de cătreorice persoană, indiferent de calitatea pe care o are în actul lezionar pe
care îl încheie persoana vătămată.
4.2. Subiectul pasiv. În ambele modalităţi, poate avea calitatea de subiect pasiv orice
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
4.2.1. În modalitatea prevăzută la alin. (1), subiect pasiv poate fi numai persoana fizică ce îşi
grevează propriul patrimoniu în calitate de debitor al obligaţiei de restituire în cadrul unui
contract de împrumut.
4.2.2. În modalitatea prevăzută la alin. (2), subiect pasiv este persoana, fizică sau juridică, în
al cărei patrimoniu s-a produs paguba, chiar dacă ea nu este şi aceea căreia i s-a provocat
intoxicaţia şi care a fost astfel determinată să încheie actul.
5. Elementul material
5.1. Modalitatea prevăzută la alin. (1)
5.1.1. Realizează elementul material al infracţiunii fapta prin care o persoană o determină pe
alta, o face să ia hotărârea, o influenţează să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru
altul, un drept real ori de creanţă în cadrul unui contract de împrumut. Fapta se poate comite
prin orice acţiune sau inacţiune având această aptitudine, cu excepţia acelora care au
semnificaţia constrângerii (care fac ca fapta să constituie infracţiunea de şantaj) ori a inducerii
în eroare (care fac ca fapta să constituie infracţiunea de înşelăciune). Este de esenţa acestei
infracţiuni ca subiectul pasiv să ia decizia de a constitui dreptul în cunoştinţă de cauză asupra
caracterului disproporţionat al prestaţiei sale faţă de obiectul împrumutului.
5.1.2. Constituirea unui drept real ori de creanţă este manifestarea de voinţă prin care
debitorul împrumutat face să se nască în patrimoniul creditorului vreunul dintre drepturile
prevăzute la art. 551 C.civ. ori dreptul de a-i pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva; transmiterea dreptului este manifestarea de voinţă prin care debitorul împrumutat face
ca din patrimoniul său să iasă un atare drept, real sau de creanţă, în favoarea alte persoane.
5.1.3. Atât transmiterea, cât şi constituirea dreptului poate avea loc în patrimoniul
făptuitorului, sau în patrimoniul altei persoane.
5.1.4. Dreptul constituit sau transmis trebuie să fie de valoare disproporţionată faţă de
prestaţia celui care dă cu împrumut (faţă de obiectul împrumutului).
5.1.5. Disproporţia dintre prestaţii trebuie să fie vădită; această din urmă noţiune se referă în
mod evident şi la caracterul aparent, sesizabil, al disproporţiei (care trebuie să fie cunoscut,
aşadar, făptuitorului încă de la încheierea actului), dar, mai ales, ea semnifică o anumită
importanţă a disproporţiei: nu orice diferenţă de prestaţie (chiar şi „vădită”, sesizabilă) între
prestaţii realizează acest element de tipicitate, ci numai una considerabilă, care face să se
presupună că, în lipsa stării de vulnerabilitate, nu ar fi fost acceptată de debitor; având acest
înţeles, credem că ar fi fost proprie redactării normei penale o exprimare care să exprime
caracterul accentuat al disproporţiei de valoare dintre prestaţii.
5.2. Modalitatea prevăzută la alin. (2)
5.2.1. Punerea în stare de vulnerabilitate se referă la acţiunea prin care o persoană este adusă
în starea care, anterior faptei, nu exista, prin care această stare îi este provocată. De principiu
comisivă, fapta se va putea săvârşi şi prin omisiune, în condiţiile art. 17 C.pen. [de exemplu,
când făptuitorul a determinat eroarea părţii vătămate asupra substanţei pe care o consumă – în
acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
272 – ori când, având obligaţia să întrerupă un tratament cu anumite substanţe psihoactive, un
cadru medical ori cel care are în grijă un bolnav permite consumul în continuare, alterând
astfel ori menţinând starea sa psihică precară].
5.2.2. Starea de vulnerabilitate nu poate avea drept cauză decât intoxicaţia cu alcool sau cu o
substanţă psihoactivă (pentru raportul cu alte infracţiuni, a se vedea infra pct. 8). Intoxicaţia
trebuie să aibă aptitudinea de a afecta discernământul victimei, cerinţă inerentă stării de
„vulnerabilitate” care, ca şi în primul caz, trebuie să fie „vădită”. În măsura în care punerea
victimei în această stare are semnificaţia vreuneia dintre infracţiunile contra integrităţii
corporale sau sănătăţii, infracţiunea prevăzută de art. 247 C.pen. va intra în concurs cu aceasta
(a se vedea infra pct. 8.5).
5.2.3. Punerea în stare de vulnerabilitate trebuie să aibă ca scop determinarea unei persoane de
a încheia un act juridic dintre cele arătate în incriminare. Scopul este o condiţie a laturii
obiective (cu privire la latura subiectivă, a se vedea infra pct. 7). Acest scop trebuie să existe
pe parcursul executării, fie de la început, fie pe parcursul actelor materiale; dacă el survine
ulterior, fapta nu va realiza tipicitatea acestei incriminări [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 274].
5.2.4. Actul pe care victima este determinată să-l încheie trebuie să aibă ca efect constituirea
sau transmiterea unui drept real sau de creanţă (cu privire la acestea, a se vedea supra pct.
5.1.2, 5.1.3) ori renunţarea la un drept; dreptul obiect la renunţării poate fi atât de creanţă
(situaţie în care nu are relevanţă dacă creanţa este exigibilă), cât şi real (cu privire la
transmiterea, constituirea sau renunţarea sub condiţie, a se vedea infra pct. 6.2).
6. Urmarea. Infracţiunea este, în ambele modalităţi, una de rezultat. Urmarea ei specifică este
crearea în patrimoniul victimei a unei obligaţii, respectiv renunţarea la un drept patrimonial.
6.1. Disproporţia dintre prestaţii
6.1.1. Privitor la prima modalitate, o condiţie expres ataşată acestui element de conţinut al
infracţiunii este ca această urmare păgubitoare să fie într-o disproporţie considerabilă cu
prestaţia făptuitorului.
6.1.2. Este discutabil dacă această disproporţie trebuie să existe şi în cazul celei de-a doua
modalităţi. În doctrină s-a exprimat deja teza că o atare condiţie subzistă, pornind de la teza
normativă a producerii unei pagube, apreciindu-se că nu poate constitui „pagubă” decât o
asemenea disproporţie [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit.,
2014, p. 72].
6.2. Actul sub condiţie
6.2.1. Condiţia suspensivă este aceea de care, potrivit art. 1400 C.civ., depinde eficacitatea
obligaţiei; până la îndeplinirea ei, debitorul nu este grevat de obligaţia pe care şi-a asumat-o
prin actul lezionar, astfel că urmarea specifică infracţiunii nu s-a produs, fapta rămânând în
stadiul de tentativă (pedepsibilă conform art. 248 C.pen.).
6.2.2. Nici încheierea actului sub condiţie rezolutorie şi nici realizarea acesteia nu afectează
existenţa ori consumarea infracţiunii.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite, în ambele modalităţi, numai cu intenţie, care,
raportat la rezultatul păgubitor, poate fi atât directă, cât şi indirectă. Modul în care făptuitorul
se raportează la starea victimei (profitând de aceasta, în cazul primei modalităţi), respectiv
scopul în care el acţionează (pentru a o determina să încheie actul) nu sunt elemente ale laturii
subiective, ci determină latura obiectivă, fiind condiţii ataşate actului material.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. Infracţiunea prevăzută de art. 247 exclude, în
ambele modalităţi, inducerea în eroare prin prezentarea mincinoasă a realităţii; ea nu este o
formă specială de înşelăciune, întrucât nu greşita reprezentare a realităţii este de esenţa ei, ci
faptul că libertatea de voinţă a victimei este afectată. De aceea, în măsura în care oricare
dintre actele de executare prevăzute în alin. (1) sau în alin. (2) sunt însoţite şi de o prezentare
mincinoasă a realităţii, iar aceasta din urmă este în relaţie de cauzalitate cu conduita auto-
păgubitoare a victimei, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune [în acelaşi sens, S.
Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 270 şi 275].
8.2. Raportul cu infracţiunea de camătă. Se va putea reţine concursul dintre infracţiunea
prevăzută de art. 247 alin. (1) C.pen. şi cea prevăzută de art. 351 C.pen., dacă autorul celei
dintâi încheie astfel de acte fără a fi autorizat, cu caracter obişnuit (ca îndeletnicire).
8.3. Raportul cu infracţiunea de şantaj. Diferenţa esenţială dintre cele două infracţiuni este
dată de modul în care persoana vătămată se angajează în încheierea actului civil: în cazul celei
prevăzute de art. 247 C.pen.,persoana vătămată decide liberă, încheie actul (cunoscându-i
caracterul lezionar, respectiv neavând capacitatea să aprecieze asupra acestuia), în schimb în
cazul celei prevăzute de art. 207 C.pen. ea este constrânsă să o facă, împotriva voinţei sale.
8.4. Raportul cu infracţiunea de tâlhărie. În măsura în care punerea victimei în stare de
inconştienţă este urmată de un act material de luare a unui bun mobil din posesia ei, ori de
remiterea de către victimă a unui astfel de bun, fapta constituie infracţiunea de tâlhărie
prevăzută de art. 233 C.pen.; dacă punerea victimei în stare de inconştienţă este urmată de
încheierea de către victimă a unui act juridic dintre cele la care se referăart. 247 alin. (2), fapta
va constitui această din urmă infracţiune.
8.5. Raportul cu infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii. În modalitatea
prevăzută de alin. (2), infracţiunea poate veni în concurs cu oricare dintre infracţiunile
prevăzute la art. 193-197 C.pen. întrucât simpla provocare a unei intoxicaţii nu este de natură
să constituie vreuna dintre urmările prevăzute de aceste norme, astfel că nu sunt întrunite
condiţiile absorbţiei.
9. Situaţii tranzitorii. Incriminarea fiind nouă, nu este susceptibilă de a fi aplicată situaţiilor
tranzitorii.
Art. 248
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1), art. 241 şi art. 244-247 se
pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea menţine principiul din legea veche, al sancţionării
tentativei la infracţiunile contra patrimoniului, principiu care îl face aplicabil şi unora dintre
incriminările noi prin nesocotirea încrederii.
2. Elementul de noutate. Spre deosebire de legea veche, este incriminată tentativa la
infracţiunea de bancrută frauduloasă, nesancţionată sub imperiul Legii nr. 85/2006.
Art. 249
Frauda informatică
Introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la
aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul
de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă
unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era anterior prevăzută, în aceleaşi elemente de tipicitate,
în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Doctrina
şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează, în principiu, actualitatea, dar sistematizarea
infracţiunilor contra patrimoniului, prin alăturarea în Codul penal a celor comise prin sisteme
informatice şi mijloace de plată electronice, într-o reglementare unitară a infracţiunilor contra
patrimoniului, facilitează stabilirea mai clară a diferenţelor şi a raporturilor dintre ele.
2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează relaţiile patrimoniale de a căror bună desfăşurare
depinde utilizarea corectă a sistemelor informatice.
3. Obiectul material
3.1. Datele informatice. Constituie obiect material al infracţiunii datele informatice
introduse, modificate sau şterse, respectiv forma, prelucrabilă în cadrul unui sistem
informatic, în care sunt reprezentate fapte, informaţii sau concepte [conform definiţiei din art.
181 alin. (2) C.pen.].
3.2. Sistemul informatic. Constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii dispozitivul
sau ansamblul de dispozitive, cu caracteristicile prevăzute la art. 181 alin. (1) C.pen., a cărui
funcţionare este împiedicată.
4. Subiecţii
4.1. Subiectul activ. Poate fi subiect activ al infracţiunii orice persoană, fizică sau juridică.
Participaţia este posibilă în toate formele.
4.2. Subiectul pasiv. Este persoana, fizică sau juridică, titulară a patrimoniului în care se
localizează paguba (rezultatul infracţiunii); contrar unor opinii exprimate în doctrină (M.
Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii,Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit.,
2014, p. 313), credem că persoana care deţine sau foloseşte sistemul informatic nu este
subiect pasiv al acestei infracţiuni (nici subiect pasiv „secundar, sau adiacent”), întrucât obiect
juridic al infracţiunii îl constituie integritatea patrimoniului [în acelaşi sens, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 277]; concluzia se
menţine şi atunci când infracţiunea o absoarbe pe cea prevăzută de art. 362 C.pen., întrucât
aceasta din urmă, ca infracţiune contra siguranţei publice, nu are subiect pasiv secundar.
5. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, comiterea mai multor acte
materiale dintre cele incriminate va constitui o singură infracţiune, cu condiţia ca paguba să se
localizeze în patrimoniul aceleiaşi persoane.
5.1. Introducerea de date informatice. În această modalitate, infracţiunea presupune
inserarea, înfăţişarea, în format prelucrabil informatic, de fapte, informaţii sau concepte
inexistente anterior. Se reţine această modalitate a infracţiunii, de exemplu în cazul
introducerii de date informatice false, nereale pe platforme de e-commerce(I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3470 din 6 octombrie 2010, www.scj.ro), al înregistrării de oferte nereale
de vânzare a unor produse care nu există în realitate, al creării de profiluri fictive de utilizatori
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3470 din 6 octombrie 2010, www.scj.ro) (a se vedea
cazuistica prezentată în A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p.
78-85).
5.2. Modificarea datelor informatice. Aceasta presupune schimbarea conţinutului unor date
preexistente, acţiune care duce la crearea unor date noi, cu conţinut diferit. S-a reţinut în
practică această infracţiune, spre exemplu, în concurs cu accesul fără drept la un sistem
informatic, în cazul efectuării transferului bancar al unor sume dintr-un cont al unui client
într-un alt cont, prin utilizarea frauduloasă a user-name-ului şi a parolei unui angajat al băncii
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3701 din 14 noiembrie 2012, www.scj.ro, citată de V.
Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 581).
5.3. Ştergerea de date informatice. În această modalitate infracţiunea presupune înlăturarea,
eliminarea reprezentării binare a unei fapte, realităţi sau a unui concept.
5.3.1. Ştergerea poate consta într-o operaţiune informatică, dar şi într-una materială.
5.3.2. Este de menţionat că înlăturarea unor caractere într-un fişier text realizează elementul
material al infracţiunii în modalitatea modificării, nu a ştergerii [S. Bogdan (coord.), D.A.
Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 692].
5.3.3. Pentru a se reţine infracţiunea în oricare dintre modalităţile „modificarea” ori
„ştergerea”, este nerelevant dacă datele iniţiale (anterior modificării ori ştergerii) pot sau nu să
fie recuperate.
5.4. Restricţionarea accesului la date informatice. Constă în efectuarea de acţiuni prin care
utilizatorul de drept al sistemului este împiedicat să acceseze anumite date, de exemplu prin
instalarea unor programe de criptare, prin atacuri de tip denial of service sau spam.
5.5. Împiedicarea funcţionării unui sistem informatic
5.5.1. Conform definiţiei din art. 181 alin. (1) C.pen.,sistem informatic este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
5.5.2. Realizează elementul material al infracţiunii în această modalitate orice act „de natură
să ducă la imposibilitatea utilizării, parţial sau total, temporar sau permanent, a sistemului”
(M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială,
op. cit., 2014, p. 315).
5.6. Scopul. Constituie un element de tipicitate al laturii obiective ca actele materiale
incriminate să se comită în vederea obţinerii unui beneficiu material, pentru sine sau pentru
altul.
6. Urmarea. Frauda informatică este o infracţiune de rezultat, se consumă prin producerea
unei pagube, respectiv a unui prejudiciu patrimonial. Tentativa se pedepseşte.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi şi indirectă; aşa cum am
arătat (pct. 5.6), condiţia privind scopul este una ataşată laturii obiective, nu califică forma de
vinovăţie.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen. Frauda
informatică este o formă particulară a infracţiunii de înşelăciune şi se va reţine în locul
acesteia ori de câte ori fapta realizează tipicitatea celei dintâi; deşi au existat unele soluţii de
practică în care s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune, fie în concurs cu falsul informatic
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4096 din 17 noiembrie 2010, www.scj.ro), fie singură
(C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 81 din 27 august 2008, citată de M. Zainea, R.
Simion, Infracţiuni în domeniul informatic…, op. cit., 2009, p. 41), jurisprudenţa recentă pare
a fi observat corect natura acestei infracţiuni (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2106 din 14
iunie 2013, www.scj.ro, prezentată şi în A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…,
op. cit., 2014, p. 83), inclusiv aspectul care este de natura ambelor infracţiuni (şi care face ca
ele să se afle într-un raport general-special) constând în conjugarea acţiunii care constituie
verbum regens cu un act propriu al persoanei induse în eroare şi prin care se produce
prejudiciul (pentru dezvoltări asupra acestui aspect, a se vedea A. Trancă, D.C. Trancă,
supracit., p. 83-85).
8.2. Raportul cu infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice prevăzută de
art. 362 C.pen.În modalităţile modificarea datelor informatice, ştergerea datelor informatice
şi restricţionarea accesului la aceste date se va reţine numai infracţiunea de fraudă
informatică, atunci când fapta a fost comisă în scopul prevăzut deart. 249 C.pen. şi dacă s-a
produs o pagubă [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 280].
8.3. Raportul cu infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos
prevăzută de art. 250 C.pen. Este de esenţa infracţiunii prevăzute de art. 250 C.pen. ca fapta
să se comită prin intermediul unui instrument de plată electronic, utilizat fie nemijlocit, fie
prin intermediul datelor de identificare (a se vedea infrapct. 5.1, 5.2 de la comentariul art.
250). Prin urmare, când retragerea de numerar, încărcarea sau descărcarea unui instrument de
monedă electronică ori de transferul de fonduri presupun şi o introducere, modificare sau
ştergere a unor date informatice şi sunt realizate prin utilizarea, în modurile arătate, a unui
instrument de plată electronică, se va reţine numai infracţiunea prevăzută de art. 250 C.pen.,
ca formă specială a fraudei informatice[pentru dezvoltări, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, supracit., p. 279].
8.4. Raportul cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art.
360 C.pen.Infracţiunile prevăzute de art. 249 şi de art. 360 C.pen. pot intra în concurs,
întrucât, pe de o parte, obiectul lor juridic este diferit, iar, pe de altă parte, frauda informatică
nu presupune în mod necesar accesarea ilegală a sistemului informatic.
9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 249 C.pen. este lege mai favorabilă în
raport cu art. 49 din Legea nr. 161/2003.
Art. 250
Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos
(1) Efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără
consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de
identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea
de date de identificare fictive.
(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în
vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent în art. 27 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, normă abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Noua reglementare nu a preluat însă şi variantele agravate după calitatea subiectului activ
prevăzute de legea veche.
2. Obiect juridic. Incriminarea protejează relaţiile sociale patrimoniale de a căror bună
desfăşurare depinde utilizarea legitimă a instrumentelor de plată electronice.
3. Obiect material. Constituie obiect material al infracţiunii numerarul ori datele informatice
referitoare la fondurile băneşti stocate pe instrumentul de monedă electronică. Acţiunea
incriminată realizează un anume tip de „mişcare patrimonială” vizând fondurile băneşti, de
aceea credem că nu instrumentul de plată electronic este obiectul ei material (aşa cum se
susţine uneori în doctrină, e.g. M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii,Noul Cod penal
comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 318).
4. Subiecţii
4.1. Subiectul activ. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică. Participaţia este posibilă în
toate formele, însă actele de ajutor la comiterea infracţiunilor prevăzute la alin. (1) şi (2),
constând în transmiterea neautorizată a datelor de identificare, nu constituie participaţie de
complice, ci acte de autorat incriminate distinct în alin. (3).
4.2. Subiectul pasiv. Este titularul patrimoniului vizat de operaţiunea financiară efectuată.
5. Elementul material
5.1. Varianta tip - alin. (1). Instrumentul de plată electronic este definit de art. 180 C.pen.
Integrând definiţia în norma de incriminare, aceasta din urmă se citeşte: „efectuarea unei
operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a unui
instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea
unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât cele
ordonate şi executate de către instituţii financiare, sau utilizarea fără consimţământul
titularului a datelor care permit utilizarea acestuia”. Tautologia este totuşi revelatoare pentru
elementul material al infracţiunii: în varianta tip, el constă fie în utilizarea în mod nemijlocit
de către făptuitor a unui instrument de plată electronică, fie în recursul nemijlocit al
făptuitorului la datele de identificare ce permit utilizarea instrumentului [pentru diferenţa
dintre această a doua ipoteză şi varianta prevăzută la alin. (2), a se vedea infrapct. 5.2].
5.1.1. Retragerea de numerar este modalitatea cea mai frecventă de utilizare frauduloasă a
unui instrument de plată electronică, constând în folosirea unui card bancar la un ATM.
Reţinem, privitor la această modalitate, că îşi păstrează efectele Decizia în interesul legii nr.
15/2013 pronunţată de I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii
(M.Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013) potrivit căreia şi utilizarea unui card falsificat
realizează tipicitatea infracţiunii (cu privire la raportul cu infracţiunea de furt în ceea ce
priveşte suma retrasă, a se vedea infra pct. 8.1.1, iar cu privire la raportul cu infracţiunea de
acces neautorizat la un sistem informatic, pct. 8.2).
5.1.2. Încărcarea ori descărcarea unui instrument de monedă electronică. Instrumentul de
monedă electronică nu este definit în Codul penal. Legea specială din cuprinsul căreia
incriminarea a fost preluată, Legea nr. 365/2002, conţine propria definiţie a noţiunii, în art. 1
pct. 11, ca fiind „instrumentul de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de
plată cu acces la distanţă, pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic şi care permite
titularului său să efectueze operaţiuni de transfer de fonduri ori de retragere de numerar”. Din
nou o definiţie prin raportarea noţiunilor „la ele însele”; este utilă, de aceea, şi observarea
definiţiei din Legea nr. 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică,
moneda electronică fiind, potrivitart. 4 alin. (1) lit. f) din Lege, „o valoare monetară stocată
electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea
fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta
decât emitentul de monedă electronică”. Prin urmare, putem spune că în această modalitate
incriminarea se referă la instrumentul care conferă acces la o anumită valoare monetară
stocată electronic, respectiv care permite ca o plată să se facă prin accesul la o valoare
monetară stocată electronic. Încărcarea sau descărcarea unui atare instrument semnifică,
aşadar, modificarea valorii monetare stocate de instrument, respectiv a creanţei asupra
emitentului instrumentului. Doctrina arată, contrar unor soluţii de practică izolate, că nu au
natura unor instrumente de monedă electronică aşa-numitele carduri de comercianţi, care sunt
doar un mijloc de decontare şi de evidenţiere a unor operaţiuni, şi nu instrument de plată [M.
Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op.
cit., 2014, p. 320; S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014,
p. 286].
5.1.3. Transferul de fonduri semnifică operaţiunea prin care fondurile băneşti sunt transferate
într-un cont al unei alte persoane, de exemplu prin servicii de tip internet/home banking, ori
prin efectuarea unor plăţi prin intermediul unui POS.
5.1.4. Utilizarea neautorizată a datelor de identificare este modalitatea aplicabilă tranzacţiilor
on-line, când instrumentul de plată nu este nemijlocit utilizat de către autor, ci prin
intermediul datelor sale de identificare.
5.2. Varianta asimilată – alin. (2). În această variantă este incriminată participaţia improprie
la comiterea de către o altă persoană a infracţiunii în varianta tip, prevăzută la alin. (1). Faţă
de aparenta suprapunere între ipoteza utilizării neautorizate a datelor, avută în vedere de
ambele variante, distincţia este importantă pentru încadrarea juridică, fiind greşită susţinerea
(A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 90) potrivit căreia
tranzacţiile on-line s-ar încadra în varianta asimilată; în realitate, ceea ce diferenţiază cele
două modalităţi este că în prima făptuitorul utilizează el însuşi instrumentul de plată, fie
nemijlocit, fie prin intermediul datelor de identificare, în timp ce în a doua el face, prin aceea
că îi prezintă neautorizat datele de identificare, ca o altă persoană să utilizeze instrumentul
prin intermediul acestor date [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul
Cod penal…, op. cit., 2014, p. 287] (cu privire la situaţia în care această din urmă persoană
cunoaşte caracterul neautorizat al utilizării datelor, a se vedea infra comentariul art. 251).
5.3. Varianta asimilată – alin. (3). Norma constituie o incriminare distinctă a unei
participaţii sub forma complicităţii anterioare la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute
la alin. (1) şi (2).
6. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite, în toate modalităţile, numai cu intenţie,
directă sau indirectă.
7. Urmarea. Raportat la valoarea protejată, anume patrimoniul, infracţiunea este una de
pericol, fiind irelevant, pentru consumarea ei, dacă s-a produs vreo pagubă patrimonială.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu infracţiunea de furt
8.1.1. Utilizarea în vreuna dintre modalităţile prevăzute la art. 250 C.pen.,a cardului furat
credem că realizează un concurs între această infracţiune şi cea de furt; cu privire la
argumentele acestei susţineri, a se vedea suprapct. 7.1.2 de la comentariul art. 228); adăugăm
aici doar că este greşită motivarea tezei contrare prin referire la Decizia în interesul legii nr.
15/2013: raportul dintre infracţiunile informatice şi cea de furt nu fac obiectul acestei decizii;
simplele referiri din decizie la instrumente internaţionale care obligă, între altele şi la
incriminarea furtului de carduri, nu sunt făcute în considerarea analizei infracţiunii de furt, ci
constituie doar o reproducere neselectivă a conţinutului acelor documente, problema acestei
relaţii nefiind tratată de recursul în interesul legii; de aceea, câtă vreme acţiunea de utilizare la
bancomat a unui card nu include şi acţiunea de luare a cardului din posesia titularului, aceasta
din urmă rămânând un act exterior celui de folosire a cardului, absorbţia nu poate opera.
8.1.2. Privitor la însuşirea banilor retraşi prin utilizarea frauduloasă a instrumentului
electronic, doctrina (A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 88)
şi jurisprudenţa (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 5288/2006, www.scj.ro) par constante în a
admite că furtul ar fi „absorbit” în infracţiunea prevăzută deart. 250 alin. (1) C.pen. Avem
rezerve că premisa pe care se întemeiază o atare concluzie se verifică în toate situaţiile,
respectiv că retragerea numerarului ar constitui, per se, o deposedare a titularului
patrimoniului de suma retrasă; credem că luarea banilor în scopul însuşirii este o operaţiune
materială ulterioară actului de retragere, infracţiunea prevăzută de art. 250 consumându-se
prin utilizarea neautorizată a instrumentului electronic, printr-o operaţiune care transformă în
numerar o valoare scriptică, fiind nerelevant pentru existenţa/consumarea acestei infracţiuni
ce întreprinde apoi autorul cu suma astfel retrasă; de exemplu, în măsura în care el o pune/ o
ţine la dispoziţia titularului patrimoniului în cadrul căruia a avut loc transformarea ei în
numerar, fapta nu realizează tipicitatea infracţiunii de furt, de aceea nu credem că, în
condiţiile art. 35 alin. (2) C.pen., poate opera absorbţia acestei infracţiuni.
8.2. Raportul cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic. Decizia în interesul
legii nr. 15/2013(supracit.) îşi menţine efectele, în sensul că folosirea la bancomat a unui card
bancar autentic sau falsificat, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de
numerar, realizează un concurs ideal între infracţiunea prevăzută la art. 250 alin. (1) şi cea
prevăzută la art. 360 C.pen.
8.3. Raportul cu frauda informatică. Art. 250 C.pen. reprezintă o formă specială a
infracţiunii prevăzute deart. 249 C.pen. (a se vedea şi supra pct. 8.3 de la comentariul art.
249).
9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 250 C.pen. este lege penală mai
favorabilă faţă de art. 27 din Legea nr. 365/2002.
Art. 251
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
(1) Acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este
efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără
consimţământul titularului său, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea reia dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 365/2002 privind
comerţul electronic, normă abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Textul
incriminează în realitate o formă de participaţie la infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, având acelaşi obiect juridic cu aceasta din urmă. Spre deosebire
de legea veche, noul Cod penal prevede pentru această infracţiune un tratament sancţionator
mai blând decât pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos,
opţiune legislativă care derogă de la principiul general în materie de sancţionare a
participanţilor.
2. Subiectul activ. Infracţiunea se poate comite de către persoana care are ca atribuţie să
verifice, să efectueze ori să autorizeze o tranzacţie cu un instrument de plată electronic, cum
ar fi un funcţionar al instituţiei bancare sau de credit, un agent al persoanei juridice care
utilizează POS.
3. Elementul material
3.1. Acceptarea. Realizează elementul material orice act, comisiv sau omisiv, prin care o
tranzacţie este iniţiată, aprobată, continuată ori autorizată, respectiv orice act prin care o
persoană având atribuţii în legătură cu desfăşurarea tranzacţiei permite efectuarea ei.
3.2. Cunoaşterea caracterului fraudulos al tranzacţiei. Reprezentarea făptuitorului asupra
caracterului fals al instrumentului de plată, respectiv asupra inexistenţei consimţământului
titularului pentru utilizarea lui ori a datelor de identificare sau asupra caracterului fictiv al
acestora din urmă este o condiţie ataşată elementului material. Neîndeplinirea ei face ca fapta
să nu realizeze tipicitatea, reţinându-se că nu este prevăzută de legea penală.
4. Urmarea imediată. Ca şi cea prevăzută de art. 251 C.pen., infracţiunea este una de pericol.
Tentativa se pedepseşte.
5. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite numai cu intenţie, care poate fi şi
indirectă.
6. Situaţii tranzitorii.Art. 251 C.pen. poate reprezenta, în concret, lege penală mai favorabilă
faţă de art. 28 din Legea nr. 365/2002 când pedeapsa este individualizată spre maxim, care
este mai redus în legea nouă.
Art. 252
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepseşte.
Comentariu
Precedent legislativ. Norma reia dispoziţiile particulare care se regăseau anterior în cadrul
fiecărui articol incriminator, fără a rezulta astfel diferenţe în ceea ce priveşte regimul
sancţionator al acestei forme a infracţiunilor.
Art. 253
Distrugerea
(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui
astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei
persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-
a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine
făptuitorului.
(6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 217 C.pen. din 1968. Diferenţele
dintre cele două incriminări se referă la anumite categorii de bunuri care pot face obiectul
infracţiunii: este introdusă o nouă variantă agravată referitoare la înscrisuri, se renunţă la
varianta agravată privind unele bunuri de interes public [conductele şi instalaţiile de
telecomunicaţii la care se referea art. 217 alin. (4) C.pen. din 1968]. Doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi menţin actualitatea.
2. Obiectul material. Infracţiunea se poate comite cu privire la orice bun corporal, mobil sau
imobil.
2.1. Condiţii privind obiectul material
2.1.1. În principiu, bunul nu aparţine făptuitorului. Prin excepţie, fapta se pedepseşte chiar
dacă bunul aparţine făptuitorului, atunci când este vorba despre un bun care aparţine
patrimoniului cultural sau dacă fapta este comisă într-un mod de natură să pună în pericol alte
bunuri sau persoane.
2.1.2. Bunul trebuie să aibă o anumită valoare economică, să se afle „în stare de integritate
materială şi funcţională” (V. Cioclei, Curs 2013, p. 328; autorul tratează această condiţie
privind obiectul material ca situaţie premisă a infracţiunii).
2.2. Înscrisurile sub semnătură privată. Noua dispoziţie legală nu face decât să confirme
practica anterioară, validată de doctrină, care asimila înscrisurile de acest fel bunurilor cu
valoare economică (V. Cioclei, Curs 2013, p. 327).
2.2.1. „Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte justificarea în
realitatea socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă
pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre exemplu,
un testament olograf)” (Expunere de motive).
2.2.2. „Obiectul material al acestei fapte de distrugere îl constituie un înscris sub semnătură
privată, nu şi un act autentic, întrucât dacă distrugerea priveşte un act autentic aflat în
păstrarea unei autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune potrivit art. 257 (sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri oficiale) şi va fi pedepsită mai aspru. Dacă este distrus un înscris
autentic aflat în posesia altei persoane, nu se justifică includerea faptei în cadrul agravantei,
deoarece cel interesat poate obţine oricând o copie de la autoritatea care a emis actul”
(Expunere de motive).
2.2.3. Varianta agravată se referă exclusiv la înscrisurile care dovedesc un drept de natură
patrimonială.
2.2.4. Cu privire la celelalte înscrisuri, credem că pot constitui în continuare obiect material al
infracţiunii, în forma simplă a acesteia.
2.3. Bunuri care fac parte din patrimoniul cultural
2.3.1. Varianta agravată prin raportare la importanţa bunului distrus înlocuieşte dispoziţia din
legea anterioarăcare se referea la bunuri având „o deosebită valoare artistică, ştiinţifică,
istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare”. Legiuitorul a receptat criticile formulate în
doctrină cu privire la lipsa de previzibilitate a unei atare dispoziţii (V. Cioclei, Curs 2013, p.
331), instituind un criteriu cert pentru această variantă agravată.
2.3.2. Bunurile mobile din patrimoniul cultural sunt cuprinse în Inventarul patrimoniului
cultural naţional mobil, reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, republicată (M.Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014); bunul dobândeşte acest
caracter prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, emis la propunerea preşedintelui Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; sunt clasate în aceeaşi categorie şibunurile mobile de
patrimoniu arheologic, potrivit O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi
declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, republicată (M.Of. nr. 951 din
24 noiembrie 2006).
2.3.3. Bunurile imobile din patrimoniul cultural sunt cele clasificate ca monumente istorice în
Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a
Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (după criteriile şi procedura prevăzute în
O.G. nr. 27/1992 şi O.G. nr. 68/1994).
3. Subiecţii
3.1. Subiectul activ. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică.
3.1.1. Participaţia este posibilă în toate formele.
3.1.2. În cazul bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural ori când fapta se comite în
modalitatea prevăzută la alin. (4), acordul proprietarului pentru distrugerea bunului propriu
nu va avea, pentru autor sau pentru ceilalţi participanţi, semnificaţia cauzei justificative
prevăzute de art. 22 alin. (1) C.pen., întrucât valoarea lezată şi, respectiv, periclitată, nu sunt
dintre cele disponibile proprietarului bunului distrus.
3.2. Subiectul pasiv. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică, care este proprietarul bunului
distrus.
3.2.1. Doctrina (V. Cioclei, Curs 2013, p. 328) şi practica (acolo indicată) admit că are
calitatea de subiect pasiv „adiacent” şi persoana care, fără a fi proprietar al bunului, justifică
anumite drepturi cu privire la bun şi care a suferit o pagubă prin distrugerea lui, cum ar fi
creditorul gajist sau ipotecar, uzufructuarul, locatarul. Avem rezerve în a considera aceste
persoane ca fiind subiecţi pasivi ai infracţiunii de distrugere, întrucât: i) norma se referă la
„bunul aparţinând altuia”, înţelegând prin asta să instituie explicit criteriul apartenenţei, al
dreptului de proprietate în identificarea persoanei vătămate prin infracţiune; ii) modul în care
este stabilit subiectul pasiv are consecinţe asupra aspectelor procedurale privind persoana
îndreptăţită să formuleze plângere prealabilă, să participe la procesul penal şi să se constituie
parte civilă; aceste drepturi revenind persoanei vătămate prin infracţiune, credem că nu a fost
în intenţia legiuitorului să le confere şi altei persoane în afara aceleia căreia bunul „îi
aparţine”.
3.2.2. Fapta de distrugere va constitui o singură infracţiune şi atunci când bunul este
proprietatea comună a mai multor persoane, condiţia unităţii de subiect cerută de art. 35 alin.
(1) pasiv fiind îndeplinită potrivit art. 238LPACP.
4. Elementul material. Noua reglementare nu diferă de cea din legea veche; jurisprudenţa şi
doctrina anterioare rămân de actualitate. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, putând fi
comisă şi prin omisiune.
4.1. Distrugerea săvârşită prin incendiere, explozie sau alt asemenea mijloc. Condiţia
ataşată elementului material diferă de cea din vechea reglementare:
4.1.1. Noua condiţie ataşată elementului material este ca modul de operare să fie „de natură să
producă” un pericol, fără a mai fi necesar ca pericolul să se obiectiveze; prin urmare,
agravanta se va reţine chiar dacă, în concret, nicio persoană sau un alt bun nu au fost
periclitate, în măsura în care, în abstract, actele materiale ar fi avut această aptitudine.
4.1.2. Noţiunea de pericol public, având un caracter imprecis, a fost înlocuită de pericolul
privind „alte bunuri sau persoane”.
5. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Comisă din
culpă, fapta are o incriminare distinctă, în a cărei tipicitate intră condiţii suplimentare (a se
vedea infraart. 255).
6. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, constând în distrugerea, deteriorarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunului. În doctrină se arată că aceste elemente au o
dublă valoare în conţinutul infracţiunii, exprimând atât elementul material, cât şi urmarea ei
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 329).
7. Plângerea prealabilă. Ca şi în vechea reglementare, pentru forma simplă a infracţiunii
legea prevede condiţia de procedibilitate a plângerii; aceeaşi condiţie este prevăzută şi pentru
forma calificată privind înscrisurile, de la alin. (2).
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Infracţiunea de distrugere este absorbită în furtul prin efracţie, prevăzut de art. 229 alin.
(1) lit. b) C.pen.,precum şi în abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzut de art.
239 C.pen.
8.2. Când are ca obiect evidenţe contabile, este absorbită în infracţiunea de bancrută
frauduloasă, prevăzută deart. 241 C.pen.
8.3. Dacă înscrisul se află în posesia unei persoane dintre cele prevăzute la art. 176 sau 175
alin. (2) C.pen.,distrugerea lui constituie infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri
prevăzută la art. 259 C.pen.
8.4. Dacă bunul distrus este un mijloc material de probă ori un înscris, iar fapta este comisă în
scopul de a împiedica folosirea lor ca mijloace de probă într-o procedură judiciară, fapta va
constitui infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori înscrisuri prevăzută de art. 275
C.pen.
9. Situaţii tranzitorii
9.1. Pentru forma simplă a infracţiunii, legea penală mai favorabilă se va stabili în concret,
art. 217 alin. (1) C.pen. din 1968 având acest caracter faţă de art. 253 alin. (1) C.pen. atunci
când pedeapsa se va individualiza către minimul special.
9.2. În cazul variantei agravate prevăzute la art. 217 alin. (3) C.pen. din 1968, art. 253 C.pen.
va constitui lege penală mai favorabilă, fie că se reţine în forma simplă, fie că se reţine în
vreuna dintre formele sale agravate, datorită limitelor pedepsei.
Art. 254
Distrugerea calificată
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor
lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Varianta agravată a infracţiunii de distrugere era prevăzută în art. 218
C.pen. din 1968. Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra patrimoniului, legiuitorul a
renunţat la agravarea răspunderii în considerarea „consecinţelor deosebit de grave”,
menţinând acest efect numai în privinţa consecinţei privind „dezastrul”, al cărui conţinut de
asemenea este schimbat (infra pct. 2).
2. Dezastrul. Ca şi în legea veche, noţiunea are două componente: una ţinând de urmarea
specifică a infracţiunii de distrugere, alta ţinând, cumulativ, de consecinţe asupra persoanelor.
2.1. Distrugerea sau degradarea
2.1.1. Această componentă a dezastrului se referă exclusiv la bunuri imobile şi la accesoriile
lor (care pot fi şi bunuri mobile prin natura lor, cu condiţia să fie înglobate într-un imobil şi să
servească la utilizarea lui).
2.1.2. Consecinţa asupra acestor imobile şi a accesoriilor lor este limitată la distrugere şi
degradare; prin urmare, consecinţa constând în aducerea în stare de neîntrebuinţare a acestor
bunuri va realiza infracţiunea prevăzută la art. 253 C.pen., eventual în una dintre variantele
agravate acolo prevăzute [limitare observată critic în doctrină – S. Bogdan (coord.), D.A.
Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 296].
2.2. Moartea sau vătămarea corporală. Cea de-a doua condiţie cumulativă are în vedere,
alternativ, decesul sau urmările prevăzute la art. 194 C.pen., dacă acestea au vizat cel puţin
două persoane.
3. Latura subiectivă. Infracţiunea este una preterintenţionată în privinţa consecinţelor privind
persoana. În măsura în care acestea au fost intenţionate, fapta va realiza un concurs între
infracţiunea prevăzută de art. 253 C.pen. şi infracţiunea intenţionată corespunzătoare urmării
dintre cele contra persoanei.
4. Tentativa se pedepseşte, în măsura în care fapta se realizează în condiţiile art. 253 alin. (3)
sau (4) C.pen.
5. Sancţionarea. Faţă de caracterul complex preterintenţionat al infracţiunii, atunci când se
produce numai rezultatul mai grav, sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (3) C.pen.
6. Situaţii tranzitorii. Infracţiunea prevăzută de art. 254 C.pen. este, prin limitele de
pedeapsă, lege penală mai favorabilă faţă de cea prevăzută de art. 218 C.pen. din 1968.
Totodată, faţă de noua definiţie legală a dezastrului, o serie de consecinţe nu mai intră în
tipicitatea acestei forme agravate, urmând a fi reţinute în încadrarea prevăzută la art. 253
C.pen., ca lege penală mai favorabilă: distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport
ori a unor „lucrări şi instalaţii” neafectate unor bunuri imobile, precum şi vătămările corporale
pentru a căror vindecare sunt necesare mai puţin de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Art. 255
Distrugerea din culpă
(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui
bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin
incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12
ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Distrugerea din culpă era incriminată şi anterior, în art. 219 C.pen.
din 1968. Diferenţa esenţială între conţinutul incriminărilor vine din reconsiderarea urmărilor
şi a bunurilor în legătură cu care acestea trebuie să se producă pentru ca fapta să constituie
infracţiune, astfel că, în unele modalităţi, legea nouă poate fi considerată, în anumite situaţii
de fapt, lege dezincriminatoare.
2. Elementul material. În cazul distrugerii din culpă, pot constitui element material numai
actele de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare; împiedicarea luării
măsurilor de conservare ori înlăturarea acestora, din culpă, nu mai sunt incriminate.
3. Condiţia privind pericolul. Cu privire la aceasta, a se vedea supra pct. 4.1 de la
comentariul art. 253.
4. Forma agravată
4.1. Dezastrul
4.1.1. Privitor la definiţia dezastrului, a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 254.
4.1.2. Nici în cazul distrugerii din culpă consecinţele deosebit de grave nu mai sunt o cauză de
agravare.
4.1.3. Legea nouă nu mai acordă semnificaţie agravantă împrejurărilor prevăzute de art. 219
alin. (4) C.pen. din 1968, respectiv dacă dezastrul este consecinţa părăsirii postului de către
una dintre persoanele vizate de acest text.
5. Situaţii tranzitorii
5.1. Dezincriminare
5.1.1. Sunt dezincriminate împiedicarea luării măsurilor de conservare şi înlăturarea acestora,
din culpă, chiar atunci când acestea sunt urmarea unui incendiu, a unei explozii sau a unui alt
asemenea mijloc, dacă faptele nu au ca urmare şi distrugerea, degradarea sau aducerea în stare
de neîntrebuinţare a bunului.
5.1.2. De asemenea, sunt dezincriminate şi distrugerea şi degradarea din culpă a unei conducte
petroliere sau de gaze, a unei reţele electrice, a echipamentelor şi instalaţiilor de
telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune, a sistemelor de
alimentare cu apă şi a conductelor magistrale, dacă faptele nu au fost comise în condiţiile din
art. 253 alin. (1) C.pen.
5.2. Legea penală mai favorabilă. Art. 255 C.pen. este lege penală mai favorabilă, datorită
limitelor de pedeapsă, în raport cu art. 219 C.pen. din 1968.
Art. 256
Tulburarea de posesie
(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Tulburarea de posesie era anterior incriminată în art. 220 C.pen. din
1968. Textul vechi era excesiv, introducând în domeniul dreptului penal acte care, tradiţional,
aparţineau ilicitului civil. Noua reglementare menţine în sfera penală numai acele acte cu
caracter grav, privitor la care mijloacele dreptului civil nu oferă suficientă reparaţie
dezechilibrului social, cu privire la celelalte operând dezincriminarea.
2. Obiectul material. Este de natura infracţiunii ca ea să se comită în special cu privire la
terenuri, fără a fi însă excluse orice alte imobile.
3. Situaţia premisă. Posesia. Situaţia premisă a infracţiunii constituie o condiţie privind
obiectul ei material, constând în aceea că asupra bunului se exercită efectiv posesia de către o
altă persoană; jurisprudenţa anterioară asupra acestui aspect îşi menţine actualitatea (C.A. Iaşi,
Secţia penală, decizia nr. 154/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 161; Trib. Vaslui, Secţia penală,
decizia nr. 213/1997, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 142, jurisprudenţa citată de G. Tudor,
Tulburarea de posesie. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 47 şi 52). În
cazul acestei infracţiuni, exercitarea posesiei asupra imobilului va avea sensul pe care dreptul
civil îl conferă instituţiei, cu atât mai mult cu cât noua reglementare civilă defineşte în mod
explicit posesia, în art. 916 C.civ., ca stare de fapt (în acelaşi sens, M. Buzea, Protecţia penală
a posesiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 28-34, 137-141).
4. Subiecţii infracţiunii. Poate fi subiect, atât activ cât şi pasiv, orice persoană, fizică sau
juridică.
4.1. Proprietarul imobilului poate fi subiect activ al infracţiunii, când o altă persoană
exercită legitim posesia asupra bunului (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr.
1551/2004, definitivă prin decizia nr. 375/2005a Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în G. Tudor,
Tulburarea de posesie…, op. cit., 2006, p. 117), în schimb nu poate fi subiect pasiv al
infracţiunii dacă nu a avut posesia acestuia (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr.
583/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1354/2005 a Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
în G. Tudor, Tulburarea de posesie…, op. cit., 2006, p. 47).
4.2. Participaţia este posibilă în toate formele. Comiterea infracţiunii de două sau mai multe
persoane împreună nu mai constituie o cauză de agravare specială.
5. Elementul material
5.1. Ocuparea are semnificaţia luării în stăpânire a imobilului, diferenţiindu-se astfel de
simpla pătrundere ori rămânere în imobil. Prin natura acţiunii de „ocupare”, dar şi prin
condiţiile prevăzute expres pentru acest act material, infracţiunea este una comisivă.
5.2. Condiţii privind elementul material
5.2.1. Ca şi sub legea veche, fapta realizează tipicitatea numai dacă ocuparea are loc fără
drept; îndreptăţirea de a ocupa imobilul se analizează la momentul consumării ei, acela al
luării în stăpânire a imobilului, fiind fără relevanţă schimbarea ulterioară a stării de drept
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2650/2002, www.scj.ro).
5.2.2. Ocuparea trebuie să aibă loc prin violenţă sau ameninţare, ori prin strămutarea semnelor
de hotar. Noul Cod penal menţine ca unică formă a infracţiunii aceea care, în vechea
reglementare, constituia o formă agravată.
5.2.3. Actele de violenţă trebuie să fie îndreptate împotriva unei persoane, nu împotriva unui
bun (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 2476/2005, în G. Tudor, Tulburarea de
posesie…, op. cit., 2006, p. 122).
6. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea se consumă atunci când are loc deposedarea părţii
vătămate, respectiv când făptuitorul capătă deplina stăpânire a imobilului. Tentativa este
posibilă, dar nu se pedepseşte.
7. Latura subiectivă. Deşi textul nu impune o atare interpretare, o parte a doctrinei admite că
infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, întrucât, faţă de condiţia „fără drept” ataşată
elementului material, fapta se poate comite numai în scopul deposedării persoanei vătămate,
rezultat pe care făptuitorul îl urmăreşte (V. Cioclei, Curs 2013, p. 345).
8. Plângerea prealabilă. Succesiunea normelor de procedură penală face ca în prezent
Decizia în interesul legii nr. XX/2006 a I.C.C.J., Secţiile Unite, să fie fără obiect.
9. Raportul cu alte infracţiuni
9.1. Raporturile cu infracţiunile contra persoanei. Tulburarea de posesie absoarbe
infracţiunile prevăzute laart. 193 şi la art. 206 C.pen.; dacă violenţele sau ameninţările
excedează acestora, tulburarea de posesie intră în concurs cu orice altă infracţiune intenţionată
contra persoanei.
9.2. Raportul cu infracţiunea de distrugere. Distrugerea sau degradarea bunurilor prin care
sunt reprezentate semnele de hotar sunt inerente infracţiunii de tulburare de posesie comisă
prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, astfel că, în această modalitate, tulburarea
de posesie absoarbe forma simplă a infracţiunii de distrugere; va intra însă în concurs cu
formele agravate ale acesteia din urmă, când cauza de agravare o constituie modul de operare
periculos (în acelaşi sens, V. Cioclei, Curs 2013, p. 347).
9.3. Raportul cu infracţiunea prevăzută de art. 65 alin. (3) din Legea cadastrului şi a
publicităţii imobiliare nr. 7/1996 („Modificarea materializărilor limitelor de proprietate,
înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare a limitelor de zonă a căii
ferate, drumurilor, canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor de
hotare cadastrale, silvice, geologice şi miniere, fără drept, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă”). Când tulburarea de posesie se comite prin desfiinţarea sau
strămutarea semnelor de hotar care asigură demarcarea zonelor de cale ferată, a drumurilor,
canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor de hotare cadastrale,
silvice, geologice şi miniere, tulburarea de posesie intră în concurs cu infracţiunea din legea
specială. Concluzia se impune observând obiectul juridic diferit al celor două infracţiuni (cea
din legea specială nu protejează posesia ca stare de fapt, ci modul în care sunt, fizic, aparent,
semnalate zone de interes public special), conţinutul lor diferit (ocuparea unui imobil prin
desfiinţarea sau schimbarea poziţiei semnelor vizate de ambele articole nu presupune în mod
necesar şi ocuparea terenului delimitat de aceste semne), dar mai ales succesiunea
reglementărilor din norma specială: astfel, dacă iniţial norma de incriminare făcea trimitere
expresă la infracţiunea de tulburare de posesie (asimilare, pentru motivele arătate, artificială),
în prezent o atare trimitere a fost înlăturată; modificarea fiind operată prin LPACP, se poate
conchide că legiuitorul a valorificat prin aceasta caracterul autonom, de infracţiune distinctă,
al incriminării din legea specială, care nu poate fi considerată o specie a celei de tulburare de
posesie; de altfel, infracţiunea prevăzută de art. 65 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 se urmăreşte,
spre deosebire de tulburarea de posesie, din oficiu, un argument în plus în sensul că nu există
între ele un raport specie-gen (în acelaşi sens, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie – „Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală
şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări”,
www.mpublic.ro).
10. Situaţii tranzitorii
10.1. Dezincriminare. Noul Cod penal a dezincriminat faptele anterior prevăzute ca
infracţiuni în art. 220 alin. (1) C.pen. din 1968.
10.2. Lege penală mai favorabilă. Prin limitele de pedeapsă, art. 256 C.pen. reprezintă legea
mai favorabilă în raport cu art. 220 alin. (2) C.pen. din 1968.
Art. 257
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea
sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură
cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă
privesc un membru de familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se
majorează cu jumătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Prima dintre infracţiunile privind autoritatea era
reglementată înart. 239 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală şi
caracterul de infracţiune de pericol şi complexă, însă a operat modificări în privinţa
subiectului pasiv. În Expunerea de motive s-a arătat că, în privinţa infracţiunii de ultraj au
fost aduse unele modificări în ceea ce priveşte sfera persoanelor protejate prin această
incriminare. Astfel, varianta agravată a actualei reglementări privitoare la magistraţi nu se mai
regăseşte în conţinutul infracţiunii de ultraj din cadrul infracţiunilor contra autorităţii, ci
formează obiectul unei incriminări distincte în cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei
(ultrajul judiciar – art. 279 C.pen.), opţiunea acestei sistematizări fiind susţinută de necesitatea
grupării infracţiunilor îndreptate împotriva justiţiei în cadrul aceluiaşi titlu din Codul penal. În
acelaşi timp, infracţiunea prevăzută în art. 239 C.pen. din 1968, denumită „cazuri speciale de
pedepsire”, prin care erau sancţionate faptele de violenţă psihică sau fizică îndreptate
împotriva soţului, copiilor sau părinţilor anumitor categorii de funcţionari (poliţist, jandarm
etc.), în scop de intimidare sau răzbunare, a fost introdusă în conţinutul infracţiunii actuale de
ultraj întrucât aceasta nu reprezintă decât o variantă îndreptată împotriva funcţionarului pentru
fapte îndeplinite în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. În plus, noua
reglementare sancţionează violenţele sau ameninţările îndreptate nu numai împotriva soţului,
părinţilor sau copiilor unui poliţist, jandarm sau militar, ci şi împotriva unui membru de
familie al oricărui funcţionar care deţine o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii stat, când
aceste fapte sunt comise în scop de intimidare sau răzbunare [pentru definiţia noţiunilor de
funcţionar public sau public şi analiza comparativă cu textele anterioare, a se vedea
comentariile de la art. 176 sau art. 175 alin. (2)].
În cazul unei urmări ce se amplifică progresiv (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) se va reţine o unitate infracţională, încadrarea
juridică şi implicit pedeapsa stabilindu-se prin raportare la rezultatul cel mai grav.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede
sancţiunea închisorii, stabilită în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
îndreptată împotriva subiectului pasiv calificat ale cărei limite speciale se majorează cu o
treime.
3. Jurisprudenţă
3.1. Decizii pronunţate în dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin Decizia nr. 20 din 29
septembrie 2014(nepublicată), Înalta Curte, în dezlegarea chestiunii de drept vizând
interpretarea art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen.,a statuat în sensul că expertul tehnic judiciar este
funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza I C.pen. Potrivit
concluziilor depuse în cauză (www.mpublic.ro/concluzii_hp/2014/c21_1.pdf), Procurorul
General a susţinut că, „raportând dispoziţiile relevante din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000
la cele ale art. 175 alin. (2) din Codul penal, rezultă că prin realizarea raportului de expertiză
tehnică judiciară se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general, adică lămurirea unor
fapte sau împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei de către organul judiciar care a
dispus efectuarea expertizei, atribuirea calităţii de expert tehnic judiciar a fost dobândită prin
autorizare de către Ministerul Justiţiei, iar activitatea expertului tehnic judiciar este supusă
coordonării, îndrumării şi controlului Biroului central pentru expertize tehnice judiciare din
cadrul aceluiaşi minister. Însă, de această dată, de modul în care expertul tehnic judiciar îşi
îndeplineşte atribuţiile şi responsabilităţile depinde pronunţarea unei soluţii legale şi
temeinice de către procuror sau de către instanţa de judecată, civilă sau penală, în egală
măsură însărcinaţi cu realizarea prerogativelor puterii judecătoreşti. La expertiză magistratul
apelează atunci când are nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau
evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză,
iar aflarea adevărului în cauză ţine de însăşi esenţa actului de justiţie. Neîndoielnic că expertul
tehnic judiciar îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal, dar pe
lângă acestea activitatea sa este indisolubil legată de realizarea prerogativelor puterii
judecătoreşti, ceea ce atrage incidenţa, în privinţa sa, a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a) din
Codul penal”.
În cadrul aceloraşi concluzii, Procurorul General, în contextul îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de art. 175 alin. (2) C.pen., a susţinut că trebuie realizată o analiză distinctă, pentru
fiecare categorie profesională, plecând de la normele speciale ce îi reglementează statutul,
astfel: „...notarul public este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, să
îndeplinească un serviciu de interes public. Conform art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ,
notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Notarilor
Publici, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute
la art. 22. Executorul judecătoresc este, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti, învestit să îndeplinească un serviciu de interes public.
Conform art. 4 din acelaşi act normativ, coordonarea şi controlul activităţii executorilor
judecătoreşti se exercită de către Ministerul Justiţiei. Interpretul şi traducătorul autorizat,
potrivit art. 2 din Legea nr. 178/1997, sunt atestaţi în profesie, iar activitatea lor este
autorizată de Ministerul Justiţiei în situaţia în care primesc însărcinări din partea Consiliului
Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, instanţelor judecătoreşti, parchetelor,
organelor de cercetare penală”.
3.2. Decizii ale instanţelor naţionale. Preluarea, în linii generale, a infracţiunii în noul Cod
conduce la concluzia menţinerii relevanţei jurisprudenţei şi doctrinei anterioare (a se vedea L.
Lefterache, în C.P. Ad., p. 820 şi urm.).
3.2.1. Concurs de infracţiuni. Fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de folosirea
unui spray paralizant împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru a-şi asigura
scăparea, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art.
211 alin. (21) lit. b) C.pen. din 1968, cât şi pe cele ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art.
239 alin. (3) şi (4) din acelaşi Cod, aflate în concurs (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
90/2006, în Lege4 – Bază de date).
3.2.2. Lucrător de poliţie. Conflict particular fără legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu ale funcţionarului public. Achitare. Potrivit art. 239 C.pen. din 1968, infracţiunea
de ultraj presupune insultă, calomnie, ameninţarea ori lovirea sau orice acte de violenţă,
precum şi vătămarea corporală, comise contra unui funcţionar public purtător al autorităţii de
stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercitarea funcţiunii. În speţă,
s-a demonstrat cu claritate că între părţi, care erau vecini, a avut loc un conflict particular şi o
altercaţie în cadrul căreia s-au proferat insulte şi s-au produs violenţe reciproce în legătură cu
un dulap aparţinând familiei inculpatului pe care subofiţerul de poliţie îl deţinea pe nedrept,
inculpatul stăruind să-l restituie. De altfel, ulterior incidentului, lucrătorul de poliţie a restituit
dulapul familiei inculpatului. Fiind vorba de un conflict particular, în care se disputau interese
strict personale ale inculpatului şi lucrătorului de poliţie, este clar că nu erau îndeplinite
cerinţele specifice infracţiunii de ultraj care presupune esenţialmente ca funcţionarul purtător
al autorităţii de stat să se găsească în exerciţiul funcţiunii, ceea ce în speţă nu există. Într-un
stat de drept numai funcţionarii publici care acţionează cu respectarea strictă a legii se pot
bucura de protecţia prin mijloace de drept penal. Orice abuz al funcţionarului îl plasează în
afara legii şi, fireşte, în afara protecţiei speciale, pentru că într-un stat de drept orice abuz
trebuie sancţionat şi nu protejat. Fireşte, afectările suferite de un funcţionar public purtător al
autorităţii de stat, în cadrul unor întâmplări particulare, străine atribuţiilor sale de serviciu ori
petrecute după depăşirea abuzivă a atribuţiilor de serviciu pot fi rezolvate în cadrul obişnuit al
legii penale (infracţiunile de insultă, calomnie, lovire etc.), dar nu sub protecţia specială pe
care o asigură infracţiunea de ultraj (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 239/1996, în
Lege4 – Bază de date).
3.2.3. Subiect pasiv. Paznic. Personalul de pază al regiilor autonome şi al societăţilor
comerciale este asimilat, potrivit Legii nr. 18/1996, persoanelor cu activităţi ce implică
exerciţiul autorităţii de stat; ca atare, paznicul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2775/1999, în Lege4 – Bază de date).
3.2.4. Depăşirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public. Nu constituie
infracţiune de ultraj atitudinea ofensatoare la adresa unui subofiţer de poliţie şi a unui gardian
public, în cazul când aceasta este o reacţie la acţiunea abuzivă a celor doi funcţionari publici
de a încerca să silească, fără drept, pe o persoană să-i însoţească până la locul unui accident în
legătură cu comiterea căruia persoana respectivă nu are nicio legătură. Pentru existenţa
infracţiunii de ultraj este necesar ca funcţionarul public, subiect pasiv al infracţiunii, să fie în
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi să se menţină în cadrul lor legal. Rezultă, deci, că în
cazul în care funcţionarul public, depăşind atribuţiile sale de serviciu, le încalcă ori le exercită
abuziv, actele lui nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorităţii ce o reprezintă pentru că el
însuşi se situează în afara protecţiei ce i-o acordă legea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1564/1999, în Lege4 – Bază de date).
3.2.5. Pădurar. Vătămare corporală. Lovirea de către inculpată peste mână, cu un baston
confecţionat din textolit, a unui pădurar, pe motiv că acesta semnalase poliţiei faptul că un fiu
al ei sustrăsese material lemnos din pădure, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru
vindecare 45 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
ultraj, prevăzută în art. 239 alin. (2) C.pen. din 1968. În acest sens, este de observat că
pădurarul ce a fost lovit are calitatea de funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, ţinându-se seama că, potrivit art. 114 din Codul silvic (Legea nr.
26/1996), pădurarii au ca atribuţii specifice de serviciu constatarea contravenţiilor şi
infracţiunilor silvice. Pe de altă parte, este necontestat că inculpata l-a lovit pe pădurar pentru
fapte săvârşite în exerciţiul funcţiunii (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 647/1998, în B.J. –
C.D. 1999, p. 471).
3.2.6. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Lipsa intenţiei de a ucide. Graţiere.
Obligaţia instanţei de a constata incidenţa legii de graţiere. Fapta conducătorului auto de a
încerca să se sustragă controlului poliţistului aflat la o mică distanţă de maşină, prin
accelerarea vitezei şi efectuarea unei manevre în urma căreia acesta din urmă a fost lovit la
picior, leziunea necesitând opt zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de ultraj cu
violenţă. Sub aspectul vinovăţiei, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă de a vătăma
integritatea corporală a funcţionarului public aflat în exerciţiul funcţiei ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, neputându-se reţine intenţia de a ucide, în niciuna din formele ei, dacă
inculpatul a făcut manevre pentru a evita periclitarea vieţii victimei. În legătură cu aplicarea
dispoziţiilor Legii de graţiere nr. 137/1997, atâta vreme cât corect s-a reţinut vinovăţia
inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat, trebuia să se facă aplicarea
prevederilor legii menţionate, constatându-se că pedepsele sunt graţiate, aplicarea acestor
prevederi fiind obligatorie pentru instanţă, ea neputând fi lăsată în seama unei proceduri
administrative, după rămânerea definitivă a hotărârii. Prevederile legii de graţiere adoptată
anterior condamnării inculpatului prin hotărâre definitivă trebuie aplicate de instanţă, iar nu
printr-o procedură administrativă după judecarea definitivă a cauzei (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2393/2000, în Lege4 – Bază de date).
3.2.7. Exercitarea de acte de agresiune constând în răsucirea unui braţ la spate şi comprimarea
braţului cu greutatea corpului agresorului, asupra unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, în
cadrul unei intervenţii determinate de un apel telefonic de urgenţă, cauzându-i o ruptură
musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30-35 zile de îngrijiri
medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin.
(3) C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3845 din 31 octombrie
2011,www.scj.ro).
Art. 258
Uzurparea de calităţi oficiale
(1) Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat,
însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care continuă să
exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o persoană care
poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 240 şi 241
C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat prima denumire marginală, însă a operat
modificări. În Expunerea de motives-a arătat că infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale a
fost menţinută în forma anterioară, însă a fost redusă sfera calităţilor oficiale a căror uzurpare
este sancţionată penal prin excluderea acelor funcţii care, deşi au caracter oficial, nu implică
exercitarea autorităţii de stat, întrucât urmările unor asemenea fapte nu justifică menţinerea lor
în sfera ilicitului penal (a fost dată ca exemplu calitatea de purtător de cuvânt al Ministerului
Justiţiei care este, fără îndoială, o calitate oficială în sensul legii penale, dar folosirea fără
drept a unei asemenea calităţi urmată de transmiterea unui comunicat de presă în acest fel nu
justifică, din perspectiva gravităţii, recurgerea la mijloace de coerciţie de natură penală).
O nouă ipoteză incriminată este cea din alin. (2), potrivit căreia constituie infracţiune şi fapta
funcţionarului public care continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, după ce a pierdut acest drept [pentru definiţia noţiunii de funcţionar public sau public şi
analiza comparativă cu textele anterioare, a se vedea comentariile de la art. 176 sau art. 175
alin. (2) sau art. 257 C.pen.].
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede, pentru
varianta tip, sancţiunea amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte
pedeapsa închisorii, limitele sunt păstrate. În cazul purtării fără drept de uniforme sau semne
distinctive, din perspectiva limitelor de pedeapsă, legea mai favorabilă este cea anterioară, cu
precizarea faptului că varianta agravată a fostei infracţiuni de port nelegal de decoraţii sau
semne distinctive, ce se referea la săvârşirea faptei în timp de război, a fost abrogată, o astfel
de conduită putând fi evaluată în prezent în contextul alin. (3) pentru care limitele de
pedeapsă sunt identice cu cele ale textului anterior, abrogat.
Preluarea infracţiunii în noul Cod conduce la concluzia menţinerii relevanţei doctrinei şi
jurisprudenţeianterioare, cu observarea menţiunilor anterioare în materia subiectului activ (a
se vedea L. Lefterache, în C.P. Ad., p. 820 şi urm.).
3. Jurisprudenţă. Fapta inculpatului constând în aceea că, la data de 27.07.2006, în jurul
orelor 17:00, în timp ce se afla în zona Sălii Palatului (după ce coinculpatul a acostat părţile
vătămate, cetăţeni englezi, intrând în vorbă cu acestea) şi-a declinat calitatea falsă de poliţist,
prezentând în acest sens o legitimaţie şi, după ce a efectuat un control asupra portmoneului
uneia dintre părţile vătămate, i-a sustras acesteia suma de 120 lire sterline, 60 dolari SUA şi
350 lei, întruneşte elementele constitutive ale unei pluralităţi infracţionale, uzurpare de calităţi
oficiale şi furt calificat, prevăzute de art. 240 C.pen. din 1968 şi art. 208-209 alin. (1) lit. a), e)
C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1968 (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 1267 din 21 iunie 2012, ECRIS).
Art. 259
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
(1) Sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei
persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 242 C.pen.
din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări de formă
sub aspectul conciziei formulării dispoziţiei normei (e.g. enumerarea: dosar, registru,
document, înscris a fost înlocuită cu referirea la noţiunea atotcuprinzătoare, înscris). A fost
menţinută varianta tip a infracţiunii, a fost dezincriminată varianta atenuată referitoare la
săvârşirea faptei din culpă, însă a fost menţinută varianta agravată [pentru definiţia noţiunii
defuncţionar public sau public şi analiza comparativă cu textele anterioare, a se vedea
comentariile de la art. 176,art. 175 alin. (2) sau art. 257 C.pen.]. Ca urmare, în limitele
menţionate, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
În ceea ce priveşte abrogarea variantei atenuate referitoare la distrugerea din culpă a unui
înscris cu valoare artistică, ştiinţifică, istorică ş.a., va echivala cu o dezincriminare dacă
respectiva conduită nu va putea fi valorificată în cadrul altei infracţiuni din culpă, cum este
neglijenţa în serviciu (art. 298 C.pen.).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede, pentru
varianta tip, o sancţiune mai severă sub aspectul minimului special, iar în ceea ce priveşte
varianta agravată, atât minimul cât şi maximul sunt majorate.
Art. 260
Ruperea de sigilii
(1) Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 243 C.pen.
din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări în ceea
ce priveşte minimul special, atât la varianta tip, cât şi la cea agravată, sporindu-le. Ca urmare,
jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă, legea
anterioară fiind mai favorabilă.
3. Jurisprudenţă. Faptele inculpaţilor care au pătruns prin escaladare pe platforma ultimului
vagon din compunerea trenului, după care unul dintre participanţi, folosindu-se de piatra pe
care a procurat-o din staţia CFR înainte de urcarea în tren, a rupt sigiliile predător nr. 023383
şi vamal nr. 0005944, care asigurau marfa din vagon, pentru ca toţi participanţii în intervalul
de timp în care trenul rula, să sustragă zahăr, pe care l-au ambalat în sacii pe care îi aveau
asupra lor, ulterior aruncând sacii şi sărind din tren în zona unei localităţi, întrunesc
elementele constitutive ale unor infracţiuni de rupere de sigilii şi furt calificat, în concurs,
respectiv art. 243 şi art. 208, art. 209 lit. a) şi g) C.pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 33
C.pen. din 1968 (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1893/R din 14 octombrie 2013,
ECRIS).
Art. 261
Sustragerea de sub sechestru
(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 244 C.pen.
din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări în ceea
ce priveşte minimul special atât la varianta tip, cât şi la cea agravată, sporindu-le. Ca urmare,
jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă, legea
anterioară fiind mai favorabilă.
Art. 262
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat
(1) Intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul
de intrare sau de şedere în ţară,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Tentativa se pedepseşte.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de o victimă a traficului de persoane sau de
minori, nu se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea reuneşte două norme de
incriminare prevăzute în art. 139 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, respectiv în art. 70 din O.U.G. nr. 105/2001privind frontiera de stat a României.
Varianta agravată prevăzută la art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/2001 a fost valorificată ca
variantă agravată, având în prezent limite de pedeapsă mai severe.
Infracţiunea distinctă prevăzută anterior în art. 139 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 a fost
valorificată ca variantă agravată în alin. (2) lit. b), având în prezent limite de pedeapsă reduse.
A fost dezincriminată varianta agravată prevăzută de art. 139 alin. (2) din O.U.G. nr.
194/2002, intrarea în mod repetat pe teritoriul României urmând a se valorifica în contextul
unităţii legale de infracţiune sau pluralităţii infracţionale.
În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede, pentru
varianta tip, o sancţiune cu închisoarea mai severă, însă introduce alternativ amenda, iar
pentru variantele agravate se vor vedea consideraţiile anterioare.
3. Jurisprudenţă
3.1. Unitatea legală de infracţiune. Fapta inculpatului care, acţionând în cadrul grupului
infracţional, împreună cu membrii acestuia, în mod repetat, dar în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, în perioada iunie – septembrie 2011, a ajutat alte persoane, prin acordarea unui
sprijin moral, la traversarea în mod ilegal a frontierei de stat româno-moldoveneşti, prin alte
locuri decât cele anume destinate, şi a unor importante cantităţi de pachete de ţigări, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii continuate de complicitate la trecerea frauduloasă a
frontierei de stat [art. 26 C.pen. din 1968 raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968] în concurs cu infracţiunea de contrabandă.
Cu privire la infracţiunea de complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei de stat, instanţa a
constatat că aceasta a existat şi a constat în ajutorul moral şi material dat de inculpaţi pentru
ca inculpatul B.A. sau alte persoane din anturajul acestuia să treacă fraudulos râul cu barca şi
să aducă în România ţigările de contrabandă. Susţinerea inculpatului I.D. cum că nu a existat
un sprijin moral la trecerea frauduloasă a frontierei de stat nu a fost primită întrucât membrii
români ai grupului infracţional, între care şi inculpatul I.D., au ajutat la introducerea în ţară a
ţigărilor ştiind că aceasta se realizează prin trecerea ilegală a frontierei, iar făptuitorii
moldoveni, care au traversat ilegal frontiera de stat pentru a aduce ţigările pe malul românesc
al Prutului, ştiau că erau aşteptaţi de membrii români ai grupului care preluau ţigările, aspect
care le-a întărit rezoluţia infracţională de a trece ilegal frontiera (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1937 din 5 iunie 2013, www.legalis.ro).
3.2. Latură obiectivă. Variante alternative ale elementului material. În cauză, s-a permis
ieşirea din ţară a unei persoane ce a prezentat paşaportul emis pe numele M.C.A. Trecerea
frauduloasă a frontierei s-a făcut cu autoturismul condus de inculpatul L.M., iar în maşină se
mai aflau inculpatul B.I. şi numita S.G.M. Trecerea frauduloasă a graniţei s-a realizat folosind
maşinile proprii şi paşapoarte a căror poză a fost substituită, apelând direct sau prin
intermediari la inculpatul L.M. care, în schimbul unor sume de bani şi împreună cu inculpatul
B.I. (procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita care supraveghea activitatea
poliţiei de frontieră de la punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai) permiteau trecerea
peste graniţă cu autoturismele proprii, fără o verificare atentă a paşapoartelor. În acest mod,
cei doi inculpaţi au făcut acte de ajutorare (complicitate) a celor ce au trecut graniţa cu
paşapoarte falsificate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3660 din 1 iulie
2004,www.legalis.ro).
Art. 263
Traficul de migranţi
(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei
persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 71 din
O.U.G. nr. 105/2001privind frontiera de stat a României.
Varianta agravată a preluat alternativ racolarea, îndrumarea, călăuzirea, însă a detaliat
organizarea traficului prin transportarea, transferarea sau adăpostirea persoanei.
Varianta agravată prevăzută la art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/2001 a fost valorificată în
noul text, de asemenea, ca variantă agravată, având în prezent un minim special mai sever. În
cadrul agravantei sintagma anterioară securitatea migranţilor a fost înlocuită cu una
sinonimă: integritatea sau sănătatea migrantului.
Agravanta prevăzută la art. 71 alin. (3) din acelaşi act normativ, referitoare la fapta ce a avut
ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, nu a mai fost prevăzută, urmând a se analiza însă
existenţa unui concurs de infracţiuni.
Au fost reglementate noi variante agravate, respectiv cea referitoare la scopul obţinerii unui
folos patrimonial.
În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede, pentru
varianta tip, aceeaşi sancţiune, iar pentru variantele agravate se vor vedea consideraţiile
anterioare. Aspectele noi ale incriminării şi care nu constituie lege mai favorabilă [agravanta
de la lit. a)] vor fi valorificate potrivit principiului aplicării legii penale numai pentru viitor.
3. Jurisprudenţă. Trecere frauduloasă a frontierei în concurs cu infracţiunea de trafic
de migranţi.Activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor T.C.P., T.E.M., T.N.A. şi
H.A.I., constând în aceea că în baza aceleiaşi rezoluţii, au racolat, cazat, îndrumat, călăuzit şi
transportat din România spre Italia mai multe persoane, cetăţeni ai Republicii Moldova, prin
trecerea frauduloasă a frontierei de stat, uzând de acte de identitate aparţinând unor cetăţeni
români, realizează sub aspect constitutiv conţinutul infracţiunii de trafic de migranţi, în formă
continuată prevăzută de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, aprobată prin Legea nr.
243/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968.
Faptele aceloraşi inculpaţi, constând în aceea că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale au
procurat acte de identitate ale unor cetăţeni români pe care le-au înmânat migranţilor, în baza
cărora s-au prezentat autorităţilor sub acea identitate, constituie infracţiunea de complicitate la
fals privind identitatea prevăzută de art. 26 C.pen. din 1968, raportat la art. 293 alin. (1) cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968.
Faptele constând în aceea că în data de 25 iulie 2008 au ajutat cu intenţie două persoane să
treacă ilegal frontiera de stat, activitate întreruptă de autorităţile judiciare din România,
constituie infracţiunea de complicitate la tentativa de intrare sau ieşire din ţară prin trecerea
ilegală a frontierei de stat, prevăzută de art. 26 raportat laart. 20 C.pen. din 1968 şi art. 70 alin.
(1) din O.U.G. nr. 105/2001, aprobată prin Legea nr. 243/2002 (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 3584 din 14 octombrie 2010, www.legalis.ro).
Art. 264
Facilitarea şederii ilegale în România
(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul
României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori
sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite cu privire la un alt străin
aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 141 din
O.U.G. nr. 194/2002privind regimul străinilor în România, însă textul a suferit modificări de
substanţă.
Varianta tip a suferit modificări, activitatea ilicită urmând a se desfăşura faţă de o persoană,
victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi care nu are
cetăţenia română (condiţie ce se regăsea în ambele texte anterioare) şi nici domiciliul în
România (condiţie ce se regăseşte numai în noul text). Textul dinO.U.G. nr. 194/2002 folosea,
pentru subiectul pasiv, o exprimare largă (străin), nedeterminată printr-o enumerare
exhaustivă. În prezent, fapta ce vizează orice alt străin, ce scapă menţiunilor din alin. (1), se
va valorifica în contextul variantei atenuate.
Varianta agravată referitoare la obţinerea unor beneficii materiale a fost menţinută fără a se
prelua însă şi condiţia ca beneficiul material să fie important.
Situaţia pluralităţii de participanţi se va evalua în prezent nu în cadrul unei variante
agravate, ci prin reţinerea circumstanţei prevăzute de art. 77 lit. a) C.pen. Săvârşirea faptei de
3 sau mai multe persoane împreună constituie circumstanţă agravantă ce poate conduce în
primul pas la majorarea maximul special, iar dacă maximul special este neîndestulător, în
cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din
maximul prevăzut în norma de incriminare. De asemenea, varianta agravată referitoare la
săvârşirea faptei de o persoană care face parte dintr-un grup organizat a fost abandonată de
legiuitor, existenţa grupului infracţional urmând a se valorifica în contextul pluralităţii
infracţionale, prin reţinerea eventuală a art. 367 C.pen.
În cazul în care fapta a avut ca urmare o vătămare gravă a integrităţii corporale sau moartea
străinului, aceasta se va evalua în cadrul unei infracţiuni distincte, legiuitorul renunţând la
variantele agravate ce valorificau aceste ipoteze.
În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede, pentru
varianta tip, un minim mai sever şi acelaşi maxim, pentru variantele agravate în prezent
limitele de pedeapsă sunt mai uşoare. Varianta atenuată nu are corespondent în legislaţia
anterioară, astfel încât textul se va aplica numai faptelor săvârşite ulterior intrării sale în
vigoare.
Art. 265
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României
Sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de autorităţile competente, de către
străinul faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost
dispusă interzicerea dreptului de şedere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 138 din
O.U.G. nr. 194/2002privind regimul străinilor în România, din perspectiva redactării aceasta
fiind adaptată noilor pedepse complementare sau măsuri administrative. Din perspectiva
dispoziţiei normei, de esenţa sustragerii este reaua-credinţă, motiv pentru care legiuitorul a
îndepărtat din text această referire. În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân
relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede limite
reduse şi alternativ sancţiunea amenzii.
 Art. 266
Nedenunţarea
(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de
îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută în dispoziţiile art.
262 C.pen. din 1968,sub denumirea „nedenunţarea unor infracţiuni”, având o redactare relativ
asemănătoare. Pe lângă unele modificări terminologice, respectiv obligaţia de denunţare este a
unei „fapte prevăzute de legea penală” şi nu a unei „infracţiuni” (nu interesează, aşadar, dacă
fapta respectivă nu a fost încă pusă în executare, dacă actele de executare deja comise se află
în faza actelor premergătoare ori a unei tentative nepedepsite de lege sau dacă nu s-ar putea
angaja răspunderea penală ca urmare a existenţei unor cauze de neimputabilitate), modificarea
esenţială este dată de restrângerea sferei faptelor pentru care legiuitorul a instituit, indirect,
obligaţia de denunţare. Astfel, urmare adaptării legislaţiei penale la noile realităţi sociale şi
economice, au fost eliminate din enumerare infracţiuni ca delapidarea, furtul, tâlhăria,
pirateria, înşelăciunea sau distrugerea, păstrându-se doar faptele penale contra vieţii, atât cele
definite de legiuitor sub denumirea de „infracţiuni contra vieţii”, intenţionate sau
neintenţionate (omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei, determinare sau înlesnire a
sinuciderii, uciderea din culpă), cât şi variantele agravate ale acestora (de exemplu,
infracţiunea de violenţă în familie) ori infracţiunile complexe care absorb fapta de omor (de
exemplu: ultrajul, ultrajul judiciar, atentatul care pune în pericol securitatea naţională etc.),
precum şi faptele care au avut ca urmare moartea victimei (viol sau tâlhărie urmate de
moartea victimei, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).
Pentru faptele prevăzute de legea penală pentru care legea nu mai prevede obligaţia denunţării
va operadezincriminarea.
Alte modificări faţă de reglementarea anterioară ţin de extinderea cauzelor de nepedepsire, în
primul rând prinlărgirea sferei persoanelor pentru care operează (care vor fi membrii de
familie, în accepţiunea art. 177, în timp ce în vechea reglementare de cauza de nepedepsire
beneficia doar soţul şi ruda apropiată, definiţi de art. 149 C.pen. din 1968), iar în al doilea
rând, prin extinderea momentului până la care poate opera cauza de nepedepsire. Astfel,
dacă în vechea reglementare acest moment era situat înaintea începerii urmăririi penale sau
chiar şi după acest moment procesual, dar cu condiţia înlesnirii arestării participanţilor, în
legea actuală acesta este situat până la punerea în mişcare a acţiunii penale sau chiar şi
ulterior, dacă făptuitorul a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
Sub acest aspect, legiuitorul a realizat armonizarea incriminării cu dispoziţiile procedurale
legate de cele două momente procesuale aflate în discuţie (începerea urmăririi penale şi
punerea în mişcare a acţiunii penale), ţinând seama de dispariţia fazei actelor premergătoare,
ca moment procesual. Dacă din punct de vedere procedural nu există deosebiri de substanţă în
raport cu derularea probatoriului, din perspectiva dreptului substanţial se va crea posibilitatea
aplicării legii penale mai favorabile în privinţa cauzei de nepedepsire, pentru cei care au
ajutat la inculparea altor persoane participante după punerea în mişcare a acţiunii penale, când
beneficiul legii sub aspectul menţionat nu mai este condiţionat de arestarea celor denunţaţi.
Situaţii tranzitorii vor lua naştere şi cu privire la limitele de pedeapsă, caz în care aplicarea
legii mai favorabile se va face in concreto, având în vedere că limitele de pedeapsă sunt
asimetrice potrivit celor două legi succesive: de la 3 luni la 3 ani, conform Codului penal
anterior şi de la 6 luni la 2 ani sau amenda, conform Codului actual.
2. Participaţia penală sub forma coautoratului nu este posibilă. Fiecare persoană va răspunde
în calitate de autor. Obligaţia de încunoştinţare a organelor judiciare subzistă în sarcina
fiecărei persoane, cu excepţia membrilor de familie, indiferent de modalitatea prin care s-a
luat cunoştinţă de fapta comisă, nemijlocit sau prin intermediul altei persoane. Autoratul la
infracţiunea de nedenunţare va absorbi în mod natural şi actul de participaţie la o altă faptă de
nedenunţare, care se referă la aceeaşi infracţiune, obiect al denunţării [a se vedea şi S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 328].
3. Elementul material constă într-o omisiune, neînştiinţarea de îndată a autorităţilor cu
privire la comiterea uneia dintre faptele la care face referire textul. Dacă o persoană omite să
înştiinţeze autorităţile de săvârşirea unui omor în prezenţa sa, iar apoi dă declaraţii mincinoase
în faţa organelor de urmărire penală, în sensul că nu are cunoştinţă despre omor, fapta
constituie infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, nu şi cea de favorizare a
infractorului (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1139/1984, în R.R.D. nr. 9/1985, p.
79). Dacă la săvârşirea unei fapte au participat mai multe persoane, acestea nu au obligaţia de
denunţare şi, ca atare, nu pot fi acuzate de săvârşirea infracţiunii (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1871/1968, în R.R.D. nr. 2/1969, p. 164). În ceea ce priveşte aprecierea termenului
în care obligaţia de încunoştinţare a autorităţilor trebuie îndeplinită, sintagma „de îndată”
trebuie apreciată în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece numai în
raport cu aceste împrejurări se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea
reală de a încunoştinţa autorităţile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 96/2009, www.scj.ro).
4. Vinovăţia. În privinţa formei de vinovăţie, fapta se poate comite doar cu intenţie, directă
sau indirectă, în considerarea dispoziţiilor art. 16 alin. (6), care stabilesc regula generală de
determinare a formei de vinovăţie în raport de natura actului de conduită (acţiune sau
inacţiune): fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea prevede aceasta.
Art. 267
Omisiunea sesizării
(1) Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite
sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile art.
263 C.pen. din 1968, sub denumirea de „omisiunea sesizării organelor judiciare”, având un
conţinut relativ asemănător. În privinţa modificărilor aduse de legea nouă, se observă că şi în
acest caz sintagma „săvârşirea unei infracţiuni” a fost înlocuită de cea privind „săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală”. Sfera persoanelor care trebuie sesizate a fost precizată cu
mai multă acurateţe, sintagma „procurorul sau organul de urmărire penală” fiind înlocuită cu
cea de „organele de urmărire penală”, în considerarea evidentă a faptului că procurorul este la
rându-i organ de urmărire penală.
În concordanţă cu dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen. privind sancţionarea faptelor comise din
culpă doar atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile art. 267 alin. (2) C.pen.
reglementează şi varianta, atenuată, a comiterii din culpă a faptei de către funcţionarul public.
Aceasta nu reprezintă însă o incriminare nouă, deoarece fapta tip prevăzută de art. 263 alin.
(1) C.pen. din 1968 era sancţionată atât când era comisă din culpă, cât şi atunci când era
comisă cu intenţie, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din acelaşi Cod. Pe de altă parte,
legiuitorul a renunţat la varianta agravată a comiterii faptei de către un funcţionar cu atribuţii
de control, fără ca aceasta să însemne o dezincriminare, ci doar că faptele comise de aceste
persoane se vor încadra în infracţiunea tip, prevăzută de alin. (1) sau (2).
Având în vedere că legea nouă prevede limite de pedeapsă mai mici şi diferenţiate după cum
fapta este comisă cu intenţie sau din culpă, ea va reprezenta lege mai favorabilă. De
asemenea, faptele ce se încadrau în varianta agravată a infracţiunii potrivit legii vechi, vor fi
sancţionate conform incriminărilor prevăzute de alin. (1) sau (2) ale legii noi, în funcţie de
forma de vinovăţie.
2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă numai de un funcţionar public, astfel cum este
definit acesta de dispoziţiile art. 175 C.pen., noţiune cu o sferă mai extinsă decât cea
reglementată de dispoziţiile art. 147 C.pen. din 1968 (a se vedea supra comentariul art. 175
C.pen.).
3. Situaţie premisă. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unei fapte comise de o altă
persoană, despre care funcţionarul, subiect activ al infracţiunii, ia cunoştinţă cu ocazia
exercitării sarcinilor de serviciu. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că „legea cere
existenţa altei infracţiuni comise anterior, care trebuie să formeze obiectul sesizării. Dacă nu
s-a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile un
funcţionar, nu se poate concepe existenţa infracţiunii de omisiunea sesizării. Prin urmare,
infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare este subsecventă şi corelativă în raport
cu infracţiunea săvârşită în legătură cu serviciul funcţionarului care are obligaţia de a sesiza
organele judiciare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2076/2009, www.scj.ro).
4. Elementul material constă într-o omisiune, neînştiinţarea de îndată a organelor de
urmărire penală cu privire la comiterea faptei respective. Constituie o astfel de omisiune cea
săvârşită de persoana care, în calitate de funcţionar public, cu atribuţii de control, inspector de
specialitate în cadrul D.G.F.P., în cursul controlului efectuat a constatat, în urma verificărilor,
acte de evaziune fiscală şi nu a sesizat, de îndată, procurorul sau organul de urmărire penală
despre aceasta (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2076/2009, www.scj.ro). Cum legea
prevede expres organul căruia ar trebui să se adreseze funcţionarul public, cel de urmărire
penală, sesizarea făcută unei alte autorităţi realizează condiţiile de existenţă ale infracţiunii
sub aspectul elementului material, însă elementele constitutive ale infracţiunii pot să nu fie
întrunite sub aspect subiectiv ori să fie incidentă o cauză de neimputabilitate.
5. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori din culpă. Pentru existenţa
infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, este necesar ca funcţionarul căruia i se
impută nesesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală despre
săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile să
aibă cunoştinţe certe cu privire la comiterea acelei infracţiuni; în lipsa unei asemenea
reprezentări, instanţa trebuie să pronunţe achitarea (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
3071/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 71).
6. Raportul cu alte infracţiuni
6.1. Tăinuire. În sarcina inculpatului vinovat de săvârşirea infracţiunii de tăinuire nu se poate
reţine şi infracţiunea de omisiune a înştiinţării organelor judiciare, dacă omisiunea priveşte
infracţiunea din care provin bunurile tăinuite, căci aceasta ar implica obligaţia inculpatului de
a se autodenunţa, ceea ce nu este de conceput (Trib. Jud. Timiş, Secţia penală, decizia nr.
1262/1973, în R.R.D. nr. 12/1974, p. 75).
6.2. Luare de mită. I.C.C.J a apreciat că fapta inculpatului care, în calitate de funcţionar
public, cu atribuţii de control, inspector de specialitate în cadrul D.G.F.P., a pretins şi a primit
de la denunţător servicii şi foloase materiale – reparaţii la autovehicul proprietate personală,
pentru a propune rambursarea TVA solicitată, constituie infracţiunea de luare de mită, în
concurs cu infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, constând în aceea că, în
cursul controlului efectuat a constatat, în urma verificărilor, acte de evaziune fiscală şi nu a
sesizat, de îndată, procurorul sau organul de urmărire penală despre aceasta (I.C.C.J., Secţia
penală,decizia nr. 2076/2009, www.scj.ro).
6.3. Trafic de influenţă. Fapta comisă de inculpat care, după ce a primit de la denunţătoare
un plic cu suma de 500 euro, pe care l-a remis inculpatului P.M., ulterior aflând că această
sumă de bani reprezenta costul traficării de influenţă de către P.M. (...), de teamă, nu a
denunţat fapta superiorului său sau organelor competente, deşi avea această obligaţie,
constituie infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, iar nu complicitate la
infracţiunea de trafic de influenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3329/2013, www.scj.ro).

Art. 268
Inducerea în eroare a organelor judiciare

(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare,
dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că
denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Comentariu
1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Sub o nouă denumire, infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare are drept corespondent în Codul penal anterior infracţiunea de
denunţare calomnioasă, care era prevăzută de art. 259. Pe lângă schimbarea denumirii, noua
reglementare aduce modificări şi în ceea ce priveşte definirea elementului material al
infracţiunii, care constă într-o „sesizare penală”, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire
fie la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, fie în legătură cu săvârşirea unei
asemenea fapte de către o anumită persoană, în timp ce legea veche reglementa „învinuirea
mincinoasă”, făcută tot prin denunţ sau plângere, dar exclusiv cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de către o anumită persoană. În varianta prevăzută de alin. (2) al textului s-a
reformulat scopul în care sunt produse sau ticluite probele nereale, acesta fiind cel al dovedirii
existenţei unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea ei de către o anumită persoană,
spre deosebire de Codul vechi, care menţiona că acţiunile respective sunt comise „în sprijinul
unei învinuiri nedrepte”.
Înlocuirea sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni” cu cea de „faptă prevăzută de legea penală”
este în linia celor arătate anterior în legătură cu nerelevanţa împrejurării că fapta respectivă nu
a fost încă pusă în executare sau că actele de executare deja comise se află în faza actelor
premergătoare ori a unei tentative nepedepsite de lege ori nu s-ar putea angaja răspunderea
penală ca urmare a existenţei unor cauze de neimputabilitate.
Un alt element de noutate este reprezentat de transformarea cauzei de atenuare a răspunderii
penale, prevăzută de alin. (3) al art. 259 C.pen. din 1968 într-o cauză de nepedepsire [art. 268
alin. (3)].
Limitele pedepsei închisorii sunt aceleași cu cele prevăzute de legea veche pentru ambele
variante ale infracţiunii, dar legea nouă va fi mai favorabilă în varianta incriminată la
alin. (1), întrucât prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii.
Legea veche va fi însă mai favorabilă în ceea ce priveşte condiţiile de sesizare, în
situaţia în care plângerea sau denunţul nu se refereau la o anumită persoană, ci priveau doar
fapta, deoarece legea veche cerea expres ca sesizarea să vizeze săvârşirea unei infracţiuni de
către o persoană.

2. Elementul material. Infracţiunea se realizează, în varianta prevăzută de alin. (1),

printr-o acţiune, constând într-o sesizare adresată organelor de urmărire penală.
Potrivit Expunerii de motive, „sesizările mincinoase, fie că invocă săvârşirea unor
fapte inexistente, fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezintă mijloace
insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să
desfăşoare anumite proceduri de verificare a veridicităţii acestora, ceea ce presupune o risipă
de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului”,
acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul a înţeles să incrimineze şi ipoteza în care
sesizarea neadevărată nu se referă la o anumită persoană, ci priveşte doar o faptă prevăzută de
legea penală.
 Indiferent de modalitatea de realizare a elementului material în această variantă simplă
a infracţiunii, momentul consumării este reprezentat de data prezentării denunţului sau
plângerii la organul competent şi nu de data întocmirii acestor înscrisuri (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2657/1972, în C.D. 1972, p. 366).
În varianta agravată a infracţiunii, se observă că elementul material este exprimat prin aceleaşi
acţiuni ca și în legea veche, respectiv producerea sau ticluirea de probe nereale
(„mincinoase” în vechea reglementare), deosebirea dintre cele două acţiuni fiind dată de
modul de concepere a respectivelor probe: producerea de probe nereale este echivalentă
creării unor probe care nu au existat anterior (înscrisuri falsificate, mijloace materiale de
probă, fotografii trucate etc.), în timp ce ticluirea înseamnă dispunerea, configurarea unor
astfel de probe, mincinoase ori chiar reale, într-un mod care să conducă la aparenţa unei
situaţii, împrejurări care constituie o faptă prevăzută de legea penală sau că o anumită
persoană a comis acea faptă, reală sau ticluită (de exemplu, plasarea unor mijloace materiale
de probă reale alături de altele ticluite pentru a induce ideea că o altă persoană ar fi autorul
faptei).
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este una cu conţinuturi alternative.
Astfel, dacă una şi aceeași persoană va face, prin denunţ sau plângere, o sesizare penală în
legătură cu comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ulterior producând sau ticluind și
probe în sprijinul sesizării făcute, ea va comite un concurs de infracţiuni, deoarece forma
simplă nu se absoarbe în varianta agravantă, fiind realizate prin acţiuni distincte. În acest sens,
în jurisprudenţă s-a decis că fapta inculpatului B.M., care a formulat denunţ calomnios
împotriva victimei M.M. cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 259 alin. (1) C.pen. din
1968, fapta aceluiaşi inculpat de a poziţiona cinci doze de heroină în hainele victimei pentru
a-şi susţine acuzaţiile întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 259
alin. (2) C.pen. din 1968, deoarece învinuirea mincinoasă şi producerea de probe mincinoase
sunt două infracţiuni distincte care îşi au autonomia proprie, deşi sunt inserate ambele în art.
259 C.pen. din 1968 (Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 673/2012, definitivă
prin decizia nr. 1357/2013 a I.C.C.J., Secţia penală, www.scj.ro).
3. Vinovăţia. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Textul prevede exprescerinţa cunoaşterii caracterului nereal al faptei sesizate prin denunţ sau
plângere sau cu privire la persoana care a comis-o. Prin prevederea unei astfel de cerinţe, care
nu exista în vechea reglementare, s-a dorit să se aducă mai multă claritate incriminării, având
în vedere că, în trecut, inclusiv Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate a art. 259 C.pen. din 1968 în raport de art. 21 şi art. 30 alin. (1) din
Constituţia României. Curtea a reţinut că „existenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă
presupune cunoaşterea de către denunţător a caracterului mincinos al denunţării, prin care se
aduce atingere justiţiei şi demnităţii persoanei învinuite pe nedrept. (...). Accesul liber la
justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie ca drept fundamental, trebuie exercitat «cu bună-
credinţă», potrivit art. 54 din legea fundamentală, «fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi». Or, această bună-credinţă este exclusă în cazul persoanei care învinuieşte în mod
mincinos o altă persoană de săvârşirea unei infracţiuni, situaţie care face imposibilă încălcarea
prin art. 259 alin. (1) din Codul penal (din 1968 – n.n.) a prevederilor constituţionale cuprinse
în art. 21” (D.C.C. nr. 270/2000,M.Of. nr. 74 din 13 februarie 2001). În acelaşi timp,
jurisprudenţa a statuat că, pe plan subiectiv, organele judiciare au obligaţia să stabilească dacă
făptuitorul a fost de rea-credinţă în momentul comiterii faptei, iar în situaţia în care se
dovedeşte că acesta s-a aflat în eroare, caracterul penal al faptei este înlăturat conform art. 51
C.pen. din 1968 (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 499/1997, în B.J. – C.P.J. 1993-
1997, p. 153) sau că săvârşirea faptei cu intenţie înseamnă că făptuitorul trebuie să fie
conştient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2153/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 418). Suntem în prezenţa unei
erori de fapt, de exemplu, atunci când făptuitorul, la momentul înregistrării denunţului la
organul competent, era încredinţat că faptele sesizate au fost săvârşite de persoanele indicate,
dar ulterior a revenit asupra declaraţiilor date când a descoperit că, de fapt, banii n-au fost
sustraşi, ci căzuseră în căptuşeala hainei (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
77/1994, în C.P.J.P. 1994-1997, p. 51). Reaua-credinţă trebuie dovedită de acuzare şi probată
distinct de probaţiunea eventualei legături dintre faptul imputat şi persoana în sarcina căreia el
este pus. Reaua-credinţă presupune că făptuitorul, având cunoştinţă că afirmaţiile cuprinse în
sesizarea sa sunt neadevărate, sunt false sau că probele sunt mincinoase, realizează hotărârea
luată pentru a lovi în interesele persoanei pe nedrept învinuite (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 5670/2004, www.scj.ro).
4. Cauza de nepedepsire. Transformarea circumstanţei atenuante a denunţării faptei într-o
cauză de nepedepsire s-a făcut în scopul „de a încuraja persoanele care comit această
infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse sunt
neadevărate pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare
drepturilor ori intereselor unor persoane inocente” (Expunere de motive).
Cauza de impunitate poate interveni numai până la reţinerea, arestarea sau punerea în
mişcare a acţiunii penaleîmpotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au
produs probele. Dacă se depăşeşte acest moment procesual, dar făptuitorul declară totuşi că
sesizarea a fost mincinoasă sau că probele aduse sunt nereale, atitudinea sa poate fi
valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prin prisma eforturilor depuse de infractor
pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, conform art. 75 alin. (2) lit. a)
C.pen.
Art. 269
Favorizarea făptuitorului
(1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile art.
264 C.pen. din 1968sub denumirea de „favorizarea infractorului”, având un conţinut
asemănător. O primă diferenţă faţă de reglementarea anterioară este dată, aşadar, de chiar
denumirea marginală, termenul de „infractor” fiind înlocuit cu cel de „făptuitor”. Tot sub
aspect terminologic, noţiunea de „faptă prevăzută de legea penală” ia locul celei de
„infracţiune”. Constant cu sine însuşi, legiuitorul precizează în Expunerea de motive că „s-a
renunţat la folosirea noţiunilor de «infracţiune» şi «infractor» în favoarea celor de «faptă
prevăzută de legea penală» şi de «făptuitor» întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este
împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea
penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze
care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, de exemplu minoritatea sau
eroarea de fapt. Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a
responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu în raport de
aprecierea făcută de favorizator”.
Noua terminologie este însă privită critic în doctrină, considerându-se că promovează ideea că
„orice persoană trebuie să răspundă în calitate de favorizator, indiferent dacă cel pe care-l
favorizează a comis doar o faptă prevăzută de legea penală (fiind, spre exemplu, minor sau
comiţând fapta în legitimă apărare) ori a comis o infracţiune (faptă tipică, antijuridică şi
săvârşită cu vinovăţie)” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op.
cit., 2014, p. 337]. Din punctul nostru de vedere, discuţia rămâne doar la nivel doctrinar.
Jurisprudenţa nu va fi afectată de aceste schimbări de ordin terminologic, deoarece, pentru ca
fapta să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii, este necesară şi întrunirea condiţiilor
privind latura subiectivă, iar pentru realizarea scopului în care acţionează, favorizatorul va
avea o reprezentare destul de reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar
realiza conceptual activitatea sub forma „ajutorului” dat făptuitorului.
O altă modificare ţine de eliminarea sintagmei „fără o înţelegere prealabilă înainte sau după
săvârşirea infracţiunii”, una dintre condiţiile de realizare a elementului material în vechea
reglementare. Eliminarea acestei cerinţe nu aduce însă modificări conţinutului infracţiunii. În
esenţă, activitatea de ajutorare a infractorului ulterior comiterii infracţiunii constituie o
activitate de complicitate posterioară. Complicitatea anterioară sau concomitentă reprezintă,
conform art. 48 C.pen., o formă de participaţie penală la fapta comisă de autor. Ca atare,
precizarea din legea veche era redundantă în raport cu momentul de la care se poate vorbi de
comiterea infracţiunii de favorizare, fiind evident că o activitate anterioară sau concomitentă
atrage calitatea de complice, iar nu de favorizator.
Altă modificare ţine de scopul pentru care se săvârşeşte activitatea de ajutorare a infractorului.
Conform incriminării din noul Cod, favorizarea se comite pentru împiedicarea sau
îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei
pedepse sau măsuri privative de libertate. Noua reglementare nu aduce însă, sub acest aspect,
modificări de substanţă, fiind vorba mai degrabă de o reformulare a textului pentru a
surprinde mai bine etapele procesual penale în care poate avea loc o favorizare a celui care a
comis o faptă prevăzută de legea penală. Ipoteza „împiedicarea/îngreunarea de la executarea
unei măsuri privative de libertate” nu este nici ea una nouă, ca şi conţinut, ci doar evidenţiată
ca atare, anterior putând fi asimilată unei „îngreunări a urmăririi penale sau a judecăţii”,
interpretare posibilă prin prisma dispoziţiilor art. 136 C.pen. din 1968, care reglementa scopul
măsurilor preventive.
Principala modificare constă însă în renunţarea la favorizarea reală (ajutorul dat pentru
asigurarea folosului sau produsului infracţiunii), ca modalitate de comitere a acestei
infracţiuni, legiuitorul motivând că acţiunile respective sunt prevăzute în noul Cod în
conţinutul infracţiunii de tăinuire.
În fine, o ultimă modificare care trebuie să fie semnalată este cea din alin. (3), care
reglementează cauza de nepedepsire, prin extinderea acesteia la toate persoanele care au
calitatea de „membru de familie” în noul sens dat de Codul penal acestei sintagme, potrivit
art. 177.
Din punct de vedere al aplicării legii penale în timp, sub aspectul sancţiunii legea nouă va fi
mai favorabilă din perspectiva prevederii amenzii ca pedeapsă alternativă la pedeapsa
închisorii. Dacă instanţa alege însă închisoarea ca pedeapsă principală, cuantumul acesteia va
fi stabilit conform uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, având în vedere că limitele
pedepsei sunt asimetrice: prin urmare, dacă instanţa se va orienta spre o pedeapsă spre limita
minimă, legea veche va fi mai favorabilă, deoarece prevede un minim mai mic (3 luni), iar
dacă se va orienta spre maximul prevăzut de lege, noul Cod penal va fi legea mai favorabilă,
deoarece prevede un maxim mai mic (5 ani, comparativ cu 7 ani).
În acelaşi timp, legea nouă va fi mai favorabilă, având în vedere limitele de sancţionare,
pentru favorizarea reglementată de dispoziţiile art. 173 alin. (3) C.pen. din 1968, privind
infracţiunile contra siguranţei statului, respectiv cea prevăzută de art. 361 alin. (2) din acelaşi
Cod, privind infracţiunile contra păcii şi omenirii, care funcţionau ca norme special în raport
cu norma generală din art. 264. În noul Cod astfel de reglementări nu se mai regăsesc, astfel
încât dispoziţiile art. 269 vor fi incidente în cazul oricărei fapte de favorizare a făptuitorului.
Ca urmare a eliminării acestor dispoziţii speciale de reglementare a favorizării, se poate
identifica o nouă situaţie de incidenţă a legii penale mai favorabile, cu privire la cauza de
nepedepsire a membrilor de familie. Având în vedere că în dispoziţiile art. 173 alin. ultim,
respectiv art. 361 alin. ultim C.pen. din 1968, se reglementa doar o cauză de reducere a
pedepsei, iar nu una de nepedepsire, pentru soţ şi rudele fireşti, dacă o persoană a comis o
astfel de activitate anterior intrării în vigoare a legii noi, ea va beneficia de cauza de
impunitate, generală, prevăzută de art. 269 alin. ultim C.pen.
Tot în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 269 se va încadra şi fapta de favorizare a celui
care a comis o faptă de corupţie, prevăzută de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, înainte de
modificarea ei prin Legea nr. 187/2012,care a abrogat respectiva dispoziţie.
2. Situaţia premisă constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă
persoană. Dacă această faptă nu există, nu va putea exista nici infracţiunea de favorizare,
datorită caracterului subsecvent al acestei infracţiuni, care nu poate exista ca infracţiune de
sine stătătoare fără o infracţiune anterior săvârşită de către o altă persoană. Ca atare, nu se va
putea comite o infracţiune de favorizare, cât timp „fapta celor doi martori constituie
contravenţie la legea circulaţiei pe drumurile publice şi nu infracţiune” (C.A. Oradea, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 173/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 267).
3. Elementul material, constând în ajutorul dat unei persoane care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, poate fi realizat printr-o acţiune sau o omisiune. Săvârşeşte infracţiunea de
favorizare, spre exemplu, persoana care, aflându-se în executarea unei pedepse privative de
libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală afirmând că este autorul unei
anume infracţiuni, pe care el nu o comisese, pentru a zădărnici urmărirea penală împotriva
adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
216/1996, în C.P.J. 1996, p. 83) sau cel care avertizează, prin intermediul telefonului,
persoana care are calitatea de complice la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, să
părăsească locul unde urma să fie surprinsă de organele judiciare în flagrant, primind suma de
bani pretinsă ca mită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1978/2009, www.scj.ro). Nu este
realizat însă elementul material în situaţia în care „inculpata S.G. a fost convinsă că cecul
emis de I.A. este valabil şi are acoperire în cont, iar inculpata T.M. după ce a operat
suplimentarea contului s-a informat imediat la B.R.D., sucursala Slobozia şi a luat de îndată
măsurile necesare, în sensul că a anunţat conducerea băncii despre emiterea filelor C.E.C. fără
acoperire şi a retras carnetul de cecuri de la inculpata S.G.” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1491 din 25 martie 2003, www.scj.ro).
Având în vedere că infracţiunea de favorizare reprezintă o „complicitate posterioară” la
comiterea faptei principale, în jurisprudenţă s-a decis corect că înţelegerea între o persoană şi
autorii furtului de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un moment când
bunurile scoase din depozit erau duse spre a fi aruncate peste gardul curţii constituie pentru
cel dintâi infracţiunea de favorizare a infractorului, iar nu complicitate, deoarece ajutorul nu a
fost dat autorului înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea
acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1072/2002, www.scj.ro).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate să fie directă sau eventuală.
Intenţia este calificată prin scop, acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
5. Sancţiune. Alin. (2) al textului prevede că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. Dacă pentru comiterea
de către autor a unei fapte consumate lucrurile sunt clare, nu la fel este situaţia în care fapta
comisă de cel favorizat a rămas în faza tentativei. Pornind de la dispoziţiile art. 187 C.pen.
(sau art. 1411 C.pen. din 1968), care stipulează că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege
pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată,
fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, s-a considerat
(A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 597) că şi în cazul tentativei raportarea trebuie să se facă
la limita maximă a pedepsei pentru faptul consumat. Nici jurisprudenţa nu a fost unanimă într-
un sens sau altul, dar problema s-a tranşat de către instanţa supremă, care, pronunţând o
hotărâre prealabilă pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este
vorba de tentativă, a stabilit că „în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C.pen., în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei
ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată” (maximul
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit
conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei) (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,Decizia nr. 6 din 26 mai
2014,M.Of. nr. 471 din 26 iunie 2014 ). Deşi decizia, de altfel obligatorie, se referă la
aplicarea legii mai favorabile în situaţia cauzelor definitiv soluţionate, premisa este aceeaşi
pentru oricare altă situaţie în care se face trimitere la „pedeapsa prevăzută de lege” atunci
când infracţiunea s-a comis în forma imperfectă a tentativei, astfel încât soluţia este valabilă
în toate situaţiile, deci şi în cea în discuţie. Prin urmare, favorizatorul va fi sancţionat cu o
pedeapsă situată la jumătatea maximului prevăzut de lege pentru comiterea de către cel
favorizat a unei fapte rămase în faza tentativei (evident, cu respectarea şi a limitei maxime
prevăzute de art. 269, redusă la jumătate).
6. Cauza de nepedepsire. Favorizarea făptuitorului nu se pedepseşte, conform art. 269 alin.
(3) C.pen., când este săvârşită de un membru de familie. Instanţa supremă s-a pronunţat în
sensul că, pentru a beneficia de această prevedere legală, făptuitorul trebuie să fie rudă
apropiată (să fie membru de familie, conform art. 177 C.pen., potrivit noii reglementări – n.n.)
cu toţi infractorii (făptuitorii – n.n.), în caz contrar dispoziţia de nepedepsire nefiind aplicabilă
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1922/1992, în Probleme de drept…1990-1992, p. 383).
7. Concurs cu alte infracţiuni. În situaţia în care mijloacele folosite pentru realizarea
infracţiunii de favorizare constituie prin ele însele infracţiuni (de exemplu fals, uz de fals
etc.), favorizarea infractorului poate intra în concurs cu aceste infracţiuni. Favorizarea
autorului omorului, spre exemplu, nu constituie o cauză de nepedepsire pentru omisiunea
denunţării de îndată a omorului (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 823/1983, în Lege4
– Bază de date).
8. Răspunderea civilă. Favorizatorul răspunde din punct de vedere civil numai pentru
prejudiciul produs efectiv de el, ca urmare a ajutorului dat autorului pentru ca acesta să-şi
asigure produsul faptei sale (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 3068/1995, în Dreptul
nr. 7/1996, p. 125). În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1369 C.civ. Desigur însă, răspunderea
civilă poate fi atrasă, potrivit noi reglementări, doar când vorbim de o favorizare personală,
deoarece „favorizarea reală” (situaţia din speţa redată), va atrage răspunderea civilă a
făptuitorului în calitate de tăinuitor, conform modificărilor legislative, relevate mai sus.
Art. 270
Tăinuirea
(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o
persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura
acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de tăinuire era reglementată în
Codul penal anteriorde dispoziţiile art. 221, fiind inclusă în titlul dedicat infracţiunilor contra
patrimoniului. Prevederea sa, în noul Cod penal, în cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii
justiţiei este explicată de legiuitor prin aceea că, „prin conţinutul său această faptă afectează în
primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau împiedicarea identificării ori
a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care formează obiectul tăinuirii
provin din comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului, ceea ce face dificil de explicat
cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune contra patrimoniului în cazul în care aceasta ar
privi de exemplu o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul ascunderii unor acte de
identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane”
(Expunere de motive).
O primă modificare în raport cu reglementarea anterioară este legată de modul în care este
exprimată forma de vinovăţie. Astfel, textul prevede expres că fapta constituie infracţiune nu
numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, dar şi atunci când
din împrejurările concrete, acesta a putut să prevadă că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută
de legea penală.
Această dispoziţie a tranşat poziţiile diferite ale doctrinei şi practicii judiciare, în ceea ce
priveşte posibilitatea comiterii infracţiunii de tăinuire şi cu intenţie eventuală. Legea nu cere
însă ca tăinuitorul să aibă reprezentarea naturii faptei (încadrarea juridică) prevăzută de legea
penală din care provine bunul (furt, tâlhărie, înşelăciune etc.), fiind suficientă reprezentarea că
bunul provine din comiterea unei astfel de fapte.
Cel mai important element de noutate faţă de reglementarea veche este acela că s-a renunţat
la scopul special al infracţiunii, cel al obţinerii unui folos material pentru sine sau pentru
altul din vechea reglementare, element ce constituia, totodată, şi criteriul de distincţie între
infracţiunea de favorizare a infractorului în modalitatea ajutorului dat pentru a asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii [aşa-zisa favorizare reală (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4646/2004, www.scj.ro)]. Odată cu renunţarea la reglementarea favorizării
reale ca variantă de comitere a infracţiunii de favorizare a făptuitorului şi, totodată, eliminarea
referirii la scopul patrimonial prevăzut pentru infracţiunea de tăinuire, aceasta din urmă
devine, practic, o variantă de specie a infracţiunii de favorizare, în care ajutorul dat pentru
împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor se circumstanţiază la anumite operaţii în legătură cu
bunul care ar fi constituit mijloc de probă.
În fine, o ultimă modificare care trebuie să fie semnalată este cea din alin. (3), care
reglementează cauza de nepedepsire, prin extinderea acesteia la toate persoanele care au
calitatea de „membru de familie” în noul sens dat de Codul penal acestei sintagme, potrivit
art. 177.
Din punct de vedere al situaţiilor tranzitorii incidente, legea nouă va fi legea penală mai
favorabilă din perspectiva prevederii amenzii ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.
Dacă instanţa alege însă închisoarea ca pedeapsă principală, cuantumul acesteia va fi stabilit
conform uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, având în vedere că limitele pedepsei
sunt asimetrice: prin urmare, dacă se va orienta spre o pedeapsă spre limita minimă, legea
veche va fi mai favorabilă, deoarece prevede un minim mai mic (3 luni), iar dacă se va orienta
spre maximul prevăzut de lege, noul Cod penal va fi lege mai favorabilă, deoarece prevede un
maxim mai mic (5 ani, comparativ cu 7 ani).
În acelaşi timp, legea nouă va fi mai favorabilă, având în vedere limitele de sancţionare, şi în
ceea ce priveşte tăinuirea reglementată de dispoziţiile art. 173 alin. (3) C.pen. din 1968,
privind infracţiunile contra siguranţei statului, respectiv cea prevăzută de art. 361 alin. (2) din
acelaşi Cod, privind infracţiunile contra păcii şi omenirii, care funcţionau ca norme speciale în
raport cu norma generală din art. 221 C.pen. din 1968. În noul Cod astfel de reglementări nu
se mai regăsesc, astfel încât dispoziţiile art. 270 vor fi incidente în cazul oricărei fapte de
tăinuire [inclusiv tăinuirea reglementată de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, înainte de
modificarea ei prinLegea nr. 187/2012, care a abrogat respectiva dispoziţie, de asemenea
pentru cea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 39/2003, privitoare la tăinuirea bunurilor
provenite dintr-o infracţiune gravă săvârşită de unul sau mai mulţi membri ai unui grup
infracţional organizat, text abrogat prin Legea nr. 187/2012], cu excepţia celor în care nu este
vorba de o infracţiune mai gravă (spălare de bani, prevăzută de art. 29 din Legea nr.
656/2002,republicată).
Având în vedere că dispoziţiile art. 173 alin. ultim, respectiv art. 361 alin. ultim C.pen. din
1968 reglementau doar o cauză de reducere a pedepsei, iar nu una de nepedepsire, pentru soţ
şi rudele fireşti, dacă una dintre aceste persoane a comis o astfel de activitate anterior intrării
în vigoare a legii noi, ea va beneficia de cauza de impunitate, generală, prevăzută de art. 270
alin. ultim C.pen.
O situaţie aparte o va constitui cea în care fapta, constând în ajutorul dat infractorului pentru
a-şi asigura folosul sau produsul infracţiunii, a fost comisă sub legea veche. În măsura în care
ajutorul dat făptuitorului se va concretiza într-una dintre modalităţile prevăzute de lege pentru
infracţiunea de tăinuire (primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui
bun) va exista o situaţie tranzitorie, iar stabilirea legii penale mai favorabile va lua în
considerare sancţiunea prevăzută pentru favorizarea infractorului în legea veche şi cea
prevăzută de legea nouă pentru tăinuire. În schimb, dacă fapta săvârşită nu s-a realizat printr-
una dintre acţiunile enumerate, va opera o dezincriminare in concreto a acesteia.
2. Element material. Aşa cum am arătat, tăinuirea se poate realiza prin mai multe modalităţi
alternative (primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun provenit
dintr-o faptă prevăzută de legea penală). Dacă făptuitorul realizează mai multe activităţi cu
privire la acelaşi bun (îl primeşte, apoi îl transformă schimbându-i destinaţia, de exemplu), el
va comite o singură infracţiune de tăinuire. Nu vom fi însă în prezenţa acestei infracţiuni în
situaţia în care inculpatul a consumat din băutura şi ţigările cumpărate de un alt inculpat din
bani rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de acesta din urmă (...), lipsind latura obiectivă a
infracţiunii (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 84/1996, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 152).
Pentru a fi reţinută infracţiunea de tăinuire este necesar ca înţelegerea dintre cel care
dobândeşte bunul provenit din săvârşirea unui fapt penal şi cel care l-a săvârşit să fie
ulterioară comiterii infracţiunii respective, tăinuitorul nefiind un participant la infracţiune
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 329/1996, în Dreptul nr. 7/1997, p. 106). În situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite
că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
2/2008 (RIL), M.Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008].
3. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce priveşte
posibilitatea comiterii faptei cu intenţie eventuală, textul menţionează că provenienţa bunului
se poate prevede din „împrejurările cauzei”. Cu privire la aceste împrejurări, legiuitorul
foloseşte o exprimare mai fericită în cazul infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29
din Legea nr. 656/2002, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012, normă specială,
unde se prevede: „cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi
dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective (alin. 4)”. Aşa cum menţionam anterior,
scopul nu mai califică intenţia, ca formă de vinovăţie în comiterea faptei.
4. Cauza de nepedepsire. Tăinuirea comisă de către un membru de familie (art. 177) nu se
pedepseşte. Cauza de nepedepsire operează atât cu privire la autorul infracţiunii, cât şi cu
privire la alţi participanţi. În acest sens, Tribunalul Suprem a decis că „textul nu face nicio
distincţie după cum tăinuitorul este soţ sau rudă apropiată cu autorul infracţiunii principale, cu
unul dintre participanţii la săvârşirea acelei infracţiuni sau cu autorul unei alte infracţiuni
corelative cu infracţiunea principală (...). A interpreta în alt mod dispoziţiile art. 221 alin. (2)
din Codul penal ar însemna, pe de o parte, să se facă distincţii pe care legea nu le prevede, iar
pe de altă parte, să se refuze aplicarea textului în unele situaţii în care ea este impusă de însăşi
raţiunea şi finalitatea sa (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 64/1973, în
Repertoriu…1969-1975, p. 406).
5. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de tăinuire poate intra în concurs cu
infracţiunea de favorizarea făptuitorului, cu privire la una şi aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală, cât timp activităţile care constituieverbum regens al fiecărei infracţiuni nu se
suprapun. Astfel, I.C.C.J. a decis, într-o speţă, că fapta inculpaţilor B.D. şi S.A. care prin
ajutorul dat inculpaţilor H.M.A. şi S.I.V. de a deplasa la Bucureşti autoturismul victimei,
precum şi bunurile personale ale acesteia, unde au fost valorificate ulterior de inculpatul
S.I.V. (...) a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221
C.pen. din 1968. Cei doi inculpaţi au cunoscut provenienţa banilor deţinuţi de autorii
omorului, H.M.A. a achitat camera de hotel cu banii primiţi de la S. şi proveniţi de la victima
omorului şi au fost de faţă cu ocazia valorificării bijuteriilor şi laptopului victimei, iar ajutorul
dat de către inculpaţii S.A. şi B.D. inculpaţilor S.I.V. şi H.M.A. fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunilor de omor şi tâlhărie prin ştergerea urmelor
infracţiunii, aruncarea obiectelor care au folosit la ştergerea urmelor infracţiunii, ascunderea
bâtei prin încredinţarea acesteia unei alte persoane, străină de evenimente, a constituit
infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C.pen. din 1968(I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2292/2010, www.scj.ro). Există, de asemenea, concurs real cu infracţiunea
de furt, în formă simplă sau continuată, în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat
de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a
altor bunuri sustrase, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost
îndeplinită [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2008(RIL), M.Of. nr. 859 din 19 decembrie
2008].
6. Obligarea tăinuitorului la despăgubiri. Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata
despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a
pagubei cauzate prin fapta sa. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a
dobândit din banii sustraşi numai o parte, şi anume suma de 250.000 lei, cunoscând că aceasta
provine din infracţiune. Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata
despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, numai în limita sumei de 250.000 de lei (C.S.J.,
Secţia penală,decizia nr. 2846/1997, în Probleme de drept…1990-2000, p. 373). Noul Cod
civil, prin dispoziţiile art. 1369,a înlăturat orice speculaţii doctrinare sau jurisprudenţiale pe
această temă.
Art. 271
Obstrucţionarea justiţiei
(1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile
legii, un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului
sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-
au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei
reprezintă o incriminare nouă în Codul penal. Parţial, ea îşi găseşte corespondenţa în
infracţiunea prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (text
abrogat de Legea nr. 187/2012, ulterior întregul act normativ fiind abrogat prin Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă).
Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea ei este justificată de realităţile practicii judiciare
care nu de puţine ori s-a confruntat cu o lipsă de cooperare din partea persoanelor cărora li se
solicită sprijinul de către autorităţile judiciare. Aceasta nouă reglementare este justificată, prin
urmare, de noile realităţi sociale şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii, independenţei,
imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea
penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei.
Reglementarea urmăreşte în primul rând prevenirea comiterii faptelor incriminate şi numai în
cazul în care mijloacele nepenale se dovedesc ineficiente să se aprecieze asupra oportunităţii
recurgerii la mijloace de natură penală”.
Prin prevederile alin. (2) sunt asigurate garanţiile exercitării dreptului la apărare.
Problema stabilirii legii mai favorabile în raport cu infracţiunea reglementată de Legea nr.
85/2006 (în prezent abrogată) vizează exclusiv situaţia în care refuzul de a pune la dispoziţie
documentaţia este urmarea unei cereri din partea judecătorului sindic. În acest caz, norma din
legea specială ar fi mai favorabilă, deoarece prevede o sancţiune mai blândă. Pentru celelalte
ipoteze (refuzul de a înmâna documentaţia administratorului sau lichidatorului judiciar) ar
opera dezincriminarea, deoarece aceste persoane nu fac parte din categoria organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, la care face referire incriminarea din noul Cod
penal.
2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană fizică, cât şi de o persoană
juridică, cu excepţia celei/celor care sunt urmărite sau judecate pentru infracţiunea care
formează obiectul cauzei. Credem că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 118 C.proc.pen., care
reglementează dreptul martorului de a nu se autoacuza, noţiunea de „persoană urmărită”
trebuie privită în sens larg, astfel încât o persoană care a avut calitatea de martor la momentul
la care a comis una sau ambele acţiuni de realizare a elementului material, nu va putea fi trasă
la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 271, dacă ulterior, în aceeaşi cauză,
a dobândit calitatea de suspect.
3. Elementul material, constând fie într-o acţiune, fie într-o omisiune, se realizează prin
oricare dintre modalităţile arătate de text, respectiv împiedicarea, fără drept, a organului de
urmărire sau instanţei să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural sau refuzul de a pune
la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în
parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze. Infracţiunea este una
cuconţinuturi alternative, astfel încât, dacă una şi aceeaşi persoană împiedică efectuarea unui
act procesual şi, în aceeaşi cauză, refuză să predea înscrisurile solicitate de către organele
judiciare, va comite un concurs de infracţiuni între varianta prevăzută de alin. (1) lit. a) şi cea
prevăzută de alin. (1) lit. b) ale textului.
Pentru existenţa oricăreia dintre modalităţile de comitere arătate este necesar ca, prealabil
oricărei activităţi, organele judiciare să avertizeze pe făptuitor cu privire la consecinţele
împiedicării efectuării actului procesual sau refuzului de a prezenta documentele solicitate.
Avertismentul, în sensul arătat, este o cerinţă care ţine de tipicitatea faptei.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Cerinţa
formulării prealabile a unui avertisment cu privire la consecinţele nerespectării solicitărilor
organelor judiciare face ca fapta să se comită, de cele mai multe ori, cu intenţie directă.
5. Concursul cu alte infracţiuni. Obstrucţionarea justiţiei poate intra în concurs cu
infracţiunea de ultrajsau cea de ultraj judiciar, dacă, de exemplu, împiedicarea organului
judiciar să efectueze actul procesual s-a făcut prin ameninţare ori violenţă, când s-a produs
vătămarea sau uciderea celui agresat.
Art. 272
Influenţarea declaraţiilor
(1) Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant,
săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze
organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea
declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de
intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
(2) Nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de încercare de a determina
mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261 C.pen. din 1968, reprezintă doar punctul de
plecare pentru noua reglementare, pe care însă legiuitorul a dezvoltat-o, valorificând unele
reglementări similare întâlnite în Codurile penale europene (art. 160 C.pen. german, art. 464
C.pen. spaniol, art. 377bis C.pen. italian, art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 C.pen.francez).
Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea vizează atât încercarea de a determina, cât şi
determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, nu numai să dea declaraţii
mincinoase, dar şi să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi
retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară. Scopul urmărit prin această incriminare este acela de a întări garantarea
accesului liber la justiţie prin protejarea libertăţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de
a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le consideră necesare în raport de interesele
sale, independent de orice formă de presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa,
fie asupra membrilor de familie”.
Problema stabilirii legii penale mai favorabile se va pune exclusiv cu privire la situaţia în
care fapta se comite printr-o încercare de a determina mărturia mincinoasă, prin constrângere
sau corupere, având în vedere elementul de continuitate cu infracţiunea prevăzută de art. 261
C.pen. din 1968. În acest caz, legea veche va fi mai favorabilă, deoarece prevede limite de
pedeapsă mai mici.
2. Elementul material se realizează prin acţiune sau omisiune, în două variante: încercarea
de a determina şi, respectiv, determinarea unei persoane, prin modalităţile prevăzute de lege,
să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să
dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară. Dacă acţiunea nu se realizează prin constrângere (ameninţare sau
agresiune fizică), corupere (oferirea de bani sau alte foloase) sau alt fapt intimidant (de
exemplu, violare de domiciliu), fapta nu va putea realiza conţinutul infracţiunii de
influenţarea declaraţiilor, dar poate constitui o altă infracţiune (instigare la mărturie
mincinoasă, de exemplu). Condiţia îndeplinirii anumitor acte de constrângere s-a decis şi în
jurisprudenţă (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 345/1972, în R.R.D. nr. 7/1972, p.
159). Mai mult, pentru a fi în prezenţa infracţiunii este necesar ca inculpatul să fi determinat
martorul să declare mincinos privitor la o împrejurare esenţială care are importanţă în
soluţionarea justă a cauzei. Dacă afirmaţiile mincinoase se referă la împrejurări care nu sunt
esenţiale pentru judecată, fapta nu constituie infracţiune (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr.
312/2000, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 144).
Este de remarcat că, prin voinţa legiuitorului, actele premergătoare („încercarea de a
determina…”) sunt asimilate faptului consumat, iar activitatea tipică de instigare
(„determinarea”) este convertită în act de autorat, ceea ce demonstrează importanţa pe care o
acordă legiuitorul relaţiilor sociale încălcate prin comiterea unei astfel de fapte.
3. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau eventuală.
4. Consumarea infracţiunii. Dacă făptuitorul săvârşeşte atât acte de constrângere, cât şi de
corupere sau alte acte intimidante, fie în aceeaşi împrejurare, fie în împrejurări diferite pentru
a obţine de la persoana vizată sau un membru al familiei acesteia (în noul sens dat acestei
noţiuni de Codul penal, potrivit art. 177) una şi aceeaşi conduită procesuală (de exemplu,
refuzul de a da declaraţii), el săvârşeşte o infracţiune unică de influenţare a declaraţiilor. În
schimb, dacă acţiunile exercitate la diferite interval de timp, asupra aceleiaşi persoane, au o
finalitate distinctă (de exemplu, o dată i se cere să dea declaraţii mincinoase, iar altă dată să
refuze să prezinte probele solicitate), se va comite un concurs de infracţiuni de influenţare a
declaraţiilor.
Actele materiale de încercare a determinării modului de înfăptuire a justiţiei se consumă
instantaneu, astfel că, de principiu, fapta nu este susceptibilă a fi săvârşită în formă continuată
(C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 525/1997, în C.P.J.P. 1993-1997, p. 154).
5. Înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată. Alin. (2) al textului
reglementează o situaţie derogatorie, specială, care conduce la neîntrunirea condiţiilor privind
tipicitatea faptei. O astfel de înţelegere este însă limitată doar la infracţiunile pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sau pentru care legea prevede
împăcarea. Per a contrario, dacă suntem în prezenţa unei infracţiuni care se urmăreşte din
oficiu, o astfel de înţelegere patrimonială intră sub incidenţa art. 272 C.pen., elementul
material realizându-se prin coruperea persoanei vătămate pentru a adopta conduita dorită de
infractor.
6. Concursul cu alte infracţiuni. Textul art. 272 reglementează în alin. (1) teza finală că,
dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni. Aceasta înseamnă că infracţiunea poate intra în concurs cu
cea de lovire (art. 193), vătămare (art. 194), dare de mită (art. 290) etc. În ceea ce priveşte
posibilitatea comiterii faptei de influenţare a declaraţiilor, atunci când se realizează prin
constrângere, în concurs cu infracţiunea de şantaj (art. 207), împărtăşim punctul de vedere
exprimat în doctrină potrivit căruia se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art. 272,
deoarece influenţarea declaraţiilor constituie, în această modalitate de comitere, o formă
specială de şantaj, astfel că va avea prioritate de aplicare în faţa art. 207, norma generală de
incriminare a şantajului [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op.
cit., 2014, p. 352].
Art. 273
Mărturia mincinoasă
(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care
se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu
faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani sau mai mare
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de
reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de
a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei
mincinoase.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul păstrează în linii generale reglementarea
anterioară, prevăzută, sub aceeaşi denumire, de dispoziţiile art. 260 C.pen. din 1968. Varianta
tip a infracţiunii [alin. (1)] are practic acelaşi conţinut, pentru că, deşi nu mai apare exprimată
expres, fapta de mărturie mincinoasă săvârşită într-o cauză disciplinară nu a fost
dezincriminată, ci se va regăsi în conţinutul mai larg al expresiei „orice altă procedură în
care se ascultă martori”, în care termenul „procedură” ia locul celui de „cauză” folosit de
vechea reglementare.
Modificarea cea mai importantă ţine de reglementarea unor forme agravate ale infracţiunii,
legate de statutul special pe care îl au anumiţi martori în proces. Astfel, va fi sancţionat mai
grav cel care beneficiază de protecţia statului fie ca martor protejat, fie ca investigator sub
acoperire ori cel care are un rol în îndeplinirea actului de justiţie în calitate de expert sau
interpret, respectiv cel care săvârşeşte mărturia mincinoasă în legătură cu o faptă gravă
(pedepsită cu detenţie pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani). Dintre aceste forme
agravate, mărturia mincinoasă comisă de un martor protejat a fost preluată, cu modificări, din
dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, text abrogat prin
Legea nr. 187/2012, care prevedea că fapta martorului protejat de a induce în eroare organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată prin datele şi informaţiile prezentate se pedepseşte
cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Cauza de nepedepsire existentă în reglementarea anterioară se păstrează, dar se schimbă
limitele temporale, prin introducerea altor momente până la care mărturia mincinoasă poate
fi retrasă. În cauzele penale acestea se situează înainte de reţinere, arestare sau de punerea în
mişcare a acţiunii penale, în timp ce în art. 260 C.pen. din 1968 cauza de nepedepsire opera
doar dacă retragerea mărturiei avea loc înainte de arestarea persoanei.
În schimb a fost eliminată prevederea cuprinsă în alin. (3) al art. 260 C.pen. din 1968, care
făcea referire la incidenţa circumstanţelor atenuante. Cel mai probabil s-a considerat că o
astfel de prevedere era superfluă, din moment ce dispoziţiile art. 75 lit. a) teza a II-a
reglementează circumstanţa atenuantă constând în eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii.
Situaţiile tranzitorii vor viza şi sancţiunea. În privinţa variantei tip a infracţiunii, legea nouă
constituie lege mai favorabilă având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse. Legea nouă
este mai favorabilă şi pentru fapta comisă de martorul protejat, sancţionată conform legii
speciale cu limite substanţial mai mari. Pentru celelalte agravante nu se pune problema
incidenţei unei situaţii tranzitorii, deoarece limitele de pedeapsă sunt aceleaşi în ambele legi
(faptele fiind cuprinse în varianta tip şi în varianta asimilată a infracţiunii prevăzute de art.
260 C.pen. din 1968).
Din perspectiva cauzei de nepedepsire, legea nouă este, de asemenea, mai favorabilă,
deoarece extinde momentul până la care poate fi retrasă mărturia mincinoasă. În schimb, legea
veche este mai favorabilă în ceea ce priveşte reţinerea formei atenuate, fiind prevăzută expres
de art. 260 C.pen. din 1968, în timp ce în legea nouă reţinerea unei astfel de circumstanţe este
lăsată la latitudinea judecătorului (circumstanţă judiciară).
2. Subiect activ. Acesta este special, putând fi doar martorul, expertul sau interpretul. În cazul
expertului, declaraţia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie poate rezulta din
raportul de expertiză sau din declaraţiile date de acesta în faţa organului judiciar, iar nu numai
în acest ultim caz, cum s-a mai decis în practică (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr.
792/2004, în B.J. – C.P.J. 2004-2005, p. 50), deoarece comiterea infracţiunii nu este legată de
depunerea jurământului, ci de afirmaţiile neadevărate sau omisiunile pe care le face, care se
regăsesc în primul rând în actul scris întocmit.
3. Elementul material. Textul a păstrat în tipicitatea faptei condiţia ca declaraţia să se refere
la „împrejurări esenţiale” ale cauzei, fiind indiferent dacă instanţa care a soluţionat cauza a
înlăturat din ansamblul probator administrat declaraţiile date de martor ca fiind nesincere,
întrucât infracţiunea de mărturie mincinoasă se consumă în momentul în care s-au făcut
afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale, neavând relevanţă dacă au
influenţat sau nu soluţia pronunţată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1319/2006,www.scj.ro). „Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă nu este nevoie,
deci, ca declaraţia neadevărată să fi servit instanţei la formarea convingerii sale şi la darea
unei anumite soluţii. Este suficient ca prin legătura sa cu obiectul procesului ea să fi fost aptă
a servi la soluţionarea cauzei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă – infracţiune de pericol, a
cărei urmare imediată constă în periclitarea desfăşurării în bune condiţii a operei de înfăptuire
a justiţiei – se consumă în momentul în care audierea martorului care a făcut afirmaţii
mincinoase a luat sfârşit şi acesta a semnat declaraţia; prin urmare, pentru consumarea
infracţiunii nu este necesar să se fi pronunţat o soluţie nedreaptă, ci este de ajuns ca, datorită
afirmaţiilor mincinoase făcute de martor, să existe pericolul de a se pronunţa o asemenea
soluţie. Cu atât mai mult, dispoziţiile art. 260 din Codul penal vor fi incidente, se înţelege, în
cazul în care declaraţia mincinoasă a servit, ca în speţă, la pronunţarea soluţiei, însă aceasta s-
a bazat, concomitent, şi pe alte probe” (V. Papadopol, Notă la decizia nr. 220/1996 a C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, în C.P. Ad., p. 915).
4. Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce
priveşte latura subiectivă a infracţiunii, nu prezintă relevanţă realitatea, ci sinceritatea
convingerii martorului (Trib. Jud. Bihor, Secţia penală, decizia nr. 73/1991, în Dreptul nr.
6/1991, cu notă critică de C. Turianu).
5. Cauză de nepedepsire. În cauzele penale aceasta se situează înainte de reţinere, arestare
sau de punerea în mişcare a acţiunii penale. Condiţia prevăzută în acest text de lege, ca
mărturia mincinoasă să fie retrasă înaintea arestării inculpatului, se referă la situaţia când
arestarea s-a dispus ca urmare a mărturiei mincinoase, iar nu la situaţia când mărturia
mincinoasă a fost în favoarea inculpatului, neavând legătură cu arestarea ulterioară a acestuia
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2083/2001, în B.J. – Bază de date). Dispoziţiile de
nepedepsire reprezintă o circumstanţă personală a martorului, care îşi retractează afirmaţia,
fără a avea vreun efect asupra instigatorului care l-a determinat să dea declaraţia mincinoasă
(Trib. Suprem, Secţia penală,decizia nr. 3503/1970, în C.D. 1970, p. 416).
6. Concursul cu alte infracţiuni
6.1. Fals în declaraţii. Cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni, defuncta fiind
mătuşa inculpatelor, una dintre acestea s-a declarat unică moştenitoare, deşi ştia că decedata
mai are o nepoată aflată în străinătate, iar cealaltă a declarat că a fost vecină cu defuncta şi ştie
că aceasta nu mai are rude. Fapta săvârşită de prima inculpată constituie infracţiunea de fals în
declaraţii, iar fapta comisă de cea de-a doua, care în cauza succesorală dezbătută la notariat a
făcut afirmaţii mincinoase referitor la împrejurări esenţiale, constituie infracţiunea de mărturie
mincinoasă (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 562/1998, în R.D.P. nr. 4/1999,
p. 149).
6.2. Inducerea în eroare a organelor judiciare. Cele două infracţiuni pot intra în concurs
dacă, de exemplu, inculpatul a formulat denunţ calomnios împotriva victimei cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, apoi a plasat cinci doze de heroină în hainele
victimei pentru a-şi susţine acuzaţiile, pentru ca, în cursul procesului să dea declaraţii
mincinoase cu privire la elementele esenţiale ale infracţiunii, „deoarece învinuirea mincinoasă
şi producerea de probe mincinoase sunt două infracţiuni distincte care îşi au autonomia
proprie (...) şi în situaţia concretă niciuna nu absoarbe mărturia mincinoasă, având elemente
constitutive diferite” (Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 673/2012, definitivă
prin decizia nr. 1357/2013 a I.C.C.J., Secţia penală, www.scj.ro).
7. Mărturie mincinoasă. Acţiune civilă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă face parte din
categoria infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei, faptă ce nu vizează o anumită
persoană decât indirect, nefiind posibilă constituirea de parte vătămată sau de parte civilă
(C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 381/2003, în Dreptul nr. 11/2003, p. 225).
Art. 274
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al
acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre cele
prevăzute în art. 273, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea nu a fost reglementată de Codul
penal anterior,astfel că nu se pune problema incidenţei unor situaţii tranzitorii.
2. Raţiunea reglementării. Potrivit Expunerii de motive, „prin această nouă reglementare,
aflată în strânsă corelare cu infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, se urmăreşte de
asemenea protejarea libertăţii de voinţă a persoanelor care sprijină activitatea de înfăptuire a
justiţiei prin sancţionarea mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unor
infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a
sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură judiciară”.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Subiectul pasiv se limitează la
persoana/persoanele care au avut o contribuţie, în vreuna dintre modalităţile arătate de text, la
înfăptuirea actului judiciar ori un membru de familie (în sensul dat de art. 177) al
acesteia/acestora.
4. Situaţia premisă. Denumirea infracţiunii, răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei, sugerează
cât se poate de clar că fapta nu se poate comite decât subsecvent unei activităţi desfăşurate de
victima infracţiunii, care, în cadrul unei proceduri judiciare, a desfăşurat una sau mai multe
dintre următoarele activităţi: a sesizat organele de urmărire penală (prin denunţ, plângere sau
plângere prealabilă), a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură dintre cele prevăzute de text.
Dacă o astfel de activitate nu a avut loc sau este încă în curs de desfăşurare, fapta comisă nu
poate constitui infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei, deoarece lipseşte situaţia
premisă. Ea poate fi însă cercetată sub aspectul infracţiunii de influenţarea declaraţiilor,
prevăzută de art. 272, cu care, practic, se confundă sub aspectul elementului material atunci
când acesta poate fi încadrat în vreuna dintre acţiunile enumerate de text (constrângere,
corupere sau alt fapt intimidant). Ceea ce le distinge este chiar momentul la care se săvârşeşte
acţiunea cu caracter infracţional: dacă este înainte de sesizarea organelor de urmărire penală
sau de a da declaraţii etc. în cauza ce îl priveşte pe autor, ea va constitui infracţiunea de
influenţare a declaraţiilor, în timp ce acţiunile cu caracter infracţional desfăşurate ulterior
activităţilor desfăşurate de persoana vătămată în cursul procedurii judiciare pot constitui
infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei.
5. Elementul material. Art. 274 sancţionează „săvârşirea unei infracţiuni” împotriva unei
persoane (martor, expert, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente sau
chiar un coinculpat) care a avut una dintre conduitele menţionate în cuprinsul său. Textul este
„generos” în ceea ce priveşte enumerarea actelor materiale ce pot fi comise, sintagma
„săvârşirea unei infracţiuni” având un spectru larg de acoperire. Totuşi, cele mai frecvente vor
fi cele care privesc viaţa sau integritatea corporală, libertatea persoanei ori patrimoniul
acesteia. Trebuie observat că, spre deosebire de alte incriminări, care folosesc sintagma
„săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 274
legiuitorul a folosit-o pe cea de „săvârşirea unei infracţiuni”, ceea ce înseamnă că fapta
concretă trebuie să aibă toate trăsăturile prevăzute de art. 15 (să fie prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o). De asemenea, în
concordanţă cu dispoziţiile art. 174, prin „săvârşirea unei infracţiuni” se va înţelege atât o
infracţiune consumată, cât şi săvârşirea ei în forma tentativei, atunci când legea prevede
pedepsirea tentativei, precum şi comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau
complice.
6. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, indirectă sau chiar praeterintenţie, în
concordanţă cu forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea care stă la baza ei ca
„element material”. Legea cere şi existenţa unui mobil, răzbunarea, generat de contribuţia
victimei, în modalităţile menţionate anterior, la actul de justiţie.
7. Sancţiunea. Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei se sancţionează în
limitele infracţiunii săvârşite împotriva persoanei/membrului de familie al acesteia, majorate
cu o treime. Se poate spune că infracţiunea prevăzută de art. 274 funcţionează ca o variantă
agravată a fiecăreia dintre infracţiunile comise, caracterul agravant fiind dat de „mobilul” cu
care făptuitorul acţionează.
Art. 275
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri
(1) Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale
de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris
necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să
ajungă la destinatar.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior infracţiunea era
prevăzută de art. 272 sub denumirea de „reţinerea sau distrugerea de înscrisuri”. Conţinutul
vechii reglementări a fost modificat atât prin adăugarea unor noi ipoteze de comitere a faptei
(sustragerea, ascunderea ori alterarea), cât şi în privinţa obiectului actului de executare
(acţiunile vor viza nu numai înscrisurile, ci şi mijloacele materiale de probă). Completarea
textului în sensul arătat s-a făcut „pornind de la realităţile practicii judiciare (...), în scopul
asigurării unei reglementări mai eficiente în ceea ce priveşte securitatea şi integritatea
mijloacelor materiale de probă sau înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere,
ascundere sau alterare este împiedicată aflarea adevărului într-o cauză penală, ori a
mijloacelor de probă sau a înscrisurilor aflate dintr-un dosar penal” (Expunere de motive).
Pentru faptele comise sub legea veche, al căror element material are corespondent în legea
nouă, Codul penal anterior constituie lege mai favorabilă, întrucât limitele de pedeapsă sunt
mai reduse (de la 6 luni la 3 ani).
2. Elementul material. Infracţiunea se poate comite într-una dintre următoarele modalităţi
alternative: sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale
de probă sau de înscrisuri.
2.1. Sustragerea este echivalentă unei acţiuni de furt, în sensul de „luare din posesia sau
detenţia” organului judiciar a unui mijloc material de probă sau a unui înscris. Sintagma
„mijloace materiale de probă” are înţelesul dat de Codul de procedură penală, de „obiecte care
conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la
aflarea adevărului (art. 197). În categoria „înscrisuri” vor intra, însă, nu numai acele mijloace
de probă definite de dispoziţiile art. 198 C.proc.pen., care conţin prin ele însele fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (de exemplu, un contract, un act de
identitate falsificat etc.), ci şi acele înscrisuri care rezultă din „consemnarea” administrării
altor mijloace de probă (declaraţii, rapoarte de expertiză sau de constatare etc.) sau care fac
dovada efectuării anumitor acte procesuale (dovezi de citare, adrese către diverse instituţii
etc.). În acest sens, jurisprudenţa a decis că „fapta inculpaţilor de a fi sustras dintr-un dosar
aflat pe rolul instanţei de judecată două procese-verbale de îndeplinire a procedurii de citare,
fiind surprinşi de judecătorul de serviciu, constituie infracţiunea de reţinere sau distrugere de
înscrisuri” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1086/1998, în Dreptul nr. 1/2000,
p. 147). O astfel de interpretare „extensivă” concordă cu scopul în care fapta este comisă,
exprimat de norma de incriminare, acela „de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară”. Or, aflarea adevărului poate fi împiedicată nu numai prin dispariţia mijlocului de
probă care îl dovedeşte, ci şi prin orice alte acte care fac imposibilă sau dificilă administrarea
sa (de exemplu, sustragerea dovezii de citare poate conduce la neprezentarea martorului citat,
care nu mai este audiat, iar absenţa declaraţiei acestuia poate determina o soluţie greşită).
2.2. Distrugerea unui mijloc material de probă sau a unui înscris constă în desfiinţarea sa
totală şi va fi, de cele mai multe ori, subsecventă unei acţiuni de sustragere, caz în care se va
reţine o singură infracţiune. Fapta se realizează în această modalitate, de exemplu, în cazul
distrugerii unor procese-verbale de constatare a unui accident rutier şi a probelor biologice
recoltate pentru analiză (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 159/2005,www.scj.ro).
2.3. Alterarea unui mijloc material de probă sau a unui înscris constă într-o distrugere
parţială a sa, ştergerea unor menţiuni etc., astfel încât să îl facă inapt de a mai servi ca probă
pentru aflarea adevărului.
2.4. Ascunderea înscrisului/mijlocului material de probă constă în deplasarea acestuia din
locul în care se afla în altul, astfel încât să îl facă inaccesibil organelor judiciare. În practică
vor exista dificultăţi de identificare a acestei modalităţi de realizare a elementului material, în
raport de varianta de săvârşire a faptei prin „sustragere”, fiind dificil de stabilit dacă
„ascunderea” respectivului mijloc material de probă sau înscris nu este subsecventă unei
activităţi de imposedare.
3. Varianta asimilată, prevăzută de alin. (2) al textului, are aproape acelaşi conţinut ca şi în
Codul penal anterior, textul fiind doar reformulat şi completat sub aspectul că înscrisul la care
se referă nu este numai unul destinat organului judiciar, ci poate să fie şi emis de acesta.
Realizează elementul material al infracţiunii în această variantă de săvârşire, de exemplu,
neexpedierea de către cel care are atribuţia de efectuare a corespondenţei, a unei adrese emise
de organul judiciar către un institut de medicină legală în vederea efectuării unei expertize, ori
în sens invers, neexpedierea raportului de expertiză, necesar soluţionării cauzei.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al
împiedicării aflării adevărului într-o cauză judiciară.
5. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea este una de pericol, iar nu de rezultat, astfel încât
aceasta se consumă în momentul efectuării uneia dintre activităţile incriminate, indiferent
dacă scopul urmărit a fost sau nu atins.
Art. 276
Presiuni asupra justiţiei
Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice
nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală,
a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea
respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei nu are
corespondent înCodul penal anterior sau în vreo lege specială, astfel că nu se pune problema
aplicării legii în timp.
2. Raţiunea reglementării este motivată de legiuitor ca fiind „asigurarea şi protejarea
imparţialităţii şi libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea
atribuţiilor judiciare conferite de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a
acestora” (Expunere de motive).
Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Senatul a adoptat un proiect de
lege având ca obiect abrogarea acestui articol, iar Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră
decizională, l-a şi adoptat, la 18 februarie 2014. Preşedintele României a trimis legea spre
reexaminare la 19 martie 2014. La 30 septembrie 2014 Camera Deputaţilor a respins cererea
de reexaminare, astfel că proiectul de lege a fost din nou adoptat, Preşedintele României
sesizând Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea sa. Prin Decizia nr. 629 din
4 noiembrie 2014 (nepublicată), Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată obiecţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009
privind Codul penal,soarta textului fiind astfel previzibilă.
Totuşi, având în vedere că la acest moment textul nu este încă abrogat, vom face scurte
observaţii legate de conţinutul său.
3. Situaţia premisă. Faptă poate fi comisă numai în condiţiile existenţei unei proceduri
judiciare în curs, indiferent dacă se află în faza urmăririi penale, în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi, în faţa celui de cameră preliminară sau în faţa instanţei, dar şi a
judecătorului sindic sau a celui de supraveghere a privării de libertate, termenul de
„judecător” folosit de text acoperind oricare dintre aceste situaţii. Dacă fapta a fost comisă
înainte sau ulterior finalizării acestei proceduri, ea nu va constitui infracţiune.
4. Elementul material. Fapta se comite printr-o acţiune, constând în declaraţii publice
nereale despre o infracţiune sau abatere disciplinară comisă de respectivul organ judiciar în
legătură cu cauza respectivă. Dacă afirmaţiile nereale sunt legate de o altă cauză sau dacă
declaraţiile semnalează fapte reale, nu vom fi în prezenţa unei infracţiuni.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al
intimidării judecătorului sau organului de urmărire penală care judecă/instrumentează cauza
respectivă.
Art. 277
Compromiterea intereselor justiţiei
(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul
sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau
un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin
aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în
virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor,
expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură
penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(4) Nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau
activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de compromitere a intereselor
justiţiei nu are corespondent în Codul penal anterior sau în vreo lege specială, astfel că nu se
pun probleme legate de aplicarea legii în timp.
2. Raţiunea reglementării. Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea acestei noi
infracţiuni urmăreşte în primul rând creşterea gradului de exigenţă faţă de funcţionarii care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul administrării justiţiei în legătură cu modul de gestionare a
unor date şi informaţii pe care le obţin în cursul unui proces penal, care pot influenţa
semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei cercetate sau
judecate. Practica judiciară a dovedit fără echivoc că reglementările actuale nepenale sunt
insuficiente şi ineficiente, astfel că folosirea mijloacelor penale pentru atingerea scopului
urmărit este justificată şi apare ca singura soluţie viabilă (...). În acelaşi timp, în scopul de a
întări garanţiile privind dreptul la un proces echitabil şi în special prezumţia de nevinovăţie,
consacrate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în
judecată ori de soluţionarea definitivă a cauzei, de către un funcţionar care a luat cunoştinţă de
acestea în virtutea funcţiei. Potrivit Convenţiei, statele semnatare au, pe lângă obligaţia
negativă de a se abţine de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, şi
obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva
încălcării lor de către orice altă persoană, astfel că încălcarea prezumţiei de nevinovăţie
angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligaţii
arătate”.
3. Subiectul activ este unul special. În variantele reglementate de alin. (1) şi (2) ale textului
fapta poate fi comisă doar de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă, în cadrul
exercitării atribuţiilor de serviciu, de informaţii relevante pentru soluţionarea cauzei. Intră în
această categorie organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul şi grefierii, precum şi
orice alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţiile protejate de textul în discuţie
(de exemplu, ofiţerii Serviciului Român de Informaţii). În varianta reglementată de alin. (3)
fapta se poate comite de către un martor, expert sau interpret care a participat în cauză.
4. Elementul material. Infracţiunea poate fi comisă prin mai multe modalităţi alternative,
care pot afecta bunul mers al actului de justiţie fie prin îngreunarea sau împiedicarea urmăririi
penale, fie prin afectarea drepturilor procesuale ale persoanelor implicate în procesul penal.
4.1. Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale. Fapta reglementată de art. 277 alin.
(1) vizează informaţiile privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să
fie administrată o probă şi presupune transmiterea acestor informaţii uneia sau mai multor
persoane. Aceasta poate fi suspectul sau inculpatul, dar şi un „intermediar”, care va transmite
informaţia celui interesat. Acesta din urmă, neavând calitatea cerută de lege pentru a fi subiect
activ al infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, va comite o infracţiune de
favorizare a făptuitorului. De altfel, infracţiunea reglementată de alin. (1) al art. 277
reprezintă tot o favorizare, dar una cu subiect activ calificat. Pot constitui astfel de acte
materiale: dezvăluirea datei şi timpului când va fi organizat un flagrant sau o percheziţie
domiciliară, perioada de interceptare a convorbirilor telefonice etc.
În această variantă de săvârşire, consumarea infracţiunii este condiţionată de aptitudinea
actului de divulgare de a îngreuna sau împiedica urmărirea penală, astfel că nu orice „scurgere
de informaţii” poate fi catalogată ca infracţiune.
4.2. Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală.Aceasta reprezintă tot o acţiune de transmitere de informaţii, de data aceasta
referindu-se la mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale (în sensul de acte procedurale sau
procesuale, deoarece înscrisul, ca mijloc de probă, este inclus în prima categorie) deja
administrate sau efectuate. Momentul săvârşirii are o limitare în timp, astfel că fapta se poate
comite doar înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată (clasare sau renunţare
la urmărire penală) ori o soluţie definitivă asupra fondului cauzei.
În acest caz, legea nu mai impune cerinţa ca actul de dezvăluire să fie apt de a îngreuna sau
împiedica actul de justiţie, încălcarea interdicţiei rezultând din comiterea actului de divulgare.
4.3. Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală de către martor, expert
sau interpret.Textul din alin. (3) prevede condiţia ca această interdicţie să fie impusă de
legea de procedură penală, cum ar fi dispoziţia din art. 143 alin. (3) C.proc.pen., potrivit
căreia „convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română
sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a
respecta confidenţialitatea” sau cele cuprinse în art. 352 alin. (8) C.proc.pen., care stipulează
că „preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă
la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea
informaţiilor obţinute pe parcursul procesului”, printre aceste persoane putându-se afla
martorul, expertul sau interpretul.
Nici în cazul acesta legea nu mai impune cerinţa ca actul de dezvăluire să fie apt de a
îngreuna sau împiedica actul de justiţie, încălcarea interdicţiei rezultând din chiar actul de
divulgare comis.
5. Fapta atipică. Potrivit alin. (4) al art. 277, nu constituie infracţiune fapta prin care sunt
divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză
penală. În sensul Expunerii de motive, prin această prevedere „s-a urmărit ca reglementarea să
nu permită ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiţiei a unor manifestări contrare
acestor interese comise de autorităţi, considerent pentru care a fost prevăzută o cauză
justificativă potrivit căreia divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale comise de
autorităţi într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal”.
6. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
7. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei
reprezintă, aşa cum am menţionat anterior, o variantă specială a infracţiunii de favorizare a
făptuitorului, prevăzută de art. 269, caracterul special fiind dat de calitatea subiectului activ.
În acelaşi timp, infracţiunea reprezintă o variantă specială şi a celei reglementate de art. 304
C.pen., în care informaţiile secrete de serviciu sau nepublice divulgate au ca obiect informaţii
ce ţin de administrarea probelor în cadrul unei proceduri judiciare.
Art. 278
Încălcarea solemnităţii şedinţei
Întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe
activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se
desfăşoară în faţa instanţei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu
amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei
nu are corespondent în Codul penal anterior, chiar dacă a preluat unele elemente din
infracţiunea de sfidare a organelor judiciare, prevăzută de art. 2721din legea veche. Spre
deosebire de aceasta însă, textul sancţionează numai conduitele insultătoare care au loc în
faţa instanţei, iar nu şi pe cele ce se petrec în faţa organului de urmărire penală. În acest din
urmă caz, fapta poate fi încadrată în infracţiunile de ultraj sau de ultraj judiciar, prevăzute
deart. 257, respectiv art. 279 C.pen.
Deşi legiuitorul precizează în Expunerea de motive că incriminarea este una nouă, nu este
exclusă incidenţa unor situaţii tranzitorii, în cazul în care fapta comisă sub legea veche constă
în întrebuinţarea de cuvinte sau expresii jignitoare, în cursul unei proceduri desfăşurate în faţa
instanţei. Într-o atare situaţie, legea mai favorabilă va fi legea nouă, deoarece limitele
pedepsei închisorii sunt mai mici decât în Codul penal anterior(care prevedea pedeapsa
închisorii de la 3 luni la un an).
2. Subiecţii infracţiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care întrebuinţează expresii
insultătoare într-o procedură în faţa instanţei, de natură să perturbe activitatea acesteia, fie că
este participant în acea cauză, fie că doar asistă la desfăşurarea ei. Totuşi, legiuitorul
precizează în Expunerea de motive că „infracţiunea de sfidare a instanţei nu poate fi comisă
de către judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată întrucât acesta are
calitatea de subiect pasiv secundar în raport de conţinutul faptelor incriminate, însă în cazul
comiterii unor asemenea fapte de către judecător în timpul procedurii acesta va răspunde
pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă”.
Această interpretare decurge din folosirea sintagmei „de natură să perturbe activitatea
instanţei”, dar ea nu este lipsită de critici, dat fiind faptul că termenul de „instanţă” este
asociat, în limbaj juridic, la două înţelesuri: primul este cel de „compunere a instanţei”, caz
în care noţiunea se referă strict la judecătorii care alcătuiesc completul de judecată, stabiliţi în
conformitate cu prevederile legii de organizare judiciară, iar cel de-al doilea este cel legat de
„constituirea instanţei”, noţiune care are un înţeles mai larg, în sensul de participare a
judecătorului/judecătorilor, grefierului, magistratului asistent (în cauzele soluţionate de
I.C.C.J.), precum şi a procurorului, atunci când legea prevede participarea sa la judecarea
cauzei. În această ultimă situaţie, discuţiile cu privire la calitatea de subiect activ a celorlalţi
participanţi care concură la constituirea instanţei trebuie nuanţată, după cum conduita
insultătoare se manifestă faţă de ceilalţi participanţi la desfăşurarea procedurilor ori faţă de
persoanele care asistă la proces. În primul caz se poate afirma că şi procurorul sau grefierul va
comite o infracţiune de purtare abuzivă, dar dacă atitudinea acestora este doar ireverenţioasă,
fără să privească pe cei implicaţi în proces, se poate reţine infracţiunea de încălcare a
solemnităţii şedinţei.
Din perspectiva subiecţilor infracţiunii, termenul de „instanţă” mai trebuie înţeles ca
referindu-se nu numai la judecătorul/judecătorii care compun completul de judecată, ci şi la
judecătorul de drepturi sau libertăţi ori cel de cameră preliminară, în situaţia în care în faţa lor
se va desfăşura o procedură contradictorie, chiar şi în camera de consiliu (de exemplu,
soluţionarea unei propuneri/cereri ce ţine de o măsură preventivă).
Subiectul pasiv secundar este reprezentat în primul rând de judecătorul care compune
instanţa, dar poate fi şi orice persoană aflată în sala de judecată, faţă de care se adresează
cuvintele sau gesturile insultătoare, „indiferent că aceasta participă sau nu la desfăşurarea
procedurii – de exemplu jignirile adresate publicului din sală ori când acestea sunt adresate
judecătorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii” (Expunere de motive).
3. Elementul material. Infracţiunea se comite printr-o acţiune constând în întrebuinţarea de
cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene. Conţinutul acestor acte se va raporta la cel al
infracţiunii de insultă din Codul penal anterior, preluat ulterior de infracţiunea de sfidare a
organelor judiciare. Cuvintele jignitoare sau obscene pot fi adresate oral sau în scris şi pot
consta fie în cuvinte propriu-zise, fie în alte emisii vocale sugestive (fluierături, huiduieli
etc.). Săvârşirea faptei prin întrebuinţarea de gesturi jignitoare sau obscene înseamnă
exprimarea unor mişcări sau atitudini de natură a leza onoarea sau reputaţia persoanei (de
exemplu, imitarea unei anumite infirmităţi sau sugerarea unui act de cerşetorie, a unui act
sexual etc.).
Oricare dintre actele comise trebuie să aibă aptitudinea de a perturba activitatea instanţei,
altfel fapta nu va constitui infracţiune. Nu este însă necesar ca prin aceasta să se producă o
tulburare efectivă, fapta fiind una de pericol, iar nu de rezultat.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
5. Concursul cu alte infracţiuni. Încălcarea solemnităţii şedinţei poate intra în concurs şi cu
alte infracţiuni (lovire, vătămare, ameninţare, ultraj, ultraj judiciar), dacă făptuitorul comite,
pe lângă cuvintele sau gesturile insultătoare, şi acte specifice infracţiunilor menţionate.
Art. 279
Ultrajul judiciar
(1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă
privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise împotriva
unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de ultraj judiciar are drept
corespondent în Codul penal anterior infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239, precum şi
fapta prevăzută de art. 2391, ce reglementa, sub o denumire improprie („cazuri speciale de
pedepsire”), fapte de lovire, vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte sau ameninţare
comise împotriva soţului sau unei rude apropiate, printre alţii, a unui judecător sau procuror.
În acelaşi timp, infracţiunea de ultraj judiciar reprezintă o formă agravată a infracţiunii de
ultraj reglementată de noul Cod penal în dispoziţiile art. 257. Potrivit Expunerii de motive,
„justificarea incriminării distincte a infracţiunii de ultraj judiciar faţă de infracţiunea de ultraj
constă în aceea că, prin voinţa legii, judecătorul, procurorul sau avocatul au atribuţiile
judiciare cele mai importante, iar de modul de îndeplinire a acestora depinde decisiv buna
desfăşurare a cursului unui proces şi rezultatul acestuia, astfel că asigurarea unei protecţii
sporite împotriva oricărei forme de violenţă exercitată asupra lor este, din această perspectivă,
justificată. Această distincţie este întâlnită şi în Codul penal italian (art. 341 şi art. 343)”.
Din conţinutul motivării ar rezulta că raţiunea pentru care această variantă specială a
infracţiunii de ultraj a fost incriminată distinct, iar nu ca o circumstanţă agravantă în cuprinsul
infracţiunii contra autorităţii menţionată, este legată de lărgirea sferei de protecţie, în raport cu
reglementarea anterioară, prin cuprinderea unei alte importante categorii de persoane
implicate în înfăptuirea actului de justiţie, avocaţii.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, cu modificările şi completările introduse prin Legea nr. 187/2012, în
exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor
publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui
act.
Neputând fi asimilaţi funcţionarilor publici, nici nu pot avea vreo atribuţie în exercitarea
autorităţii de stat, de care vorbeşte textul art. 257, astfel încât crearea unei norme speciale, în
cadrul titlului privind infracţiunile contra justiţiei, care să confere protecţie şi acestei categorii
de participanţi la proces, apare ca o opţiune pe deplin justificată.
În raport cu această extindere a sferei subiecţilor pasivi, se poate afirma că, pe lângă ultrajul
reglementat deCodul penal anterior în art. 239, care priveşte pe judecător şi procuror, ultrajul
judiciar reglementat de noul Cod penal are corespondent şi în dispoziţiile art. 39 alin. (2) şi
(3) din legea specială, abrogat prin Legea nr. 187/2012, cu privire la faptele de ameninţare şi
lovire sau alte acte de violenţă comise asupra avocatului aflat „în timpul exercitării profesiei
şi în legătură cu aceasta”.
Tot cu caracter de noutate trebuie remarcată reglementarea cuprinsă de alin. (2) al textului,
respectiv săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu. O astfel de dispoziţie specială nu era prevăzută de Codul penal
anterior, faptele comise în acest scop fiind încadrate în infracţiunile de drept comun (de
exemplu, violare de domiciliu, distrugere etc.).
Din punct de vedere al succesiunii de legi în timp, problema aplicării legii penale va viza trei
aspecte: modificarea limitelor pedepsei, extinderea sferei persoanelor protejate ca urmare a
înlocuirii sintagmei „soţ sau rude apropiate” cu aceea de „membru de familie” (art. 177
C.pen.), precum şi cu privire la condiţiile angajării răspunderii penale în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 39 din legea specială, pentru care se prevedea plângerea prealabilă ca
modalitate de sesizare şi condiţie de procedibilitate, acesta fiind un criteriu pentru stabilirea
legii penale mai favorabile în favoarea legii speciale.
În privinţa sancţiunii, legea penală mai favorabilă se va stabili în concret, în funcţie de fapta
comisă, deoarece pentru anumite incriminări este mai favorabilă legea veche, iar pentru altele
legea nouă.
2. Elementul material. Infracţiunea de ultraj judiciar este o infracţiune complexă, care
absoarbe în conţinutul său infracţiunile de ameninţare, lovire, vătămare corporală, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte sau omor, în cazul faptei prevăzute de alin. (1), ori alte
infracţiuni (distrugere, şantaj etc.) pentru fapta reglementată de alin. (2) al textului. În
consecinţă, elementul material se realizează prin aceleaşi acţiuni de comitere a faptelor
descrise în cadrul infracţiunii, ca şi în cazul infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 C.pen.
(a se vedea supracomentariul art. 257 C.pen.). Tentativa se va sancţiona doar în cazul în care
va fi sancţionată şi la infracţiunea absorbită.
3. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori chiar praeterintenţie, dacă
infracţiunea comisă asupra magistratului sau avocatului este cea de lovituri cauzatoare de
moarte. În varianta asimilată, prevăzută de art. 279 alin. (2), actul de intimidare se poate
comite, de asemenea, cu praeterintenţie (viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei, de
exemplu).
4. Diferenţierea faţă de infracţiunea de ultraj. Aşa cum afirmam anterior, ultrajul judiciar
reprezintă o variantă specială a infracţiunii reglementate de dispoziţiile art. 257 C.pen. Pentru
a fi în prezenţa unui ultraj judiciar în condiţiile alin. (1) al art. 279, fapta trebuie să fie
săvârşită împotriva unui judecător sau procuror aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ori
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei. Dacă fapta nu este comisă în
aceste condiţii, nu se va reţine infracţiunea de ultraj judiciar, ci infracţiunea de ultraj,
reglementată deart. 257 alin. (5), faţă de procuror sau judecător, respectiv infracţiunea prin
care se realizează elementul material, în ceea ce îl priveşte pe avocat.
Art. 280
Cercetarea abuzivă
(1) Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un
procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea
declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe
nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În varianta prevăzută de alin. (1) sunt reluate
ipotezele cuprinse în art. 266 alin. (2) C.pen. din 1968. Textul reglementează, practic,
consecinţele de natură penală ale nerespectării de către organele judiciare implicate în
soluţionarea cauzei a principiului loialităţii administrării probelor, prevăzut de art. 101
C.proc.pen. Spre deosebire de textul anterior, reglementarea este mai precisă sub aspectul
calităţii subiectului activ (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), cât şi cu privire
la scopul în care fapta este comisă (pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea
declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile).
Ipotezele cuprinse în reglementarea anterioară în alin. (1), reţinerea sau arestarea nelegale, nu
au fost dezincriminate, ci fac acum obiectul infracţiunilor de lipsire de libertate, prevăzută de
art. 205, de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 sau supunerea la rele tratamente,
prevăzută de art. 281 C.pen. (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale).
Nici ipoteza de la art. 266 alin. (3) C.pen. din 1968 (promisiuni, ameninţări, violenţe faţă de
un martor) nu a fost preluată în conţinutul normei de la art. 280, dar fapta nu este
dezincriminată, constituind infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297), reţinută în concurs cu
infracţiunea prevăzută la art. 272 (influenţarea declaraţiilor) ori instigare la săvârşirea
infracţiunii prevăzute la art. 273 C.pen. (mărturia mincinoasă).
În fine, un alt element de noutate este cel privind introducerea pedepsei complementare
obligatorii a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În privinţa stabilirii legii penale mai favorabile, se observă că limitele de pedeapsă au fost
majorate faţă de reglementarea anterioară, de la 3 luni la un an – limita minimă, respectiv de
la 3 ani la 5 ani – limita maximă. În consecinţă, legea veche va fi mai favorabilă, iar pedeapsa
complementară nu va fi obligatoriu aplicată.
2. Subiecţii infracţiunii. Atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt circumstanţiaţi. Astfel,
fapta poate fi comisă numai de un organ de cercetare penală, procuror sau judecător, iar cel
împotriva căruia se îndreaptă este persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală.
3. Elementul material. În varianta tip, infracţiunea se realizează prin acţiune sau omisiune.
Constituie infracţiunea de cercetare abuzivă, de exemplu, fapta inculpatului care, având
calitatea de ajutor de şef de post la poliţia unei comune, a întrebuinţat violenţe împotriva unei
persoane în exercitarea activităţii de cercetare penală pentru a obţine de la aceasta o declaraţie
de recunoaştere a unei fapte de furt (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6218/2006,
www.scj.ro). Cu privire la momentul de la care se poate discuta că suntem în prezenţa
infracţiunii de cercetare abuzivă, în jurisprudenţă s-a decis că lovirea persoanelor cercetate
pentru a le determina să recunoască infracţiunea de tâlhărie constituie infracţiunea de
cercetare abuzivă, împrejurarea că aceste violenţe au fost exercitate înainte de a se fi început
urmărirea penală neavând relevanţă juridică sub acest aspect (C.S.J., Secţia militară, decizia
nr. 15/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 184). Mutatis mutandis, în raport cu dispoziţiile noului
Cod de procedură penală, potrivit cu care începerea urmăririi penale se face in rem, imediat
după înregistrarea sesizării (art. 305 C.proc.pen.), iar persoana care a comis-o dobândeşte
calitatea de suspect doar la momentul în care din datele şi probele existente în cauză rezultă
indicii rezonabile că a săvârşit infracţiunea, moment în care urmărirea penală se efectuează în
continuare faţă de acesta, se pune problema dacă se poate comite infracţiunea de cercetare
abuzivă între momentul începerii urmăririi penale in rem şi momentul dobândirii calităţii de
suspect. Credem că răspunsul este negativ. Interpretarea dată de jurisprudenţă textului din
Codul penal anterior era permisă de folosirea, în text, a termenului generic de „persoană”,
care acoperea orice calitate pe care subiectul pasiv al infracţiunii o putea avea (făptuitor,
învinuit sau inculpat). În schimb sintagma „persoană urmărită” cu care operează Codul actual
nu poate conduce la altă concluzie decât că fapta poate fi comisă numai faţă de suspect sau
inculpat.
Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de o persoană care nu a dobândit
calitatea de suspect nu constituie infracţiunea de cercetare abuzivă, ci infracţiunea de purtare
abuzivă, prevăzută de art. 296 C.pen.
4. Varianta asimilată. Alin. (2) al textului reglementează o variantă a infracţiunii comisă de
aceiaşi subiecţi activi (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), prin producerea,
falsificarea ori ticluirea de probe nereale în scopul unei învinuiri nedrepte. Se poate observa
că, în fapt, incriminarea reprezintă mai degrabă o variantă agravată a infracţiunii de inducere
în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (2), una având subiect activ
calificat. Probabil legiuitorul a considerat că acest criteriu, al calităţii subiectului activ, are
preeminenţă faţă de cel care defineşte elementul material, astfel că a reglementat această faptă
în dispoziţiileart. 280, iar nu în cele ale art. 268 alin. (2). Aceasta are totuşi şi o ipoteză
suplimentară de săvârşire,falsificarea de probe. Credem că o astfel de „precizare” era inutilă,
din moment ce „producerea sau ticluirea de probe mincinoase” absoarbe şi varianta
falsificării, iar reglementarea sa expresă în cadrul infracţiunii de cercetare abuzivă, poate
conduce la concluzia că asemenea variantă de comitere nu ar fi inclusă în elementul material
al infracţiunii prevăzute de art. 268 alin. (2), concluzie eronată, deoarece incriminarea de la
art. 268 alin. (2) acoperă şi ipoteza „falsificării de probe”.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
6. Raportul cu alte infracţiuni. Cercetarea abuzivă poate să prezinte unele elemente comune
cu unele infracţiuni, după cum poate intra în concurs cu altele.
6.1. Diferenţierea faţă de alte infracţiuni. Infracţiunea de cercetare abuzivă este, în varianta
tip, o formă specială de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen., astfel încât ne
vom afla în prezenţa normei speciale atunci când fapta se comite în modalităţile şi în scopul
arătat de art. 280 C.pen. În varianta asimilată, constituie o formă agravată a infracţiunii de
inducere în eroare a organelor judiciare, deosebirea dintre acestea fiind dată de calitatea
specială a subiectului activ.
6.2. Concursul cu alte infracţiuni. Cercetarea abuzivă poate intra în concurs formal cu
infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, prevăzută de art. 272, sau cu infracţiunea de
vătămare corporală, prevăzută de art. 194(deoarece în norma specială de incriminare se
absoarbe doar fapta prevăzută de art. 193, concluzie ce decurge din folosirea termenului de
„violenţă” pentru a exprima actul de constrângere), precum şi cu infracţiunile contra vieţii sau
care au produs moartea victimei (omorul, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte).
Infracţiuneaabsoarbe, de asemenea, ameninţarea, cu care nu va putea intra în concurs.
Art. 281
Supunerea la rele tratamente
(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de
libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul preia din Codul penal anterior
dispoziţiile art. 266 alin. (1) teza a II-a privind supunerea unei persoane la executarea unei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, pentru varianta prevăzută
de alin. (1), iar pentru varianta prevăzută de alin. (2) este preluată, cu unele mici modificări
(înlocuirea sintagmei „rele tratamente” cu cea de „tratamente inumane sau degradante”, cu
care operează şi art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului), prevederea din art. 267
C.pen. din 1968. O altă modificare este legată de prevederea obligativităţii aplicării pedepsei
complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Tratamentul sancţionator este similar, astfel încât nu se va pune problema legii mai favorabile
din punct de vedere al pedepsei principale. Totuşi, prin prevederea obligatorie a pedepsei
complementare, acesta va deveni un criteriu pentru alegerea legii vechi ca lege mai favorabilă.
2. Elementul material. În aplicarea art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ce
reglementează dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a condamnat conduita abuzivă a agenţilor statului în cadrul
controalelor, raziilor efectuate de aceştia. Astfel, în cauza Krastanov c. Bulgaria, Curtea a
constatat că violenţele exercitate, fără nicio justificare, de opt poliţişti asupra reclamantului în
timpul unei razii într-o cafenea, constituie tratamente contrare art. 3 (CEDO,Krastanov c.
Bulgaria, hotărârea din 30 septembrie 2004, §49-54, www.echr.coe.int). Aceeaşi concluzie a
fost formulată în cauza Anghelescu c. România, în ceea ce priveşte conduita abuzivă a unor
poliţişti în timpul unor misiuni de control rutier (reclamantul susţinea că a fost agresat verbal
şi fizic, deşi nu se sustrăsese controlului alcoolemiei şi prezentase poliţiştilor documentele
prevăzute de lege (CEDO, Anghelescu c. România, hotărârea din 5 octombrie 2004,M.Of. nr.
422 din 19 mai 2005). Totuşi, în cazul în care recursul la forţă din partea agenţilor statului a
fost determinat de comportamentul victimei, Curtea a statuat că folosirea forţei împotriva unei
persoane nu poate depăşi nivelul strict necesar imobilizării acesteia (CEDO, Caloç c. Franţa,
hotărârea din 20 iulie 2000,§100-101, www.echr.coe.int; CEDO, D.D. c. Polonia, hotărârea
din 5 octombrie 2000,www.echr.coe.int).
3. Vinovăţie. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.
4. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de supunere la rele tratamente poate fi reţinută
în concurs cu infracţiunile de vătămare corporală, prevăzută de art. 194, omor, prevăzută de
art. 189 şi art. 190, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195, dar şi cu
alte infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, cum ar fi cea de cercetare abuzivă, prevăzută de art.
280, atunci când, de exemplu, pentru a se obţine o anumită declaraţie, persoana aflată în stare
de reţinere este supusă la rele tratamente.
Art. 282
Tortura
(1) Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice
suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau
declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori
este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 15
la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
(5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război
sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat
ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale
şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia, într-o manieră mai sistematizată,
ipotezele cuprinse în Codul penal anterior în dispoziţiile art. 2671. Modificările nu ţin, aşadar,
de substanţa incriminării, ci doar de adaptarea unor formulări la terminologia de ansamblu a
noului Cod penal: folosirea, pentru subiectul activ, a calităţii de „funcţionar public” în loc de
cea de „agent public”, menţionarea denumirii infracţiunii de „vătămare corporală”, pentru
consecinţa prevăzută la alin. (2), dat fiind faptul că noul Cod nu mai reglementează distinct pe
cea de vătămare corporală gravă, precum şi înlocuirea termenului „mărturisiri” cu cel de
„declaraţii”. De asemenea, au fost eliminate anumite aspecte superfluu menţionate, deoarece
rezultă din conţinutul reglementării. Astfel, s-a renunţat la precizarea conform căreia fapta se
comite cu intenţie, acest lucru fiind evident în raport cu scopul urmărit, precum şi la
menţionarea ca subiect activ a persoanei care acţionează „în mod oficial”, deoarece aceasta
este inclusă în conţinutul sintagmei „funcţionar public”. În plus, s-a precizat, corect, că
tentativa se pedepseşte doar în cazul faptei prevăzute la alin. (1), având în vedere că alin. (2)
sau (3) reprezintă rezultatul comiterii cu intenţie depăşită a uneia dintre faptele de la alin. (1).
Sub aspect sancţionator, limitele de pedeapsă sunt aceleaşi cu cele reglementate anterior; se
constată o singură diferenţă, şi anume aceea a eliminării pedepsei detenţiunii pe viaţă ca
alternativă la ipoteza reglementată în alin. (3), care este o infracţiune praeterintenţionată, iar
regimul sancţionator aplicabil în noul Cod penal prevede detenţiunea pe viaţă ca sancţiune
doar pentru infracţiunile comise cu intenţie.
Constituie un element de noutate, totuşi, prevederea pedepsei complementare obligatorii a
interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Legea nouă va fi mai favorabilă, în varianta agravată prevăzută de alin. (3), în ceea ce priveşte
eliminarea pedepsei detenţiunii pe viaţă ca alternativă la pedeapsa închisorii.
2. Noţiunea de „tortură” în sensul art. 3 din Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că art. 3 din Convenţie (dreptul de a nu fi
supus la tortură, tratamente inumane sau degradante) consacră una dintre valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice, prohibind, în termeni absoluţi, chiar şi în
circumstanţe dificile, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate
(CEDO,Sadik Onder c. Turcia, hotărârea din 8 ianuarie 2004, §34, 62, www.echr.coe.int;
CEDO, Selçuk şi Asker c. Turcia, hotărârea din 24 aprilie 1998, §75, www.echr.coe.int;
CEDO, Dikme c. Turcia, hotărârea din 11 iulie 2000,www.echr.coe.int), tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante (CEDO, Aydin c. Turcia,hotărârea din 25 septembrie
1997, §81, www.echr.coe.int). Caracterul absolut al protecţiei garantate de art. 3subzistă
indiferent de comportamentul victimei (CEDO, Kudla c. Polonia, hotărârea din 26 octombrie
2000, §90,www.echr.coe.int) sau de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima
(CEDO, Labita c. Italia,hotărârea din 6 aprilie 2000, §119, www.echr.coe.int). Interzicerea
torturii a devenit un principiu de drept internaţional, o normă de ius cogens (CEDO, Al-
Adsani c. Marea Britanie, hotărârea din 21 noiembrie 2001, §60,www.echr.coe.int; CEDO,
Soering c. Marea Britanie, hotărârea din 7 iulie 1989, §88, www.echr.coe.int). Curtea, având
drept reper definiţia prevăzută în art. 1 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori
tratamente crude, inumane sau degradante, apreciază că noţiunea de „tortură” reuneşte trei
elemente: intenţia, scopul determinant şi gradul extrem de ridicat de suferinţă (CEDO,
Denizci c. Cipru, hotărârea din 23 mai 2001,www.echr.coe.int). În cauza Bursuc c. România,
Curtea a condamnat violenţele exercitate de cinci poliţişti împotriva reclamantului, reţinut în
vederea luării declaraţiei sale cu privire la implicarea într-un scandal provocat într-un bar,
calificând ca acte de tortură loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia, lovituri ce i-
au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranian cu edem cerebral cu consecinţe
durabile (CEDO, Bursuc c. România, hotărârea din 12 octombrie 2004,M.Of. nr. 452 din 27
mai 2005). Jurisprudenţa organelor Convenţiei a instituit o prezumţie potrivit căreia îndată ce
o persoană, care a intrat în stare de sănătate bună în custodia autorităţilor statale, probează
existenţa unor leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea şi
pretinsele rele tratamente din partea agenţilor statului (CEDO, Dikme c. Turcia, hotărârea din
11 iulie 2000, §78, www.echr.coe.int), autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor
explicaţii plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor.
3. Curtea Constituţională a României. Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a
infracţiunii de tortură, Curtea Constituţională a decis că „stabilirea limitelor de pedeapsă
pentru infracţiunea de tortură nu este de natură să încalce prevederile constituţionale
privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Sancţionarea mai aspră a
acestei infracţiuni este justificată, fiind determinată de gradul de pericol social. Câtă vreme
textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de
tortură, fără niciun privilegiu sau discriminare în raport de criteriile egalităţii în drepturi
prevăzute de art. 4 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a
principiului egalităţii în faţa legii” (D.C.C. nr. 131/2005, M.Of. nr. 304 din 4 octombrie 2005;
D.C.C. nr. 276/2004, M.Of. nr. 687 din 30 iulie 2004).
Art. 283
Represiunea nedreaptă
(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă
neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
(2) Reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa
o funcţie publică.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de Codul penal
anterior în dispoziţiileart. 268, legiuitorul procedând la o restructurare a sa, atât prin
sistematizarea textului în două variante de săvârşire, cât şi prin adăugarea unor noi ipoteze
prin care fapta poate fi comisă. Astfel, o primă modificare este legată de prevederea luării
unei măsuri neprivative de libertate, ştiind că persoana e nevinovată, ca modalitate alternativă
de comitere a faptei. Ca o consecinţă, textul a fost sistematizat în două variante, varianta
simplă reglementând doar ipoteze în care persoana este în libertate sau supusă unei măsuri
neprivative de libertate, în timp ce modalităţile care presupun privarea de libertate (reţinerea,
arestarea şi condamnarea) sunt reglementate, ca varianta agravată, de alin. (2) al textului.
Reţinerea este o ipoteză nouă, iar arestarea, ca modalitate de săvârşire a infracţiunii, trebuie
înţeleasă, în conformitate cu noile dispoziţii procedurale în materie, ca vizând atât arestarea
preventivă, cât şi arestul la domiciliu, care este tot o măsură privativă de libertate.
Interpretarea este logică, pe de o parte pentru că termenul „arestare” folosit de text nu face
nicio distincţie între cele două măsuri, iar pe de altă parte pentru că ar fi ilogic ca legiuitorul
să fi prevăzut ca modalitate de comitere a faptei luarea unei măsuri neprivative de libertate,
respectiv controlul judiciar, dar să excludă alta mai restrictivă, respectiv arestul la domiciliu.
Varianta agravată a textului este criticabilă prin prevederea soluţiei de condamnare ca fiind
singura ce realizează elementul material al infracţiunii. Credem că, sub acest aspect, textul
suferă din cauza neconcordanţei dintre prevederile legii penale şi ale celei procesual penale.
Astfel, potrivit art. 396 alin. (1) C.proc.pen., renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea
aplicării pedepsei sunt de asemenea soluţii care se pot pronunţa asupra fondului cauzei, iar
dacă examinăm instituţiile corespondente din Codul penal, vom observa o serie de restricţii
cărora condamnatul trebuie să se supună, dacă faţă de el s-a pronunţat o astfel de soluţie (în
special în cazul amânării aplicării pedepsei). Or, este de neînţeles cum cineva care ar pronunţa
o asemenea soluţie, ştiind că persoana este nevinovată, să nu intre sub incidenţa legii, în timp
ce altul să fie tras la răspundere penală pentru că a dispus o măsură neprivativă de libertate.
Credem că, de lege ferenda, aceasta este una dintre situaţiile în care legiuitorul va trebui să
intervină.
Pentru ipotezele reglementate de varianta simplă legea nouă este mai favorabilă, deoarece
limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche erau mai mari (de la 2 la 7 ani).
În cazul reţinerii, arestării sau condamnării unei persoane ştiind că e nevinovată, Codul penal
anterior este lege mai favorabilă, deoarece prevede limite de pedeapsă mai mici (de la 2 la 7
ani).
2. Subiectul activ al infracţiunii este unul special, circumscris sferei persoanelor care pot lua
măsurile sau soluţia la care se referă textul. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile procesual
penale, în modalitatea reţinerii fapta poate fi comisă de organul de cercetare sau de procuror,
luarea unei măsuri neprivative de libertate poate avea ca subiect activ procurorul sau
judecătorul, în timp ce arestarea poate fi dispusă numai de judecător.
3. Elementul material. Acţiunea prin care se realizează elementul material constă într-una
dintre următoarele activităţi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate, trimiterea în judecată a unei persoane, reţinerea,
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată. Înţelesul acestor noţiuni
este cel dat de Codul de procedură penală.
4. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă. Forma de vinovăţie rezultă din conţinutul
incriminării, prin folosirea de către legiuitor a sintagmei „ştiind că e nevinovată”.
Art. 284
Asistenţa şi reprezentarea neloială
(1) Fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei
proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei
reprezentate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în
scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială
reprezintă o reglementare nouă, care „urmăreşte sancţionarea fraudelor judiciare provocate cu
intenţie de persoanele chemate să reprezinte sau să apere interesele unei persoane în cadrul
unei proceduri judiciare, comise fie prin înţelegeri oculte cu adversarii celor pe care îi
reprezintă în cadrul unei proceduri judiciare” (Expunere de motive).
Fiind o incriminare nouă, nu vom fi în prezenţa unor situaţii tranzitorii.
2. Subiect activ. Infracţiunea poate fi comisă doar de avocatul care asistă/reprezintă o
persoană în proces sau de un reprezentant legal sau convenţional, pentru ipoteza a doua a
textului.
3. Situaţie premisă. Comiterea faptei este condiţionată de existenţa unei proceduri judiciare
(civilă, comercială, penală etc.) sau notariale în curs. Săvârşirea faptei în afara acestor
proceduri sau într-o altă procedură (cum e cea de mediere, de exemplu), deşi posibilă, derogă
de la tipicitatea faptei, astfel că nu intră sub incidenţa textului.
4. Elementul material. Fapta se poate realiza prin acţiune (de exemplu, punerea la dispoziţia
părţii adverse a probelor sau înscrisurilor invocate în susţineri, pentru ca aceasta să le poată
contracara) sau inacţiune (omisiunea declarării căii de atac, neprezentarea la termenul pentru
judecarea cauzei etc.). Textul reglementează două modalităţi diferite de realizare a
elementului material, fapta fiind una cu conţinuturi alternative.
4.1. Înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză. Fapta
reglementată de dispoziţiile alin. (1) constă într-un acord ocult încheiat între
avocatul/reprezentantul persoanei vătămate (având calitatea de reclamant, pârât, parte civilă,
coinculpat etc. în procedura desfăşurată în faţa instanţei, a organului de urmărire penală sau la
notar) şi persoana cu interese contrare din aceeaşi cauză. Dacă persoana asistată/reprezentată
cunoaşte conţinutul acestei înţelegeri ori dacă înţelegerea, deşi ocultă, nu este în detrimentul
celui asistat/reprezentat, nu va fi îndeplinită cerinţa privind caracterul fraudulos al înţelegerii,
iar fapta nu va constitui infracţiune. De asemenea, contrarietatea intereselor trebuie examinată
în substanţa sa, deoarece simpla „poziţionare” adversă nu este echivalentă cu o contrarietate
de interese (de exemplu, nu există contrarietate de interese dacă unul dintre inculpaţi susţine
că fapta a fost comisă la o anumită oră, iar celălalt susţine alt moment, cât timp ambii
recunosc că au participat la comiterea ei).
4.2. Înţelegerea frauduloasă cu un terţ interesat de soluţia ce se va da în cauză.
Săvârşirea faptei în varianta prevăzută de alin. (2) al textului presupune încheierea unui acord
cu o persoană care nu este implicată în procesul ce se desfăşoară, dar are anumite interese în
legătură cu soluţia ce se poate da (de exemplu, o persoană este interesată de obţinerea unei
donaţii din partea celui care ar câştiga procesul ori o societate comercială concurentă este
interesată de pierderea procesului de către una dintre părţi, pentru a-i obţine clientela etc.).
5. Vinovăţia. Fapta poate fi comisă numai cu intenţie directă, calificată prin scop, cel al
vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
6. Consumarea infracţiunii. În varianta reglementată de alin. (1) fapta este condiţionată de
obţinerea unui rezultat: vătămarea intereselor clientului sau persoanei reprezentate. Dacă
vătămarea nu s-a produs, deşi conduita frauduloasă a avut loc, fapta rămâne în faza tentativei,
care însă nu este pedepsibilă.
În varianta reglementată de alin. (2) legea nu cere obţinerea rezultatului scontat, astfel încât
vătămarea intereselor clientului sau ale persoanei vătămate va fi doar o condiţie de realizare a
laturii subiective (scopul).
7. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea poate intra în concurs cu sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri dacă, de exemplu, scopul înţelegerii frauduloase se realizează prin
sustragerea sau distrugerea unor mijloace de probă aflate la dosarul cauzei sau cu
infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, dacă scopul urmărit se realizează prin obţinerea
de la un martor a unor declaraţii mincinoase.
Art. 285
Evadarea
(1) Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Se consideră evadare:
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat
în exteriorul locului de deţinere.
(4) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de evadare are conţinut relativ
asemănător cu cel cuprins anterior la art. 269 C.pen. din 1968. În privinţa variantei de bază,
singura modificare ţine de reducerea limitei superioare a pedepsei (de la 3 la 2 ani), pentru
conformarea cu sistemul sancţionator al noului Cod penal.
În varianta agravată, prevăzută la alin. (2), a fost eliminată modalitatea săvârşirii faptei de
către două sau mai multe persoane, urmând a se aplica prevederile Părţii generale a noului
Cod, referitoare la circumstanţele agravante – săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună va atrage agravanta generală prevăzută de art. 77 lit. a). Atunci când fapta este
comisă de două persoane, fiecare va răspunde pentru varianta de bază a infracţiunii. Şi în
acest caz limitele de pedeapsă au fost reduse (sancţiunea conform vechiului Cod fiind
închisoarea de la 2 la 8 ani), dar s-a prevăzut în schimb obligativitatea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi.
O altă modificare ţine de introducerea, în alin. (3), a două noi ipoteze de comitere a faptei:
neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei
în care s-a aflat legal în stare de libertate, respectiv părăsirea, fără autorizare, de către
persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere. Caracterul de
„noutate” este dat numai de prevederea lor expresă în conţinutul infracţiunii, deoarece
asemenea fapte au fost încadrate ca infracţiune de evadare şi în jurisprudenţa anterioară, prin
interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 269 C.pen. din 1968.
În fine, prin dispoziţiile alin. (4) au fost practic transpuse în lege dispoziţiile Deciziei
pronunţate în recurs în interesul legii nr. 81 din 10 decembrie 2007 (M.Of. nr. 780 din 21
noiembrie 2008), în sensul stabilirii pedepsei pe calea cumulului aritmetic între restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare.
Vom avea conflict de legi în timp cu privire la comiterea faptei de către două persoane
împreună, situaţie în care tot legea nouă va fi mai favorabilă, deoarece fapta va fi încadrată în
varianta tip a infracţiunii, sancţionată mai blând, iar nu ca agravantă.
2. Situaţie premisă. Aceasta constă în starea privativă de libertate în care se află, legal,
subiectul activ, respectiv: reţinere, arestare (preventivă sau la domiciliu) sau în executarea
pedepsei. Tot în stare privativă de libertate este considerată şi persoana care se află într-una
dintre situaţiile enumerate la alin. (3), deoarece se află sub puterea unui mandat de executare a
pedepsei, chiar dacă se bucură de un regim deschis de executare a acesteia sau, temporar, s-a
aflat în amânarea sau întreruperea pedepsei ori într-una dintre situaţiile în care poate beneficia
de părăsirea penitenciarului pentru o perioadă determinată, în vederea participării la un
eveniment în familie.
Într-o situaţie atipică se află persoana aflată sub puterea unui mandat de arestare preventivă,
care beneficiază şi ea de o „învoire” pentru a putea participa la un astfel de eveniment şi care
nu se mai întoarce la locul de deţinere. În acest caz, deşi situaţia pare cea descrisă în alin. (3),
suntem în prezenţa tot a variantei tip a infracţiunii, evadarea din starea de reţinere, deoarece
alin. (3) vorbeşte despre o persoană condamnată, iar cel arestat preventiv nu are acest statut.
3. Subiect activ. Acesta este unul special, deoarece fapta poate fi comisă numai de o persoană
aflată în stare privativă de libertate.
4. Elementul material. În variantele de bază, prevăzute de art. 285 alin. (1) şi (2), fapta se
comite prin acţiune, iar în varianta prevăzută de alin. (3), prin omisiune.
4.1. Evadarea din stare de reţinere sau deţinere. În practică s-a decis că fapta inculpatului
de a evada din starea legală de deţinere, respectiv arest preventiv, în timp ce era escortat de
organele de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare (Trib.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 129/1996, în C.P.J.P. 1994-1997, p. 54) sau că în
situaţia în care cei doi deţinuţi aflaţi sub pază la munci agricole, părăsesc pe rând punctul de
lucru, la 15 minute unul faţă de celălalt, cu învoirea paznicilor, pentru a merge la tarlaua
vecină spre a se întâlni cu o persoană aflată acolo, după care amândoi pleacă cu autoturismul
condus de acea persoană, părăsind locul de detenţie, săvârşesc infracţiunea de evadare în
condiţiile agravantei prevăzute în art. 269 alin. (2) C.pen. din 1968. În asemenea situaţie,
evadarea se comite de cei doi deţinuţi împreună, împrejurarea că au părăsit punctul de lucru la
un oarecare interval de timp fiind irelevantă (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 3966/2001, în
B.J. – C.D. 2001, p. 224). Acest din urmă exemplu este tipic pentru ceea ce înseamnă o
situaţie tranzitorie în privinţa faptei comise de două persoane. Dacă ea s-ar fi judecat sub
imperiul legii noi, inculpaţilor li s-ar fi aplicat legea nouă, mai favorabilă, iar fapta fiecăruia
ar fi fost încadrată în dispoziţiile art. 285 alin. (1) C.pen.
4.2. Evadarea săvârşită prin folosire de violenţe sau arme. Varianta agravată, prevăzută de
art. 285 alin. (2), prezintă două modalităţi de comitere: prin folosirea violenţei sau prin
folosirea armei. Violenţa trebuie folosită împotriva persoanei (N. Iliescu, Evadarea, în V.
Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., vol. IV, p. 261), fiind indiferent dacă aceasta
este una cu atribuţii de pază ori supraveghere sau doar o altă persoană reţinută sau deţinută.
Modalitatea absoarbe numai infracţiunea prevăzută de art. 193. Dacă persoanei s-au cauzat
leziuni ce se înscriu într-una dintre ipotezele de la art. 194, va exista un concurs de infracţiuni
cu vătămare corporală. Dacă violenţa va fi exercitată împotriva bunului (încuietori, gratii, uşi
etc.), nu vom fi în prezenţa variantei agravate, ci inculpatul va săvârşi o infracţiune de evadare
în forma de bază, în concurs cu infracţiunea de distrugere.
În modalitatea comiterii faptei prin folosirea unei arme, obiectul folosit cu acest titlu trebuie
să se regăsească în descrierea de la art. 179, precum şi în dispoziţia legală la care face
trimitere. Arma trebuie folosită efectiv pentru a asigura reuşita evadării, altfel nu vom fi în
prezenţa agravantei, dar poate să existe un concurs între infracţiunea de evadare în varianta
simplă şi cea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută deart. 342 C.pen.
4.3. Evadarea prin neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de
deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate (în permisiune
acordată în condiţiile art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate). Neprezentarea ar fi justificată în cazul unor situaţii
excepţionale, cum ar fi o stare de calamitate naturală sau când persoana a fost implicată într-
un accident etc.
4.4. Evadarea prin părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului
de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere. Ipoteza este clarificatoare prin conţinutul
său. Dacă cel condamnat are autorizarea din partea persoanei îndrituite să o acorde, nu vor fi
întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective a infracţiunii.
5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
6. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs. Aşa cum am arătat, infracţiunea de evadare poate
intra în concurs cu cea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194, dar şi cu cea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 sau omor, prevăzută de art. 189,art. 190,
atunci când fapta este comisă prin violenţă. De asemenea, infracţiunea poate intra în concurs
cu cea de înlesnire a evadării, dacă mai întâi se realizează acte de instigare, apoi se acordă un
ajutor pentru realizarea rezoluţiei infracţionale, deoarece, prin efectul legii, actele de
complicitate la evadare sunt incriminate ca acte de autorat, astfel că nu vor putea fi absorbite
de cele de instigare şi nici invers. Poate să intre, de asemenea, în concurs cu orice altă
infracţiune comisă pentru realizarea activităţii de evadare (furt, distrugere etc.).
7. Pedeapsa. Dispoziţiile art. 285 alin. (4) C.pen. se aplică similar prevederilor art. 269 alin.
(3) C.pen. din 1968,în sensul că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la
pedeapsa ce se execută numai când evadarea este săvârşită de un condamnat în cursul
executării pedepsei închisorii. Când evadarea se săvârşeşte din starea de arest preventiv,
pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţiunea
care a determinat arestarea, faptele aflându-se în concurs (C.S.J., Secţia penală,decizia nr.
835/1997, în Probleme de drept...1990-2000, p. 425). Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de
evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al
închisorii. Dacă inculpatul a săvârşit tentativa de evadare în timp ce se afla în executarea unei
pedepse de 30 de ani închisoare, care constituie maximul general al închisorii, hotărârea
instanţei, prin care pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului în baza art. 20
raportat la art. 269 alin. (2) C.pen. din 1968 nu a fost adăugată la pedeapsa de 30 de ani pe
care acesta o executa, este corectă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 230/2003, www.scj.ro).
Dacă în timpul executării unei pedepse cu închisoarea, condamnatul săvârşeşte o infracţiune,
apoi evadează şi comite o altă infracţiune, toate cele trei infracţiuni se află în concurs real care
impune aplicarea unei pedepse principale conform art. 34 lit. a) C.pen. din 1968 [Trib. Jud.
Tulcea, Secţia penală, decizia nr. 44/1989, cu note critice de I. Mihăilescu, S. Munteanu (I) şi
I. Poenaru (II), în Dreptul nr. 2/1990, p. 108]. În cazul în care evadarea se produce în ziua
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar înainte de emiterea mandatului de
executare a pedepsei, soluţia corectă este reţinerea concursului real de infracţiuni (I.C.C.J.,
Secţia penală,decizia nr. 2165/2005, www.scj.ro).
Art. 286
Înlesnirea evadării
(1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
(2) Înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori
condamnate la o astfel de pedeapsă se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime.
(4) Înlesnirea evadării, săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel care a evadat, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are conţinut relativ asemănător cu
cel cuprins anterior la art. 270 C.pen. din 1968. Modificări se înregistrează la nivelul
agravantei prevăzute la alin. (2), prin introducerea unor noi ipoteze: înlesnirea evadării prin
folosirea de substanţe narcotice sau paralizante, precum şi cea a înlesnirii evadării a două sau
mai multor persoane în acelaşi timp. Sistemul sancţionator este asemănător cu cel cuprins în
reglementarea anterioară.
Problema stabilirii legii penale mai favorabile va viza doar sancţiunea în cazul agravantelor
prevăzute de art. 286 alin. (2) şi (3), legea nouă fiind mai favorabilă deoarece prevede limite
uşor mai reduse.
2. Elementul material. Acţiunea de înlesnire se realizează „prin orice mijloace”, aşa cum
este prevăzut de alin. (1), dintre care unele au fost considerate de legiuitor ca fiind de o
periculozitate mai ridicată, astfel că au fost incriminate ca variantă agravată. Înlesnirea
evadării reprezintă, de fapt, o complicitate la infracţiunea de evadare, căreia legiuitorul i-a
dat autonomie prin incriminare distinctă, sancţiunea prevăzută fiind mai mare decât cea pentru
evadare.
3. Raportul de cauzalitate. Între activitatea de înlesnire şi evadare trebuie să existe un raport
de cauzalitate. Cu alte cuvinte, actele comise trebuie să fi contribuit esenţial la realizarea
evadării.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie sau din culpă, în această ultimă variantă
numai atunci când subiectul activ este calificat (persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel
evadat).
Art. 287
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin
care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către
persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a
unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la
data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza
unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d)-g), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea infracţiunea de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti la art. 271. Faţă de reglementarea anterioară,
infracţiunea prevăzută de art. 287 C.pen.cunoaşte două modificări esenţiale. Prima constă în
extragerea din conţinutul vechiului text a modalităţilor care ţineau de neexecutarea
sancţiunilor penale şi incriminarea lor într-o infracţiune distinctă, prevăzută de art. 288 C.pen.
Cea de-a doua modificare importantă este legată de preluarea în norma generală a mai multor
infracţiuni de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute în legi speciale, texte ce au
fost abrogate la intrarea în vigoare a noului Cod penal, potrivit Legii nr. 187/2012 [art. 56
alin. (6) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, art. 24 alin. (3) din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, art. 261-262 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii].
Pe lângă aceste modificări, legiuitorul a operat şi asupra variantei de bază, prin înlocuirea
sintagmei „prin ameninţare sau violenţă” cu expresia „prin opunere de rezistenţă”, care
extinde, prin caracterul generic, posibilităţile prin care fapta se poate comite. Totodată, au fost
reglementate noi modalităţi de comitere a faptei, cele prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) ale
textului.
Identificarea legii penale mai favorabile va parcurge mai multe etape: în primul rând va fi
identificat elementul de continuitate între diversele modalităţi de comitere a faptei
reglementate fie de dispoziţiile art. 271 C.pen. din 1968, fie de norma specială, şi noile
modalităţi de comitere, prevăzute de art. 287 sau art. 288 C.pen., după care se vor stabili
criteriile de alegere a legii mai favorabile, cum ar fi: condiţiile tragerii la răspundere penală,
caracterul complex sau simplu al infracţiunii, limitele de pedeapsă. Legea veche va fi mai
favorabilă, de exemplu, pentru ipoteza comiterii faptei prin ameninţare şi violenţă, deoarece
reglementa o infracţiune complexă. Potrivit legii noi, va exista un concurs între infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi infracţiunea de ameninţare şi/sau lovire ori
concurs cu infracţiunea de ultraj.
2. Situaţia premisă. În toate situaţiile trebuie să existe o hotărâre judecătorească susceptibilă
de punere în executare. Agresarea organului de executare a unei hotărâri judecătoreşti civile
în scopul împiedicării executării nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. (1)
C.pen. din 1968, dacă hotărârea nu a fost învestită cu formulă executorie (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 3313/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 433). Opunerea
inculpatului, prin ameninţare, la executarea prin evacuarea sa a unei hotărâri de divorţ prin
care locuinţa a fost atribuită soţiei nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. (1)
C.pen. din 1968, deoarece prin acea hotărâre nu se dispune, expres, evacuarea. Pentru
existenţa infracţiunii menţionate este, de asemenea, necesar ca împotrivirea la executarea
hotărârii, în condiţiile prevăzute de text, să se producă la locul executării, nu în alt loc, cum ar
fi postul de poliţie unde făptuitorul este chemat să se prezinte pentru a i se pune în vedere
executarea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 859/1992, în Probleme de drept…1990-1992, p.
385).
3. Elementul material. Şi în noua reglementare fapta rămâne una cu conţinuturi alternative,
astfel că, dacă una şi aceeaşi persoană comite cel puţin două dintre incriminările cuprinse în
conţinutul infracţiunii, ea va comite un concurs de infracţiuni.
3.1. Împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare
3.1.1. Subiect pasiv. Această modalitate de comitere a faptei are un subiect pasiv calificat,
organul de executare.
3.1.2. Înţelesul sintagmei „opunerea de rezistenţă”. Sintagma „opunerea de rezistenţă”
cuprinde atât manifestările reglementate anterior, de ameninţare şi lovire, cât şi orice alte
manifestări de natură a demonstra că persoana vizată se opune la executare. Dacă fapta prin
care se realizează opoziţia constituie prin ea însăşi o infracţiune (ameninţare, lovire, vătămare,
omor etc.) se vor aplica regulile concursului de infracţiuni. Sunt acte de ameninţare şi, deci,
vor constitui elementul material al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi
actele care, chiar neînsoţite de cuvinte cu caracter ameninţător, sunt de natură a crea o
puternică temere că vor fi urmate de violenţe asupra celui care pune în executare hotărârea
judecătorească. În speţă, inculpatul l-a împiedicat pe executorul judecătoresc să pună în
executare o hotărâre judecătorească definitivă, ţinând în mână o toporişcă (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 65/1997, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 110).
Nu vom fi însă în prezenţa infracţiunii în cazul existenţei unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii privind dreptul de proprietate asupra unui imobil, deoarece aceasta dă naştere,
pentru partea care a folosit terenul despre care credea că este al său, unei erori invincibile,
care înlătură caracterul penal al faptei (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
633/R/2003, www.scj.ro).
3.2. Refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act. Această modalitate de comitere a
faptei îşi are originea în dispoziţiile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000, referitoare la
plângerea părţii împotriva refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de a îndeplini
anumite atribuţii prevăzute de lege. În particular, ea reprezintă o formă specială de abuz în
serviciu, „refuzul” menţionat în text reprezentând o formă de neîndeplinire a unui act ce intră
în atribuţiile sale de serviciu. Astfel, şi în practică s-a decis că refuzul executorului
judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită constituie infracţiune şi se
încadrează în prevederile art. 53 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 – legea specială privind
executorii judecătoreşti – numai dacă, în prealabil, executorul judecătoresc a fost obligat
printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă la îndeplinirea actului, conform procedurii
prevăzute în art. 53 alin. (1)-(5) din Legea nr. 188/2000, iar acesta nu a respectat obligaţia de
a se conforma hotărârii judecătoreşti (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 470 din 11 februarie
2009, www.scj.ro). Pentru existenţa infracţiunii se cere ca organul de executare să acţioneze
cu deplina respectare a legii. În cazul în care o hotărâre civilă se pune în executare fără
somaţie şi cu depăşirea prevederilor din titlul executoriu de către organul de executare, acesta
se situează în afara protecţiei conferite de lege, iar făptuitorul nu poate fi condamnat pentru
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1995/2002,www.scj.ro).
3.2.1. Subiectul activ este unul calificat, organul de executare.
3.2.2. Dezincriminarea faptei comise din culpă. Noul Cod penal a dezincriminat fapta
comisă din culpă prevăzută de legea specială, o astfel de situaţie conducând la o soluţie de
clasare sau de achitare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. b) C.proc.pen.
3.2.3. Caracterul de infracţiune continuă. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti este o infracţiune continuă, caracterizată prin aceea că activitatea infracţională,
formată dintr-o singură acţiune, continuă în timp până când o intervenţie a făptuitorului sau a
autorităţii curmă acea activitate. Împrejurarea că inculpata a împiedicat-o continuu pe partea
vătămată să folosească imobilul nu conferă activităţii sale infracţionale caracter continuat,
deoarece rezoluţia infracţională, odată luată, a rămas aceeaşi (C.A. Piteşti, Secţia penală,
decizia nr. 529/2003, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 184).
3.3. Refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligaţie conform legii. Şi în această variantă de comitere
subiectul este unul calificat, circumscris la persoanele cărora legea le conferă atribuţii în acest
sens (organele de poliţie sau jandarmerie).
3.4. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a
unui salariat.Infracţiunea se regăsea în dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 53/2003, în prezent
abrogate. Nu se mai cere însă ca hotărârea să aibă caracter definitiv, întrucât art. 448 alin. (1)
din noul Cod de procedură civilă prevede expres că astfel de hotărâri sunt executorii de drept.
Faţă de reglementarea anterioară, minimul pedepsei a fost redus de la 6 luni la 3 luni, iar
maximul a fost majorat de la 1 an la 2 ani. Într-o asemenea situaţie, aplicarea legii se va face
in concreto, în funcţie de orientarea pedepsei concrete spre maximul sau minimul prevăzut de
lege.
Fapta comisă din culpă a fost dezincriminată.
3.5. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de
la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată. În această
modalitate de comitere infracţiunea era reglementată de dispoziţiile art. 261 din Legea nr.
53/2003. Nici în acest caz nu este necesar ca hotărârea să fie una definitivă, de aceea această
menţiune nu a fost preluată de actuala reglementare, art. 448 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
prevăzând expres că astfel de hotărâri sunt executorii de drept.
3.6. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor. Fapta poate fi comisă numai de persoanele în atribuţiile cărora se
găsesc şi cele privind calculul, plata şi recalcularea pensiilor potrivit dispoziţiilor legale în
vigoare la momentul la care acestea sunt incidente, care au obligaţia să se conformeze
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie.
3.7. Împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza
unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. În această
modalitate de comitere fapta era prevăzută de dispoziţiile art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968, în
aceeaşi redactare.
3.7.1. Subiectul activ. Obligaţia de a nu face nimic de natură a împiedica exerciţiul deplin al
prerogativelor unui asemenea drept este opozabilă erga omnes, subiectul activ al infracţiunii
prevăzute în textul menţionat nefiind circumstanţiat. Aceasta înseamnă că pentru existenţa
infracţiunii nu se cere ca subiectul activ să fi avut calitatea de parte în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1392/1998, în Dreptul
nr. 2/2000, p. 159).
În conformitate cu dispoziţiile art. 435 alin. (2) C.proc.civ., hotărârea judecătorească este
opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii,
dovada contrară. Terţul care face o astfel de dovadă nu va intra sub incidenţa textului în
discuţie.
3.7.2. Obiectul material. Noul Cod penal absoarbe în noţiunea de „imobil” şi pe cea de
„locuinţă”, cu care opera Codul penal anterior. A fost înlăturată agravanta prevăzută de art.
271 alin. (3) din vechea reglementare, privind săvârşirea faptei prin violenţă sau ameninţare,
legiuitorul optând şi de această dată ca în locul infracţiunii complexe să opereze concursul de
infracţiuni. În această variantă, fapta de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate fi
săvârşită nu numai printr-o acţiune, dar şi printr-o inacţiune, cum este şi refuzul inculpaţilor
de a elibera terenul în litigiu (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 220/1996, în C.P.J.P.
1996, p. 170, cu notă de V. Papadopol în sensul că „folosinţa” locuinţei sau imobilului are în
textul art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968 înţelesul de aflare în posesie, fiindcă numai în acest
caz se poate vorbi de împiedicarea folosirii unei suprafeţe de locuit sau a unui imobil).
Refuzul inculpatului de a muta gardul pe amplasamentul stabilit de executorul judecătoresc şi
care era prevăzut în hotărârea judecătorească despre care se susţine că nu a fost respectată, în
condiţiile în care formele de executare au fost ulterior anulate pentru acest motiv, duce la
inexistenţa infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968 (C.A. Cluj, Secţia
penală, decizia nr. 18/2002, în B.J. – C.P.J. 2002, p. 510). În cazul în care inculpatul se află în
posesia unui teren atribuit unei alte persoane prin hotărâre civilă nepusă în executare şi culege
roadele acestuia, el nu săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968
şi nici pe aceea de furt, deoarece pentru ambele infracţiuni se cere ca persoana vătămată să se
afle în posesia sau detenţia bunului, ceea ce nu este cazul în situaţia menţionată (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1831/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 387; în acelaşi sens:
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1511/1992, în C.P.J.P. 1992, p. 221).
4. Caracterul instantaneu al consumării. Noua rezoluţie delictuală. Comiterea faptei în
această modalitate are caracter instantaneu, fiind indiferentă durata exercitării acţiunii ce intră
în compunerea laturii obiective ori părăsirea de bunăvoie a imobilului, anterior judecării
cauzei de fond, după sesizarea instanţei de judecată. Dacă, „după o primă condamnare în
temeiul art. 271 alin. (2) C.pen. (din 1968 – n.n.) şi restabilirea situaţiei anterioare încălcării
ordinii de drept prin serviciul executori judecătoreşti, recurentul a intrat din nou în imobilul în
litigiu, executând noi acte de împiedicare a folosinţei acestuia, nu poate fi vorba de autoritate
de lucru judecat. Probându-se deci, luarea unei noi rezoluţii delictuoase, chiar dacă în cauză se
pune problema respectării aceleiaşi hotărâri judecătoreşti civile, el trebuie să răspundă pentru
o altă infracţiune autonomă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, ciclul infracţional
întrerupându-se prin pronunţarea condamnării anterioare” (C.A. Ploieşti, Secţia penală,
decizia nr. 1828/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, sem. II, p. 106).
5. Consecinţele punerii în executare a hotărârii. Sentinţa civilă fiind pusă în executare
imediat după rămânerea sa definitivă produce consecinţe pentru viitor, iar condamnarea
inculpatului pentru nerespectarea acelei hotărâri, prin împiedicarea părţii vătămate de a folosi
terenul respectiv, nu exclude posibilitatea sancţionării sale din nou pentru aceeaşi infracţiune
în cazul repetării faptei, chiar fără o nouă punere în posesie. Cerinţa ca imobilul să fi fost
„deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti” este realizată în cauză, prin faptul că în urma
primei condamnări inculpatul a renunţat temporar la folosinţa terenului, care, astfel, a revenit
în posesia părţii vătămate până la comiterea celei de a doua fapte de către inculpat (C.A. Cluj,
Secţia penală, decizia nr. 17/1997, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 150).
6. Vinovăţie. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Fapta este săvârşită fără
vinovăţie, dacă, ulterior infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute de
art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968,inculpatului i s-a eliberat titlu de proprietate în baza Legii nr.
18/1991, ceea ce echivalează cu dovada bunei sale credinţe şi, implicit, lipsa intenţiei de a
prejudicia pe partea vătămată (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 303/R/1997, în C.P. Ad.,
p. 941) sau dacă partea vătămată nu a fost împiedicată să folosească imobilul dobândit
judecătoreşte, întrucât hotărârea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune nu a fost legal pusă în executare prin executorul judecătoresc (C.A. Braşov, Secţia
penală, decizia nr. 298/R/1996, în B.J. – C.P.J. 1996, p. 33).
7. Acţiune civilă. Prejudiciu. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti
prevăzută de art. 271 alin. (2) C.pen. din 1968, prin conţinutul său de a împiedica o persoană
de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinută în baza unei hotărâri
judecătoreşti, este o infracţiune de pericol care nu dă dreptul la recuperarea unor prejudicii
cauzate, neavând urmare materială, astfel încât partea vătămată nu are deschisă calea acţiunii
civile în procesul penal (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 1152/1998, în B.J. – C.P.J.
1998, p. 205; în sens contrar: C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 303/R/1997, în
Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1997, p. 596).
Art. 288
Neexecutarea sancţiunilor penale
(1) Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit.
c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai
gravă.
(2) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin
neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare
aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepseşte cu
amendă.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul are parţial corespondent în dispoziţiile art.
271 alin. (5) şi (6) C.pen. din 1968. Modalităţile normative prevăzute de textul menţionat sunt
reluate şi în noua reglementare, cu unele completări, la care se adaugă şi o nouă modalitate de
incriminare, cea prevăzută de alin. (2). PotrivitExpunerii de motive, „incriminarea a fost
introdusă pentru a sancţiona nerespectarea unei pedepse complementare ori accesorii – de
exemplu, interdicţia impusă condamnatului de a se afla în anumite locuri, de a intra în
legătură cu anumite persoane etc. ori a măsurii de siguranţă constând în interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă
activitate, în măsura în care încălcarea acestor interdicţii impuse condamnatului nu constituie
o infracţiune mai gravă – spre exemplu ieşirea frauduloasă din ţară a condamnatului căruia i s-
a interzis exercitarea dreptului de a părăsi acest teritoriu intră sub incidenţa infracţiunii de
trecere frauduloasă a frontierei, întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege în acest caz
sunt mai mari.
A fost incriminată totodată sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de
libertate (internarea într-un centru educativ sau de detenţie) întrucât s-a urmărit stabilirea unui
regim sancţionator mai blând decât cel pentru infracţiunea de evadare, având în vedere
diferenţele substanţiale cuprinse în noul Cod penal între pedepse şi măsuri educative. Este
incriminată şi neexecutarea pedepselor complementare care pot fi aplicate acelor persoane
juridice pe care legea penală le exceptează de la dizolvare ori suspendare (partide politice,
persoanele juridice din domeniul presei etc.) pentru că aceasta este singura modalitate prin
care respectivele persoane juridice pot fi sancţionate pentru neexecutarea obligaţiilor
menţionate mai sus”.
Pentru faptele care au corespondent şi în vechea reglementare, legea veche este mai
favorabilă, deoarece limitele sancţiunii sunt mai reduse. În schimb, legea nouă este mai
favorabilă, sub aspectul sancţiunii, în cazul sustragerii de la executarea unei măsuri educative
privative de libertate, la fel şi în ceea ce priveşte fapta de nerespectare a pedepselor
complementare impuse unei persoane juridice.
Art. 289
Luarea de mită
(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea
unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita
profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175
alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea,
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea
nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de luare de mită era prevăzută de
dispoziţiile art. 254 C.pen. din 1968 într-o reglementare, în cea mai mare parte, asemănătoare
noilor dispoziţii. Modificările aduse de noul Cod ar putea fi grupate astfel:
1.1. Modificări privind calitatea subiectului activ. În vechea reglementare luarea de mită
era comisă de un „funcţionar”, termenul denumind atât funcţionarul public, cât şi simplul
funcţionar, astfel cum aceştia erau definiţi de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (2) C.pen. din
1968. Noul Cod penal foloseşte sintagma „funcţionar public” pentru denumirea subiectului
activ al infracţiunii, noţiune care este definită în două variante, corespunzătoare prevederilor
art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., iar sfera de cuprindere a acestei noţiuni este diferită de cea a
art. 147alin. (1) din reglementarea anterioară. În afara „funcţionarului public”, fapta poate fi
comisă şi de alte persoane, cele prevăzute la art. 308 C.pen., denumite în doctrină prin
sintagma de „funcţionari privaţi”, expresie pe care o vom folosi şi noi în continuare. În
această ultimă categorie sunt cuprinse mare parte dintre persoanele care anterior intrau sub
sfera de incidenţă a art. 147 alin. (2) C.pen. din 1968.
Din punct de vedere al aplicării legii în timp, în măsura în care o persoană ce avea anterior
calitatea de „funcţionar” nu se mai regăseşte în conţinutul reglementării de la art. 308 C.pen.,
fapta comisă de aceasta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de luare de mită.
În sfârşit, alt element de noutate adus calităţii de subiect al infracţiunii de luare de mită se
referă la includerea în această categorie a persoanelor descrise de art. 293 C.pen., implicate în
soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internaţional.
Totodată, prin dispoziţiile art. 294 au fost aduse în Codul penal, din Legea specială nr.
78/2000, infracţiunile de corupţie săvârşite de către funcţionarii străini ori în legătură cu
aceştia.
1.2. Excluderea uneia dintre modalităţile de comitere a faptei. Noul text a renunţat la
varianta de săvârşire constând în „nerespingerea promisiunii”, modalitate omisivă destul de
rar întâlnită în jurisprudenţă şi dificil de delimitat de cea a „acceptării promisiunii”. Dacă,
urmare unei oferte de mituire, făptuitorul nu va exprima o opoziţie fermă, neechivocă, privind
respingerea acestei oferte, „tăcerea” sa, funcţie de circumstanţe, va putea fi considerată fie o
„acceptare a promisiunii”, faptă incriminată, fie o „nerespingerea promisiunii”, faptă
dezincriminată, pentru care nu mai poate fi tras la răspundere penală. În consecinţă, într-o
atare situaţie este necesară o analiză pertinentă a tuturor circumstanţelor cauzei, deoarece de
calificarea corectă depinde soluţia care se va da în cauză.
1.3. Înlocuirea expresiei „în scopul” cu aceea de „în legătură cu” îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului public sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri. Această modificare semnifică, pe de o parte, eliminarea scopului special în baza
căruia funcţionarul acţiona în exercitarea atribuţiilor de serviciu, condiţie a laturii subiective a
infracţiunii, iar pe de altă parte, instituirea unei noi condiţii de realizare a elementului
material, aceea ca acţiunea să fie în legătură cu exercitarea atribuţiei de serviciu.
Consecinţa acestei „înlocuiri” o constituie extinderea elementului material al infracţiunii de
luare de mită şi la momente ulterioare îndeplinirii, neîndeplinirii etc. atribuţiei de serviciu,
condiţionat însă de cerinţa ca pretinderea, primirea de bani sau alte foloase să fie în legătură
cu atribuţia îndeplinită.
Altfel spus, principala modificare adusă de noul Cod penal constă în incriminarea ca
infracţiune de luare de mită şi a actelor care, anterior, erau specifice infracţiunii de primire
de foloase necuvenite. În consecinţă, nu se poate vorbi de o dezincriminare operată prin noul
Cod penal a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, reglementată de art. 256 C.pen. din
1968, deoarece actele materiale specifice se regăsesc în conţinutul constitutiv al infracţiunii de
luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen.
Din punct de vedere al aplicării în timp a legii penale, legea veche va fi mai favorabilă sub
acest aspect, deoarece limitele de sancţionare ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite
(de la 6 luni la 5 ani) erau mai blânde decât cele prevăzute de legea nouă în privinţa
infracţiunii de luare de mită (de la 3 la 10 ani închisoare).
Extinderea conţinutului infracţiunii de luare de mită şi după momentul efectuării actului ce
intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public va antrena, după sine, posibilitatea
tragerii la răspundere penală, pentru dare de mită, a persoanei care promite, oferă sau dă
bunuri în legătură cu actele efectuate în exercitarea atribuţiei de serviciu.
1.4. Extinderea ipotezelor de „condiţionare” a efectuării actului, prin includerea şi a
celei privind „urgentarea” îndeplinirii actului. În realitate, o astfel de activitate pentru care
se pretindea, accepta etc. folosul ce face obiectul mitei nu este nouă decât prin prevederea sa
expresă. Anterior, ea se includea în conţinutul expresiei, mai cuprinzătoare, referitoare la
„îndeplinirea unui act”, evident într-un mod defectuos. Opţiunea legiuitorului pentru
particularizarea unei astfel de situaţii de „îndeplinire defectuoasă” a actului în legătură cu care
se comite infracţiunea pare să izvorască din necesitatea unei poziţionări „în oglindă” faţă de
ipoteza „întârzierii” îndeplinirii actului, existentă şi în reglementarea veche.
1.5. Eliminarea agravantei săvârşirii faptei de un funcţionar cu atribuţii de control şi
reglementarea unei alte agravante în legea specială. Vechile dispoziţii ale art. 254 alin. (2)
nu au mai fost reluate în noua reglementare. Fapta comisă sub imperiul legii vechi de către o
astfel de persoană va fi încadrată, prin reţinerea legii penale mai favorabile, în dispoziţiile art.
289 alin. (1) C.pen., ce reglementează fapta tipică de luare de mită.
În paralel, prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost reglementată o nouă variantă
agravată de comitere a infracţiunii, constând în fapta de luare de mită comisă de o persoană
care exercită o funcţie de demnitate publică, este judecător, procuror sau organ de cercetare
penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor ori este una dintre
persoanele prevăzută de art. 293 C.pen., ale cărei limite de pedeapsă se majorează cu o treime
faţă de varianta de bază a infracţiunii.
1.6. Limitele pedepsei. În noul Cod penal, maximul pedepsei infracţiunii de luare de mită a
fost redus de la 12 ani la 10 ani închisoare, în timp ce minimul a rămas neschimbat. Sub acest
aspect, dacă instanţa se va orienta spre maximul pedepsei, legea nouă va fi lege mai
favorabilă.
2. Subiectul activ. Fapta tipică de luare de mită poate fi comisă de un funcţionar public, în
sensul art. 175 C.pen., sau de o altă persoană, atunci când aceasta se încadrează în vreuna
dintre categoriile la care face referire art. 308 C.pen.
În jurisprudenţa anterioară, care îşi păstrează valabilitatea, s-a stabilit că îndeplinesc condiţiile
cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită (aveau calitatea de
funcţionar) persoane ca: funcţionarul având calitatea de şef al serviciului personal dintr-o
unitate, deşi nu perfectează angajarea personalului, prin pretinderea sau primirea de foloase
pentru a facilita angajarea unor persoane (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1431/1998, în
R.D.P. nr. 1/2000, p. 136); medicul încadrat într-o unitate medico-sanitară publică (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 4055/2000, în C.P. Ad., p. 872); militarul în termen în serviciu la
P.C.T.F., întrucât se află temporar în serviciul unei instituţii publice – Ministerul de Interne –
şi exercită o însărcinare ce constă în controlul frontierei (C.S.J., Secţia militară, decizia nr.
44/1997, în Probleme de drept...1990-2000, p. 401);asociatul unic şi administrator al unei
societăţi comerciale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6351/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p.
275); salariaţii din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 120/1996, în C.P.J.P. 1996, p. 60); expertul din cadrul unui birou local de
expertize tehnice desemnat să efectueze expertize în cauze judiciare şi retribuit sub forma
onorariului prin biroul de expertize (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1785/2003, www.scj.ro);
lichidatorul judiciar al unei societăţi comerciale, numit prin hotărâre judecătorească (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1786/2003, www.scj.ro); inspectorul din cadrul oficiului de
protecţie a consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale în
scopul de a nu aplica amenzi contravenţionale pentru neregulile constatate (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 540/2001, în B.J. – C.D. 2001, p. 218) sau persoana care, având calitatea
de director de bancă, a pretins sume de bani în scopul de a îndeplini un act privitor la
îndatoririle sale de serviciu legate de acordarea unui împrumut (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 744/2004, www.scj.ro), agentul de poliţie care are, potrivit legii, atribuţii de
constatare şi de sancţionare a contravenţiilor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 693 din 27
februarie 2009).
În schimb, s-a considerat că avocatul nu face parte din categoria persoanelor la care se referă
art. 147, chiar dacă ar rezulta că, în legătură cu exercitarea mandatului de apărare, el a primit
sume de bani mai mari decât onorariul de avocat legal cuvenit (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 569/1990, în Probleme de drept… 1990-1992, p. 380) şi nici angajatul care primeşte
foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini obligaţia generală de a asigura paza împotriva
sustragerilor la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă prin care fusese angajat în
funcţia de electrician (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1266/1998, www.legalis.ro).
2.1. Funcţionarul public. Conţinutul noţiunii de „funcţionar public” este diferit de cel dat
aceleiaşi persoane prin dispoziţiile art. 147 alin. (1) C.pen. din 1968, dar şi mai larg ca sferă
de cuprindere. Totodată, conceptul de „funcţionar public”, folosit de dreptul penal, are un
înţeles mai extins decât cel atribuit aceleiaşi persoane de dreptul administrativ [art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici], după cum rezultă din chiar
prevederile art. 175 alin. (1) C.pen., care foloseşte sintagma „funcţionar public în sensul legii
penale”.
Potrivit noului Cod penal, noţiunea de „funcţionar public” se defineşte prin raportare fie la
persoanele arătate deart. 175 alin. (1) C.pen. (împărţite în trei subcategorii, fiecare în parte
definind, conform anumitor criterii, funcţionarul public propriu-zis), fie la cele arătate de art.
175 alin. (2), ce definesc funcţionarul „asimilat” funcţionarului public.
Această clasificare a creat probleme de interpretare şi aplicare a legii (a se vedea supra
comentariul art. 175), iar controversele legate de încadrarea diverselor persoane care au
atribuţii celor corespunzătoare categoriilor menţionate de art. 175 C.pen. nu se vor opri,
probabil, aici.
Dacă delimitarea între tipurile de funcţionari publici arătate de art. 175 alin. (1), determinată
în special de suprapunerile care există între persoanele prevăzute la lit. a) şi cele prevăzute la
lit. b) a textului, ţine mai mult de acurateţe juridică (consecinţele tragerii la răspundere penală
fiind aceleaşi), nu se poate spune acelaşi lucru despre diferenţierea ce trebuie făcută între
calitatea de funcţionar public propriu-zis, pe care o au toate aceste persoane, şi cea de
funcţionar public „asimilat”, care priveşte persoanele arătate de art. 175 alin. (2) C.pen.
Concret, încadrarea funcţionarului într-una dintre cele două categorii determină întrunirea sau
neîntrunirea condiţiilor tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea de luare de mită, care
prevede dispoziţii distincte de incriminare a faptei comise de persoanele care se includ în
fiecare dintre categoriile menţionate Astfel, funcţionarul reglementat de art. 175 alin. (2)
C.pen. poate fi subiect activ doar atunci când fapta sa este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu şi atunci când are legătură
cu îndeplinirea sau urgentareaîndeplinirii actului respectiv. Pe cale de consecinţă, situaţia se
va repeta în cazul infracţiunii de dare de mită, deoarece textul de la art. 290 trimite la
condiţiile de incriminare de la art. 289 C.pen.
Excluderea anumitor ipoteze de realizare a elementului material nu s-a făcut în mod arbitrar
de către legiuitor, deoarece aceste persoane pot solicita în mod legal sume de bani pentru
îndeplinirea serviciului public pe care îl prestează sau pentru urgentarea efectuării unui
anumit act (spre exemplu, este legală taxa notarială suplimentară pentru autentificarea unui
act în sistem de urgenţă, de asemenea este prevăzut de lege onorariul solicitat de executorul
judecătoresc pentru efectuarea executării silite etc.).
În schimb, considerăm că există un mod arbitrar de calificare a unor categorii de persoane ca
făcând parte dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) C.pen. (de exemplu, medicul),
considerând-se greşit că acestea îşi exercită activitatea în baza unei autorizaţii sau sub
controlul şi supravegherea unei autorităţi.
Din punctul nostru de vedere, pentru ca o astfel de apreciere să nu plece de la o premisă
greşită este necesar a nu se face confuzie între „autorizarea” din care decurge dreptul de a
exercita o profesie, dată de către organismul abilitat, pe de o parte, şi „învestirea” acordată de
o autoritate publică unei persoane, pentru exercitarea unui serviciu de interes public, pe de
altă parte.
De asemenea, trebuie evitat a se pune semnul egalităţii între raporturile de serviciu (de
muncă) stabilite între angajator şi angajatul (salariat) cu care a încheiat un contract de muncă
(individual sau colectiv), contract ce obligă pe acesta din urmă „să presteze munca pentru şi
sub autoritatea” angajatorului, persoană fizică sau juridică, „în schimbul unei remuneraţii
denumite salariu” (art. 10 din Legea nr. 53/2004 – Codul muncii) şi dreptul autorităţii publice
de a exercita „controlul sau supravegherea” în legătură cu îndeplinirea serviciului public de
către o persoană cu care nu se află însă în raporturi de serviciu.
Sintetizând, pentru a stabili dacă o persoană are calitatea de funcţionar public în sensul art.
175 alin. (2), este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
a) autoritatea publică de învestire, control sau supraveghere a îndeplinirii serviciului de interes
public să facă parte dintre cele prevăzute în mod expres în Titlul III, precum şi la art. 140 şi
142 din Constituţia României,republicată (art. 240 LPACP);
b) învestirea, controlul sau supravegherea să vizeze exclusiv exercitarea respectivului
serviciu public, iarnu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă cerut
pentru îndeplinirea respectivului serviciu public;
c) între autoritatea publică şi persoana abilitată să îndeplinească serviciul public să nu existe
raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă; în
prezenţa acestor raporturi, persoana va fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici
prevăzuţi de art. 175 alin. (1), fie în categoria funcţionarilor privaţi, prevăzuţi de art. 308
C.pen.
În cazul particular al medicului, stabilirea apartenenţei sale la una dintre cele trei categorii de
persoane necesită verificarea, pe de o parte, a îndeplinirii condiţiilor privind dreptul de
exercitare a profesiei de medic, iar pe de altă parte, stabilirea raporturilor în care se află cu
persoana juridică în cadrul căreia îşi exercită această profesie.
Potrivit art. 377 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, exercitarea
profesiei de medic se face în regim salarial şi/sau independent de către persoanele care
îndeplinesc condiţia de cetăţenie şi sunt membri ai Colegiului Medicilor din România.
Dovedirea calităţii de membru al Colegiului şi, implicit, a dreptului de exercitare a profesiei,
se face pe baza unui certificat de membru, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă,
pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv [art. 384 alin. (1)].
Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de
drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat (Ministerul Sănătăţii – n.n.), în
domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală,
de practică publică autorizată [art. 404 alin. (1)].
În calitate de reprezentant al autorităţii publice ( Ministerul Sănătăţii), Colegiul Medicilor
autorizează, aşadar,dreptul de practică publică autorizată al medicului, care este o
condiţie de exercitare a profesiei de medic, iar nu o învestire cu exercitarea unui serviciu
public.
Ca atare, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei învestiri, de către o autoritate
publică, cu exercitarea unui serviciu public, prima concluzie la care ajungem este aceea că
medicul nu poate face parte din categoria funcţionarilor publici definiţi de art. 175 alin.
(2) C.pen.
În altă ordine de idei, exercitarea efectivă a profesiei se poate face, aşa cum arătam mai sus, în
regim salarial şi/sau independent.
Exercitarea în regim salarial presupune existenţa fie a unui contract colectiv de muncă, în care
angajatorul este statul, prin autoritatea competentă (Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti), fie a unui contract individual de muncă, când angajatorul este o
persoană juridică din domeniul privat (clinică particulară, de exemplu).
Calitatea angajatorului de persoană juridică de drept public sau de drept privat determină,
deopotrivă, încadrarea medicului în categoria funcţionarului public, prevăzut de art. 175
alin. (1) C.pen. sau cea afuncţionarului privat, reglementat de art. 308 C.pen.
Cele două calificări nu sunt incompatibile, ci corespund opţiunii legiuitorului de reglementare
distinctă a celor două tipuri de funcţionari, publici sau privaţi, în funcţie de raporturile pe care
acesta le are cu persoana în cadrul căreia îşi exercită profesia sau activitatea. Ar fi de altfel
nefiresc ca o persoană să fie considerată funcţionar privat, în condiţiile în care îşi exercită
activitatea în cadrul unei persoane juridice de drept public.
În fine, în cadrul subcategoriilor prevăzute de art. 175 alin. (1), medicul este o persoană care
exercită o funcţie publică. Astfel, medicii din cadrul spitalelor publice sau al altor entităţi
medicale publice, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Ministerului Sănătăţii, prin
Direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, au atribuţii şi
responsabilităţi generate nu numai de exercitarea profesiei, ci şi de exercitarea atribuţiilor de
serviciu în cadrul spitalului etc. în care lucrează (prezenţa într-un anumit interval orar,
efectuarea de gărzi etc.), adică acele atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală,
administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome, care caracterizează
funcţia publică, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
Este adevărat că textul se referă la funcţia publică în sens administrativ, dar conţinutul
noţiunii este valabil şi în dreptul penal, ca o consecinţă firească a faptului că noţiunea de
„funcţionar public” în sensul legii penale are o sferă de cuprindere mai mare, în care sunt
absorbite şi categoriile de funcţionari publici din dreptul administrativ.
În acelaşi sens, este lipsită de semnificaţie, din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor
tragerii la răspundere penală, prevederea din art. 375 alin. (2) al Legii nr. 95/2006, potrivit
căreia „având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului
faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public”.
Pe lângă prevederea expresă din art. 175 C.pen. (funcţionar public în sensul legii penale),
jurisprudenţa a decis deja, cu referire la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1996, care
cuprindea o dispoziţie asemănătoare („Medicul nu este funcţionar public în timpul exercitării
profesiunii medicale prin natura umanitară şi liberală a acesteia”). Astfel, s-a stabilit că „în
raport cu textul explicativ cuprins în art. 147 C.pen. referitor la noţiunea de „funcţionar”,
singurul care interesează în aplicarea legii penale, faţă de menţiunea din art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 74/1995 se constată că, în timp ce art. 147 are în vedere un raport juridic ce priveşte
legea penală şi a cărui principală caracteristică o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o
autoritate de stat (al cărei prestigiu este apărat şi prin incriminarea faptei de luare de mită), art.
3 alin. (2) priveşte un raport juridic de drept civil, stabilit între medic, ca specialist, şi
pacientul care recurge la cunoştinţele acestuia. Din cele arătate se desprinde ideea că cele
două texte de lege nu se exclud, deoarece reglementează situaţii şi finalităţi deosebite. În
primul caz, persoana este subiect de drept penal, reprezentând o autoritate de stat al cărui
prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel de-al doilea, persoana este subiect de drept civil, cu drepturi
şi obligaţii anume prevăzute de lege. Aşa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate
situaţiile în care s-a încălcat relaţia dintre medic şi autoritatea pe care o reprezintă, şi nu între
medic şi pacient. Medicii încadraţi în unităţi medico-sanitare din reţeaua publică, aşa cum este
şi cel în cauză, sunt funcţionari în sensul legii penale, deoarece în calitate de salariaţi exercită
o însărcinare în serviciul unei instituţii de stat (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 983/1996, în
B.J. – C.D. 1996, p. 181; în acelaşi sens: C.S.J., Completul de 7 judecători, decizia nr.
78/1993, în Probleme de drept…1990-2000, p. 399; C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
4055/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 400).
Concluzionând cu privire la posibilitatea medicului de a fi subiect activ al infracţiunii de luare
de mită, acesta va răspunde, ca funcţionar public, conform faptei tipice descrise de art. 289
alin. (1) C.pen., atunci când este angajatul unei persoane juridice de drept public (de regulă,
spital public) sau ca funcţionar privat, în condiţiile variantei atenuate a luării de mită,
reglementată prin raportare la dispoziţiile art. 308 C.pen.
În schimb, considerăm şi noi că expertul face parte din categoria funcţionarilor publici
„asimilaţi”, reglementată de art. 175 alin. (2) C.pen., aşa cum s-a stabilit recent şi de Instanţa
Supremă: „Expertul tehnic judiciar face parte din categoria funcţionarilor publici asimilaţi,
reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi dinCodul penal, întrucât exercită un
serviciu de interes public – întocmirea de expertize în vederea aflării adevărului şi soluţionării
cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau instrumentate de către organele de
urmărire penală –, serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul
Justiţiei).
Din acest ultim punct de vedere au relevanţă dispoziţiile art. 7 şi 8 din Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară,
conform cărora calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de examen, care se
organizează de Ministerul Justiţiei. În acelaşi sens art. 6din actul normativ mai sus indicat
stipulează că experţii tehnici se pot constitui în asociaţii profesionale, în condiţiile legii, iar
conform art. 4 alin. (1), în scopul coordonării şi îndrumării, din punct de vedere administrativ
şi metodologic, precum şi al controlului activităţii de expertiză tehnică judiciară, în cadrul
Ministerului Justiţiei funcţionează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare” (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr.
20/2014,M.Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014).
2.2. Persoana arătată de art. 308 C.pen. („funcţionarul privat”). Legea română
sancţionează, în conformitate cu documentele internaţionale la care România a aderat
(Convenţia ONU privind corupţia, Convenţia penală privind corupţia, Convenţia civilă
privind corupţia), şi corupţia (activă şi pasivă) în sectorul privat, de unde şi denumirea de
„funcţionar privat” atribuită persoanelor descrise la art. 308 C.pen.
Intră în această categorie atât persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2), cum ar fi angajaţii birourilor notariale, de expertiză, al
executorilor judecătoreşti etc., precum şi cele care funcţionează în cadrul unei persoane
juridice de drept privat (de exemplu, societăţi comerciale) ori chiar de drept public (de
exemplu, personalul însărcinat cu întreţinerea curăţeniei).
2.3. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele. În cazul
coautoratului, toţi făptuitorii trebuie să aibă calitatea de funcţionari publici sau de funcţionari
privaţi, conform distincţiilor arătate mai sus. În schimb, complice sau instigator poate fi orice
persoană.
Noua definiţie a funcţionarului public prevăzută de art. 175 C.pen. permite ca şi o persoană
juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită, dacă fapta de luare de mită este comisă în
realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice; persoana
juridică poate avea calitatea de complice sau instigator la infracţiunea de luare de mită.
Şi în noua reglementare se prevede că fapta poate fi realizată nemijlocit sau prin intermediul
altei persoane („direct sau indirect”). Din punct de vedere al persoanei interpuse, aceasta va
răspunde în calitate de complice la infracţiunea de luare de mită ori de instigator, dacă
iniţiativa aparţine chiar acesteia. Intermediarul va avea, în consecinţă, calitatea de complice
sau chiar instigator la infracţiunea de luare de mită, dar faptul că denunţătorii au remis prin
intermediar sumele de bani pentru ca inculpatul să facă acte contrare regulilor de atestare a
inspecţiei tehnice auto nu înlătură răspunderea acestuia în condiţiile prevăzute de art. 254
C.pen. (ca autor –n.n.) (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4516 din 15 octombrie 2003,
www.scj.ro).
3. Subiectul pasiv este reprezentat de autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau
persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
4. Noţiunea de „bani sau alte foloase”. Banii sau foloasele constituie obiectul mitei, iar nu
obiectul infracţiunii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1789/2003, www.scj.ro).
Sumele de bani pot constitui obiectul mitei indiferent că sunt date în mod expres ca un dar sau
sub forma unuiîmprumut simulat; împrumutul constituie un „folos”, în sensul Codului penal
şi, din moment ce a fost solicitat de un funcţionar în scopul de a face un act contrar
îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 5196/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, p. 169). Dacă făptuitorul
pretinde o sumă de bani nu cu acest titlu (de folos necuvenit – n.n.), ci cu titlu de obligaţie ce
trebuie îndeplinită de cel ce solicită actul, fapta nu constituie luare de mită, ci abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor [ori de câte ori funcţionarul va motiva destinaţia şi va destina
efectiv profitul ilicit primit nu în folosul propriu, ci în folosul unităţii (Trib. Suceava, Secţia
penală, decizia nr. 19/1985, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 73)], cum ar fi acţiunea făptuitorului de a
pretinde şi a primi de la cei aflaţi în subordinea sa avantaje materiale sub pretextul acoperirii
cheltuielilor făcute de el, prin folosirea autoturismului personal pentru procurarea de comenzi
sau materii prime (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1965/1973, în C.D. 1973, p. 419).
Prin expresia „alte foloase” se înţelege orice profit, deci şi bunurile, valorile şi comisioanele
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 166). Tot obiect al mitei îl constituie şi diferite daruri, sub
orice formă, cum ar fi vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru funcţionar, pierderea
voită la jocul de noroc în favoarea funcţionarului etc. (V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul
românesc, op. cit., p. 130).
„Favorurile sexuale” nu pot constitui însă obiect al mitei, ci al infracţiunii de folosire abuzivă
a funcţiei în scop sexual (a se vedea infra comentariul art. 299 C.pen.).
5. Elementul material. Fapta de luare de mită se realizează printr-una dintre următoarele
activităţi: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act.
5.1. Pretinderea presupune solicitarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor
bani sau a altor foloase necuvenite. Fapta constituie infracţiune indiferent dacă funcţionarul a
dobândit sau nu, efectiv, folosul numai după îndeplinirea actului privitor la îndatoririle sale de
serviciu (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2461/1997, în Probleme de drept…1990-2000, p.
408) sau chiar dacă solicitarea nu a fost satisfăcută.
Pretenţia trebuie să fie neechivocă, prin aceasta înţelegând că nu este necesar să fie astfel
formulată şi realizată încât să fie înţeleasă de oricine, ci este suficient şi necesar ca, în raport
de împrejurările şi mijloacele folosite, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. „Dacă
solicitarea a fost formulată într-un mod echivoc de către funcţionar, dar se dovedeşte prin
orice alt mijloc de probă că aceasta este în măsură să fie înţeleasă în concret de către
destinatar, în virtutea unor relaţii preexistente între cei doi, există infracţiunea de luare de mită
în modalitatea pretinderii” (C.F. Uşvat, Infracţiunile de corupţie…, op. cit., 2010, p. 133).
5.2. Primirea de bani sau alte foloase înseamnă intrarea în posesia bunului oferit drept mită,
cum ar fi încasarea unei sume de bani sau luarea în posesie a altor obiecte care se înmânează,
se oferă de către mituitor. „Primirea” implică o acţiune corelativă de „dare”, prin urmare
iniţiativa aparţine mituitorului. Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană, ceea
ce presupune că între acceptarea promisiunii şi primire nu trebuie să existe vreun interval de
timp, ci o succesiune firească, în caz contrar infracţiunea de luare de mită s-ar consuma în
momentul acceptării, adică elementul material al infracţiunii s-ar realiza printr-o altă
modalitate alternativă.
5.3. Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. „A accepta” înseamnă a consimţi, a
aproba, a fi de acord cu această promisiune. Acceptarea presupune întotdeauna o ofertă. În
acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului sau interpusului acestuia, iar funcţionarul pus în faţa
promisiunii o acceptă. Atitudinea pasivă, omisivă a funcţionarului care nu-şi realizează
obligaţia stabilită în sarcina sa şi nu dă la o parte, nu refuză promisiunea corupătorului,
considerată anterior drept o „nerespingerea promisiunii” (modalitate alternativă de comitere
a luării de mită), va putea fi calificată, potrivit reglementării actuale, ca o acceptare a
promisiunii de bani sau alte foloase.
5.4. Condiţiile elementului material. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare –
pretindere, primire sau acceptare a promisiunii unor bani sau altor foloase, pentru ca
elementul material al laturii obiective să fie întrunit trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii
(cerinţe) esenţiale, astfel:
5.4.1. Să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase care nu sunt cuvenite
în mod legal făptuitorului.
5.4.2. Să se situeze în timp anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii,
urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în
legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, dacă este vorba despre infraciunea
tip, prevăzută de art. 289 alin. (1), în care subiect activ este una dintre persoanele arătate de
art. 175 alin. (1) C.pen.
Fapta comisă în condiţiile prevăzute de art. 289 alin. (2) C.pen., de un funcţionar public
asimilat, definit de art. 175 alin. (2) C.pen., este tipică numai când este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după îndeplinirea, în
parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea de luare
de mită. Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar refuzul de a
comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiţiona
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 473/1996, www.legalis.ro).
Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după îndeplinirea, în
parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea de luare
de mită. Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar refuzul de a
comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiţiona
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, şi nu a primi
folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act (C.S.J., Secţia penală,decizia nr.
473/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 179).
5.4.3. Actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de
competenţa sa.Condiţia ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea
unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea
actului cade în atribuţiile altui funcţionar, dar făptuitorul, prin modul în care îşi realizează
propriile sarcini de serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul
competent (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3334/2004, www.scj.ro).
Infracţiunea de luare de mită subzistă în cazul în care faptele la care se referă textul de lege se
săvârşesc în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului şi
în situaţia când actul nu constituie decât componenta unei activităţi finale, la care participă şi
alţi funcţionari având atribuţii legate de aceasta (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1923/1995,
în Probleme de drept...1990-2000, p. 387).
Fapta de a pretinde şi primi bani, inducând în eroare persoana vătămată cu privire la
împrejurarea că actul pentru a cărui neîndeplinire făptuitorul a pretins şi primit banii priveşte
îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune,
iar nu pe cele ale infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 3622/2004,
www.legalis.ro).
6. Vinovăţia. Noua reglementare nu mai impune cerinţa expresă a existenţei scopului special,
fiind suficient ca fapta să fie comisă „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”, ceea ce ţine de realizarea laturii obiective a
infracţiunii, iar nu a celei subiective. Totodată, pretinderea, primirea sau acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase se face „pentru sine sau pentru altul”, sintagmă care
lipseşte din vechea reglementare, dar care are semnificaţie în plan subiectiv, întrucât
prefigurează atitudinea adoptată de făptuitor în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor de
serviciu, subsumând-o realizării unui folos, aspect care conduce, de asemenea, la concluzia
existenţei intenţiei calificate prin scop.
În consecinţă, apreciem că reformularea textului, sub acest aspect, nu ţine de intenţia
legiuitorului de a produce modificări în privinţa formei de vinovăţie cu care fapta poate fi
comisă (respectiv şi cu intenţie indirectă, nu numai directă), ci mai degrabă de o redactare mai
adecvată conţinutului, întrucât scopul constă în obţinerea unui folos, iar nu într-o îndeplinire
necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, care este doar consecinţa urmăririi unui astfel de
scop.
Cu privire la realizarea laturii subiective a infracţiunii, în legislaţia internaţională s-a stabilit
expres că, în ceea ce priveşte dovedirea elementului subiectiv, cunoaşterea, intenţia şi
motivaţia necesare ca elemente ale unei infracţiuni stabilite conform prezentei Convenţii pot
fi deduse din circumstanţele faptice obiective (art. 28 din Convenţia ONU privind corupţia).
Jurisprudenţa naţională este în acelaşi sens sub aspectul dovedirii atitudinii subiective a
făptuitorului, stabilind, de exemplu, că discuţiile purtate cu cei doi patroni la sediul
prefecturii, cât şi discuţia ulterioară purtată la locuinţa sa de către inculpatul S.A., sumele de
bani care se găsesc evidenţiate în conturile deschise de inculpat la B.R.D., depunerile acestor
sume în aceeaşi perioadă a desfăşurării alegerilor, discuţiile ulterioare care au avut loc după
controlul efectuat de Curtea de Conturi, în principal cu coinculpatul G.M., demonstrează pe
deplin vinovăţia inculpaţilor, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi, respectiv, de
complicitate la această infracţiune (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2786 din 11 iunie 2003,
www.scj.ro) sau că, revelatoare sunt, în acest sens, pe lângă denunţul făcut de V.M. şi
organizarea flagrantului, ocazie cu care s-a constatat pe degetele mâinii drepte ale inculpatului
prezenţa prafului fluorescent cu care fusese impregnate bancnotele, atitudinea inculpatului
anterior realizării flagrantului respectiv, punerea la dispoziţia denunţătorului un pacient
necunoscut până atunci, a telefonului său celular pentru ca acesta să poată contacta o rudă
pentru a-i cere bani, refuzul eliberării biletului de externare din spital (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 551 din 29 ianuarie 2004, www.scj.ro).
Realizarea scopului nu exclude posibilitatea comiterii unui concurs de infracţiuni. În acest
sens, s-a decis că scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia
laturii obiective a infracţiunii. În cazul în care scopul se realizează prin săvârşirea unei fapte
ce întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de mită, ci
constituie o faptă penală distinctă, cele două infracţiuni aflându-se în concurs real (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2083/2004, în C.P. Ad., p. 879).
Existenţa dubiului cu privire la pretinderea sau primirea de bani, respectiv la titlul ilicit cu
care inculpatul ar fi primit aceste sume de la anumite persoane, impune adoptarea unei soluţii
de achitare a inculpatului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 10/2007, www.legalis.ro).
7. Consumarea. Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu consumare anticipată,
astfel că tentativa nu este posibilă. Infracţiunea este una cu modalităţi alternative. Realizarea
oricăreia dintre ele conduce la consumarea infracţiunii.
Atunci când infracţiunea de luare de mită se comite în modalitatea „pretindere”, ea se
consumă odată cu acţiunea respectivă a făptuitorului, chiar dacă banii sau foloasele pretinse
nu se predau de către cel care căruia i s-au pretins. Ca atare, constituie infracţiunea de luare de
mită fapta medicului care primeşte suma pretinsă pentru prestaţiile medicale în timp ce
acestea erau în curs, chiar dacă suma a fost primită după externarea bolnavei din spital (C.A.
Braşov, Secţia penală, decizia nr. 28/1997, în C.P.J. 1996, p. 42).
Realizarea mai multor modalităţi ale infracţiunii, în considerarea aceluiaşi act ce intră în sfera
de atribuţii a funcţionarului, nu atrage după sine reţinerea unei pluralităţi de acte materiale,
sub forma unei infracţiuni continuate sau a concursului de infracţiuni, deoarece fapta s-a
consumat odată cu prima modalitate comisă. În consecinţă, este discutabilă soluţia prin care s-
a apreciat că „fapta inculpatului care a primit de la doi subalterni câte 50.000 lei în scopul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu în favoarea lor constituie o singură infracţiune continuată
de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1), iar nu un concurs de infracţiuni. Existenţa
unei singure rezoluţii infracţionale rezultă din aceea că inculpatul a săvârşit actele
caracteristice fiecărei infracţiuni în acelaşi loc, cu aceeaşi ocazie, prin modalităţi identice, în
realizarea unui scop unic şi fără ca activitatea sa să fi fost întreruptă, de natură să-l determine
a lua o nouă rezoluţie, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C.pen.” (C.A.
Galaţi, Secţia penală, decizia nr. 34/1994, în Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel
Galaţi, 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994, p. 16). Considerăm că, în speţă, infracţiunea s-a
consumat în momentul acceptării promisiunii folosului, care este distinct de momentul
primirii. Cum acceptarea s-a materializat într-o singură manifestare de voinţă (act unic), nu
mai are relevanţă pentru încadrarea juridică faptul că sumele au fost primite, succesiv, de la
două persoane, fiind în prezenţa unei infracţiuni unice de luare de mită.
În schimb, fapta unui gestionar PECO de a fi condiţionat (succesiv – n.n.) vânzarea către
patru persoane a unei cantităţi de motorină necesară pentru efectuarea lucrărilor agricole de
plata unui preţ superior celui legal constituie infracţiunea de luare de mită, săvârşită în mod
continuat (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 28/A/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 125).
Soluţia ar fi conformă şi noilor condiţii de existenţă a infracţiunii continuate în ceea ce
priveşte unitatea de subiect pasiv, deoarece, în cazul infracţiunii de luare de mită, subiect
pasiv principal este autoritatea, instituţia publică sau persoana juridică în cadrul căreia
făptuitorul îşi desfăşoară activitatea.
Fapta persoanei, având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de a primi o sumă de bani de la
administratorul unei societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a
urmăririi penale într-un dosar penal în care a fost delegată să efectueze acte de cercetare
penală şi fapta aceleiaşi persoane de a primi o altă sumă de bani, după un interval de trei ani,
de la acelaşi administrator al unei societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de
neîncepere a urmăririi penale într-un alt dosar penal în care a fost delegată să efectueze acte
de cercetare penală întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de mită, aflate
în concurs real de infracţiuni (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 844 din 4 martie 2010,
www.scj.ro).
8. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs real. Infracţiunea de luare de mită se caracterizează
prin aceea că funcţionarul pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea unor foloase care nu i
se cuvin, în scopul („în legătură cu”, potrivit noii reglementări – n.n.) de a îndeplini, a nu
îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestora; scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune
realizarea lui pe linia laturii obiective a infracţiunii. În cazul în care scopul se realizează prin
săvârşirea unei fapte ce întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în
luarea de mită, ci constituie o faptă penală distinctă, cele două infracţiuni aflându-se în
concurs real (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 2083/2004, www.scj.ro). Favorizarea
infractorului. Faptele persoanei, având calitatea de procuror şef al secţiei de urmărire penală
în cadrul parchetului de pe lângă tribunal, de a primi, la două date diferite, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, două sume de bani pentru a înlocui cu produse de serie, la
două date diferite, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, armele originale care
constituiau corpuri delicte într-un dosar penal privind infracţiunea de nerespectare a regimului
armelor şi muniţiilor pe care l-a instrumentat şi pentru a restitui persoanei inculpate şi trimise
în judecată în acest dosar armele originale, care prezentau o valoare pentru persoana
inculpată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă
continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C.pen. din 1968 raportat la art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 şi ale infracţiunii de favorizare a
infractorului în formă continuată prevăzută în art. 264alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C.pen. din 1968, sub forma favorizării reale, ambele aflate în concurs de infracţiuni (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1801 din 6 mai 2010, www.scj.ro). Furt. Primirea de bani sau de
alte foloase de către paznic pentru a înlesni furtul unor bunuri aflate în paza lui şi săvârşirea
sustragerii cu permisiunea sa constituie infracţiunea de luare de mită în concurs real cu
complicitate la furt (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 532/1995, în Probleme de drept...1990-
2000, p. 395). Fapta paznicului de a participa la sustragerea unor bunuri aflate în paza sa, în
urma acceptării promisiunii că va primi o parte din banii ce se vor realiza prin valorificarea
bunurilor sustrase, constituie infracţiunea de furt, nu şi cea de luare de mită, de vreme ce banii
au fost promişi pentru fapta sa de furt, iar nu pentru o acţiune sau inacţiune privitoare la
îndatoririle sale de serviciu (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2706/2002, www.scj.ro). Dare
de mită. În situaţia în care un funcţionar pretinde sau primeşte bani ce nu i se cuvin pentru a
îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a
face un act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă pentru existenţa infracţiunii împrejurarea
că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea banilor primiţi; importantă
este poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de
serviciu. De asemenea, şi cel care dă banii sau alte foloase se poate afla în eroare de fapt cu
privire la destinaţia acestora, dar şi această împrejurare este lipsită de relevanţă pentru că nu
este condiţionată existenţa infracţiunii de luare de mită de preexistenţa infracţiunii de dare de
mită, cele două infracţiuni fiind autonome (C.S.J., Secţia militară, Decizia nr. 11/1995, în
Probleme de drept...1990-2000, p. 391; darea de mită şi luarea de mită sunt corelative atunci
când elementul material se realizează prin dare, respectiv primire de bani sau alte foloase –
n.n.). Trafic de influenţă. Faptele persoanei, având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de
a pretinde şi primi sume de bani, în scopul de a administra probe în favoarea uneia dintre părţi
ori de a nu administra probe în dosare penale şi de a pretinde şi primi sume de bani lăsând să
se creadă că are influenţă asupra procurorilor pentru a-i determina să adopte soluţii de
netrimitere în judecată în dosare penale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de
luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968 raportat la art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 şi de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.pen. raportat la art. 7 alin.
(3) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real de infracţiuni, potrivit art. 33 lit. a) C.pen. din
1968. Fals intelectual.Fapta poliţistului de a primi foloase pentru a nu întocmi acte de
cercetare penală pentru o infracţiune rutieră şi de a nu consemna în raportul de activitate că l-a
oprit pe conducătorul auto pentru control constituie infracţiunea de luare de mită în scopul de
a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar nu şi cea de fals intelectual
prin omisiune, aceasta din urmă faptă fiind inclusă în latura obiectivă a luării de mită (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3952/2001, în B.J. – C.D. 2001, p. 219). Înşelăciune. Fapta de a
pretinde şi primi bani, inducând în eroare persoana vătămată cu privire la împrejurarea că
actul pentru a cărui neîndeplinire făptuitorul a pretins şi primit banii priveşte îndatoririle sale
de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar nu pe cele ale
infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3622/2004,www.scj.ro).
Administratorul unei societăţi comerciale, având ca obiect de activitate şi desfăşurarea de
jocuri de întrajutorare, de a pretinde bani pentru a asigura premierea anticipată a unor
persoane constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C.pen., iar nu
infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C.pen. (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1117/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 165). Şantaj. Ceea ce deosebeşte
infracţiunea de luare de mită de infracţiunea de şantaj este faptul că, pe când în cazul celei
dintâi, primirea unor sume de bani sau a altor foloase are loc în scopul îndeplinirii,
neîndeplinirii ori al întârzierii de a îndeplini un act de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar îndatoririlor de serviciu, în cazul celei de-a doua primirea folosului injust se realizează
prin simpla constrângere a persoanei vătămate, nelegată de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
ale inculpatului. În speţă, inculpatul – impiegat şef de tură la o secţie de cale ferată uzinală – a
determinat-o pe victimă, un subaltern al său, să-i plătească o sumă de bani, ameninţând-o că
altfel va îndeplini unele acte ce intrau în sfera atribuţiilor sale de serviciu care vor putea avea
ca efect îndepărtarea victimei din postul său. Această faptă constituie infracţiunea de luare de
mită, nu cea de şantaj (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 110/A/1994, în C.P.J.P.
1994, p. 127).
9. Confiscarea
9.1. Banii sau alte foloase supuse confiscării. Spre deosebire de dispoziţiile art. 254 alin. (3)
C.pen. din 1968, care nu făcea nicio distincţie cu privire la bunuri (pretinse, promise sau
primite), art. 289 alin. (3) stipulează expres că sunt supuse confiscării doar banii, valorile sau
orice alte bunuri necuvenite „primite”; implicit, cele pretinse ori cele ce fac obiectul unei
promisiuni acceptate, dacă nu au fost remise efectiv, nu sunt supuse confiscării.
Infracţiunea de luare de mită face parte din categoria celor cărora li se aplică dispoziţiile art.
1121 C.pen. privindconfiscarea extinsă. Ca atare, măsura poate fi aplicată şi membrilor
familiei condamnatului sau unei persoane juridice asupra căreia condamnatul deţine controlul,
dacă foloasele necuvenite au fost transferate către acestea; măsura confiscării nu este limitată
doar la echivalentul în bani a foloaselor primite, orice bun susceptibil a fi evaluat în bani
putând fi supus confiscării.
Măsura de siguranţă având caracter personal, în cazul participaţiei penale se va confisca de la
fiecare participant, prin echivalent, valoarea bunurilor de care a profitat efectiv prin săvârşirea
infracţiunii.
9.2. Bunuri nesupuse confiscării. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind
banii puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie poliţiei, neputându-
se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1753/2002,www.scj.ro).
De asemenea, nu pot fi confiscaţi banii, valorile sau orice alte bunuri date, dacă acestea au
fost date de mituitorul constrâns [care beneficiază de cauza de neimputabilitate prevăzută de
art. 290 alin. (2) C.pen.], sau de mituitorul care beneficiază de cauza de nepedepsire specială
prevăzută de art. 290 alin. (3) C.pen.(denunţarea faptei înainte de sesizarea organelor de
urmărire penală), dacă au fost date după efectuarea denunţului; în ambele cazuri banii,
valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat. Dacă banii, valorile sau orice
alte bunuri au fost date de mituitor înainte de realizarea denunţului, chiar dacă acesta
beneficiază de cauza specială de nepedepsire, aceste bunuri vor fi supuse confiscării.
10. Varianta agravată. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede ca variantă agravată a
infracţiunii de luare de mită fapta comisă de o persoană care exercită o funcţie de demnitate
publică, ori care este judecător sau procuror, organ de cercetare penală sau are atribuţii de
constatare ori de sancţionare a contravenţiilor, sau de persoanele care, pe baza unui acord de
arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în
baza legii române ori în baza unei alte legi. În acest caz, limitele pedepsei se majorează cu o
treime.
11. Varianta atenuată. Potrivit art. 308 C.pen. constituie variantă atenuată a infracţiunii
luarea de mită fapta săvârşită de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) ori în cadrul
oricărei persoane juridice (aşa-zişii funcţionari privaţi).
12. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Luarea de mită este o
infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
sunt incidente dispoziţiile art. 62 C.pen.,care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Art. 290
Darea de mită
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art.
289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă
acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în
alin. (3).
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Modificările aduse infracţiunii de luare de mită
se răsfrâng şi asupra dării de mită. Astfel, fapta tipică va fi comisă faţă de un funcţionar
public, astfel cum este descris de art. 175 C.pen., sau de una dintre persoanele arătate de art.
308 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.).
1.1. Extinderea incriminării. Sub imperiul noii legi, va fi pedepsită şi darea de mită,
constând în promiterea, oferirea sau darea de bani sau de alte foloase după îndeplinirea actului
care intră în sfera de atribuţii a funcţionarului public sau privat, faptă care anterior nu era
pedepsită de lege. Acest lucru este consecinţa directă a extinderii incriminării infracţiunii de
luare de mită şi ulterior momentului consumării actului funcţionarului public/privat,
incriminată anterior ca infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
Sub acest aspect, legea mai favorabilă va fi legea veche, deoarece promisiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase, comisă ulterior efectuării actului de către funcţionarul public
sau privat, nu era pedepsită.
Atunci când fapta se comite faţă de un funcţionar „asimilat” celui public, darea de mită se va
putea realiza doar în legătură cu exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 289 alin. (2), adică în
legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale
sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
1.2. Înlăturarea variantei agravate prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în
redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187/2012, respectiv săvârşirea dării de
mită faţă de persoane cu o calitate specială (cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi cele
săvârşite faţă de un funcţionar cu atribuţii de control).
Faptele comise sub imperiul legii vechi faţă de aceste persoane vor fi încadrate în varianta tip
a infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C.pen., cu care se poate stabili
elementul de continuitate a incriminării. Lege mai favorabilă din punct de vedere al limitelor
de pedeapsă va fi însă tot legea veche, chiar şi în condiţiile reţinerii circumstanţei agravante,
deoarece are minim mai mic (de la 6 luni la 7 ani, faţă de la 2 la 7 ani).
1.3. Reformularea ipotezei de restituire a banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri ce
au făcut obiectul mitei în caz de denunţare a faptei, în sensul că restituirea va avea loc
doar dacă denunţarea faptei are loc înainte ca organul de urmărire penală să se fi
sesizat în legătură cu aceasta.
Legea veche va fi mai favorabilă în această privinţă, deoarece permitea restituirea bunurilor
indiferent de momentul la care au fost date, înainte sau după denunţarea faptei.
1.4. Limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă (de la 2 la 7 ani) au crescut faţă de
reglementarea veche (de la 6 luni la 5 ani), astfel că legea veche va fi lege mai favorabilă
şi sub acest aspect.
2. Subiectul activ. Autor poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care răspunde penal,
chiar şi un funcţionar public, care realizează darea de mită faţă de alt funcţionar public sau
faţă de o persoană enumerată la art. 308 C.pen. (pentru înţelesul noţiunii de funcţionar public,
a se vedea supra, comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.). Participaţia este posibilă sub toate
formele.
Cu privire la darea de mită săvârşită prin intermediar, în jurisprudenţă s-a decis că
„făptuitorul care oferă bani sau alte foloase unui funcţionar, în modurile şi în scopurile arătate
de lege, are calitatea de autor al infracţiunii de dare de mită şi nu de complice, chiar dacă
banii ori foloasele provin de la alte persoane, iar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale
funcţionarului sau actul contrar îndatoririlor de serviciu se referă la acestea, întrucât autorul
este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, indiferent de
modalitatea de comitere a acesteia (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 181/2008, www.scj.ro).
Doctrina şi marea majoritate a jurisprudenţei consideră însă că „deşi persoana interpusă
înfăptuieşte prin activitatea sa chiar acţiunea incriminată, totuşi această persoană răspunde în
calitate de complice la infracţiunea de dare de mită, deoarece, dacă potrivit legii autorul poate
săvârşi fapta şi în mod direct, intermediarul, care acţionează în numele său şi cu intenţia de a-l
ajuta, nu poate avea decât calitatea de complice” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 141). Dacă
infracţiunea a fost concepută chiar de cel care intermediază ulterior darea de mită ca urmare a
determinării autorului de a comite actul de corupere, intermediarul va răspunde în calitate de
instigator, deoarece instigarea absoarbe forma de participaţie secundară a complicităţii.
Autorul infracţiunii de dare de mită nu poate fi considerat totodată şi complice sau instigator
la infracţiunea de luare de mită, pentru că ar însemna o încălcare a principiului ne bis in idem.
3. Subiectul pasiv este reprezentat de autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau
persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
4. Elementul material. Cerinţe esenţiale. Activitatea circumscrisă dării de mită trebuie să se
realizeze printr-una dintre următoarele modalităţi: promisiunea, oferirea sau darea de bani
sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public (art. 175 C.pen.) sau unui funcţionar privat
(art. 308), în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri. Actul licit sau ilicit trebuie să facă parte, aşadar, din sfera atribuţiilor de
serviciu ale funcţionarului.
Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase necuvenite poate avea loc înainte,
concomitent sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii
actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, respectiv îndeplinirii actului
contrar acestor îndatoriri. „Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este indiferent dacă
paznicilor li s-a oferit suma de bani anterior sustragerii, în timpul comiterii furtului sau
imediat după aceea, ceea ce interesează fiind scopul urmărit de autorii sustragerii prin darea
banilor, şi anume acela ca paznicii să nu-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu, de a-i
împiedica să scoată din unitate sacii cu zahăr şi de a sesiza organele de urmărire penală (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 129/A/1994, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 143).
Ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită, dacă funcţionarul face parte dintre cei la care face
referire art. 175 alin. (2) C.pen., darea de mită se poate comite numai în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu şi în legătură cu îndeplinirea
sau urgentarea îndeplinirii unui astfel de act.
4.1. Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite poate fi expresă sau se poate deduce din
alte manifestări ale mituitorului (implicită) şi se poate realiza verbal sau în scris. Pentru
realizarea elementului material în această modalitate este necesar ca bunurile promise să nu
fie prezentate persoanei mituite, altfel fapta s-ar consuma în modalitatea oferirii. Nu prezintă
importanţă pentru săvârşirea infracţiunii dacă promisiunea este acceptată sau nu. „Din punct
de vedere juridic, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este lipsită de semnificaţie
reacţia funcţionarului căruia i se oferă bani sau alte avantaje, astfel că insuficienta fermitate a
refuzului nu poate avea niciun efect cu privire la mituitor şi la fapta sa. (...) Promptitudinea şi
fermitatea refuzului nu pot angaja niciun fel de efect juridic, nici măcar în privinţa ameliorării
răspunderii penale, referitor la infracţiunea de dare de mită” (C.A. Braşov, Secţia penală,
decizia nr. 6/1996, în C.P.J. 1996, p. 38).
Bunurile necuvenite promise pot fi date şi după îndeplinirea sau neîndeplinirea actului, fapta
consumându-se la momentul promiterii.
4.2. Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite presupune, cum arătam, ca bunurile
necuvenite să fie înfăţişate celui mituit. Ca şi în cazul „promiterii”, pentru existenţa
infracţiunii de dare de mită în modalitatea „oferirii” nu este necesar ca oferirea de bani sau de
alte foloase necuvenite să fi fost urmată de acceptare sau de executare. De asemenea, nu este
necesar ca scopul urmărit – îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii de către
funcţionar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau săvârşirea unui act contrar
acestor îndatoriri – să fi fost realizat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 181/2008,
www.scj.ro). În schimb, este discutabilă soluţia prin care s-a considerat dare de mită fapta
inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie un inel de aur pentru ca acesta să-i pună în
libertate prietenul (...), fiind fără relevanţă faptul că ordonanţa de reţinere a fost întocmită de
un alt ofiţer de poliţie, atâta timp cât cel căruia i s-a înmânat inelul în scopul arătat mai sus a
efectuat cercetări penale în dosarul respectiv şi avea posibilitatea eliberării prietenului
inculpatului (Trib. Jud. Constanţa, Secţia penală, decizia penală nr. 272/1993, în Dreptul nr.
1/1994, p. 104, cu notă critică de C. Racu, la care achiesăm, în sensul că „chiar dacă, din
punct de vedere subiectiv, mituitorul avea reprezentarea faptei penale pe care o săvârşeşte, din
punct de vedere obiectiv nu era îndeplinită condiţia ca actul pentru a cărui îndeplinire
subiectul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de
serviciu ale unui funcţionar ori un act contrar acestor îndatoriri”).
4.3. Darea presupune remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase necuvenite, precum şi
primirea acestora direct sau indirect de către cel mituit, aceasta fiind singura modalitate prin
care darea de mită este corelativă cu infracţiunea de luare de mită.
5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă. Oferirea unui calculator ofiţerului de poliţie
care avea obligaţii de serviciu în legătură cu verificarea şi ridicarea actelor contabile
justificative aflate în magazinul inculpatului, în condiţiile în care s-a dovedit că între ofiţer şi
inculpat nu au existat relaţii de natură a justifica gratuităţi între aceştia, nu poate avea decât
semnificaţia faptei de dare de mită, fiind realizată atât latura obiectivă a infracţiunii – oferirea
folosului material, cât şi vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei acestuia de a corupe
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1550/2005, www.scj.ro).
Nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii mobilul cu care a fost săvârşită fapta;
acesta poate fi avut în vedere de instanţă la individualizarea pedepsei.
6. Consumare. Darea de mită este o infracţiune cu consumare anticipată. În consecinţă,
tentativa nu este posibilă, fiind asimilată faptei consumate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează promiterea, oferirea sau darea
banilor sau a altor foloase necuvenite funcţionarului public/privat mituit. Va exista o singură
infracţiune, iar nu un concurs de infracţiuni sau o infracţiune continuată de dare de mită şi
atunci când elementul material s-a realizat prin modalităţi distincte (de exemplu, prin
promisiune, urmată de dare de bani sau alte foloase), dacă prin acestea s-a urmărit coruperea
funcţionarului cu privire la acelaşi act din sfera atribuţiilor sale de serviciu (de exemplu, mai
întâi au fost promişi bani pentru promovarea într-o funcţie, iar când acest lucru s-a realizat,
banii au fost daţi funcţionarului). În jurisprudenţă s-a considerat că „fapta inculpatului care, cu
aceeaşi ocazie, a oferit suma de 200 dolari la doi agenţi de poliţie pentru ca aceştia să nu-i
întocmească procesul-verbal de constatare a infracţiunii la regimul circulaţiei rutiere
realizează conţinutul constitutiv a două infracţiuni autonome de dare de mită, aflate în
concurs ideal, întrucât existenţa unor subiecţi pasivi diferiţi conduce la reţinerea unor
infracţiuni distincte în raport cu numărul acestora” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr.
123/2003, în B.J. – C.P.J. 2003, p. 626). Avem rezerve faţă de această soluţie, deoarece
subiectul pasiv al infracţiunii de dare de mită nu este funcţionarul, ca şi persoană fizică, ci
autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de interes public ori
privat în cadrul căreia persoana mituită se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Prin
urmare, chiar dacă oferta vizează două persoane, cât timp se realizează printr-un act unic, ce
vatămă interesele unei singure instituţii (poliţia) în cadrul căreia funcţionarii publici se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, înclinăm să considerăm că, în împrejurările redate în speţă,
s-a comis o singură infracţiune de dare de mită.
7. Confiscarea bunurilor care fac obiectul dării de mită. Modificările aduse de noul Cod
sub acest aspect consfinţesc ceea ce doctrina şi jurisprudenţa anterioară au stabilit constant, şi
anume faptul că vor fi supuse confiscării doar banii, valorile sau orice alte bunuri necuvenite
oferite (chiar dacă nu au fost acceptate) sau date, nu şi banii sau foloasele necuvenite promise.
Dacă nu se găsesc, infractorul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.
În cazul infracţiunilor de dare de mită, banii, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul
infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor în bani. Dacă însă infracţiunea s-a comis prin promisiunea de a da bani,
valori sau alte bunuri, nu se poate dispune confiscarea sau obligarea condamnatului la plata
echivalentului în bani deoarece art. 254 alin. (2) C.pen. din 1968 la care face trimitere art. 255
alin. (4) C.pen. din 1968 se referă în mod limitativ numai la ipotezele în care banii, valorile
sau celelalte bunuri au fost date, adică remise efectiv funcţionarului mituit, care au fost oferite
– deci prezentate efectiv – în materialitatea lor, funcţionarului a cărui mituire s-a urmărit (C.A.
Galaţi, decizia nr. 162/1996, în Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p.
15). Dispoziţiile referitoare la confiscare se aplică chiar dacă oferta nu a fost urmată de
acceptare şi, ca urmare, instanţa avea obligaţia de a dispune confiscarea sumei de bani în baza
acestui text de lege” (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 34/2007, www.legalis.ro).
Fapta inculpatului care, după ce a sustras o pereche de ghete, fiind prins şi predat organelor de
poliţie, a oferit lucrătorului de poliţie o anumită sumă de bani pentru a nu fi trimis în judecată,
constituie infracţiunea de dare de mită, întrucât banii nu au fost oferiţi pentru acoperirea
pagubei, cum s-a apărat ulterior inculpatul, ci pentru ca lucrătorul de poliţie să nu-şi
îndeplinească obligaţia legală de a înainta organului competent actele întocmite în vederea
trimiterii în judecată. Deşi suma nu a fost remisă efectiv lucrătorului de poliţie, în mod legal
s-a dispus confiscarea, deoarece această sumă a făcut obiectul infracţiunii, în varianta
promisiunii – oferirii unei sume de bani refuzate (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr.
83/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anul 1996, Bacău, 1997, p. 115).
În ceea ce priveşte temeiul confiscării, textul special, art. 290 alin. (5) C.pen., prevalează faţă
de norma generală, art. 112 lit. b) C.pen. (a se vedea în acest sens şi decizia nr. 400/1998 a
C.S.J., Secţia penală, înC.P. Ad., p. 412).
Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune de corupţie în sensul art. 1121 alin. (1) lit. m)
C.pen., astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile privind confiscarea extinsă.
8. Cauză de neimputabilitate. Darea de mită nu se pedepseşte dacă mituitorul este constrâns
prin orice mijloace de către cel care a luat mită. Spre deosebire de constrângerea ca şi cauză
justificativă generală, în acest caz va fi suficient ca agentul să fie constrâns, fără să fie necesar
ca acea constrângere să nu poată fi înlăturată altfel decât prin comiterea faptei de dare de mită
sau ca făptuitorul să nu poată rezista constrângerii fizice [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 422].
În caz de constrângere, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de
mită se restituie mituitorului care a fost constrâns să săvârşească fapta.
9. Cauză de nepedepsire. Nu se pedepseşte făptuitorul care denunţă fapta de dare de mită
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la această infracţiune. În
acest caz, banii sau foloasele necuvenite date după realizarea denunţului nu se confiscă,
fiind restituite mituitorului. Acesta va participa în calitate de martor la procesul penal care îl
priveşte pe cel care a luat mita. „Este greşit a se considera că persoanele care, după ce au dat
mită inculpatului şi au denunţat fapta în condiţiile art. 255 alin. (3) C.pen., au în procesul
pornit împotriva funcţionarului mituit calitatea de parte vătămată, deoarece atâta vreme cât au
comis, la rândul lor, o faptă penală – pentru care însă beneficiază de impunitatea prevăzută de
textul sus menţionat – nu se poate considera că au suferit vreo vătămare prin infracţiunea
comisă de inculpat; ele vor figura în proces în calitate de martori” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, decizia nr. 114/A/1996, în C.P.J. 1996, p. 60).
Per a contrario, dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de mituitor înainte de
realizarea denunţului aceste bunuri vor fi supuse confiscării, chiar dacă făptuitorul beneficiază
de cauza specială de nepedepsire.
În cazul în care mituitorul denunţă autorităţii fapta înainte ca organul de urmărire penală să fi
fost sesizat pentru acea infracţiune, instanţa de judecată urmează să dispună încetarea
procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen. din 1968 şi
nu achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10lit. e), deoarece prevederea din art.
255 alin. (3) C.pen. din 1968 constituie un caz de nepedepsire, nu un caz care înlătură
caracterul penal al faptei. De asemenea, conform art. 255 alin. (5) C.pen. din 1968, valorile şi
orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, deoarece, în acest caz, ele nu se confiscă
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5439/2001, în Dreptul nr. 3/2003, p. 245).
10. Varianta atenuată. Darea de mită comisă în legătură cu persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute laart. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public) ori în cadrul oricărei persoane juridice este sancţionată mai blând, în limitele
de pedeapsă ale infracţiunii comise în varianta tipică, prevăzută de art. 290 C.pen.
11. Circumstanţă agravantă. Participaţia penală fiind posibilă în cazul infracţiunii de dare
de mită, se poate reţine, în anumite circumstanţe, şi agravanta generală a comiterii faptei de
mai multe persoane, prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis ca „în
condiţiile în care cei patru inculpaţi, acţionând în baza unei înţelegeri prealabile, s-au
prezentat împreună, într-o noapte, la sediul unei societăţi comerciale, unde au propus
paznicilor ca în schimbul unei sume de bani plătite pe loc de unul dintre ei şi a altor sume pe
care s-au obligat a le plăti ulterior să le permită sustragerea mai multor purcei, înţelegere care
s-a perfectat şi executat, fapta săvârşită de inculpaţi constituie infracţiunea de dare de mită
comisă în împrejurarea agravantă prevăzută înart. 75 lit. a) din Codul penal” (C.pen. din 1968
– n.n.) (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 174/A/1998, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 132).
Art. 291
 Traficul de influenţă
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă
sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl
va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea
nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia într-un limbaj mai clar şi explicit
prevederile cuprinse anterior în art. 257 C.pen. din 1968, cu adaptarea corespunzătoare a
limitelor de pedeapsă la sistemul sancţionator reglementat de noul Cod penal.
Funcţionarul public la care textul face referire are înţelesul dat de art. 175 alin. (1) şi (2)
C.pen. (a se vedeasupra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.), dar fapta poate fi comisă şi
de un funcţionar „privat”, conform art. 308 C.pen.
Principala modificare adusă textului ţine de adăugarea unei condiţii suplimentare de realizare
a laturii obiective,şi anume „promisiunea” persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă
că are influenţă asupra unui funcţionar public că îl va determina pe acesta să adopte conduita
dorită de cumpărătorul de influenţă. Prin instituirea acestei condiţii a fost eliminat orice
echivoc cu privire la caracterizarea activităţii traficantului de influenţă în sensul realizării unui
act de corupţie. În acelaşi timp, deşi condiţia ţine de latura obiectivă, influenţează şi stabilirea
formei de vinovăţie, intenţia directă.
Ipotezele pentru care se promite influenţa asupra funcţionarului sunt legate, ca şi în cazul
infracţiunii de luare de mită, de îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public/privat sau
îndeplinirea un act contrar acestor îndatoriri. Acestea sunt în acelaşi timp corelative scopului
urmărit de cumpărătorul de influenţă (art. 292 C.pen.).
Detalierea acestor acte ale funcţionarului public pentru care se promite influenţa nu atrage
după sine situaţii tranzitorii, deoarece şi în vechea reglementare astfel de activităţi se
subsumau expresiei generice de „să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu”.
În ceea ce priveşte limitele de pedeapsă, cea inferioară a rămas aceeaşi (2 ani), dar limita
superioară a fost redusă (de la 10 la 7 ani), astfel că, sub acest aspect, legea nouă este mai
favorabilă.
2. Noţiunea de „bani sau alte foloase”. Banii sau foloasele necuvenite reprezintă bunuri date
în vederea săvârşirii infracţiunii, supuse confiscării, iar nu obiect material al infracţiunii.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ. Autor poate fi orice persoană (fizică sau juridică),
inclusiv un funcţionar public, care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală.
Funcţionarii consulari ai unui stat străin sunt funcţionari în sensul prevederilor art. 257 şi art.
258 C.pen. din 1968. Ca atare, fapta de a se prevala de influenţa unui funcţionar din această
categorie, în scopul realizării unor foloase, constituie infracţiunea de trafic de influenţă,
prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2343/1995,
înProbleme de drept...1990-2000, p. 413).
Dacă traficantul de influenţă este în acelaşi timp şi un funcţionar public care are competenţe
în legătură cu actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare, întârziere trafichează
influenţa, se va reţine concurs de infracţiuni. Astfel, în practică s-a decis că „faptele
persoanei, având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de a pretinde şi primi sume de bani, în
scopul de a administra probe în favoarea uneia dintre părţi ori de a nu administra probe în
dosare penale, şi de a pretinde şi primi sume de bani lăsând să se creadă că are influenţă
asupra procurorilor pentru a-i determina să adopte soluţii de netrimitere în judecată în dosare
penale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi de trafic de
influenţă, aflate în concurs real de infracţiuni” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3690/2009,
www.scj.ro).
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat (dacă toţi subiecţii au influenţă sau
lasă să se creadă că au influenţă asupra funcţionarului public), complicitate sau instigare.
În jurisprudenţă s-a reţinut participaţie sub forma coautoratului situaţia în care inculpatul,
avocat, a afirmat că, în schimbul sumei de 50.000 dolari SUA, poate asigura sprijinul
reprezentantului A.V.A.S. (...) pentru a avea succes în demersul de cumpărare a unui obiectiv
industrial; ulterior, după cooptarea altor două persoane, consilieri juridici, au hotărât cu toţii
să încerce obţinerea unei sume de bani, sub pretextul că ar avea influenţă asupra judecătorului
sindic învestit cu soluţionarea cererii, pe care l-ar putea determina astfel să pronunţe o
hotărâre favorabilă SC E.I.E. SRL Bucureşti, indiferent de orice alte circumstanţe. (...) În
final, denunţătoarea a remis inculpaţilor suma de 75.000 euro, care a fost împărţită şi
numărată de aceştia, după care a fost reintrodusă în plicul unde fusese ţinută şi care a fost
preluat de unul dintre inculpaţi (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 1547/2009, www.scj.ro).
Dacă autorul infracţiunii de trafic de influenţă, după ce a pretins un anumit folos pentru a
determina un funcţionar să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, a şi primit folosul
prin intermediul altei persoane, această din urmă persoană va răspunde în calitate de
complice, deoarece l-a ajutat pe autor să realizeze unul din conţinuturile alternative ale
infracţiunii (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 4748/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 161).
Intermediarul poate realiza chiar actele ce realizează elementul material al infracţiunii,
respectiv primirea, pretinderea de bani ori alte foloase ori acceptarea de promisiuni, întrucât
textul art. 257 C.pen. din 1968prevedea expres că infracţiunea se realizează direct sau
indirect. Totuşi, pentru o încadrare juridică legală, trebuie observat că, chiar dacă activitatea
complicelui se poate realiza prin aceleaşi acţiuni ca şi ale autorului, deosebirea constă în
faptul că în timp ce autorul, în realizarea activităţii infracţionale, invocă propria influenţă,
reală sau imaginară, asupra unui funcţionar, intermediarul acţionează în numele unei
persoane, autor, care ar avea influenţă asupra acelui funcţionar. Prin urmare, inculpatul poate
fi subiect al infracţiunii şi el poate s-o comită nu numai pretinzând că are influenţă directă
asupra judecătorului, ci şi indirect, printr-un intermediar, în speţă, printr-un avocat, influent
ori nu, faţă de judecătorii din completul de judecată (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr.
5071/2003, www.scj.ro).
Într-o altă situaţie, s-a apreciat că inculpata a săvârşit un concurs de infracţiuni de trafic de
influenţă şi complicitate la trafic de influenţă pentru că, în calitate de avocat în cadrul unui
barou, a pretins şi primit o sumă de bani de la denunţător susţinând că are influenţă asupra
unui magistrat şi astfel va obţine o hotărâre judecătorească favorabilă acestuia, iar ulterior,
înaintea termenului de judecată, l-a pus în legătură cu alt avocat, spunându-i că trebuie să-i
dea acestuia bani pentru a se interveni la un alt magistrat de la tribunal, în vederea obţinerii
unei hotărâri judecătoreşti favorabile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 500/2008,
www.pna.ro).
În sfârşit, în situaţia în care cel care a conceput activitatea infracţională este chiar
intermediarul, care l-a determinat pe autor să comită fapta cu ajutorul său, atunci
intermediarul va răspunde pentru instigare la infracţiunea de trafic de influenţă, formă de
participaţie care absoarbe complicitatea constând în ajutorul pe care intermediarul îl dă
autorului, prin pretinderea, primirea folosului, acceptarea promisiunii, ulterior activităţii de
determinare.
Subiectul pasiv principal este autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana
juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, iar subiect pasiv secundar este funcţionarul public cu privire la care se
pretinde că există o influenţă.
4. Elementul material. Infracţiunea este una comisivă şi se realizează prin cel puţin una
dintre modalităţile arătate de text: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani
sau alte foloase care nu i se cuvin.
Primirea presupune luarea în posesie a unui lucru care se remite efectiv, pretinderea are în
vedere formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume de bani
sau a altor foloase, iar acceptarea de promisiuni semnifică manifestarea acordului cu privire
la promisiunile făcute sau darurile oferite de către cumpărătorul de influenţă.
Pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă nu este
necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor
să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea promisiunii
de foloase. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile funcţionarului sau altui
salariat să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au
acceptat promisiuni de foloase ori daruri în vederea determinării funcţionarului sau altui
salariat.
Împrejurarea că elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă se realizează nu numai
prin pretinderea de foloase, ci şi prin primirea de foloase sau prin acceptarea de promisiuni,
înseamnă că pentru existenţa acestei infracţiuni este indiferent faptul că iniţiativa aparţine
traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată (Explicaţii IV, ed. a II-a,
2003, p. 136).
Pentru a se considera realizat în diferitele sale modalităţi alternative, elementul material
trebuie să întrunească, cumulativ, anumite condiţii:
4.1. Acţiunea să fie realizată prin invocarea, expresă sau tacită, a unei influenţe reale sau
imaginare asupra unui funcţionar. Prin expresia „are influenţă” se înţelege că acea
persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului, este în asemenea relaţii cu el
încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune (O. Loghin, T. Toader,
Drept penal român…, op. cit., 1994, p. 351), iar prin expresia „lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar” se înţelege în genere că o persoană se laudă că are trecere
pe lângă un funcţionar (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 134), se prevalează, pretinde, afirmă,
contrar realităţii, că este în relaţii bune cu acesta, se bucură de aprecierea şi încrederea
acestuia de asemenea natură încât poată rezolva problema de care se interesează cumpărătorul
de influenţă, susţinând că, în baza încrederii pe care o generează astfel de relaţii, ar putea
determina la acesta o anumită atitudine ori ar putea obţine o rezolvare în sensul dorit de
cumpărătorul de influenţă.
Condiţia este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui
funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia.
Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o
prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al
infracţiunii de înşelăciune –, prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă
sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. (1) C.pen., traficul de influenţă
existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă
materială (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3420 din 25 iunie 2007, www.scj.ro).
4.2. Acţiunea să fie realizată în vederea determinării funcţionarului respectiv să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită ulterior ori actul nu este
efectuat. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca influenţa, pe care o are sau lasă să se
creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului
pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2398/2006, în C.P. Ad., p. 894), fiind suficientă şi numai precizarea actului pentru
a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei
asupra căreia va fi exercitată. Prin determinarea actului este determinată, în mod implicit, şi
persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi
anume funcţionarul în a cărui atribuţie intră îndeplinirea acelui act (C.S.J., Secţia militară,
decizia nr. 52/1995, www.legalis.ro). Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este
necesar ca funcţionarul pe lângă care inculpatul are ori lasă să se creadă că ar avea influenţă
să lucreze la o instituţie în atribuţiile căreia intră rezolvarea chestiunii în discuţie. Nici măcar
nu se cere ca funcţionarul respectiv să fie determinat, în concret, cu numele. Or, în speţă, este
clar că serviciul traficat (redobândirea permisului de conducere auto) era în aria atribuţiilor
poliţiei, indicarea unui anume ofiţer care nu avea atribuţii specifice în materie de circulaţie
fiind lipsită de semnificaţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă (C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 15/1996, în C.P.J. 1996, p. 42). Primirea de bani, cu promisiunea de
a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în
judecată a învinuitului îndeplineşte cerinţa prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968 ca fapta să se
refere la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are
influenţă, deoarece poliţistul, deşi nu are atribuţia de a revoca arestarea ori să soluţioneze
cauza, poate acţiona în efectuarea cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare
măsuri sau adoptarea unei anumite soluţii de către procuror (C.S.J., Completul de 9
judecători, decizia nr. 15/2001, în R.D.P. nr. 3/2002, p. 117).
Funcţionarul poate fi determinat şi atunci când acesta este indicat prin calitatea sa, direct sau
indirect (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 189/2007, www.legalis.ro), astfel încât fapta
inculpaţilor prin care au pretins sume de bani precizând actul ce urma să fie îndeplinit
(punerea în libertate a fiului denunţătorului) constituie infracţiunea de trafic de influenţă
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2383/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 230-231). Totodată, s-a
considerat că s-a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, iar nu aceea de înşelăciune, atunci
când inculpatul a prezentat părţilor vătămate elemente suficiente de identificare a
funcţionarului, un funcţionar de la Consulatul Francez din Bucureşti, pe care a pretins că-l
poate determina să le acorde vize de intrare în spaţiul Schengen, chiar fără nominalizarea
acelui funcţionar, pentru a le face să creadă că afirmaţiile sale sunt adevărate (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1049 din 24 februarie 2004, www.scj.ro). În schimb, s-a apreciat că fapta
inculpatei de a fi afirmat că prin intervenţia unor prieteni ai săi va determina pe un anume
profesor universitar să declare promovaţi, la disciplina lui, pe mai mulţi studenţi, cărora le-a
solicitat şi de la care a primit în acest scop diferite sume de bani nu constituie infracţiunea de
trafic de influenţă, ci aceea de înşelăciune, deoarece inculpata nu a afirmat că ar avea ea însăşi
influenţă asupra profesorului examinator, ci a pretins că va obţine rezultatul dorit prin
intermediul altor persoane, pe care nu le-a individualizat prin nume sau funcţie (C.A.
Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 36/A/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 149).
În fine, pentru existenţa infracţiunii nu este necesar nici ca funcţionarul să aibă o competenţă
exclusivă în realizarea acelui act. Chiar şi atunci când competenţa revine unui organ colectiv
sau factor de decizie sau de execuţie, infracţiunea există în situaţia în care funcţionarul pe
lângă care traficantul are sau lasă să se creadă că are influenţă îndeplineşte în cadrul
serviciului activităţi, acte care pot contribui la soluţionarea cererii solicitantului (H.
Diaconescu, Infracţiunile de corupţie…, op. cit., 2004, p. 117 ).
4.3. Acţiunea să fie săvârşită înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcţionar
a respectivei atribuţii de serviciu. Această condiţie rezultă din însuşi scopul urmărit de
făptuitor în realizarea infracţiunii, acela de a-l determina pe funcţionar să facă ori să nu facă,
să întârzie sau să facă un act contrar atribuţiilor de serviciu, ceea ce presupune în mod explicit
că o activitate ulterioară momentului efectuării actului de către funcţionar nu poate să se mai
circumscrie unei activităţi de trafic de influenţă.
Dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut nicio intervenţie şi totuşi se pretind bani sau alte
foloase, fapta constituie înşelăciune (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 309/1970, în
R.R.D. nr. 12/1970, p. 181), dar nu poate constitui nicio infracţiune dacă vânzătorul îşi vinde
influenţa unei anumite persoane care-i oferă bani sau alte foloase, fără ca cel dintâi să aibă
cunoştinţă că funcţionarul a îndeplinit actul în legătură cu care s-a traficat influenţa (C.F.
Uşvat, Infracţiunile de corupţie…, op. cit., 2010, p. 348). În jurisprudenţă s-a mai statuat că
nu există trafic de influenţă dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influenţă pe lângă vreun
funcţionar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor
care au dat banii, existând în acest caz infracţiunea de luare de mită (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 372/1975, în R.R.D. nr. 2/1976, p. 69).
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a
fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea
acestora. Nu este relevant dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum şi momentul în care
aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia din acţiunile ce constituie elementul
material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa
traficului de influenţă (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 34/A/1995, în R.D.P. nr.
1/1996, p. 144).
5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă, calificată. Scopul îl constituie
determinarea funcţionarului public să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu.
Legea condiţionează existenţa infracţiunii de urmărirea unui anumit scop. Scopul infracţiunii
este acela de a-l determina pe funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu. Ca atare, pentru realizarea laturii subiective intenţia indirectă nu este
suficientă, fiind necesară o intenţie calificată, şi este suficient să se constate că această
finalitate a fost urmărită (sau măcar afirmată) de către făptuitor, pentru ca – indiferent dacă s-
a realizat ori nu – să existe intenţie calificată şi deci să existe infracţiunea de trafic de
influenţă (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 137).
6. Consumarea. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune de
acţiune (comisivă) şi instantanee, care se consumă în momentul realizării oricăreia dintre
modalităţile alternative ale elementului material. Infracţiunea nu este susceptibilă de tentativă
(infracţiune cu consumare anticipată).
Infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care făptuitorul, care are sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau funcţionar, pretinde sau
primeşte bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l
determina pe acel funcţionar public sau funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu. Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă dacă a avut loc sau
nu intervenţia pe lângă funcţionar ori dacă acesta a exercitat ori nu actul determinat ce intră în
atribuţiile sale de serviciu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4171/2011, www.scj.ro).
Va exista totdeauna o unitate de infracţiune în situaţia în care pretinderea sau acceptarea de
promisiuni este urmată de primirea foloaselor materiale. În cazul în care, după ce infracţiunea
de trafic de influenţă s-a consumat prin primirea unor foloase pentru intervenţia promisă,
inculpatul, care şi-a îndeplinit promisiunea, a solicitat şi a primit, de mai multe ori, de la
cumpărătorul de influenţă diferite sume de bani, există o singură infracţiune de trafic de
influenţă, însă nu în forma infracţiunii continuate, pentru că aceste infracţiuni, subsecvente
consumării, nu prezintă, fiecare în parte, elementele constitutive prevăzute în art. 257 C.pen.
din 1968, ci ale unei unităţi naturale de infracţiune (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr.
34/A/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 144; în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 6983/1970, în C.D. 1970, p. 414). Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane
aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu
atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin
săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă
cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul
lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în vederea aceluiaşi
rezultat (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2003, www.legalis.ro).
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată, atunci când elementul laturii obiective se
săvârşeşte prin acţiuni repetate, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. Având în vedere că subiect pasiv principal este statul, reprezentat de o autoritate
publică, o instituţie publică etc. este îndeplinită şi condiţia unicităţii subiectului pasiv pentru
săvârşirea infracţiunii în formă continuată. În acest sens s-a considerat ca având caracter
continuat fapta inculpatului care a pretins şi primit de la denunţător, în intervalul aprilie -
decembrie 2003, suma totală de 460.000.000 lei (ROL), iar la 5 decembrie 2003 – data la care
a fost surprins în flagrant – suma de 10.000 euro, pentru a interveni pe lângă reprezentanţii
firmei italiene în vederea încheierii unui contract cu denunţătorul, privind furnizarea cantităţii
de 150.000 mc balast, în intervalul martie 2003 - iunie 2004, precum şi pentru efectuarea la
timp a plăţilor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1180 din 26 martie 2010,www.scj.ro).
Totuşi, în jurisprudenţă şi doctrină nu există un punct de vedere unitar sub acest aspect,
apreciindu-se că infracţiunea nu poate fi comisă în formă continuată, pe motiv că presupune
nu numai rezoluţia infracţională, cât şi acordul unei alte persoane, iar fiecare repetare a
elementului material impune o nouă rezoluţie infracţională. Chiar dacă făptuitorul şi-a făcut
de la început un plan de traficare a influenţei sale prin acţiuni repetate, de fiecare dată el
săvârşeşte o nouă infracţiune, aplicându-se regulile concursului de infracţiuni (C.S.J., Secţia
penală,decizia nr. 188/1999, în Dreptul nr. 6/2000). Pretinderea şi primirea de mai multe ori,
la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor sume de bani, de către
persoana care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să
facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constând în aprobarea unei cereri de
angajare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută în art.
257 alin. (1) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi Cod (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4171 din 7 decembrie 2011, www.legalis.ro). Soluţia este corectă numai în
măsura în care la fiecare pretindere suma a fost diferită de cea precedentă, s-a făcut cu altă
motivaţie, iar nu şi în situaţia unei cereri repetate de primire a banilor pretinşi iniţial. În acest
ultim caz, infracţiunea s-a consumat la momentul primei pretinderi, astfel că repetarea acestei
modalităţi sau realizarea infracţiunii şi printr-o altă modalitate alternativă, primirea, nu
influenţează unicitatea sa. De asemenea, primirea banilor în mai multe tranşe nu echivalează
cu comiterea mai multor acte materiale, cât timp ei sunt daţi pentru aceeaşi intervenţie,
respectiv soluţionarea unei cereri de angajare.
7. Diferenţierea faţă de infracţiunea de înşelăciune. Prevalarea de o influenţă inexistentă în
realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte
mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune –, prin
voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
prevăzute în art. 257 alin. (1) C.pen. din 1968,traficul de influenţă existând, însă, spre
deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială(I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3420 din 25 iunie 2007, www.legalis.ro). Conform art. 257 C.pen.
din 1968,săvârşeşte infracţiunea de trafic de influenţă cel care primeşte bani sau alte foloase
materiale pentru ca, prin influenţa pe care pretinde că o are asupra unui funcţionar, să-l
determine pe acesta să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În cauză nu sunt
întrunite aceste elemente ale infracţiunii de trafic de influenţă, cât timp directorul pe lângă
care inculpatul a promis că va interveni nu avea ca atribuţie de serviciu repartizarea de
locuinţe, încadrarea juridică a faptelor fiind în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art.
215 alin. (1) C.pen. din 1968 (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 213/1997, în R.D.P. nr.
4/1998, p. 148).
Fapta inculpatului care, lăsând să se creadă, contrar realităţii, că are influenţă asupra unui
funcţionar cu atribuţii privind atribuirea locuinţelor, a pretins şi a primit pentru sine o sumă de
bani de la o persoană căreia i-a promis că va interveni pe lângă acel funcţionar ca să-i procure
o locuinţă constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi nu aceea de înşelăciune. Atâta vreme
cât banii s-au cerut pentru ca inculpatul să-şi exercite influenţa asupra funcţionarului, iar nu
sub pretextul că vor fi daţi acestuia, încadrarea juridică corectă a faptei este în art. 257 C.pen.
din 1968, iar nu în art. 215. (...) Este de menţionat că uneori, acesta nefiind însă cazul în speţă,
traficul de influenţă poate servi ca mijloc pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; aşa se
întâmplă atunci când făptuitorul pretinde că, pentru a-l determina pe funcţionar, trebuie să-i
ofere o sumă de bani ori un alt folos şi obţine de la cel interesat banii ori folosul respectiv,
pentru suma care reprezintă preţul influenţei sale. În asemenea situaţie vor exista două
infracţiuni, trafic de influenţă şi înşelăciune, în concurs (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 106/A/1994, C.P.J.P. 1994, p. 228). În opinia noastră, soluţia este greşită sub
aspectul reţinerii unui concurs între infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune, în
situaţia dată. Cât timp pretinderea de bani sau alte foloase se face pentru sine sau pentru altul,
va exista o singură infracţiune de trafic de influenţă, bineînţeles, dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii ale infracţiunii.
Fapta inculpatului care, prin promisiunile făcute, a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra
şefului Corpului gardienilor publici, care are competenţa legală de a face angajări, şi că suma
pretinsă este necesară pentru a determina funcţionarul respectiv să rezolve problema încadrării
în muncă, constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi nu aceea de înşelăciune (C.A. Bacău,
Secţia penală, decizia nr. 82/996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anul 1996, p. 114).
8. Confiscarea bunurilor obţinute
8.1. Bunuri supuse confiscării. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă de la
persoana care le deţine, iar dacă nu se găsesc, se vor confisca prin echivalent. Aceste bunuri
pot fi restituite cumpărătorului de influenţă care a denunţat fapta sau organelor de urmărire
penală înainte ca acestea să fi fost sesizate, cu condiţia să fi fost date după efectuarea
denunţului. Dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de cumpărătorul de influenţă
înainte de realizarea denunţului ele vor fi supuse confiscării, chiar dacă acesta beneficiază de
cauza specială de nepedepsire. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se
confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, şi nu se restituie beneficiarilor
traficului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală
să fi fost sesizat (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 112/2002, www.legalis.ro).
Atunci când ele nu se găsesc condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. În
raport cu aceste dispoziţii ale legii, instanţele nu puteau să oblige pe inculpat la restituirea
către persoanele care au dat banii a sumelor primite de la acestea pentru realizarea activităţii
incriminate prin art. 257 C.pen. din 1968, ci erau datoare să dispună confiscarea acelor sume
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1976/1999, în Probleme de drept...1990-2000, p. 416). În
cazul în care banii, valorile sau bunurile primite de inculpat sunt găsite, confiscarea nu poate
fi aplicată, concomitent, în ambele modalităţi, atât asupra bunurilor primite de inculpat şi
găsite, precum şi a valorii acestora (I.C.C.J., Completul de 9 judecători,Decizia nr. 604/2003,
www.scj.ro).
Este nelegală soluţia prin care nu au fost confiscate sumele de bani şi contravaloarea celorlalte
bunuri ce au făcut obiectul traficului de influenţă, iar inculpata a fost obligată să plătească
sumele respective beneficiarilor traficului de influenţă (C.S.J., Completul de 9 judecători,
Decizia nr. 112/2002, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 121).
Confiscarea are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi, ca atare, sub aspectul aplicării, este
obligatorie pentru instanţele de judecată. Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 14 şi
346 C.proc.pen. din 1968, acţiunea civilă în procesul penal, alăturată acţiunii penale faţă de
care are caracter accesoriu, deşi îşi are izvorul tot în infracţiunea săvârşită, constituie un
mijloc legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul produs prin
infracţiunea care în anumite situaţii poate fi sursa unor obligaţii civile. Acţiunea civilă are ca
finalitate repararea pagubei produse părţii vătămate prin infracţiune şi îşi păstrează caracterul
civil, de acţiune în răspundere delictuală. Ca atare, confiscarea specială şi acţiunea civilă,
alăturată acţiunii penale, constituie instituţii juridice diferite, cu finalitate diferită, condiţii
diferite de exercitare, prima fiind obligatorie pentru instanţe, iar a doua fiind supusă
principiului disponibilităţii, precum şi situaţii diferite, precis determinate, în care devin active.
În aplicarea corectă a dispoziţiilor obligatorii privind confiscarea specială prevăzută de art.
257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen. din 1968, trebuie reţinut că acestea constituie
o aplicare în dreptul penal, cu caracter sancţionator, a îmbogăţirii fără justă cauză din dreptul
civil, care statuează asupra naşterii obligaţiei de restituire în cazul nerespectării principiului
bunei-credinţe în raporturile patrimoniale dintre subiecţii unui raport juridic. Este adevărat că
şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni de trafic de influenţă, în patrimoniul cumpărătorului de
influenţă se produce o pagubă. Cum faptul juridic prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit
pe seama patrimoniului cumpărătorului de influenţă este rezultatul neconformării ordinii de
drept existente, concomitent, atât a făptuitorului, cât şi a persoanei care cumpără influenţa, iar
subiect pasiv al infracţiunii menţionate este statul, prin art. 257 alin. (2) C.pen. din 1968 cu
trimitere la art. 256 alin. (2) din acelaşi Cod, obligaţia de restituire a fost stabilită ca
sancţiune, sub forma confiscării în favoarea statului. Totodată, răspunzând exigenţei
privitoare la limitele obligaţiei de restituire, corespunzătoare valorii îmbogăţirii patrimoniului
inculpatului şi sărăcirii patrimoniului cumpărătorului de influenţă, ambele fără justă cauză,
prin textul menţionat s-a stabilit că fac obiectul confiscării „banii, valorile sau alte bunuri
primite”, iar când acestea nu se găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în modalitatea
alternativă a obligării inculpatului la plata acestora. În cauză, suma de 1.100 mărci germane
reprezintă mijlocul prin care a fost săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen.
din 1968. În raport cu considerentele ce preced, suma menţionată nu poate constitui (...)
obiectul pretenţiilor civile ale celui ce a solicitat săvârşirea faptei, aşa cum s-a dispus prin
hotărârea primei instanţe, aceasta făcând obiectul confiscării speciale prevăzute de art. 257
alin. (2) C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Completul de 9 judecători,Decizia nr. 31/2005,
www.scj.ro).
În cazul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968, suma de bani
pretinsă de inculpat nu este supusă confiscării, dacă a fost folosită pentru prinderea în flagrant
delict a inculpatului şi, ulterior, restituită denunţătorului, fapta fiind denunţată organului de
urmărire penală înainte de sesizarea acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de
influenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2083/2005, www.scj.ro).
8.2. Bunuri nesupuse confiscării. Nu se vor confisca banii, valorile sau orice alte bunuri
pretinse sau cele cu privire la care a fost acceptată promisiunea că vor fi date.
De asemenea, nu pot fi confiscate sumele de bani puse la dispoziţie pentru realizarea
flagrantului la infracţiunea de trafic de influenţă, acestea restituindu-se organelor de urmărire
penală.
În cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1) C.pen. din
1968 şi a celei prevăzute în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, persoana care a comis
această din urmă infracţiune şi care a denunţat autorităţilor fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat nu se pedepseşte, conform art. 61alin. (2) din aceeaşi lege. În
acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, privind restituirea
către denunţător a banilor daţi, iar nu prevederile art. 257 alin. (2) C.pen. din 1968referitoare
la confiscare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3008 din 26 septembrie 2008, www.scj.ro).
Suma de bani pretinsă de inculpat nu este supusă confiscării dacă a fost folosită pentru
prinderea în flagrant delict a inculpatului şi este ulterior restituită denunţătorului, în condiţiile
în care fapta a fost adusă la cunoştinţa organului de urmărire penală înainte de sesizarea
acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 473/2006, www.scj.ro). „Prin această decizie s-a statuat că sancţiunea confiscării,
în temeiul prevederilor art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen., poate fi dispusă
numai în cazul în care fapta prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama
patrimoniului celui de la care a primit foloase este rezultatul neconformării ordinii juridice,
atât a făptuitorului, cât şi a persoanei care vrea să beneficieze de influenţa reală sau presupusă
a autorului infracţiunii de trafic de influenţă, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză, ca urmare a
denunţării faptei înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat” (M.A. Hotca, Codul
penal. Comentarii şi explicaţii, op. cit., 2007, p. 1265; în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia
penală,decizia nr. 2083/2005, în Dreptul nr. 11/2005, p. 278).
8.3. Confiscarea extinsă. Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune de corupţie în
sensul art. 1121alin. (1) lit. m) C.pen., astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile privind
confiscarea extinsă.
9. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracţiunii, fiind prevăzută de
dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, săvârşirea faptei de o persoană care exercită
o funcţie de demnitate publică, este judecător sau procuror, organ de cercetare penală sau are
atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau de persoanele care, pe baza unui
acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în
baza legii române ori în baza unei alte legi. Infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită de o
persoană care are calitatea de consilier local şi vicepreşedinte al unei asociaţii se încadrează în
dispoziţiile art. 257 C.pen. din 1968, nefiind aplicabile prevederile art. 7 alin. (3) din Legea
nr. 78/2000, întrucât subiectul activ al infracţiunii nu are calitatea de persoană cu atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracţiunilor şi nici calitatea de funcţionar cu atribuţii de control (I.C.C.J., Secţia
penală,decizia nr. 1692 din 27 aprilie 2011, www.scj.ro). Fapta inculpatului, având calitatea
de ofiţer de poliţie judiciară şi deţinând o funcţie de conducere în cadrul unei unităţi de
poliţie, care, pe fondul desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară a unui ofiţer din cadrul
aceleiaşi unităţi de poliţie, a pretins de la acesta din urmă o sumă de bani, pentru a-i facilita
aplicarea unei sancţiuni disciplinare favorabile şi, în acest scop, şi-a traficat influenţa în
calitate de ofiţer deţinând o funcţie de conducere pe lângă membrii comisiei disciplinare,
realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257
C.pen. din 1968 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1470 din 22 aprilie 2008, www.scj.ro).
10. Varianta atenuată. Dacă în forma de bază a infracţiunii este incriminat traficul de
influenţă la un funcţionar public [art. 175 alin. (1) C.pen.] sau a unui funcţionar public
asimilat [art. 175 alin. (2) C.pen.], în ipoteza variantei atenuate este incriminată fapta tipică de
trafic de influenţă comisă în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) ori în cadrul
oricărei persoane juridice (art. 308 C.pen.).
11. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Traficul de influenţă este o
infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
sunt incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Art. 292
Cumpărarea de influenţă
(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul,
direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost
date după denunţul prevăzut în alin. (2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de cumpărare de influenţă nu a fost
reglementată anterior de Codul penal, ci de art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reglementarea în
legea specială limita sfera de aplicare doar la persoanele care aveau calitatea cerută în
respectivul act normativ, pentru alţi cumpărători de influenţă neavând însă relevanţă penală.
Prevederea infracţiunii în noul Cod penal poate fi privită ca o incriminare nouă, din
perspectiva faptului că ea permite tragerea la răspundere penală a oricărei persoane
cumpărătoare de influenţă. Din perspectiva stabilirii legii penale mai favorabile, aceasta va fi
legea veche, care se adresa unui număr limitat de persoane.
În privinţa conţinutului infracţiunii, o primă modificare faţă de reglementarea anterioară este
legată de redefinirea noţiunii de funcţionar public, la care se face raportarea în ceea ce
priveşte persoana a cărei influenţă se doreşte a fi cumpărată, aceasta fiind cel arătat de art. 175
alin. (1) şi (2) C.pen., dar şi a funcţionarului privat, a cărui caracterizare este dată de art. 308
C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.).
Altă modificare este legată de explicitarea modalităţilor în care funcţionarul poate „să facă sau
să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”, după cum se prevedea în Codul penal
din 1968. Astfel, potrivit noului Cod penal, cumpărarea de influenţă se face pentru a-l
determina pe acesta „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri”.
În ceea ce priveşte sancţionarea, se păstrează „egalitatea de tratament sancţionator” cu
infracţiunea corelativă de trafic de influenţă (pedeapsa fiind tot de la 2 la 7 ani), dar şi o
reducere a limitei superioare de sancţionare (de la 10 la 7 ani) în raport cu reglementarea
anterioară. În consecinţă, noul Cod penal va fi lege mai favorabilă sub acest aspect.
2. Subiectul activ. Autor al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate fi orice persoană
(fizică sau juridică) care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală. Poate avea
această calitate şi un funcţionar public, dacă acesta cumpără influenţa asupra altui funcţionar
public/privat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Dacă promisiunea, oferta sau darea este realizată prin intermediar, acesta va avea calitatea de
complice sau instigator la cumpărare de influenţă, în funcţie de natura activităţii desfăşurate,
în timp ce cumpărătorul de influenţă va păstra calitatea de autor al infracţiunii, chiar dacă nu
comite nemijlocit acţiunea ce caracterizează elementul material.
3. Elementul material. Infracţiunea este una comisivă, realizabilă prin mai multe modalităţi
alternative:promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unei persoane care are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
Conţinutul fiecăreia dintre acţiunile prin care se realizează elementul material este similar
celor corespunzătoare infracţiunii de dare de mită.
3.1. Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite se poate realiza verbal ori în scris, poate
fi expresă sau implicită. Este necesar ca bunurile promise să nu fie prezentate persoanei care
are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, altfel fapta se
va realiza în modalitatea oferirii. Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă
promisiunea este acceptată sau nu. Bunurile necuvenite promise pot fi date şi după efectuarea
traficului de influenţă, fapta consumându-se la momentul promiterii.
Fapta de a promite suma de 7.000 euro în mod direct inculpatei B.P.L. care a lăsat să se
creadă că are influenţă, prin intermediul unui parlamentar, asupra funcţionarilor din cadrul
Administraţiei Prezidenţiale pentru a-i determina să examineze cu prioritate şi să avizeze
favorabil o cerere de graţiere individuală a condamnatului V.T.A. constituie infracţiunea de
cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 212 din 22 ianuarie 2014, www.scj.ro).
3.2. Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite presupune ca bunurile să fie arătate,
prezentate persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public. Nici în acest caz nu prezintă importanţă pentru săvârşirea infracţiunii dacă
oferta este acceptată sau nu de către cel căruia îi este adresată. Suntem în prezenţa unei
asemenea modalităţi de realizare a elementului material în cazul în care inculpatul C.G., prin
intermediul inculpatului S.V., a oferit şi a dat suma de 45.000 lei inculpatului G.C.N., sumă
pretinsă de acesta pentru sine şi terţe persoane, în baza promisiunii sale de a interveni asupra
unui comisar cu funcţie de conducere din cadrul Gărzii Financiare pentru ca să fie oprită
acţiunea de monitorizare efectuată la 22 iunie 2009 de comisarii V.A., I.E., C.N.V. şi I.G. a
locaţiei situate în str. P.G.C., sector 5, Bucureşti, unde inculpatul C.G. deţinea o secţie
clandestină de depozitare şi îmbuteliere băuturi alcoolice (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1809 din 27 mai 2013, www.scj.ro).
3.3. Darea presupune remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase necuvenite, precum şi
primirea acestora direct sau indirect de către persoana care are influenţă sau lasă să se creadă
că are influenţă asupra unui funcţionar public.
3.4. Cerinţele elementului material
3.4.1. Promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani sau alte foloase necuvenite
persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar
public.
Fapta de a promite şi de a da sume de bani unui consilier al vicepreşedintelui unei instituţii
publice, care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarilor din
cadrul instituţiei, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de
serviciu, privitoare la monitorizarea modului în care sunt respectate clauzele unui contract de
privatizare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă
prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1333 din 17
aprilie 2013, www.scj.ro).
3.4.2. Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie realizată pentru ca
traficantul de influenţă să promită că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, chiar dacă această
promisiune nu este îndeplinită ulterior ori actul nu este efectuat.
Ca şi în cazul traficului de influenţă, condiţia este îndeplinită şi în cazul în care funcţionarul
public nu este explicit nominalizat de traficantul de influenţă, dar se face referire la organul de
stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică din care face parte funcţionarul, care are
competenţa de a efectua sau a nu efectua actul.
3.4.3. Fapta trebuie să fie săvârşită înainte sau concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea sau întârzierea actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra
căruia urmează să fie traficată influenţa, respectiv anterior sau concomitent cu îndeplinirea
actului contrar îndatoririlor de serviciu.
4. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă.
5. Consumarea infracţiunii. Cumpărarea de influenţă se consumă în momentul promiterii,
oferirii sau dării banilor sau a altor foloase necuvenite traficantului de influenţă. Fiind o
infracţiune cu consumare anticipată, tentativa nu se pedepseşte.
6. Confiscarea. Banii, valorile sau orice alte bunuri necuvenite oferite (chiar dacă nu au fost
acceptate) saudate se confiscă, iar dacă nu se găsesc, se va dispune confiscarea prin
echivalent. Banii sau foloasele necuvenite promise nu vor fi supuse confiscării.
Nu pot fi confiscate nici sumele de bani puse la dispoziţia cumpărătorului de influenţă pentru
realizarea flagrantului la infracţiunea de trafic de influenţă, acestea restituindu-se organelor de
urmărire penală.
În cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1) C.pen. din
1968 şi a celei prevăzute în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, persoana care a comis
această din urmă infracţiune şi care a denunţat autorităţilor fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat nu se pedepseşte, conform art. 61alin. (2) din aceeaşi lege. În
acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, privind restituirea
către denunţător a banilor daţi, iar nu prevederile. 257 alin. (2) C.pen. din 1968referitoare la
confiscare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3008 din 26 septembrie 2008, www.scj.ro).
7. Restituirea bunurilor. Măsuri asigurătorii. Potrivit art. 61 din Legea nr. 78/2000, în
cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie
făptuitorului care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea faptă. Conform art. 163 alin. (1) C.proc.pen. din 1968, măsurile asigurătorii se iau
în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în
indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea
confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii. Cum inculpata a produs prin infracţiunea săvârşită de ea o
pagubă martorelor V.A., V.V. şi M.N., iar acestea au denunţat autorităţii fapta lor mai înainte
ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, este justificată înfiinţarea
sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatei, arătându-se că nu prezintă importanţă, sub
aspectul valabilităţii măsurii asigurătorii, împrejurarea că bunul sechestrat este proprietate
comună, câtă vreme inculpata este coproprietar (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 212 din 22
ianuarie 2014, www.scj.ro).
8. Cauză de nepedepsire. Potrivit art. 292 alin. (2) C.pen.,nu se pedepseşte făptuitorul care
denunţă fapta de cumpărare de influenţă mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la această infracţiune, iar potrivit alin. (3), banii sau foloasele necuvenite
date după realizarea denunţului nu se confiscă, fiind restituite cumpărătorului de influenţă.
Per a contrario, dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de cumpărătorul de
influenţă înainte de realizarea denunţului, aceste bunuri vor fi supuse confiscării, chiar dacă
făptuitorul beneficiază de cauza specială de nepedepsire.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal şi-a încetat efectele Decizia pronunţată în
recurs în interesul legii nr. 59/2007 (M.Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008), prin care se hotărâse că
dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor,
valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai
infracţiunilor prevăzute de legea specială şi că dispoziţiile art. 255 alin. (3) şi (5) din Codul
penalsunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal,
nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000.
9. Varianta atenuată. În ipoteza variantei atenuate a infracţiunii, prevăzută de art. 308
C.pen., este incriminată fapta tipică de cumpărare de influenţă comisă în legătură cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute laart. 175 alin. (2) C.pen.
(persoana fizică care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Art. 293
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia
Dispoziţiile art. 289 şi art. 290 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, pe
baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu
ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura
arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal din 1968 nu cuprindea prevederi
referitoare la persoanele arătate de art. 293 C.pen., iar o asemenea reglementare nu are
corespondent nici în dispoziţiile Legii nr. 78/2000, astfel că nu se pune problema incidenţei
vreunei situaţii tranzitorii.
2. Premisele reglementării. Textul în discuţie nu este unul de incriminare, deoarece se referă
la infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen., şi dare de mită, prevăzută de art.
290 din acelaşi Cod, dar cărora le atribuie un caracter „special” prin circumscrierea
subiectului activ şi la persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să
pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la
acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza
unei alte legi.
Aşa cum rezultă din Expunerea de motive, reglementarea era necesară „urmare ratificării de
către România a Protocolului adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei privind
corupţia (Legea nr. 260/2004,M.Of. nr. 612 din 7 iulie 2004), care a impus completarea
cadrului infracţiunilor de corupţie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale
respective în privinţa faptelor de dare şi luare de mită comise de persoanele implicate în
soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internaţional (art. 2-4 din Protocol)”.
Prevederile art. 293 C.pen. se completează cu cele ale art. 243 LPACP, care prevede că textul
din Codul penaleste aplicabil indiferent dacă membrii instanţelor de arbitraj sunt români
sau străini.
3. Raportul cu sfera persoanelor incluse în noţiunea de funcţionar public (art. 175
C.pen.).Reglementarea acestei categorii de subiecţi într-un text separat de cele referitoare la
faptele tipice de luare/dare de mită nu poate conduce decât la concluzia că persoanele care, pe
baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le
este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, nu sunt incluse în vreuna dintre
categoriile prevăzute de art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., la care fac referire dispoziţiileart. 289,
respectiv art. 290 C.pen.
4. Raportul cu sfera persoanelor arătate de art. 308 C.pen. Potrivit normelor care
reglementează materia (Cartea a IV-a din noul Cod de procedură civilă), arbitrajul este o
jurisdicţie alternativă având caracter privat [art. 541 alin. (1) C.proc.civ.], arbitru putând fi
orice persoană fizică dacă are capacitatea deplină de exerciţiu (art. 555). Arbitrajul poate fi
încredinţat, prin convenţie arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în
conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie tribunalul
arbitral (art. 543).
În fine, cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile
arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbitrilor,
experţilor, martorilor se suportă conform înţelegerii dintre părţi, iar în lipsa unei astfel de
înţelegeri de către partea care a pierdut litigiul, integral sau proporţional cu ceea ce s-a acordat
(art. 595). Tribunalul arbitral poate evalua în mod provizoriu cuantumul onorariilor arbitrilor
şi poate obliga părţile să consemneze, potrivit dispoziţiilor sale, suma respectivă prin
contribuţie egală [art. 596 alin. (1) C.proc.civ.].
Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că arbitrii, ca persoane chemate, pe
baza unui acord de arbitraj, să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluţionare de către părţile la acest acord, nu pot fi incluşi în categoria persoanelor enumerate
de art. 308 C.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia exercitării, permanente sau
temporare, cu sau fără o remuneraţie, a unei însărcinări de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice. Aceştia nu se află în raporturi de serviciu cu părţile care i-au ales să-i reprezinte şi
nici nu sunt angajaţii vreunei alte persoane juridice, din moment ce părţile sunt cele care le
plătesc cheltuielile şi onorariul.
În concluzie, arbitrul nu are calitatea de funcţionar, public sau privat, astfel apărând deplin
justificată introducerea acestei categorii speciale de subiecţi activi ai infracţiunii de luare de
mită în baza unui text distinct şi, corelativ, de persoane faţă de care se poate comite
infracţiunea de dare de mită.
5. Calificarea faptei constând în „trafic de influenţă” asupra persoanelor arătate de art.
293 C.pen.Absenţa referirii, în conţinutul art. 293 C.pen., şi la infracţiunea prevăzută de art.
291 C.pen., a fost criticată în doctrină, arătându-se că „apare iraţional faptul că traficul de
influenţă asupra unui membru al unei instanţe arbitrale nu este infracţiune, pe când faptul de a
solicita bani pretinzând că ai influenţă asupra unui funcţionar privat poate fi calificat ca o
faptă de trafic de influenţă” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op.
cit., 2014, p. 431].
În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea critică nu este justificată.
De principiu, cumpărătorul de influenţă apelează la o altă persoană, traficantul de influenţă,
deoarece nu poate ajunge el însuşi la funcţionarul care are în competenţă actul de a cărui
îndeplinire, neîndeplinire etc. este interesat, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul. În
cazul unei convenţii de arbitraj, aşa cum am arătat mai sus, părţile litigiului, adică persoanele
direct interesate, sunt cele care stabilesc, de comun acord, un arbitru care să le soluţioneze
litigiul, şi tot ele sunt cele care suportă onorariul acestuia sau alte cheltuieli. Prin urmare,
acestea pot să ceară nemijlocit de la arbitru, prin chiar procedura desfăşurată, soluţionarea
litigiului în sensul dorit, pentru că acesta este, în esenţă, chiar obiectul arbitrajului.
Influenţarea deciziilor arbitrului prin promisiuni, oferire sau dare, în mod direct, de bani ori
alte foloase atrage răspunderea penală sub forma dării de mită, sancţionată conform art. 293
raportat la art. 290 C.pen., ori a instigării sau complicităţii la această infracţiune, dacă este
vorba de un alt participant.
Dacă însă un terţ, în raport cu părţile implicate în procedura arbitrajului, doreşte influenţarea
deciziei arbitrului într-un sens care, în mod indirect, l-ar avantaja (de exemplu, o hotărâre în
favoarea unei părţi ar putea influenţa derularea unui alt contract pe care acea parte o are cu
terţul cumpărător de influenţă), fapta celui care, având influenţă sau lăsând să se creadă că are
influenţă asupra arbitrului/arbitrilor, promite că va interveni pe lângă acesta/aceştia,
pretinzând bani sau alte foloase pentru a acţiona în acest sens, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sau tentativă la înşelăciune (dacă bunurile nu au
fost date), iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, din cauza lipsei calităţii de funcţionar
public sau privat a arbitrului.
Altfel spus, afirmaţia că, într-o asemenea situaţie, fapta nu constituie infracţiune este lipsită de
suport. Fapta nu constituie, într-adevăr, infracţiunea de trafic de influenţă, dar ea poate
constitui o altă infracţiune, înşelăciunea, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale legii cu
privire la elementele constitutive ale acestei infracţiuni (a se vedea şi supra comentariul art.
291 C.pen.).
Cel care va oferi bani sau alte foloase persoanei ce promite, în schimbul bunurilor, intervenţia
la arbitru, nu va fi pedepsit pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, deoarece nu sunt
îndeplinite condiţiile art. 292 C.pen. cu privire la calitatea persoanei la care se promite
influenţa. El va putea participa în procesul penal pornit împotriva celui care l-a indus în eroare
în calitate de persoană vătămată/ parte civilă.
Dacă intervenţia s-a consumat, vom reintra pe terenul infracţiunii de dare de mită, comisă
însă prin intermediar.
6. Fapta de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşită de un arbitru. Potrivit art. 7 lit.
c) din Legea nr. 78/2000, constituie variantă agravată a infracţiunilor de luare de mită sau
trafic de influenţă comiterea acestora de către persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj,
sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de
către părţile la acest acord. În acest caz, limitele pedepsei se majorează cu o treime.
Se observă că, deşi legiuitorul nu a înţeles să incrimineze, pentru considerentele arătate
anterior, fapta de exercitare a influenţei asupra actelor comise de arbitri, a prevăzut în schimb
o agravare a răspunderii penale în cazul faptei de trafic de influenţă comisă de un arbitru.
Darea de mită comisă în legătură cu aceste persoane se va sancţiona conform faptei tipice
prevăzute de art. 290 C.pen., cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Art. 294
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia
Prevederile prezentului capitol se aplică în privinţa următoarelor persoane, dacă, prin
tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii
publice internaţionale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România
este parte;
c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror
competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor
instanţe;
e) funcţionarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a preluat dispoziţiile art. 81 din Legea nr.
78/2000,adăugându-i o nouă categorie de funcţionari, cei prevăzuţi de lit. g) a textului (juraţii
din cadrul unor instanţe străine). Aceasta va conduce şi la un caz de stabilire a legii mai
favorabile în raport cu reglementarea veche, care va fi şi lege mai favorabilă, deoarece nu
prevedea juraţii ca subiect activ al infracţiunilor de corupţie.
2. Raţiunea reglementării. Ca şi în cazul persoanelor arătate de art. 293 C.pen., şi în privinţa
funcţionarilor străini sau în legătură cu aceştia are loc o extindere a aplicabilităţii textelor
privind infracţiunile de corupţie, deoarece dispoziţiile art. 175 C.pen., care reglementează
conceptul de funcţionar public, precum şi cele ale art. 308 C.pen., referitoare la funcţionarul
privat, nu acoperă această categorie de persoane.
Limitele de pedeapsă pentru săvârşirea de către aceste persoane a unor infracţiuni de corupţie
vor fi cele corespunzătoare infracţiunilor tip (art. 289-291 C.pen.), în funcţie de actele
executate.
Legea mai favorabilă, sub acest aspect, se va stabili de la caz la caz, în funcţie şi de pedeapsa
concretă, în unele situaţii fiind mai favorabilă legea nouă, în altele legea veche.
Art. 295
Delapidarea
(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Delapidarea era prevăzută de dispoziţiile art.
2151 C.pen. din 1968, făcând parte din capitolul dedicat infracţiunilor contra patrimoniului. În
noul Cod penal legiuitorul a înţeles să o includă în grupul infracţiunilor de serviciu pentru că,
prin comiterea ei, „se vătămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează
patrimoniul unei persoane juridice” (Expunere de motive). Repoziţionarea infracţiunii în
cadrul normelor care reglementează infracţiunile de serviciu face ca aceste relaţii să constituie
principalul obiect al protecţiei, în timp ce relaţiile patrimoniale vor fi protejate doar în
subsidiar. Principala consecinţă constă în aceea că „pentru configurarea faptei nu mai este
necesar să determinăm cu rigurozitate maximă existenţa unui prejudiciu în patrimoniul
victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcţionarului, din perspectiva obligaţiei
sale de a-şi îndeplini conform funcţia” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 434].
Importanţa reglementării în categoria infracţiunilor de serviciu rezultă şi din jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, care, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a respins ca
neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 2151 C.pen. din 1968 în raport de art. 16
din Constituţie, subliniind faptul că „în cazul infracţiunii de delapidare, legiuitorul are
temeiuri serioase de politică penală să păstreze principiul oficialităţii, având în vedere
calitatea de funcţionar a făptuitorului şi relaţiile de serviciu existente între el şi persoana
vătămată” (D.C.C. nr. 451/2003, M.Of. nr. 896 din 15 decembrie 2003).
Infracţiunea prezintă o variantă atenuată, dată de calitatea subiectului activ, funcţionarul
„privat”, definit de art. 308, dar şi o variantă agravată, reglementată de art. 309 C.pen. în
considerarea rezultatului patrimonial (consecinţe deosebit de grave) produs subiectului pasiv.
Pedeapsa prevăzută de noua reglementare este mai redusă decât cea din norma anterioară,
adaptată la noul sistem sancţionator reglementat de Codul penal. În plus, textul prevede
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă
complementară.
Sub aspectul sancţiunii, stabilirea legii mai favorabile în caz de conflict în timp între legea
veche şi legea nouă se va face în concret, având în vedere că limitele de pedeapsă sunt
asimetrice pentru varianta tip a infracţiunii (de la 1 la 12 ani în legea veche), dar în ceea ce
priveşte varianta agravată, legea nouă va fi lege mai favorabilă atât prin prevederea unor
limite de pedeapsă mai reduse faţă de Codul penal anterior (de la 3 la 9 ani şi 4 luni,
comparativ cu de la 10 la 20 ani), cât şi în ceea ce priveşte restrângerea conţinutului
„consecinţelor deosebit de grave” (art. 183 C.pen.) faţă de Codul penal anterior (art. 146
C.pen. din 1968).
2. Subiectul activ. Infracţiunea poate fi comisă de un funcţionar public sau de una dintre
persoanele arătate laart. 308 C.pen. (funcţionarul privat).
2.1. Funcţionarul public. În varianta de bază, infracţiunea poate fi comisă de un funcţionar
public, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 175 alin. (1) C.pen. (a se vedea supra
comentariul art. 175 C.pen.). Îşi păstrează această calitate, de exemplu, inspectorul de
impozite şi taxe în cadrul unei administraţii financiare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1005/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 158).
2.2. Funcţionarul public asimilat. Poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare şi un
„funcţionar asimilat”, în sensul art. 175 alin. (2) C.pen. Fac parte din această categorie, printre
alţii, administratorul judiciar şi lichidatorul în procedura insolvenţei, deoarece prin Legea nr.
187/2012 au fost abrogate dispoziţiile art. 145 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, text care incrimina delapidarea săvârşită de administratorul judiciar sau
lichidator. Însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri comise de către
aceştia în procedura insolvenţei îi va transforma în subiecţi activi ai infracţiunii de delapidare,
potrivit art. 295 C.pen. În schimb, aceleaşi activităţi comise de prepuşii acestora vor fi
sancţionate conform art. 308, aceştia neavând calitatea de funcţionar public, în sensul art. 175
alin. (2) C.pen.
2.3. Funcţionarul privat. În varianta atenuată, fapta poate fi comisă de un funcţionar privat,
în sensul art. 308 C.pen. (a se vedea infra comentariul art. 308). Pentru ca o persoană să fie
subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar să fie salariat al persoanei juridice cu
contract de muncă, ci este suficient să existe o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi
sau nu retribuită (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3954/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 224).
Inculpatul, agent comercial, vânzând bunuri ale societăţii comerciale cu care avea convenţie
civilă şi care îl retribuia pentru serviciul prestat şi încasând contravaloarea acestor bunuri,
îndeplineşte acte de gestionare, iar însuşirea acestor sume pe care le gestiona constituie
infracţiunea de delapidare, şi nu cea de abuz de încredere (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 1540/2003, în P.J.P. 2003-2004, p. 115). Persoanele desemnate de unitate pentru a
ridica de la locul de depozitare şi a transporta la sediul unităţii – unde urmau a fi distribuite
salariaţilor cu mulţi copii – unele ajutoare primite din străinătate, au calitatea de gestionari, ca
atare, fapta lor de a-şi fi însuşit, în cursul transportului, parte din aceste ajutoare constituie
infracţiunea de delapidare (Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 365/1990, în
C.P. Ad., p. 795, cu Notă de I. Kuglay, în care se arată: „Pornind de la prezumţia că soluţia
citată este justificată în fapt, se impune totuşi precizarea că ea nu poate fi generalizată în
privinţa oricărei activităţi de transport. Încredinţarea unor bunuri pentru transport nu
presupune, ipso facto, şi încredinţarea unor atribuţii de gestionare (cu atât mai puţin de
administrare) a bunurilor transportate. În măsura în care în raporturile dintre transportator
şi beneficiar nu pot fi identificate astfel de atribuţii, fapta trebuie analizată din perspectiva
infracţiunii de abuz de încredere ori, după caz, a infracţiunii de furt”). Mutatis mutandis, va
avea, de asemenea, calitatea de funcţionar în sensulart. 308 C.pen., şi administratorul
asociaţiei de proprietari sau de locatari [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 3/2002 (RIL),
M.Of. nr. 113 din 24 februarie 2003].
3. Elementul material. Actele de executare, constând în însuşirea, folosirea sau traficarea
bunurilor aflate în administrarea sau gestiunea subiectului activ, au fost preluate fără
modificări din vechea reglementare.
Realizează elementul material al infracţiunii, de exemplu, însuşirea de către inculpat, factor
poştal, a banilor reprezentând valoarea unor pensii şi alte drepturi băneşti ale unor persoane,
pe care îi avea în gestiune (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2762/2000, în Probleme de
drept…1990-2000, p. 366 şi în Dreptul nr. 3/2002, p. 157) sau însuşirea pentru altul a banilor
provenind din fondurile de creditare ale B.I.R., pe care inculpatul le administra în calitate de
director general al unei sucursale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3272/2011, www.scj.ro).
Inculpatul, în calitate de administrator al SC P.P. SA Galaţi, a acţionat ca un gestionar de fapt,
atunci când, în cursul anului 2000, în relaţia comercială derulată cu SC D. SRL Galaţi, a
încasat suma totală de 1.748.262.628 lei pe care nu a folosit-o în vederea achitării debitelor
restante la SC S. SA Galaţi şi nu a putut justifica suma de 449.000.000 lei ROL, din care
sumele de 162.000.000 lei ROL şi 337.000.000 lei ROL, în efectuarea de plăţi, prin luarea
acestora din gestiune, ce reprezentau avansuri spre decontare, făcând susţineri eronate
referitoare la destinaţia acestora şi justificarea lor ca fiind însuşite de către asociaţi, aceasta
echivalând cu o însuşire a acestor sume, realizând elementele constitutive ale infracţiunii de
delapidare în formă continuată prevăzută deart. 2151 alin. (1) C.pen. din 1968, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia 2091/2010, www.scj.ro).
„Fapta inculpatului de a-şi însuşi şi de a folosi cu rea-credinţă, în interesul unei alte societăţi,
al cărei asociat unic şi administrator era, bunurile încorporate reprezentând mărcile soiurilor
de vin G. şi R., pe care le gestiona în numele şi în interesul SC J. SRL, unde era salariat,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare. Mărcile de fabrică, de comerţ
şi de serviciu sunt semne distincte folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Mărcile fac obiectul
dreptului de proprietate industrială şi sunt cuprinse în fondul de comerţ, denumit şi patrimoniu
comercial, ca elemente încorporate ale acestuia. Inculpatul a avut calitatea de administrator,
având ca atribuţii de serviciu efectuarea de acte de dispoziţie, referitoare la starea şi circulaţia
bunurilor din patrimoniul unităţii. Prin scoaterea mărcilor din patrimoniul părţii civile şi
înregistrarea acestora la OSIM în patrimoniul comercial al altei societăţi, unde inculpatul era
asociat şi administrator, acesta a comis şi infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 din
Codul penal” (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr. 338/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p.
39).
4. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Cu privire la criteriile prin care
se poate aprecia vinovăţia în săvârşirea faptei, instanţa supremă a stabilit, într-o speţă, că
„intenţia de însuşire este dovedită chiar de modalitatea de acţiune a inculpatei. Falsificarea
foilor de vărsământ şi a registrului de casă dovedeşte intenţia acesteia de a-şi însuşi banii din
gestiune, prin efectuarea acestor falsuri dorind să acopere însuşirea unor sume de bani. (...)
Inculpata a efectuat depuneri în numerar la bancă la intervale mari de timp, depuneri care erau
nesemnificative comparativ cu încasările şi soldul zilnic de casă. Pentru diferenţele constatate,
inculpata nu a putut oferi nicio explicaţie” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2643/2006,
www.scj.ro). Într-o altă speţă s-a apreciat că, chiar dacă inculpata nu a urmărit prejudicierea
băncii la care lucra, a acceptat o asemenea posibilitate prin încălcarea flagrantă a normelor de
creditare, cunoscând că fără existenţa unor garanţii viabile este posibil ca sumele
„împrumutate” să nu poată fi niciodată recuperate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
3272/2011, www.scj.ro). În schimb s-a considerat că lipseşte intenţia în situaţia în care
inculpatele, angajate pe baza de contract de muncă la o societate comercială, şi-au însuşit mai
multe bunuri din gestiune, cu acordul administratorului societăţii şi al asociatului unic, care
le-a dat permisiunea de a lua bunurile pe datorie, fiind trecute într-un caiet special sub
controlul asociatului unic, din moment ce inculpatele nici nu au prevăzut şi nici nu au urmărit
producerea unei pagube în patrimoniul unităţii, constând în valoarea bunurilor însuşite,
urmând să plătească ulterior contravaloarea acestora, conform înţelegerii iniţiale cu
conducerea societăţii (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1835/2004, în C.P. Ad., p.
798).
5. Varianta agravată. Delapidarea care a produs consecinţe deosebit de grave este
reglementată de dispoziţiile art. 309 C.pen., dar, în concordanţă cu noua definiţie dată
sintagmei „consecinţe deosebit de grave” (art. 183 C.pen.) va avea un conţinut restrâns la
producerea unei pagube materiale mai mare de 2.000.000 lei.
6. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de delapidare poate intra în concurs cu alte
infracţiuni, după cum are şi unele elemente comune cu alte fapte prevăzute de legea penală, în
practică ridicându-se probleme legate de stabilirea unei încadrări juridice corecte.
6.1. Concurs cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Ne vom afla în
prezenţa unui astfel de concurs în situaţia în care inculpatul, „în calitate de angajat la SC R.L.
SA, având atribuţii de administrator şi gestionar, în perioada februarie – iunie 1997 şi-a
însuşit suma totală de 5.902,0888 RON, iar pentru a ascunde acest fapt, a completat în fals
chitanţe şi foi de vărsământ, mistificând ştampilele şi semnăturile” (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2687/2009, www.scj.ro).
6.2. Diferenţiere faţă de infracţiunea de furt. Bunuri încredinţate pentru a fi folosite în
procesul muncii. Într-o altă speţă, în care inculpatul, muncitor parchetar, a sustras o parte din
cantitatea de linoleum pe care o primise de la unitatea la care era încadrat în muncă spre a o
folosi în producţie, s-a decis că, „neavând calitatea de gestionar sau administrator al bunului
sustras, necesară pentru existenţa infracţiunii de delapidare, fapta sa trebuia calificată ca
infracţiune de furt” (Trib. Jud. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 1052/1989, în Dreptul nr.
7/1990, p. 70).
6.3. Diferenţiere faţă de infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii.
Potrivit art. 281 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată (M.Of. nr.
1066 din 17 noiembrie 2004), cu modificările şi completările ulterioare (având în prezent
denumirea de „Legea societăţilor”), faptele prezentate în prezentul Titlu (Titlul VIII.
Contravenţii şi infracţiuni – n.n.), dacă, potrivit Codului penal sau unor legi speciale,
constituie infracţiuni mai grave, se sancţionează cu pedepsele prevăzute de acestea. În
consecinţă, în mod corect Înalta Curte a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării
juridice în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată
[în prezent art. 272 alin. (1) lit. b) – n.n.], cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968,
folosirea cu rea-credinţă a bunurilor sau a creditului de care se bucură societatea în folosul
propriu, întrucât din modalitatea concretă a săvârşirii infracţiunii rezultă că inculpatul, în
calitatea de administrator a SC P.P. SA, ca gestionar de fapt, în efectuarea de plăţi a luat din
gestiune sume de bani ce reprezentau avansuri spre decontare, făcând ulterior susţineri eronate
cu privire la destinaţia acestor sume de bani, încercând să justifice suma constatată lipsă, ca
fiind însuşită de către asociaţi, ceea ce echivalează cu însuşirea de către acesta a sumelor de
bani, realizând elementul material al infracţiunii de delapidare în formă continuată prevăzută
de art. 2151 C.pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2091/2010, www.scj.ro).
7. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Delapidarea constituie o
infracţiune prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât pot fi incidente
dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor închisorii şi amenzii.
Art. 296
Purtarea abuzivă
(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau
cu amendă.
(2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Reglementarea se regăseşte, în linii mari, în
conţinutul primelor două alineate ale art. 250 C.pen. din 1968. Sunt păstrate trei dintre
modalităţile de comitere a faptei (întrebuinţare de expresii jignitoare, ameninţare, respectiv
lovire sau alte violenţe), renunţându-se la incriminarea expresă a purtării abuzive prin
vătămare corporală. În ceea ce priveşte subiectul activ, noul Cod penal nu mai foloseşte
noţiunile de „funcţionar public” sau „funcţionar”, cu care opera textul anterior, ci îl
caracterizează ca fiind „cel aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”, noţiune care cuprinde,
în principiu, atât pe cea de „funcţionar public”, prevăzută de art. 175 C.pen., dar şi o bună
parte dintre persoanele arătate de art. 308, cât timp acestea se află într-un raport de serviciu cu
un angajator.
În plan sancţionator, spre deosebire de Codul penal din 1968, care prevedea limite de
pedeapsă distincte pentru fiecare dintre modalităţile de realizare a faptei, noul Cod are o
asemenea prevedere doar pentru varianta comiterii ei prin întrebuințarea de expresii jignitoare
[alin. (1)]. În cazul reglementării de la alin. (2), comiterea faptei prin amenințare ori lovire sau
alte violenţe, legiuitorul a adoptat o altă modalitate de stabilire a sancţiunii, în sensul
majorării cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune.
Faţă de modificările aduse de legea nouă, vom avea, în primul rând, o situaţie tranzitorie
legată de sancţiune, caz în care stabilirea legii mai favorabile se va face prin compararea
limitelor de pedeapsă prevăzute de legea veche cu noile limite, fie stabilite în norma de
incriminare, pentru varianta prevăzută de art. 296 alin. (1), care va fi şi lege mai favorabilă,
fie obţinute prin majorarea cu o treime a limitelor pedepsei pentru infracţiunile prin care se
realizează elementul material, pentru varianta prevăzută de alin. (2).
O altă situaţie tranzitorie va viza raportul între infracţiunile complexe de purtare abuzivă prin
vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 250 alin. (3) şi (4) C.pen.
din 1968, şi concursul de infracţiuni între cea prevăzută de art. 296 alin. (2) şi infracţiunea de
vătămare corporală, prevăzută de art. 194 C.pen. Legea mai favorabilă se va stabili în concret,
dat fiind faptul că limitele de pedeapsă conform legii vechi se situau între 6 luni şi 3 ani sau
amendă, respectiv de la 3 la 12 ani, în timp ce stabilirea pedepsei pentru infracţiunile
concurente impune aplicarea unui spor obligatoriu, conform noului Cod penal.
2. Subiectul activ. Criteriul de stabilire a persoanelor care pot fi subiect activ al infracţiunii
de purtare abuzivă va fi dat de existenţa unui raport de serviciu între acestea şi un angajator,
supus regulilor stabilite de Codul muncii,având în vedere că în cuprinsul incriminării se
foloseşte sintagma „cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
În raport cu legea veche, păstrează calitatea de subiecţi ai infracţiunii, de exemplu, inculpaţii,
ofiţeri de poliţie judiciară, delegaţi să efectueze acte de cercetare penală, care, în sediul
unităţii la care lucrau, „au aplicat cu mâinile şi picioarele mai multe lovituri părţii vătămate,
arestat preventiv şi încătuşat, după ce acesta a participat la o confruntare cu un alt inculpat,
cauzându-i leziuni corporale” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3414/2011,www.scj.ro) sau
asociatul unei societăţi comerciale, care, „deplasându-se la o subunitate pentru rezolvarea
unui conflict de muncă, a lovit unui salariat” (C.A. Craiova, secţia penală, decizia nr.
833/2001, în C.P. Ad., p. 863). Săvârşirea unor acte de violenţă împotriva unei persoane de
către şeful postului de poliţie pentru motivul că nu s-a prezentat la chemările anterioare pentru
a fi cercetat într-o cauză aflată în curs de urmărire penală „constituie infracţiunea de purtare
abuzivă şi în cazul în care este săvârşită într-o zi nelucrătoare” (C.S.J., Secţia penală,decizia
nr. 3418/1999, în Dreptul nr. 3/2001, p. 169).
3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, în cel puţin una dintre
modalităţile prevăzute de text: întrebuinţarea de expresii jignitoare, ameninţare sau lovire şi
alte violenţe.
3.1. Săvârşirea mai multor acte materiale, de natură diferită. Şi în noua reglementare
purtarea abuzivă este o infracţiune cu conţinuturi alternative, astfel încât comiterea, în aceeaşi
împrejurare, a cel puţin două dintre actele prin care se poate realiza elementul material,
conduce la existenţa unui concurs de infracţiuni. Totuşi, faţă de Codul penal anterior, unde
fiecare dintre aceste acţiuni era distinct reglementată, în noul Cod penalameninţarea şi lovirea
sau alte violenţe, ca activităţi de realizare a elementului material, sunt prevăzute de acelaşi
alineat al textului de incriminare. Această împrejurare poate fi interpretată în sensul că
legiuitorul a înţeles să legifereze faptele de la alin. (2) al textului ca modalităţi alternative ale
aceleiaşi infracţiuni, astfel încât comiterea uneia sau amândurora dintre acţiuni echivalează cu
reţinerea unei singure infracţiuni de purtare abuzivă. Când vorbeşte de sancţiune, însă, textul
trimite distinct la fiecare dintre infracţiunile de bază, ameninţare sau lovire, ceea ce înseamnă
că pentru una şi aceeaşi infracţiune am avea două intervale de sancţionare. Desigur, se poate
argumenta că sancţiunea va respecta criteriul alegerii limitelor cele mai severe, dar aceasta nu
rezolvă o altă problemă care apare dintr-o astfel de interpretare. Astfel, se va ajunge la situaţia
în care, dacă o persoană, aflată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi împrejurări,
întrebuinţează faţă de altă persoană, expresii jignitoare, pe de o parte, dar o şi amenință sau
loveşte, pe de altă parte, să se reţină un concurs de infracţiuni între cea prevăzută de art. 296
alin. (1) şi cea prevăzută de art. 296 alin. (2), dar dacă fapta se comite atât prin ameninţare, cât
şi prin lovire, se va reţine o singură infracţiune, prevăzută de art. 296alin. (2), ceea ce este cel
puţin contradictoriu. În consecinţă, credem că intenţia legiuitorului, care a plasat în cadrul
aceleiaşi variante a infracţiunii, atât modalitatea săvârşirii faptei prin ameninţare, cât şi pe cea
a comiterii prin lovire sau alte violenţe, nu a fost de a exclude reținerea concursului de
infracţiuni între cele două acte materiale exercitate asupra aceleiași persoane, ci doar de a
simplifica reglementarea prin faptul că, în ambele variante, sancţiunea se stabileşte prin
majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă ale infracţiunii corespunzătoare. În concluzie,
cu excepţia situaţiei în care lovirea a fost precedată de o ameninţare cu lovirea, când se va
reține doar această ultimă variantă de comitere, dacă ameninţarea se referă la altă valoare
socială protejată, faptele se vor reţine în concurs.
3.2. Raportul cu infracţiunea de vătămare corporală. Sub acest aspect, problema care se
ridică este aceea de a stabili dacă sintagma „lovirea sau alte violenţe” absoarbe în conţinutul
ei şi consecinţele reglementate pentru infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art.
184 C.pen. Dat fiind faptul că expresia folosită de textul de incriminare este echivalentă
denumirii marginale a infracţiunii prevăzute de art. 193, credem că răspunsul nu poate fi decât
negativ. În această situaţie, sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni, reţinându-se cea
de purtare abuzivă, prevăzută de art. 297 alin. (2) teza a II-a C.pen., raportat la art. 193 alin.
(1) C.pen. (cu limite ale pedepsei majorate cu o treime) şi infracţiunea de vătămare corporală,
prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C.pen.
4. Concursul cu alte infracţiuni. În afară de vătămarea corporală, infracţiunea de purtare
abuzivă poate intra în concurs şi cu infracţiunea de omor, simplu sau calificat, prevăzută de
art. 188 sau 189 C.pen. sau cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
prevăzută de art. 195 C.pen.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Art. 297
Abuzul în serviciu
(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau
ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane
ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunile de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, contra intereselor publice şi prin îngrădirea unor drepturi, prevăzute
de art. 246-248 C.pen. din 1968, au fost unificate într-un singur text, cel de la art. 297 C.pen.,
reglementare ce simplifică modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materie. Abuzul în
serviciu se poate realiza într-o variantă de bază, incriminată de art. 297 alin. (1), o variantă
asimilată, cea prevăzută de art. 297 alin. (2), una atenuată (art. 308) şi una agravată (art. 309).
Alte modificări faţă de reglementarea anterioară constau în renunţarea la condiţia de
procedibilitate a plângerii prealabile pentru infracţiunea săvârşită de o altă persoană decât
funcţionarul public [art. 258 alin. (2) C.pen. din 1968], precum şi, în cazul variantei asimilate,
în eliminarea „originii sociale” ca mobil special al conduitei infracţionale, întrucât poate fi
inclus în celelalte temeiuri de îngrădire a exercitării unor drepturi.
Limitele de pedeapsă cuprinse în noul Cod penal sunt mai mari decât cele din reglementarea
anterioară, atât în variantele simple de comitere a infracţiunii, cât şi în cea agravată,
reglementată de art. 309 C.pen. (art. 2481în reglementarea anterioară), astfel că legea veche va
reprezenta, sub acest aspect, lege mai favorabilă.
Alte situaţii tranzitorii sunt generate de eliminarea, în noua reglementare, a sintagmei
„tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte
unităţi din cele la care se referă art. 145”, care reprezenta o consecinţă a infracţiunii de abuz în
serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C.pen. din 1968, precum şi a celei ce
definea producerea „consecinţelor deosebit de grave” şi printr-o „perturbare deosebit de gravă
a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.
145” (art. 146 teza a II-a C.pen. din 1968). Conform art. 183 C.pen., înţelesul sintagmei
„consecinţe deosebit de grave” se raportează doar la o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei. În consecinţă, faptele care au fost încadrate anterior în funcţie de consecinţele
menţionate, ce nu se mai regăsesc în legea nouă, vor fi încadrate în varianta simplă de
comitere a infracţiunii, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.
2. Subiectul activ. Conform textelor de incriminare, acesta poate fi atât funcţionarul public,
definit de dispoziţiileart. 175 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175), aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi una dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen., dacă
fapta este comisă, de asemenea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Calitatea de funcţionar
public nu va avea înţelesul dat de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
republicată (M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007), ci înţelesul dat de art. 175, în care se stipulează
explicit că definirea „funcţionarului public” se face „în sensul legii penale”. Curtea
Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut constant că „noţiunea generală de funcţionar nu
este de nivel constituţional, iar reglementările referitoare la funcţionar, inclusiv cele legate de
infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii” (de exemplu, D.C.C. nr. 192/2000,
M.Of. nr. 11 din 9 ianuarie 2001).
3. Elementul material. Cele două modalităţi de comitere a faptei de către funcţionarul public
sau privat sunt reglementate, cu titlu general, de varianta prevăzută de alin. (1) a textului de
incriminare: neîndeplinirea unui act (omisiune) sau îndeplinirea lui în mod defectuos (acţiune
şi/omisiune), fără nicio distincţie în ceea ce priveşte subiectul pasiv, persoană fizică sau
persoană juridică publică sau privată, specifică reglementării anterioare. Modificarea este
importantă pentru că pune în prim plan valoarea relaţiilor sociale încălcate, acelea de serviciu,
afectate prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de către funcţionarul public sau
privat, iar nu interesele publice sau private ale celui lezat.
Norma reglementată de alin. (1) al textului va fi lege cadru pentru orice acţiuni/omisiuni care
reprezintă o încălcare a conduitei impuse subiectului activ de norme generale sau speciale,
acesta fiind şi motivul pentru care orice acţiuni sau inacţiuni, reglementate în legi speciale,
sub diverse denumiri, ca infracţiuni, au fost abrogate de legiuitor, pentru a se evita
incriminările paralele cu privire la aceeaşi faptă (toate sunt forme specifice ale infracţiunii de
abuz în serviciu).
Varianta reglementată de art. 297 alin. (2) este una specială, în considerarea particularizării
atribuţiei neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător (îngrădirea exercitării unor drepturi,
respectiv crearea unei situaţii de inferioritate pe temeiuri discriminatorii).
Caracterul subsidiar în raport cu alte infracţiuni de serviciu sau de corupţie se păstrează şi în
noul Cod penal.
În sensul celor arătate, în jurisprudenţă s-a decis ca fiind acţiuni/inacţiuni de natură să
caracterizeze elementul material al infracţiunii „refuzul nejustificat al organului de poliţie de a
restitui permisul de conducere ridicat anterior, obligaţie impusă printr-o hotărâre definitivă de
anulare a procesului-verbal de contravenţie” (C.S.J., Secţia militară, decizia nr. 45/1997, în
C.P. Ad., p. 830), „fapta inculpatei care, îndeplinind funcţia de vânzătoare la o societate cu
răspundere limitată şi având atribuţii de gestionar de fapt a produselor primite spre
comercializare, a vândut cu suprapreţ bunuri alimentare persoanelor fizice, creându-şi un plus
fraudulos în gestiune” (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 610/1998, în C.P. Ad., p. 831),
„fapta inculpatului, director al unei societăţi comerciale, de a fi repartizat câteva apartamente
dintr-un bloc construit din fondurile societăţii unor persoane străine de societate, care le-au
închiriat sau cumpărat, deşi erau destinate spre închiriere sau vânzare numai salariaţilor
unităţii” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1110/1998, în Dreptul nr. 1/2001, p. 132)
sau „fapta inculpatei care, în calitate de agent poştal, a primit spre comunicare o sentinţă
civilă, a introdus actul în scândurile de la gard, după care a făcut menţiunea pe dovada de
comunicare că a afişat actul pe uşa principală a locuinţei, astfel încât actul nu a ajuns în
posesia destinatarului – parte vătămată” (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 312/2003,
în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 58).
4. Urmarea. Infracţiunea de abuz în serviciu este una de rezultat, astfel încât consumarea ei
este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de text: cauzarea unei pagube/
vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice/ îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei
situaţii de inferioritate pe temei de rasă etc. Consecinţa trebuie să fie „determinată,
concretizată şi nu eventuală, constând într-un posibil pericol” (C.A. Iaşi, Secţia penală,
decizia nr. 416/2005, în C.P. Ad., p. 846). Infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor
publice în formă calificată „îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii,
respectiv latura obiectivă, dacă nu există prejudiciu în cauză” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3314 din 16 iunie 2004, www.scj.ro).
În reglementarea anterioară, atunci când printr-o singură acţiune/omisiune a făptuitorului erau
vătămate atât interesele publice ale unei persoane, cât şi cele de natură privată ale altei
persoane, erau reţinute, în concurs, atât infracţiunea prevăzută de art. 248, cât şi cea prevăzută
de art. 246 C.pen. din 1968. În acest sens, I.C.C.J. a reţinut că fapta inculpatei, judecător, care
a preluat abuziv dosare repartizate altor complete de judecată, în care a pronunţat apoi soluţii
fără desfăşurarea activităţii procesuale conform normelor de procedură, creând astfel
posibilitatea introducerii în circuitul civil a unui titlu de proprietate fals, ce a fost de natură să
creeze incertitudine asupra drepturilor pe care le aveau adevăraţii proprietari ai unui imobil,
constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.
2481raportat la art. 248 C.pen. din 1968. În condiţiile în care imobilul revendicat aparţine
părţii civile (apartamentul de la parter şi garajul), dar şi Primăriei Municipiului Bucureşti
(restul imobilului), coexistă atât abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, cât şi contra
intereselor publice, prevăzute de art. 246 C.pen. şi art. 248 raportat la art. 2481 C.pen. din
1968 (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 1446/2004, nepublicată). Prin eliminarea diferenţei
de reglementare cauzată de calitatea diferită a subiecţilor activi „noul Cod penal restabileşte
ordinea firească, afirmând clar că pluralitatea de infracţiuni nu este determinată de pluralitatea
intereselor lezate, ci de pluralitatea conduitelor abuzive” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 442].
5. Vinovăţia. Abuzul în serviciu se comite cu intenţie directă sau indirectă. Sub acest aspect,
în jurisprudenţă s-a decis că „fapta inculpatului care, fiind delegat în interes de serviciu în alte
localităţi, în mod abuziv a folosit pentru transportul în interiorul acestora taximetre, decontând
pe bază de chitanţă cheltuielile efectuate cu acest titlu, nu constituie infracţiunea de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor. Cât timp nu s-a dovedit că inculpatul ar fi făcut
deplasările în interes personal şi nici nu i s-a interzis de conducerea societăţii să folosească
alte mijloace de transport decât cele în comun, nu se poate reţine în sarcina sa îndeplinirea în
mod defectuos a atribuţiilor de serviciu cu consecinţa vătămării unor interese legale, chiar
dacă s-ar aprecia ca fiind exagerate cheltuielile făcute” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr.
395/R/1999, în C.P. Ad., p. 833). Într-o altă speţă, s-a stabilit că „existenţa în structura
organizatorică a Casei de Asigurări a unor funcţii cu atribuţii directe în organizarea licitaţiilor,
solicitarea firmelor contractante, urmărirea lucrărilor şi a legalităţii decontărilor de lucrări,
toate aceste activităţi prealabile fiind atributul unor specialişti cu responsabilităţi precise, a
căror semnătură asigură certitudinea activităţii operaţiilor, exclude antrenarea răspunderii
preşedintelui Casei de Asigurări pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, ci pe aceea
de neglijenţă în serviciu” (C.A. Ploieşti, Secţia penală,decizia nr. 296/2006, portal.just.ro).
6. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de abuz în serviciu are, în principiu, caracter
subsidiar în raport cu alte infracţiuni, dar poate intra şi în concurs cu acestea.
6.1. Concurs de infracţiuni. Fals intelectual. Jurisprudenţa nu este constantă în ceea ce
priveşte posibilitatea reţinerii unui concurs al celor două infracţiuni. Astfel, cu titlu de
exemplu, într-o speţă s-a considerat că „fapta inculpaţilor (viceprimar şi, respectiv, secretar al
primăriei unei comune) de a fi eliberat unei persoane, în lipsa unei hotărâri a Comisiei pentru
aplicarea Legii nr. 18/1991 – singura abilitată să decidă în această privinţă – o adeverinţă prin
care se atesta, în mod nereal, că s-a anulat procesul-verbal de punere în posesie a părţii
vătămate asupra unui teren, adeverinţă pe care persoana beneficiară a depus-o la instanţa de
judecată, obţinând câştig de cauză într-un proces de servitute, constituie nu numai infracţiunea
de fals intelectual, ci şi aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, infracţiunile
aflându-se în concurs” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1088/1998, în R.D.P.
nr. 1/1998, p. 124; în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5430/2005,
nepublicată). Cu alt prilej, s-a apreciat că reţinându-se săvârşirea infracţiunilor de fals
intelectual comise de inculpat în calitate de funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, al căror conţinut este caracterizat, potrivit art. 289 C.pen. din 1968, prin calitatea de
funcţionar a subiectului activ şi de comiterea falsului în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu
se mai poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 248, al cărei subiect activ este tot un
funcţionar, iar latura obiectivă este caracterizată prin îndeplinirea, cu ştiinţă, în mod defectuos
a atribuţiilor de serviciu, trăsături cuprinse în conţinutul infracţiunii de fals. Ca atare,
prevederile art. 248 C.pen. din 1968 nu sunt incidente în cauză, nici în condiţiile concursului
real şi nici în cele ale concursului ideal de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1019/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 190). În ceea ce ne priveşte, pornind de la faptul că cele
două incriminări au un obiect juridic distinct (ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la
activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare presupune îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu în mod corect, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor, în cazul
infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv relaţiile sociale referitoare la încrederea pe care
trebuie să o inspire un înscris întocmit de un funcţionar public, în cazul infracţiunii de fals
intelectual), considerăm că cele două infracţiuni pot coexista, în concurs ideal, cu condiţia ca
fapta de falsificare de către funcţionarul public a unui înscris oficial să determine şi o pagubă
sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane. Dacă o astfel de
consecinţă nu se produce (de exemplu, pentru că înscrisul falsificat nu a fost folosit), se va
reţine numai infracţiunea de fals intelectual.
6.2. Diferenţiere faţă de alte infracţiuni. Deturnare de fonduri. „Schimbarea de către un
funcţionar a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare
intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, iar nu aceea de deturnare de fonduri, deoarece, prin urmările cauzate, nu s-a adus
o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2572/2002, în B.J. – Bază de date). Gestiune frauduloasă. „Fapta unui
conducător auto de a folosi fără drept pentru a transporta bunuri furate de la alte persoane
autocamionul ce-i fusese încredinţat de o societate comercială al cărei salariat era, în virtutea
raportului juridic de muncă, în vederea îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, cu consecinţa
producerii unei pagube prin uzură şi consum de combustibil, nu constituie infracţiunea de
gestiune frauduloasă, ci aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor” (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a, decizia nr. 193/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 126). Neglijenţă în
serviciu. „Fapta inculpatului, vicepreşedinte al unei societăţi bancare, constând în întocmirea
referatului pentru aprobarea unui credit, în lipsa documentelor suficiente şi necesare conform
normelor bancare şi trecând peste obiecţiunile Comitetului de Credite şi Risc referitoare la
lipsa garanţiilor reale şi a documentelor financiar-contabile şi susţinerea acestui referat în
şedinţa Comitetului de Direcţie, acţiuni urmate de acordarea creditului şi producerea unui
prejudiciu deosebit de grav băncii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz
în serviciu contra intereselor persoanelor, iar nu cele ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu”
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1969/2004, în Lege4 – Bază de date), dar
„existenţa în structura organizatorică a Casei de Asigurări a unor funcţii cu atribuţii directe în
organizarea licitaţiilor, solicitarea firmelor contractante, urmărirea lucrărilor şi a legalităţii
decontărilor de lucrări, toate aceste activităţi prealabile fiind atributul unor specialişti cu
responsabilităţi precise, a căror semnătură asigură certitudinea activităţii operaţiilor, exclude
antrenarea răspunderii preşedintelui Casei de Asigurări pentru comiterea infracţiunii de abuz
în serviciu, fapta constituind infracţiunea de neglijenţă în serviciu” (C.A. Ploieşti, Secţia
penală, decizia r. 296/2006, portal.just.ro). Luare de mită. „Fapta funcţionarului de a
pretinde persoanelor care solicită luarea în evidenţă ca şomeri să aibă asupra lor formularele
ce trebuia completate, cu care centrul de muncă şi protecţie socială nu fusese dotat, sau să
plătească funcţionarului costul formularului pentru procurarea acestuia nu constituie
infracţiunea de luare de mită, ci aceea de abuz în serviciu. Sumele de bani primite de la
solicitanţi fiind folosite exclusiv pentru procurarea rechizitelor necesare, funcţionarul nu a
realizat un folos necuvenit în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu, elementele infracţiunii de luare de mită nefiind întrunite” (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2378/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 127). Folosirea cu rea-credinţă a creditului
societăţii.„Infracţiunea de abuz în serviciu are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că
abuzul săvârşit de un funcţionar se încadrează în art. 246 sau în art. 248 C.pen. numai dacă
abuzul nu are o incriminare distinctă în Codul penalsau într-o lege specială. Or, inculpatul
care, ca director economic, a scos fără îndrituire legală din patrimoniul societăţii unele valori,
cărora le-a dat o destinaţie contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, a comis
infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 – în prezent art. 272 alin. (1) pct. 2, ca urmare a
renumerotării textelor din Legea nr. 31/1990” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr.
75/A/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 133).
7. Latura civilă. Posibilitatea acordării de daune morale. „Abuzul în serviciu, prin
transferarea ilegală a unor angajaţi în locuri de muncă unde nu puteau fi încadraţi şi refuzul de
a-i reintegra în vechiul lor loc de muncă, integrare dispusă prin hotărâri civile executorii,
constituie fapte de natură a cauza suferinţe morale persoanelor vătămate, în principal ca
urmare a lipsei locului de muncă şi a purtării proceselor timp de doi ani, implicând deplasări
repetate în alte localităţi şi stresul inerent. Ca atare, obligarea inculpatului condamnat pentru
abuz în serviciu la plata unor daune morale este justificată” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1762/2003,www.scj.ro).
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Abuzul în serviciu constituie o
infracţiune prin care se poate urmări obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât pot fi
incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor închisorii
şi amenzii.
Art. 298
Neglijenţa în serviciu
Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile art.
249 C.pen. din 1968, noua reglementare fiind destul de asemănătoare. Ca şi în cazul
infracţiunii de abuz în serviciu, a fost eliminată din conţinutul infracţiunii urmarea constând în
cauzarea unei „tulburări însemnate bunului mers al unui organ sau al unei instituţii din cele la
care se referă art. 145”. Varianta atenuată este dată de calitatea subiectului activ, definit de art.
308 C.pen., iar varianta agravată se referă, conform art. 309, la producerea unor consecinţe
deosebit de grave, în sensul producerii unei pagube mai mari de 2.000.000 lei, conform art.
183 C.pen.
Pentru varianta de bază a infracţiunii, limitele de sancţionare sunt mai reduse decât în cazul
legii vechi (care prevedea o pedeapsă de la o lună la 2 ani sau amendă), la fel şi pentru
varianta atenuată a infracţiunii (limitele sunt reduse cu o treime), în schimb pentru varianta
agravată limitele de pedeapsă (majorate cu jumătate, conform art. 309 C.pen.), vor fi mai
ridicate decât cele prevăzute de legea veche.
În raport cu modificările aduse de noua reglementare, legea veche va fi mai favorabilă în
cazul variantei simple şi a celei atenuate de săvârşire a faptei, în timp ce legea nouă va fi mai
favorabilă în cazul săvârşirii variantei agravate.
2. Subiectul activ. Conform textelor de incriminare, acesta poate fi atât funcţionarul public,
definit de dispoziţiileart. 175 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175), aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi una dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen., dacă
fapta este comisă, de asemenea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Poate să comită această
faptă, de exemplu, „un angajat al unei societăţi comerciale, care, având drept însărcinare din
partea patronului societăţii de a executa acte de administrare a mărfurilor, a semnat facturi şi
acte de predare-primire a mărfii, prin încălcarea din culpă a îndatoririlor cu care a fost
însărcinat şi a produs societăţii o pagubă” (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 23/2004,
în B.J. – C.P.J. 2004, p. 308), „poliţistul care, însărcinat cu evidenţa proceselor-verbale de
contravenţie şi valorificarea lor prin dare în plată, nu şi-a îndeplinit timp de peste un an
această obligaţie, cu urmarea că amenzi contravenţionale de peste 150 de milioane de lei s-au
prescris” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5204/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 277) sau
„gestionarul angajat al unei societăţi comerciale cu capital privat, dacă nu îndeplineşte o
îndatorire de serviciu sau o îndeplineşte defectuos şi produce o pagubă” (C.A. Suceava, Secţia
penală, decizia nr. 714/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 177).
3. Elementul material. Încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu poate fi realizată
printr-una dintre cele două modalităţi alternative prevăzute de textul de incriminare, aceleaşi
ca şi cele prevăzute de art. 249 C.pen. din 1968: fie prin neîndeplinirea atribuţiei respective,
fie prin îndeplinirea defectuoasă a acesteia.
4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, consumarea având loc atunci când se produce
una dintre consecinţele prevăzute de text: o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Încălcarea din culpă, de către
funcţionarul public din sistemul administraţiei penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind
supravegherea persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor
îndatoriri, care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de
către o altă persoană privată de libertate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
neglijenţă în serviciu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 946 din 14 martie 2014,
www.scj.ro).
Modificarea conţinutului „urmării” produse, ca şi extinderea conţinutului prevederii din art.
308 C.pen. în ceea ce priveşte persoanele ce pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii,
au fost privite critic în doctrină, considerându-se că norma „va determina aplicarea sa oricărei
conduite culpabile a funcţionarului public sau a unei persoane de la art. 308, prin care s-a
produs o vătămare a intereselor legale” unei persoane [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 446], posibilităţile, sub acest aspect, fiind
„infinite”.
5. Raportul de cauzalitate. În practică, s-a reţinut o astfel de urmare şi, totodată, existenţa
raportului de cauzalitate între atitudinea prin care s-a realizat elementul material şi rezultatul
produs, în cazul inculpatei care, îndeplinind funcţia de inspector de specialitate, conform
prevederilor Ordinului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, nu şi-a respectat obligaţiile
de verificare a îndeplinirii condiţiilor de acordare a licenţei de fabricaţie, astfel că nu s-a putut
descoperi că materia primă achiziţionată (ouă fisurate) de o societate comercială conţinea
bacilul „Salmonella B.O. Teyphi Murium” şi, în urma preparării a diverse produse de
patiserie şi a consumului de un număr foarte mare de persoane (adulţi şi copii) a dus la
îmbolnăvirea acestora. „Aşa fiind, între fapta inculpatei şi rezultatul produs (îmbolnăvirea
persoanelor) există raport de cauzalitate” (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 31/2005, în
C.P. Ad., p. 858). De asemenea, s-a mai decis că „neîndeplinirea corespunzătoare de către
funcţionar, timp de un an şi jumătate, a obligaţiei sale de serviciu de a efectua periodic
controlul gestiunilor din unitate se află în raport de cauzalitate cu însuşirea banilor de către
casierul gestionar care, în cazul unor controale corespunzătoare efectuate la timp, nu ar fi avut
posibilitatea să delapideze, în mod repetat şi sistematic, importante sume de bani. Prejudiciul,
în atare situaţie, fiind produs datorită concursului dintre culpa funcţionarului cu atribuţii de
control şi fapta delapidatorului, ambii sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru acoperirea
acestuia” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2575/2002, www.scj.ro).
6. Vinovăţia. Infracţiunea se comite din culpă. În ceea ce priveşte realizarea sau nerealizarea
formei specifice de vinovăţie, în jurisprudenţă s-a decis că nu constituie infracţiunea de
neglijenţă în serviciu, fiind săvârşită fără vinovăţie sub forma culpei, „fapta inculpatei care, în
calitate de operator ghişeu la o societate bancară, a eliberat în mod repetat sume de bani
corespunzătoare valorilor înscrise pe mai multe bilete la ordin semnate în alb de
administratorul societăţii, completate însă cu sume mai mari şi pe numele altor furnizori decât
cei vizaţi de conducerea societăţii de către contabila-şefă, care le-a şi prezentat la bancă, cât
timp o mare parte din cecurile în litigiu au avut semnăturile efectuate în alb, de înseşi
persoanele autorizate, iar prezentarea contabilei-şefe pentru a ridica sumele de bani cerute nu
numai că nu putea să creeze vreo suspiciune operatoarelor de ghişeu, dar era chiar de natură a
sublinia legitimitatea operaţiunii, datorită garanţiei ce o oferea preluarea banilor de către
însăşi persoana ce îndeplinea funcţia de contabil-şef al societăţii beneficiare, împuternicită de
consiliul de administraţie, cu drept de semnătură pentru documentele bancare” (C.S.J.,
Completul de 9 judecători, Decizia nr. 325/2004, www.scj.ro) sau „fapta inculpatului, casier
plătitor, care, deplasându-se la punctele de lucru pentru a face plata muncitorilor, la un
moment dat a constatat lipsa unei sume de bani, anunţând de îndată acest lucru conducerii
unităţii şi poliţiei. (...) Inculpatul a luat toate măsurile pentru asigurarea banilor, deplasarea la
punctele de lucru s-a făcut cu autoturismul proprietate personală şi nu s-a interpus niciun
moment o altă persoană. În aceste condiţii, nu se pune problema că inculpatul a putut
prevedea rezultatele faptelor sale, că nu a urmărit producerea lor sau că a crezut că acestea nu
se vor produce. Or, numai în aceste condiţii există culpă penală” (Trib. Jud. Constanţa, Secţia
penală, decizia nr. 346/1992, în C.P. Ad., p. 861). În schimb, existenţa în structura
organizatorică a Casei de Asigurări a unor funcţii cu atribuţii directe în organizarea licitaţiilor,
solicitarea firmelor contractante, urmărirea lucrărilor şi a legalităţii decontărilor de a căror
semnătură asigură certitudinea activităţii operaţiilor, „exclude antrenarea răspunderii
preşedintelui Casei de Asigurări pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, dar atrage
răspunderea pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu” (C.A. Ploieşti, Secţia penală,
decizia nr. 296/2006, portal.just.ro).
Art. 299
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
(1) Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta
ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură
sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a
săvârşit fapta.
(2) Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar
public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate
asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică
sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În principiu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop
sexual este o incriminare nouă, inspirată de dispoziţiile art. 443 C.pen. spaniol, care „a fost
creată pornind de la infracţiunea de hărţuire sexuală din reglementarea actuală, cuprinzând
atât aşa-numita hărţuire verticală, prin abuz de autoritate, cât şi ipoteze noi de incriminare”
(Expunere de motive). Hărţuirea sexuală era prevăzută de dispoziţiileart. 2031 C.pen. din 1968
(actualmente de art. 223 C.pen.), iar conţinutul ei se regăseşte, parţial, doar în dispoziţiile alin.
(2) al textului.
Variantele prevăzute de alin. (1) reprezintă, aşadar, ipotezele noi de incriminare. Examenul
critic al acestor dispoziţii conduce la concluzia că, în fapt, modalităţile de realizare a
elementului material („pretinderea” şi „obţinerea”) se regăsesc şi în conţinutul infracţiunii de
luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen.Circumstanţierea „folosului”, pretins sau obţinut, la
favoruri de natură sexuală (orice raport sau act sexual, dintre cele descrise de dispoziţiile art.
218 şi art. 219 C.pen.), face din incriminarea de la art. 299 alin. (1) o variantă specială a
infracţiunii de corupţie menţionate.
Această caracterizare face posibilă incidenţa unei situaţii tranzitorii. Astfel, în măsura în care
fapta încadrată sub legea veche ca infracţiune de luare de mită, prevăzută de art. 254 C.pen.
din 1968, a urmărit obţinerea unui folos constând într-un „favor de natură sexuală”, primit sau
pretins pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, prin stabilirea legii mai
favorabile va fi încadrată în infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual,
deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sunt mai scăzute (de la 6 luni la 3 ani,
comparativ cu 3-12 ani).
În schimb, nu se va pune problema stabilirii legii mai favorabile în situaţia în care, la
momentul comiterii, fapta se încadra în infracţiunea de hărţuire sexuală, prevăzută de art. 2031
C.pen. din 1968, deoarece incriminarea de laart. 299 alin. (2) C.pen., în care se regăseşte, are
aceleaşi limite de sancţionare (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă).
2. Subiectul activ. Acesta este calificat, fapta putând fi comisă doar de un funcţionar public
sau de către una dintre persoanele arătate în art. 308 C.pen. În plus, pentru a comite fapta
incriminată de alin. (2) se mai cere întrunită condiţia ca făptuitorul să aibă faţă de victimă o
poziţie de autoritate (de exemplu, poliţistul în raport cu o persoană depistată conducând un
autoturism fără a poseda permis de conducere) sau de superioritate (victima să fie subordonată
ierarhic făptuitorului).
3. Elementul material. Cele două variante de incriminare fac din infracţiunea de folosire
abuzivă a funcţiei în scop sexual una cu conţinuturi alternative, între incriminările prevăzute
de alin. (1) şi (2) neexistând suprapuneri din punct de vedere al conduitelor sancţionate.
Aceasta înseamnă că este posibil un concurs de infracţiuni dacă, de exemplu, un funcţionar
obţine un favor sexual de la o persoană căreia i-a facilitat angajarea la locul de muncă în care
şi acesta lucra, iar ulterior pretinde sau obţine de la aceasta favoruri de aceeaşi natură,
folosindu-se de autoritatea sau superioritatea sa.
3.1. Pretinderea sau obţinerea de favoruri sexuale de la o persoană interesată direct sau
indirect de efectele actului de serviciu reprezintă cele două modalităţi de realizare a
elementului material în ambele variante de comitere a infracţiunii. „Pretinderea” are acelaşi
înţeles ca în cazul infracţiunii de luare de mită. „Obţinerea” este, practic, echivalentă actului
de „primire” specific infracţiunii de corupţie menţionate. Aceasta fie succede unei activităţi de
pretindere, fie reprezintă urmarea unei atitudini de „oferire” a favorului sexual de către
victimă. Termenul de „obţinere” acoperă, aşadar, şi situaţia de acceptare a ofertei, cu condiţia
ca favorul sexual oferit să se şi consume („se obţine”). În caz contrar, fapta nu va constitui
infracţiunea prevăzută de art. 299 alin. (1), deoarece nu este îndeplinită condiţia „obţinerii”,
precizată expres de text. Suntem de părere că, în acest caz, fapta ar putea fi încadrată în
infracţiunea subsidiară de abuz în serviciu, dacă se obţine şi urmarea prevăzută deart. 397
C.pen.
Spre deosebire de infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289, al cărei conţinut a fost
modificat astfel încât săvârşirea faptei „să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori
întârzierea îndeplinirii unui act etc.”, în cazul faptei prevăzute de art. 299 legiuitorul a păstrat
formularea din legea veche, astfel încât primirea sau obţinerea de favoruri sexuale se va face
„în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini etc.” actul necorespunzător în legătură cu îndatoririle
de serviciu. Consecinţele juridice constau, pe de o parte, în faptul că, pentru realizarea
elementului material, actul comis trebuie să îşi păstreze anterioritatea sau concomitenţa în
raport cu activitatea ce urmează să fie desfăşurată, iar pe de altă parte, în aceea că pretinderea
sau obţinerea de favoruri sexualedupă efectuarea actului nu va putea fi sancţionată conform
art. 299 alin. (1) C.pen. În măsura în care o astfel de pretenţie va produce o vătămare a
intereselor legitime ale persoanei de la care se solicită favorul de natură sexuală, fapta va fi
încadrabilă în infracţiunea de abuz în serviciu ori, dacă se folosesc şi alte acţiuni decât simpla
pretindere, într-o infracţiune contra integrităţii fizice sau libertăţii persoanei.
Actul de pretindere sau obţinere a unui favor de natură sexuală trebuie realizat în raport cu o
persoană care, direct sau indirect, este interesată de efectele actului de serviciu al
funcţionarului. Aceasta nu poate fi decât o persoană fizică, beneficiarul serviciului, iar
interesul poate fi de natură patrimonială (de exemplu, obţinerea unui contract avantajos) sau
nepatrimonială (cum ar fi obţinerea unei note de trecere la un examen).
Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală în condiţiile prevăzute de alin. (2) al
textului realizează conţinutul incriminării chiar dacă se săvârşeşte un singur act material, spre
deosebire de infracţiunea de hărţuire sexuală, prevăzută de 2031 C.pen. din 1968, respectiv art.
223 C.pen., care impun condiţia repetabilităţii actului. Totodată, realizarea elementului
material în varianta prevăzută de art. 299 alin. (2) impune şi întrunirea cerinţei ca pretinderea
sau obţinerea favorului sexual să aibă loc în condiţiile folosirii poziţiei de autoritate sau
superioritate pe care autorul o are asupra victimei. Dacă nu există o astfel de relaţie, fapta nu
va putea fi încadrată în varianta prevăzută de alin. (2), dar poate să întrunească condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii prevăzute la alin. (1) sau ale altei infracţiuni (abuz în serviciu).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al
îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle
de serviciu ale funcţionarului sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Fiecare
dintre modalităţile de realizare a scopului ce intră în componenta laturii subiective a
infracţiunii are aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită (a se
vedeasupra comentariul art. 289).
5. Consumarea. Ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită, infracţiunea se consumă, în
varianta pretinderii, de îndată ce această conduită a fost exprimată de făptuitor, fără să fie
necesar ca favorul să fie obţinut. În varianta obţinerii unui favor de natură sexuală infracţiunea
se consumă la momentul la care favorul s-a acordat, dacă fapta nu a fost precedată de o
pretindere. Dacă mai întâi favorul a fost pretins, iar apoi şi consumat, infracţiunea este
considerată săvârşită la momentul actului de pretindere, obţinerea favorului sexual
reprezentând doar o modalitate alternativă de realizare a elementului material.
6. Raportul cu alte infracţiuni
6.1. Diferenţierea faţă de infracţiunea de luare de mită. Aşa cum arătam anterior,
infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual reprezintă o variantă specială şi, în
acelaşi timp, atenuată a infracţiunii de luare de mită, graţie limitelor de pedeapsă mai reduse
(de la 6 luni la 3 ani închisoare), comparativ cu infracţiunea de bază, luarea de mită
(sancţionată de la 2 la 7 ani).
Totodată, modalităţile de realizare a elementului material sunt restrânse la cele de pretindere
sau obţinere (primire) a folosului necuvenit şi doar în condiţii de anterioritate în raport cu
actul de serviciu în discuţie. Diferenţa esenţială este dată însă de limitarea conţinutului
noţiunii de „bun pretins sau obţinut” („favorul”) doar la sfera raporturilor sau actelor de
natură sexuală.
6.2. Diferenţierea faţă de infracţiunea de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu
are un caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni de corupţie sau serviciu, astfel încât
exercitarea abuzivă a funcţiei în scopul dobândirii unui folos de natură sexuală poate fi
încadrată în dispoziţiile art. 397 alin. (1) C.pen. doar atunci când pretinderea unor astfel de
favoruri se realizează ulterior îndeplinirii actului în condiţiile prevăzute de text (evident însă,
dacă se realizează şi celelalte elemente ale acestei infracţiuni).
6.3. Diferenţierea faţă de infracţiunea de hărţuire sexuală. Obiectul protecţiei sociale al
incriminării prevăzute de art. 223 C.pen. se regăseşte, parţial, în cel al infracţiunii de folosire
abuzivă a funcţiei în scop sexual, diferenţa, sub acest aspect, constând în aceea că infracţiunea
prevăzută de art. 299 alin. (2) protejează, în primul rând, relaţiile de serviciu ce ţin de
exercitarea în mod corect, de către funcţionarul public sau privat, a funcţiei sale, şi doar în
mod subsidiar obiectul protecţiei îl constituie libertatea sexuală a persoanei. Hărţuirea sexuală
(art. 223) presupune relaţii normale de muncă (hărţuire orizontală), în timp ce folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299) presupune relaţii de autoritate sau superioritate
(hărţuire verticală). Alte diferenţe sunt legate de lipsa cerinţei privind calificarea subiectului
activ în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală sau a caracterului repetat al actului de executare
în cazul infracţiunii prevăzute de art. 299 C.pen.
Art. 300
Uzurparea funcţiei
Fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în
atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297,
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Uzurparea funcţiei este o incriminare nouă, care
„se apropie, prin conţinut, de uzurparea de calităţi oficiale, dar prezintă, în raport cu aceasta,
deosebiri esenţiale care justifică incriminarea. Dacă uzurparea de calităţi oficiale aduce
atingere autorităţii de stat, uzurparea funcţiei afectează relaţiile de serviciu, pentru că autorul
este un funcţionar care îndeplineşte un act ce excede atribuţiunilor de serviciu sau continuă să
exercite funcţia publică, dar alta decât cea care implică exerciţiul autorităţii de stat”
(Expunere de motive).
Fiind o incriminare nouă, în principiu nu se pune problema existenţei unor situaţii tranzitorii.
Totuşi, dat fiind faptul că există o suprapunere parţială a elementului material cu cel al
infracţiunii de abuz în serviciu, iar consecinţele celor două infracţiuni sunt comune, nu este
exclus ca o faptă să fi fost cercetată ca abuz în serviciu sub imperiul legii vechi, iar la
intervenţia legii noi să se constate că fapta concretă s-ar încadra în infracţiunea de uzurpare a
funcţiei. În această situaţie concretă, legea veche ar fi mai favorabilă, deoarece, în varianta de
bază, infracţiunea de abuz în serviciu ar fi sancţionată mai uşor (de la 6 luni la 3 ani
închisoare).
2. Subiect activ. Infracţiunea poate fi comisă de un funcţionar public, categorie în care intră
toate persoanele, fizice sau juridice, arătate de art. 175 C.pen. Autor al infracţiunii poate fi
însă şi orice altă persoană dintre cele arătate la art. 308 C.pen.
3. Elementul material. Se realizează prin acţiune şi constă în îndeplinirea unui act ce nu
intră în atribuţiile funcţionarului, fie pentru că o astfel de atribuţie nu este prevăzută în fişa
postului sau alt act similar de stabilire a competenţelor sale, fie pentru că la momentul
îndeplinirii actului funcţionarul pierduse dreptul de exercitare a atribuţiei prin care se
realizează elementul material al infracţiunii. Realizează elementul material al infracţiunii, de
exemplu, un funcţionar al primăriei care emite o autorizaţie de construcţie fără să fie
competent, ori participarea la deliberări într-o cauză a preşedintelui instanţei în locul
judecătorului care a participat la dezbateri etc.
4. Urmarea. Ca şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, pentru ca fapta să se consume este
necesară producerea unuia dintre rezultatele arătate de art. 297: o pagubă adusă patrimoniului
sau o vătămare a intereselor legale ale unei persoane fizice sau juridice.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
6. Variantele agravate sunt prevăzute de Codul penal şi de Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
6.1. Producerea unor consecinţe deosebit de grave. Legea prevede, ca şi în cazul celorlalte
infracţiuni de serviciu producătoare de pagubă, o sancţionare mai gravă a faptei prin care se
produc consecinţe deosebit de grave, adică a unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei (art.
309 C.pen.).
6.2. Infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. În redactarea actuală, după
modificările aduse prin Legea nr. 187/2012, se prevede că, în cazul infracţiunii de uzurpare a
funcţiei, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Diferenţierea faţă de infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale. Aşa cum rezultă din
chiar motivaţia legiuitorului, criteriul primordial al distincţiei îl constituie relaţiile sociale
protejate de norma de incriminare. Astfel, dacă uzurparea de calităţi oficiale, prevăzută de art.
258 C.pen., aduce atingeri autorităţii de stat, uzurparea funcţiei afectează relaţiile de serviciu,
pentru că autorul este un funcţionar care îndeplineşte un act ce excedează atribuţiunilor de
serviciu sau continuă să exercite funcţia publică, dar alta decât cea care implică exerciţiul
autorităţii de stat. În al doilea rând, infracţiunea prevăzută de art. 258 este una de pericol, în
timp ce uzurparea funcţiei devine infracţiune doar dacă actul executat determină o pagubă
materială sau o vătămare a intereselor legale ale unei persoane. Cele două infracţiuni pot intra
în concurs formal de infracţiuni „în cazul în care subiectul activ, în timpul serviciului,
îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale şi intră în atribuţiile unei funcţii care implică
exerciţiul autorităţii de stat, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice” (A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul
Cod penal…, op. cit., 2014, p. 687).
7.2. Diferenţierea faţă de abuz în serviciu. Actul îndeplinit prin uzurparea funcţiei
îndeplineşte, formal, conţinutul unui act legal, dar lipsa de competenţă în îndeplinirea actului
atrage nelegalitatea lui şi calificarea faptei ca infracţiune dacă produce una dintre urmările
prevăzute de text. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, funcţionarul are competenţa de a
efectua actul, dar îl îndeplineşte defectuos, ceea ce face ca fapta să fie infracţiune, dacă se
produce urmarea specifică. Având în vedere că depăşirea competenţei reprezintă, în fapt, doar
o altă modalitate de exercitare a funcţiei, se poate afirma că uzurparea funcţiei reprezintă o
variantă specială a infracţiunii de abuz în serviciu.
7.3. Diferenţierea faţă de infracţiunea de fals. Infracţiunea de uzurpare a funcţiei se va
reţine doar în situaţia în care singurul „viciu de legalitate” al actului îndeplinit de către autor
este cel al necompetenţei. În cazul în care, spre exemplu, agentul falsifică semnătura
funcţionarului/persoanei competente să îndeplinească respectiva atribuţie de serviciu, acesta
nu va răspunde pentru infracţiunea de uzurpare a funcţiei, ci pentru infracţiunea de fals
material în înscrisuri, faptă comisă prin contrafacerea semnăturii [S. Bogdan (coord.), D.A.
Şerban, G. Zlati,Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 457].
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Uzurparea funcţiei constituie o
infracţiune prin care se poate urmări obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât pot fi
incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor închisorii
şi amenzii.
Art. 301
Conflictul de interese
(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit
un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un
folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la
gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori
de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de
orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor
normative.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul, care reia în linii mari conţinutul
reglementării anterioare, cuprinsă la art. 2531 C.pen. din 1968, are în vedere şi dispoziţiile art.
8 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 2001, ratificată de
România prin Legea nr. 365/2004, text care prevede că: „Fiecare stat parte se străduieşte,
dacă este cazul si conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, să aplice
măsuri si sisteme care să-i oblige pe agenţii publici să declare autorităţilor competente toate
activităţile exterioare, orice ocupaţie, orice plasamente, orice bunuri şi orice dar sau avantaj
substanţial din care ar putea rezulta un conflict de interese cu funcţiile lor de agent public.
Fiecare stat parte are în vedere să ia, conform principiilor fundamentale ale dreptului său
intern, măsuri disciplinare sau alte măsuri care se dovedesc a fi necesare împotriva agenţilor
publici care încalcă codurile ori normele instituite în baza prezentului articol”.
Modificările aduse de noul Cod penal sunt mai mult de ordin formal. Textul este redactat într-
o formă mai clară, fără ca prin aceasta să fie afectat semnificativ conţinutul incriminării (de
exemplu, sintagma „folos material”, utilizată de textul anterior, este înlocuită cu cea de „folos
patrimonial”). În ceea ce priveşte limitele pedepsei, se constată o majorare a limitei minime
de la 6 luni la 1 an închisoare, dar şi eliminarea din text a duratei pentru care se poate aplica
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (10 ani potrivit legii vechi, de la 1 la 5
ani conform legii noi). Cea mai importantă modificare ţine însă de lărgirea sferei persoanelor
care pot comite aceasta infracţiune, acestea putând fi atât funcţionarii publici (art. 175
C.pen.), cât şi persoanele arătate în dispoziţiile art. 308 C.pen.
Urmare modificările aduse de noul Cod penal, identificarea legii mai favorabile va privi
limitele de pedeapsă, astfel încât, dacă instanţa se va orienta către o pedeapsă spre minimul
special, legea veche va fi lege mai favorabilă, deoarece acesta este mai redus (6 luni,
comparativ cu 1 an).
2. Previzibilitatea incriminării. Una dintre apărările invocate frecvent de către cei acuzaţi de
comiterea faptei de conflict de interese este aceea a imprevizibilităţii incriminării în raport cu
dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Deliberând asupra acestui
aspect, Înalta Curte a decis că fapta inculpatului care, în calitate de primar, a emis o dispoziţie
prin care o numeşte din nou pe fiica sa cu exercitarea activităţii de control financiar preventiv,
încasând în această perioadă suma de 3.947 lei, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C.pen. din 1968. Legat de această din
urmă încadrare juridică, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite şi dispoziţiile art. 7 din
Convenţie privind principiul legalităţii incriminării pedepselor în sensul accesibilităţii,
previzibilităţii şi predictibilităţii normei penale referitoare la conflictul de interese. Aceste
norme sunt suficient de clare, precise şi totodată previzibile”, invocându-se, pentru susţinerea
alegaţiilor, cauza CEDO, Secţia a III-a, Delbos şi alţii c. Franţa, 16 septembrie 2004
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 491/2013, www.scj.ro). Atunci când anumite persoane au
fost avertizate administrativ pentru o faptă, infracţiunea ce este constituită din aceeaşi faptă
este previzibilă (CEDO, Secţia a III-a, Delbos şi alţii c. Franţa, 16 septembrie 2004,
60819/00, www.jurisprudentacedo.com).
3. Subiectul activ. Este unul calificat, reprezentat atât de funcţionarul public, descris în
dispoziţiile art. 175 C.pen., cât şi de vreuna dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen.
Extinderea sferei subiectului activ la această ultimă categorie de persoane a fost criticată în
doctrină, deoarece formularea generică a textului lasă loc arbitrariului în ceea ce priveşte
aprecierea dacă fapta poate constitui sau nu infracţiunea de conflict de interese în mediu
privat. În acest sens, se propune ca interpretarea art. 308 să fie una „restrictivă, care ar utiliza
drept criteriu calitatea de salariat a autorului faptei [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 463], opinie pe care o împărtăşim.
În jurisprudenţă s-a decis că pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii parlamentarii
(I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 530/2014, nepublicată), primarul (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2142/2012), consilierul care activează în cadrul serviciului de cadastru (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 627/2012), directorul unui teatru (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, sentinţa nr. 142/2014) etc. Instanţa Supremă a decis recent că poate fi subiect activ al
infracţiunii şi psihologul care are calitatea de membru al comisiei de evaluare a persoanelor
adulte cu handicap constituită la nivelul unui consiliu judeţean, dacă a participat la luarea
deciziei privind stabilirea gradului de handicap şi a semnat certificatul de încadrare în grad de
handicap pentru mama sa, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial constând în
indemnizaţia lunară, bugetul complementar şi indemnizaţia de însoţitor – drepturi prevăzute
de Legea nr. 448/2006, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de
interese. Psihologul numit prin hotărâre a consiliului judeţean în comisia de evaluare a
persoanelor adulte cu handicap – organ de specialitate în subordinea consiliilor judeţene sau a
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia
încadrării persoanelor adulte în grad şi tip de handicap – are calitatea de funcţionar public în
accepţiunea art. 175 alin. (2) C.pen., întrucât este învestit de o autoritate publică (consiliul
judeţean sau consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti), exercită un serviciu de
interes public, având putere decizională în materia încadrării persoanelor adulte în grad şi tip
de handicap, cu consecinţe în planul protecţiei sociale acordate de autoritatea publică acestei
categorii de persoane şi este supus controlului autorităţii publice cu privire la îndeplinirea
serviciului public (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro).
Fiind învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilorart. I pct. 5 si
art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea si completarea unor acte normative, care excepta
din sfera de incidenţă a noţiunilor de „funcţionar public”/„funcţionar”, definite de prevederile
art. 147 C.pen. din 1968, respectiv de „funcţionar public”, prevăzut de art. 175 C.pen., pe
Preşedintele României, pe deputaţi şi pe senatori, persoane care sunt exonerate de răspundere
penală pentru toate infracţiunile la care subiectul activ este un funcţionar public sau
funcţionar, precum şi a dispoziţiilor articolului unic al Legii pentru modificarea art. 2531 din
Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că acestea contravin prevederilor art. 1 alin.
(3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, astfel încât le-a
declarat neconstituţionale (D.C.C. nr. 2/2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014,
www.ccr.ro).
Referitor la modificările aduse art. 2531 C.pen. din 1968, în motivarea deciziei se reţine că,
„potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de
unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de
dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor
consacrate prin Constituţie”.
4. Participaţia penală. În cazul în care doi funcţionari publici comit acte ce intră sub
incidenţa textului de incriminare, fiecare dintre aceştia va fi autor al propriei fapte, iar nu
coautori, deoarece interdicţia impusă de lege este personală. Instigarea sau complicitatea sunt
posibile.
5. Elementul material
5.1. Modalităţi. Infracţiunea se poate realiza, sub aspectul elementului material, prin două
activităţi: îndeplinirea unui act, pe de o parte, sau luarea unei decizii, pe de altă parte. În
ambele ipoteze, este necesar ca funcţionarul să aibă capacitatea funcţională şi materială de a
îndeplini acel act sau de a contribui la luarea deciziei prin care să contribuie la adoptarea
deciziei. În acest sens, s-a decis că elementul material este realizat în situaţia inculpatului,
funcţionar public (primar – n.n.), „de a participa, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la luarea
deciziei de emitere a avizului sau a autorizaţiei privind securitatea la incendiu, pe baza
documentaţiei întocmite de funcţionarul public în schimbul unor sume de bani” (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011) sau în cazul persoanei care are calitatea
de primar al unei comune „de a încheia un contract de servicii, ca reprezentant al primăriei, cu
o societate comercială al cărei unic asociat şi administrator este fiul său” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012, www.scj.ro). Fapta primarului unei comune de a
dispune, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în mod repetat, achiziţionarea unor produse de
la societatea aparţinând soţiei sale, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial şi fapta
aceluiaşi primar de a dispune, după un interval de 4 ani, în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
în mod repetat, achiziţionarea unor produse de la societatea aparţinând fiului său, prin care
acesta a obţinut un folos patrimonial, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de
conflict de interese, în formă continuată, aflate în concurs. Fapta primarului unei comune de a
emite, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dispoziţia de angajare a fiicei sale în funcţia de
consilier al primarului comunei respective, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial
constând în salariu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 109/A din 24 aprilie 2014, www.scj.ro).
5.2. Realizarea, direct sau indirect, a unui folos patrimonial. Pentru a fi în prezenţa
infracţiunii de conflict de interese, „nu este suficient ca inculpatul să îndeplinească un act sau
să participe la luarea unei decizii, ci este obligatoriu, pentru realizarea laturii obiective a
infracţiunii, ca acel act să fi generat şi un folos material în favoarea uneia din persoanele
enumerate în textul legal” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1045/2014,www.scj.ro).
Realizează condiţia de „folos patrimonial” pentru o altă persoană şi „obţinerea de către
aceasta din urmă a unui loc de muncă care constituie sursă de venituri” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 491/2013,www.scj.ro).
5.3. Beneficiarul folosului patrimonial. Acesta trebuie să se realizeze pentru funcţionarul
public, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu
care funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia acesta a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură. Pentru coerenţă
legislativă, ar fi fost preferabil ca pentru prima categorie de persoane să se folosească, la fel
ca în alte cazuri, noţiunea de „membru de familie”. Sintagma „persoană cu care funcţionarul
s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă” defineşte calitatea de angajat sau de partener
de afaceri pe care funcţionarul a avut-o la un moment dat cu cel pe care-l favorizează
folosindu-se de funcţia sa. Prin expresia „(persoană) din partea căreia a beneficiat ori
beneficiază de servicii sau foloase de orice natură” sunt indicaţi toţi cei faţă de care
funcţionarul are datorii sau obligaţii în virtutea unei relaţii de genul celei care se stabileşte
între furnizorul şi beneficiarul unui serviciu, dar în care serviciul sau „folosul” excedează
executarea corectă a contractului (de exemplu, funcţionarul a beneficiat de o excursie în
străinătate, pentru care nu a plătit nimic sau doar un procent din suma datorată).
5.4. Acte ce nu intră sub incidenţa incriminării. Potrivit art. 301 alin. (2), astfel de acte sunt
cele privind emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative. Raţiunea excluderii acestor
acte pare să rezide în împrejurarea că un astfel de act ar putea aduce beneficii tuturor, nu doar
funcţionarului şi celorlalte persoane definite de text, dar cazuistica viitoare va demonstra dacă
o astfel de excludere a fost înţeleaptă.
6. Consumarea. Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial ca
urmare a conduitei funcţionarului.
7. Vinovăţie. Infracţiunea incriminată de prevederile art. 301 C.pen. se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă, în ambele modalităţi, fiind suficient ca autorul să ştie că îndeplineşte un
act sau participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat un folos material pentru sine, soţul
său sau alte persoane, nefiind necesar să urmărească acest lucru, ci doar să cunoască aceste
elemente şi să accepte producerea acestei urmări. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că, „deşi
martora a susţinut că inculpatul nu a avut cunoştinţă despre calitatea sa de asociat la SC C.
SRL, având în vedere că nu a avut o relaţie apropiată cu socrii săi încă de la data încheierii
căsătoriei, din ansamblul probelor administrate în cauză instanţa a reţinut că atât angajaţii
acestei societăţi, cât şi martora H.R., angajată a Primăriei, cunoşteau această împrejurare,
astfel încât s-a apreciat că este greu de crezut că inculpatul nu putea să o cunoască” (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1045/2014, www.scj.ro). Tot cu privire la latura subiectivă, în
practică s-a mai decis că „intenţia frauduloasă a inculpatului de a avantaja propriul fiu este pe
deplin dovedită dacă se ia în considerare că SC B.A. SRL a fost înfiinţată cu două luni înainte
de obţinerea contractului, a dobândit mijloacele de producţie pe baza unor contracte de
comodat cu o lună înainte de încheierea contractului, iar lucrarea urma să fie prima executată
de această societate” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012) sau atunci
când „inculpatul cunoştea existenţa stării de incompatibilitate şi i se ceruse de către Prefectura
Argeş să o schimbe pe fiica sa din funcţia ce implica exercitarea activităţii de control financiar
preventiv, însă a refuzat” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 491/2013,www.scj.ro).
8. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs cu infracţiuni de corupţie. Instanţa Supremă a
stabilit, într-o speţă, că „fapta funcţionarului public, având atribuţii referitoare la emiterea
avizelor sau a autorizaţiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru agenţi
economici privaţi documentaţia necesară emiterii acestor avize ori autorizaţii, în scopul
obţinerii unor sume de bani necuvenite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta aceluiaşi funcţionar public, de a
participa, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la luarea deciziei de emitere a avizului sau a
autorizaţiei privind securitatea la incendiu, pe baza documentaţiei întocmite de funcţionarul
public în schimbul unor sume de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
conflict de interese prevăzută în art. 2531 C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249 din
26 ianuarie 2011). Concurs cu infracţiunea de abuz în serviciu. Suntem în prezenţa unei
pluralităţi de infracţiuni în situaţia în care inculpatul, având calitate de primar (...) „a emis
dispoziţia nr. (...), prin care a numit pe fiica sa cu exercitarea activităţii de control financiar
preventiv în cadrul Primăriei (...), atribuindu-i şi sporul de 25% (...)”, iar ulterior, tot în
calitate de primar, „a emis dispoziţia nr. (...), prin care o numeşte din nou pe fiica sa S.I. cu
exercitarea activităţii de control financiar preventiv încasând în această perioadă altă suma de
bani” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 491/2013, www.scj.ro).
9. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Conflictul de interese este o
infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
sunt incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Art. 302
Violarea secretului corespondenţei
(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe
adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea
corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din
greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public
care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către
public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în
cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii
şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs
persoanei vătămate.
(6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de
înregistrare a comunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de violare a secretului
corespondenţei era reglementată în Codul penal anterior în categoria infracţiunilor contra
libertăţii persoanei, fapta fiind prevăzută laart. 195 C.pen. din 1968. Poziţionarea acesteia în
categoria respectivă era pe deplin îndrituită în raport cu valoarea protejată, dreptul la viaţă
privată, care este un drept constituţional, conform art. 28 din Legea fundamentală.
„Transferul” ei în categoria celor de serviciu nu pare să se justifice, cât timp doar varianta
prevăzută de alin. (3) are ca subiect activ un funcţionar şi, în plus, textul art. 244 LPACP
precizează, cu caracter interpretativ, că dispoziţiile art. 302 se aplică indiferent dacă faptele au
fost săvârşite în cadrul unor relaţii de serviciu sau în afara acestora.
Dincolo de acest aspect controversat, noua reglementare aduce o restructurare a dispoziţiilor
art. 195 C.pen. din 1968, grupând în cadrul aceluiaşi alineat actele materiale care
caracterizează incriminarea având acelaşi obiect: corespondenţa scrisă [alin. (1)], respectiv
convorbiri/comunicări efectuate prin telefon sau orice mijloc electronice de comunicaţie
(expresie ce a înlocuit sintagma „telefon, telegraf sau prin alte mijloace de comunicare la
distanţă”) în alin. (2) şi (4) ale textului. Totodată, comparativ cu prevederile art. 195 alin. (2)
C.pen. din 1968, dispoziţiile art. 302 alin. (4) extind modalităţile de comitere a faptei prin
adăugarea „difuzării, prezentării sau transmiterii”, toate acţiunile fiind adresate unei alte
persoane sau publicului.
Textul alin. (6) al art. 302 a fost modificat prin Legea nr. 187/2012, pentru a introduce unele
teze reglementate anterior prin art. 19 al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României (M.Of. nr. 163 din 8 iulie 1991), dar spre deosebire de norma specială, care se
referea la deţinerea sau confecţionarea de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor,
art. 302 alin. (6) C.pen. se referă la deţinerea sau confecţionarea de mijloace specifice de
interceptare ori de „înregistrare” a comunicaţiilor.
Alin. (7) al art. 302 a fost introdus prin Legea nr. 187/2012 şi prevede plângerea prealabilă ca
mod de sesizare şi condiţie de procedibilitate numai pentru incriminarea prevăzută de alin.
(1), în timp ce legea veche prevedea plângerea prealabilă pentru toate incriminările, inclusiv
pentru varianta agravată a comiterii faptei de către un funcţionar.
În raport cu situaţiile tranzitorii incidente, problema aplicării legii în timp se va pune cu
privire la sancţiune şi la condiţiile tragerii la răspundere penală. Sub aspectul pedepsei, legea
nouă va fi mai favorabilă în toate cazurile, deoarece fie prevede limite de pedeapsă mai
reduse, cum este cazul incriminărilor prevăzute la alin. (1), (3), (4) şi (6), fie pentru că
prevede şi amenda ca pedeapsă alternativă. În schimb, legea veche va fi mai favorabilă pentru
incriminările prevăzute de alin. (2), (3) şi (4), deoarece prevede o condiţie suplimentară
pentru tragerea la răspundere penală, existenţa plângerii prealabile, iar pentru toate
incriminările care au corespondent în legea nouă se prevedea împăcarea ca şi cauză de
stingere a acţiunii penale.
2. Elementul material. Fapta poate fi comisă prin acţiune sau omisiune.
2.1. Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe adresate
altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar
atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală. Infracţiunea
prevăzută de alin. (1) este una cu conţinut alternativ, enumerarea modalităţilor prin care fapta
poate fi comisă fiind exhaustivă. În oricare dintre situaţii, însă, pentru realizarea elementului
material se cere ca fapta să fie comisă „fără drept”, ceea ce înseamnă că efectuarea unor astfel
de operaţiuni în condiţiile art. 138 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu intră sub incidenţa
incriminării.
2.2. Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon
sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii. Şi în acest caz, pentru a constitui infracţiune
trebuie ca interceptarea să fie făcută fără drept. Nu intră sub incidenţa legii efectuarea, în
condiţiile Codului de procedură penală, de interceptări, ca metodă specială de investigaţie.
2.3. Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către
public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în
care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare. Interceptarea şi
divulgarea, difuzarea etc. nu se pot suprapune cu privire la aceeaşi faptă, astfel încât se poate
concluziona că faptele descrise la alin. (2), respectiv (3) ale textului reprezintă incriminări
distincte, fiind vorba de o infracţiune cu conţinuturi alternative. Aceasta înseamnă că, dacă
făptuitorul a interceptat conţinutul unei astfel de convorbiri, după care a divulgat conţinutul ei,
va săvârşi două infracţiuni distincte, aflate în concurs real.
2.4. Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de
înregistrare a comunicaţiilor. Varianta prevăzută de alin. (6) al textului sancţionează ca
infracţiune fapt consumat actele pregătitoare interceptării ori înregistrării comunicaţiei.
Scopul în care astfel de mijloace sunt deţinute sau confecţionate nu este precizat expres, dar el
se prezumă. „Confecţionarea unor dispozitive de interceptare a convorbirilor telefonice în
scopul ascultării acestora pentru a verifica fidelitatea soţiei constituie infracţiunea prevăzută
în art. 195 C.pen. sau, după caz, complicitate la această infracţiune, iar nu infracţiunea de
confecţionare de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor prevăzută de Legea nr.
51/1991 privind siguranţa naţională a României, întrucât nu s-a produs o stare de pericol
pentru siguranţa naţională de natură să pericliteze ordinea de drept şi drepturile cetăţenilor”
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1492/2003, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 167).
3. Varianta agravată. Caracterul agravat al incriminării prevăzute de art. 302 alin. (3) este
dat de subiectul activ calificat, funcţionarul public, ceea ce atrage limite de pedeapsă mai
ridicate decât în cazul formelor de bază. Se observă însă că, în cazul agravantei, sub aspect
punitiv nu se face nicio distincţie în ceea ce priveşte variantele de realizare a elementului
material, pedeapsa fiind aceeaşi (de la unu la 5 ani închisoare), deşi în cazul variantelor
simple ale infracţiunii tratamentul sancţionator este diferit. Mai mult decât atât, varianta
agravată nu priveşte şi fapta prevăzută de alin. (4), constând în divulgarea, difuzarea etc. a
conţinutului unei convorbiri sau interceptări, deşi săvârşirea ei de către un funcţionar public
este destul de probabilă (de exemplu „scurgerile” în presă a unor interceptări telefonice în
timp ce dosarul se află în faza urmăririi penale, nepublică).
4. Condiţii negative de tipicitate. Fapta nu constituie infracţiune dacă făptuitorul surprinde
săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni ori dacă
surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
5. Raportul cu alte infracţiuni. Diferenţierea faţă de infracţiunea de violare a vieţii
private. Ambele infracţiuni au ca obiect relaţiile sociale privind viaţa privată a persoanei
(subsidiar în cazul celei prevăzute de art. 302), dar modalităţile de realizare diferă. În
consecinţă, ele vor intra în concurs dacă acţiunile realizate se vor regăsi în ambele
incriminări. Diferenţierea faţă de furt şi distrugere. În cazul modalităţilor de sustragere sau
distrugere a corespondenţei, infracţiunea prevăzută de art. 302 alin. (1) funcţionează ca o
normă specială în raport cu cele prevăzute de art. 228, respectiv art. 253 C.pen. şi, în
consecinţă, se va reţine doar infracţiunea de violare a secretului corespondenţei.
Art. 303
 Divulgarea informaţiilor secrete de stat
(1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte
datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane
juridice dintre cele prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine
informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice
prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate
afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte
dacă predă de îndată documentul la organul sau instituţia emitentă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are unele elemente comune cu
divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională (obiectul material, subiectul activ
nemijlocit), prevăzută de art. 169 C.pen. din 1968, şi cea de la art. 407 C.pen. (divulgarea
secretului care periclitează siguranţa naţională), dar „se deosebeşte de aceasta din urmă pentru
că prin comiterea acţiunii incriminate se afectează interesele sau activitatea unei persoane
juridice de drept public, ceea ce justifică incriminarea în grupul infracţiunilor de serviciu”
(Expunere de motive).
Întrucât conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 169 C.pen. din 1968 a fost preluat de
reglementarea din art. 407 C.pen., nu se pune problema existenţei unor situaţii tranzitorii.
2. Subiectul activ. Legea limitează sfera subiectului activ la persoanele care au cunoştinţă de
respectivele informaţii datorită atribuţiilor de serviciu. Dacă această condiţie este îndeplinită,
subiect activ poate fi atât un funcţionar public, cât şi orice altă persoană. Deşi art. 308 nu
conţine în enumerarea sa şi dispoziţiile art. 303 C.pen., acest lucru nu trebuie înţeles în sensul
că legiuitorul a exclus aceste persoane de la posibilitatea de a avea calitatea de subiect activ al
infracţiunii în discuţie, ci doar că nu a înţeles să stabilească un regim sancţionator diferit
pentru fapta comisă de un funcţionar public şi cea săvârşită de o persoană care nu are această
calitate.
3. Obiectul material. Sintagma „informaţii secrete de stat” are înţelesul dat de art. 178 alin.
(1) C.pen.,respectiv de informaţii clasificate astfel, potrivit legii. Conţinutul expresiei este
întregit de dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate, care defineşte „informaţiile” secrete de stat ca fiind informaţiile care
privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi
apărarea ţării.
4. Elementul material. Fapta poate fi comisă printr-una dintre următoarele acţiuni:
divulgarea unor informaţii secrete de stat, respectiv deţinerea, în afara îndatoririlor de
serviciu, a unui document ce conţine astfel de informaţii.
În ambele situaţii fapta trebuie să fie comisă „fără drept”, ceea ce înseamnă că aceasta nu va fi
tipică dacă regulamentele de organizare şi funcţionare a instituţiei în care persoana îşi
desfăşoară activitatea permit, în anumite condiţii, realizarea oricăreia dintre activităţile
incriminate atunci când este comisă fără drept.
5. Urmarea. Fapta se consumă dacă prin realizarea uneia dintre acţiunile incriminate sunt
afectate interesele[alin. (1)] sau activitatea [alin. (2)] uneia dintre persoanele arătate la art.
176 C.pen., adică a unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Infracţiunea este una de rezultat,
atunci când se realizează printr-o acţiune de divulgare, respectiv de pericol, atunci când
elementul material se concretizează într-o activitate de deţinere.
6. Vinovăţie. În ambele variante, fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
7. Varianta agravată. Conform art. 309 C.pen., fapta se va comite în formă agravată dacă a
provocat uneia dintre persoanele arătate de art. 176 consecinţe deosebit de grave.
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Divulgarea informaţiilor secrete
de stat este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a
pedepselor închisorii şi amenzii.
Art. 304
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice
(1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă
prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), s-a săvârşit o infracţiune
împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse
în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar
dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
12 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice constituie o incriminare nouă numai sub aspectul prevederii sale distincte în noul
Cod penal. În privinţa conţinutului, aceasta reuneşte, în linii mari, reglementările prevăzute în
art. 298 C.pen. din 1968 (divulgarea secretului economic), art. 196 C.pen. din 1968
(divulgarea secretului profesional), cât şi art. 20 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia
martorilor (M.Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002).
În măsura în care se stabileşte un element de continuitate între reglementările anterioare şi
noua incriminare, infracţiunea prevăzută de art. 304 C.pen. va fi lege mai favorabilă, deoarece
prevede limite mai reduse de sancţionare decât infracţiunile corespondente din vechiul Cod
penal sau din legea specială.
2. Subiectul activ. Fapta prevăzută de art. 304 alin. (1) nu poate fi comisă decât de cel care
cunoaşte acele informaţii datorită atribuţiilor de serviciu, fie că este funcţionar public, fie că
este una dintre persoanele enumerate de art. 308 C.pen. În schimb, infracţiunea incriminată de
dispoziţiile alin. (2) poate fi comisă atât de persoanele arătate în alin. (1), cât şi de orice
persoană care ia cunoştinţă, pe orice cale, de informaţiile secrete de serviciu sau de
informaţiile care nu sunt destinate publicităţii.
3. Elementul material. În ambele variante, elementul material se realizează printr-o acţiune
de divulgare. Aceasta poate privi fie informaţii secrete de serviciu, fie informaţii care nu sunt
destinate publicităţii. Înţelesul sintagmei „informaţii secrete de serviciu” este dat de
dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2002privind protecţia informaţiilor
clasificate, care le defineşte ca fiind „informaţiile a căror divulgare este de natura să
determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”. Informaţiile pot fi
declarate „secrete” sau „nedestinate publicităţii” şi prin propriile hotărâri ale persoanelor
juridice pe care le privesc astfel de informaţii (norme administrative, ordine de serviciu etc.).
Ceea ce prezintă importanţă pentru realizarea elementului material este să existe o interdicţie
de divulgare cu privire la aceste informaţii.
4. Urmarea. Infracţiunea se consumă dacă se produce, în varianta prevăzută de alin. (1),
urmarea specifică constând în afectarea intereselor sau activităţii unei persoane. Cu privire la
natura acestei persoane, ea este în primul rând persoana juridică ale cărei secrete de serviciu
au fost divulgate, dar poate fi şi o persoană fizică, aspect care rezultă explicit din conţinutul
agravantei prevăzute de alin. (3), care trimite la variantele de bază ale infracţiunii în privinţa
urmării acţiunii de divulgare.
În ceea ce priveşte incriminarea de la alin. (2) al textului, legea nu prevede o urmare specifică,
dar aceasta se subînţelege, pentru că nu se poate vorbi de o acţiune de divulgare, dacă aceasta
nu este de natură a afecta interesele sau activitatea unei persoane. În plus, varianta agravată
cuprinde expres descrierea unor astfel de consecinţe.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
6. Variante agravate
6.1. Divulgarea cu consecinţa săvârşirii unei infracţiuni împotriva investigatorului sub
acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în programul de protecţie a
martorilor. Conţinutul sintagmelor ce definesc aceste persoane este cel dat de Codul de
procedură penală şi de Legea nr. 682/2002privind protecţia martorilor. Fapta este şi mai gravă
dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii.
6.2. Producerea unor consecinţe deosebit de grave. Conform art. 309 C.pen., fapta se
pedepseşte mai sever dacă actul de divulgare a produs consecinţe deosebit de grave, astfel
cum sunt definite de dispoziţiile art. 183 C.pen.
7. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Divulgarea informaţiilor secrete
de serviciu sau nepublice este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui
folos patrimonial, astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea
cumulativă a pedepselor închisorii şi amenzii.
Art. 305
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor
(1) Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea
unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit
altei persoane aflarea unei asemenea informaţii se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi art. 304,
dacă au fost săvârşite din culpă.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are drept corespondent dispoziţiile
art. 252 C.pen. din 1968, conţinutul fiind uşor modificat pentru a se putea corela cu normele
legii speciale privind clasificarea informaţiilor, dar şi cu alte texte care au fost introduse în
grupul infracţiunilor de serviciu. Dispoziţiile alin. (2) conţin, în plus faţă de reglementarea
anterioară, prevederea prin care este sancţionată orice conduită culpabilă de divulgare a unor
informaţii secrete de stat, precum şi a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, săvârşită
din culpă.
În privinţa variantei prevăzute de alin. (1), care are continuitate de reglementare în raport cu
cea prevăzută de art. 252 C.pen. din 1968, problema stabilirii legii penale mai favorabile se
pune numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. Având în vedere că legea nouă prevede
un maxim mai redus decât legea veche (ce era sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 3 ani),
aceasta este şi lege mai favorabilă.
Incriminarea prevăzută de alin. (2) diferă de faptele comise cu intenţie numai prin aceea că
forma de vinovăţie este culpa, care poate fi cu sau fără prevedere, motiv pentru care trimitem
la infracţiunile corespondente (art. 303, respectiv art. 304 C.pen.).
Art. 306
Obţinerea ilegală de fonduri
(1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete,
pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau
garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor
fonduri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea prevăzută de art. 306 C.pen., care
sancţionează obţinerea ilegală de fonduri publice, este o incriminare nouă în Codul penal.
„Modelul” îl constituie însă infracţiunea cuprinsă în art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, text care face referire la
obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau bugetele
administrate de aceasta sau în numele ei.
Totodată, prezintă unele elemente de continuitate cu infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de
art. 215 C.pen. din 1968, în varianta agravată de la alin. (2), astfel încât, dacă în conţinutul ei
concret, fapta cercetată a fost încadrată conform legii vechi ca infracţiune de înşelăciune, la
momentul apariţiei situaţiei tranzitorii legea mai favorabilă va fi stabilită ca fiind legea nouă,
deoarece limitele de pedeapsă (de la 2 la 7 ani) sunt inferioare infracţiunii de înşelăciune
comisă conform Codului penal anterior (de la 3 la 15 ani închisoare).
2. Subiectul activ. Deşi infracţiunea este inclusă în rândul celor de serviciu, subiectul activ
este general, deoarece textul infracţiunii nu îl circumstanţiază la calitatea de funcţionar, public
sau privat.
3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, în două modalităţi: folosirea
ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, la o autoritate învestită
cu acordarea sau garantarea finanţărilor din fonduri publice. În practică, cel mai probabil se va
reţine comiterea faptei prin ambele modalităţi, deoarece este greu de făcut o delimitare între
cele două variante de realizare a elementului material, cât timp, de principiu, orice folosire
presupune automat şi o prezentare, la fel şi invers. Un criteriu de distincţie s-ar putea stabili în
sensul că, în cazul prezentării, acţiunea va consta într-o expunere orală a datelor, informaţiilor
false, inexacte sau incomplete, în timp ce folosirea se va rezuma doar la situaţia în care astfel
de documente se prezintă pe un suport (de hârtie sau electronic, audio sau video). Informaţiile
sau documentele false presupun că acestea sunt în întregime necorespunzătoare adevărului
(plăsmuite), în timp ce caracterul inexact sau incomplet constă fie în „ajustarea” acestora
pentru a întruni criteriile de eligibilitate, fie în omiterea anumitor date/informaţii care ar putea
descalifica persoana respectivă în iniţiativa de a obţine fondurile publice.
4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat. Ca atare, ea se consumă numai dacă acţiunea
de folosire sau prezentare de documente sau date false etc. conduce la obţinerea, pe nedrept, a
unor astfel de fonduri. Dacă astfel de documente au fost folosite sau prezentate, dar fondurile
nu au fost alocate, infracţiunea va rămâne în faza tentativei, pedepsită de lege.
5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al primirii
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri
publice.
6. Varianta agravată. Fapta va fi sancţionată mai sever, limitele speciale ale pedepsei
majorându-se cu jumătate, în cazul producerii unor consecinţe deosebit de grave, prin
aplicarea art. 309 C.pen.
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Înşelăciune. Infracţiunea prevăzută de art. 306 poate fi considerată o variantă specială a
infracţiunii de înşelăciune, caracterul special fiind dat de scopul activităţii de inducere în
eroare (obţinerea frauduloasă de fonduri publice). În caz de concurs de calificări, norma
specială va avea prioritate.
7.2. Infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000. Diferenţa dintre cele două
infracţiuni este dată de sursa fondurilor obţinute în mod fraudulos: dacă această sursă este
reprezentată de bugetul general al Uniunii Europene, fapta va fi încadrată în norma specială,
în schimb dacă va fi vorba de alte fonduri decât cele europene, se va reţine infracţiunea
prevăzută de art. 306 C.pen.
7.3. Infracţiuni de fals. Infracţiunea de folosire ilegală de fonduri va absorbi în conţinutul
său concret infracţiunea de uz de fals (intelectual, material), fals în declaraţii sau fals privind
identitatea, nu însă şi infracţiunea de fals prin care s-au realizat înscrisurile false folosite sau
prezentate, cu care va intra în concurs.
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Obţinerea ilegală de fonduri este
o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Art. 307
Deturnarea de fonduri
(1) Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei
autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea prevederilor
legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din
fonduri publice.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Deturnarea de fonduri, prevăzută de art. 3021
C.pen. din 1968,făcea parte din grupul de infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite
activităţi economice. Potrivit Expunerii de motive, „în noul Cod penal această faptă a fost
transferată în Capitolul II al Titlului V întrucât are toate caracteristicile unei infracţiuni de
serviciu: autorul este un funcţionar, iar prin comiterea acesteia sunt aduse atingeri activităţii
autorităţilor publice sau instituţiilor publice, prin tulburarea activităţii normale a acestora”.
Conţinutul normei vechi, restructurat prin eliminarea consecinţei constând în producerea
rezultatului privind perturbarea activităţii sau producerea unei pagube unei unităţi de stat sau
unei alte instituţii publice, astfel cum erau reglementate de dispoziţiile art. 145 C.pen. din
1968, se regăseşte însă doar în prevederile alin. (1) al textului. Dispoziţiile art. 307 alin. (2)
cuprind o incriminare nouă, prin care este sancţionată deturnarea fondurilor publice de către
persoane de drept privat.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în noul Cod penal tentativa la infracţiunea de
deturnare de fonduri se pedepseşte. Din această perspectivă, legea veche va fi mai favorabilă.
Din punct de vedere al sancţiunii, legea veche este mai favorabilă în ceea ce priveşte varianta
simplă a infracţiunii, deoarece prevede un minim de pedeapsă mai mic, dar legea nouă va fi
mai favorabilă în cazul faptei care a produs consecinţe deosebit de grave constând într-o
pagubă mai mare de 2.000.000 lei, maximul fiind considerabil mai redus (7 ani şi 6 luni faţă
de 15 ani închisoare).
2. Subiectul activ. Infracţiunea prevăzută de alin. (1) nu poate fi comisă decât de un
funcţionar public, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 175 C.pen., pentru că doar o astfel
de persoană poate să utilizeze fondurile băneşti ori resursele materiale alocate unei autorităţi
publice sau instituţii publice, astfel încât să le poată schimba destinaţia.
În varianta prevăzută de alin. (2) subiectul activ este general, fapta putând fi comisă de orice
persoană.
3. Situaţia premisă. Infracţiunea are ca situaţie premisă, în varianta prevăzută de alin. (1),
existenţa unor alocaţii bugetare acordate, legal, într-un anumit scop, unei autorităţi publice sau
instituţii publice, iar în varianta prevăzută de alin. (2) al textului alocarea unor fonduri
provenite din finanţări obţinute sau garantate din fonduri publice.
4. Elementul material. În ambele variante, fapta se comite prin acţiune, constând în
schimbarea destinaţiei fondurilor alocate, fără respectarea dispoziţiilor legale. Fondurile
băneşti sau resursele materiale la care face referire incriminarea din alin. (1) pot proveni de la
nivel central sau local. În ceea ce priveşte fondurile la care se referă incriminarea din alin. (2),
acestea pot să vizeze finanţări nerambursabile primite de la o autoritate publică pentru
derularea unor proiecte de către micii întreprinzători sau finanţări pentru derularea unor
lucrări publice, în urma unei achiziţii publice (construcţia unor drumuri, repararea unor
obiective etc.).
5. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea se consumă în momentul în care este schimbată
destinaţia prestabilită a fondurilor. Dacă ulterior se realizează, din alte fonduri sau printr-o
nouă schimbare a destinaţiei fondurilor acordate iniţial, scopul iniţial al alocării fondurilor
respective, aceasta nu va avea efect decât asupra soluţionării acţiunii civile şi, eventual, a
reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75lit. a), iar nu asupra consumării
infracţiunii. Este posibilă şi reţinerea unui concurs de infracţiuni de deturnare de fonduri, în
situaţia în care cele folosite pentru realizarea destinaţiei iniţiale a acestora provin dintr-o nouă
alocare de fonduri.
6. Raportul cu infracţiunea de abuz în serviciu. Realizată tot printr-o încălcare a atribuţiilor
de serviciu, fapta va constitui infracţiunea prevăzută de art. 297 în cazul în care subiectul nu
are calitatea cerută de lege sau când se constată că fondurile nu provin din sursele prevăzute
expres de lege. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că „dacă unitatea păgubită prin schimbarea
destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile
prevăzute de art. 145 C.pen., fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat, fapta, aşa
cum a fost săvârşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale A.E.I.
A. Iaşi, prin producerea unei pagube de 37,7 milioane lei, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de abuz în serviciu” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2572/2002, în R.D.P. nr.
2/2004, p. 149).
7. Varianta agravată. Fapta va fi sancţionată mai sever în cazul producerii unor consecinţe
deosebit de grave, prin aplicarea art. 309 C.pen.
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Deturnarea de fonduri este o
infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât pot
fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor închisorii
şi amenzii.
Art. 308
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane
(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se
aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele
care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice.
(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 308 C.pen., construit după modelul art.
258 C.pen. din 1968, conţine o enumerare a infracţiunilor pentru a căror comitere nu este
necesară calitatea de funcţionar public a subiectului activ (luarea şi darea de mită, traficul de
influenţă, cumpărarea de influenţă, delapidarea, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu,
folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflictul de interese şi
divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice).
Textul nu este, aşadar, unul de incriminare, dar prin trimiterea făcută la infracţiunile
enumerate, precum şi prin menţiunea că faptele comise de „persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice” vor fi sancţionate cu o pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la jumătate, poate fi
asimilat unei variante atenuate a respectivelor infracţiuni.
Stabilirea legii mai favorabile se va face în concret, pentru fiecare infracţiune dintre cele
enumerate, prin compararea limitelor de pedeapsă reduse cu o treime, conform art. 258 C.pen.
din 1968, cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiune în legea nouă, reduse cu o
treime, potrivit art. 308 alin. (2) C.pen.
Art. 309
Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
Dacă faptele prevăzute în art. 295,art. 297,art. 298,art. 300,art. 303,art. 304,art. 306 sau
art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege se majorează cu jumătate.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Noţiunea de „consecinţe deosebit de grave”,
utilizată de art. 309,este definită de art. 183 C.pen., prin raportare la paguba materială
produsă, mai mare de 2.000.000 lei, în timp ce aceeaşi sintagmă folosită de Codul penal
anterior definea o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de
gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice, instituţii publice etc. ori altei persoane
juridice sau fizice (art. 146 C.pen. din 1968).
Din punct de vedere al aplicării legii în timp, legea nouă va fi, de principiu, mai favorabilă,
deoarece termenul „consecinţe deosebit de grave” are un conţinut mai restrâns decât cel
prevăzut de art. 146 C.pen. din 1968. Stabilirea trebuie să fie făcută însă în concret, în funcţie
de infracţiunea producătoare de astfel de consecinţe, deoarece limitele de pedeapsă la care se
poate ajunge prin majorarea cu jumătate pot să fie mai mari decât cele stabilite pentru aceleaşi
consecinţe, potrivit legii vechi.
Dacă dispoziţiile art. 308 reprezintă varianta atenuată a infracţiunilor la care face trimitere
textul, norma de la art. 309 C.pen. reprezintă o variantă agravată pentru infracţiunile de
delapidare, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, uzurparea funcţiei, divulgarea informaţiilor
secrete de stat, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, neglijenţă în
păstrarea informaţiilor şi deturnare de fonduri.
Art. 310
Falsificarea de monede
(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea falsificării de monede era
prevăzută de art. 282 alin. (1) C.pen. din 1968 [de altfel, reglementarea conţinută de art. 282
alin. (1) C.pen. din 1968 se regăseşte în actuala reglementare în două texte distincte, respectiv
falsificarea de monedă – art. 310 alin. (1) şi falsificarea titlurilor de credit şi a altor
instrumente de plată – art. 311; conform Expunerii de motive, pct. 2.77, această opţiune de
reglementare este argumentată de pericolul diferit al celor două fapte, reflectat în pedepsele
prevăzute de lege].
Din punct de vedere al conţinutului constitutiv, cele două reglementări sunt identice.
Diferenţe între acestea există însă la nivelul tratamentului sancţionator; în noua
reglementare acesta este mai blând, reducându-se maximul special al pedepsei închisorii de la
12 la 10 ani, în condiţiile în care minimul special rămâne identic, respectiv 3 ani. În aceste
condiţii, lege penală mai favorabilă este legea nouă.
Incriminarea cuprinsă în art. 310 alin. (2) C.pen. nu are un precedent legislativ intern, ci
reprezintă transpunerea în dreptul intern a art. 5 din Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului
Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de altă
natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro [Art. 5. Moneda
neemisă destinată punerii în circulaţie – Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru
a asigura sancţionarea acţiunilor menţionate la art. 3 şi 4, în cazul în care acestea: a) se referă
la viitoarele bancnote şi monede metalice euro şi sunt săvârşite înainte de 1 ianuarie 2002; b)
se referă la bancnote şi monede metalice care, deşi sunt destinate punerii în circulaţie, nu au
fost încă emise şi aparţin unui mijloc legal de plată]. Această dispoziţie fiind o incriminare
nouă, justificat de principiul legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 alin. (2), este aplicabilă
numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a actualului Cod penal(1 februarie 2014).
2. Situaţia premisă. Falsificarea de monede presupune preexistenţa unei monede care este fie
model, fie obiect al acţiunii de falsificare; în actuala reglementare referirea la monedă se
realizează prin utilizarea sintagmei monedă cu valoare circulatorie care înlocuieşte
enumerarea din reglementarea anterioară – monedă metalică, monedă de hârtie. Potrivit art. 1
din Decizia-cadru 2000/383/JAI, monedă înseamnă moneda fiduciară (inclusiv bancnotele) şi
moneda metalică, care circulă legal, inclusiv bancnotele şi monedele metalice euro, a căror
circulaţie este legal autorizată, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 974/98.
Valoare circulatorie înseamnă puterea legală de a circula a acelei monede (a se vedea art. 17
din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, M.Of. nr. 582 din 30
iunie 2004). Dacă moneda falsificată nu corespunde celor cu valoare circulatorie nu există
infracţiunea, acţiunea de falsificare nu constituie element material al infracţiunii prevăzute de
art. 310 C.pen.; în acest caz ar putea fi vorba, eventual, de o înşelăciune (Explicaţii IV, ed. I,
1972, p. 377). Puterea circulatorie a monedei priveşte produsul falsificării care trebuie să
corespundă unei monede aflate în circulaţie, iar nu obiectul acesteia. Astfel, o monedă ieşită
din circulaţie este făcută, prin falsificare (alterare), să corespundă unei monede aflate în
circulaţie. Au fost considerate ca având putere circulatorie şi monedele retrase din circulaţie,
dar care mai pot fi încă preschimbate (ibidem). O monedă retrasă din circulaţie şi care nu mai
poate fi preschimbată poate forma obiect al acţiunii de falsificare dacă prin aceasta va fi
făcută să corespundă unei monede aflate în circulaţie. În primul exemplu, moneda retrasă din
circulaţie, dar posibil încă a fi preschimbată, este avută în vedere ca model al infracţiunii de
falsificare, de produs care se urmăreşte a fi obţinut; în al doilea exemplu, moneda retrasă din
circulaţie şi care nu mai poate fi preschimbată este avută în vedere ca obiect material asupra
căruia poartă acţiunea de falsificare, iar nu produs urmărit a fi obţinut. Incriminarea vizează
nu doar moneda naţională, ci şi moneda străină, conform art. 316 C.pen. În cazul art. 310 alin.
(2) C.pen., valoarea circulatorie a monedei este una viitoare, iar nu actuală: moneda a fost
emisă de autoritatea competentă (art. 14-16 din Legea nr. 312/2004), însă nu a fost pusă
oficial în circulaţie [art. 17 alin. (2) din aceeaşi lege].
Pe de altă parte, produsul falsificării trebuie să prezinte un minim de veridicitate. Astfel, în
jurisprudenţă s-a decis că pentru existenţa infracţiunii se cere ca produsul falsificării, chiar
dacă nu este identic cu valoarea reală corespunzătoare, având unele deosebiri şi imperfecţiuni
faţă de cea reală, să fie asemănător acelei valori şi să existe posibilitatea de a fi pus în
circulaţie. Cu alte cuvinte, se va putea considera că nu sunt îndeplinite cerinţele legale doar
atunci când falsul este atât de nereuşit încât nu există posibilitatea ca moneda sau valoarea
respectivă să fie confundată cu cea reală, iar nu şi atunci când, deşi există unele deosebiri între
ele, există totuşi posibilitatea confundării lor (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1729
din 27 iulie 1976, în C.D. 1976, p. 370-372).
3. Element material. Presupune o acţiune de falsificare, de alterare a adevărului cu privire la
o entitate cu funcţie probatorie (moneda). Falsificarea se poate realiza prin contrafacere
(producere prin imitare) sau alterare (modificare materială). Alterarea poate avea ca obiect
material atât o monedă cu valoare circulatorie (ipoteza în care se intervine asupra acesteia
pentru ca, prin falsificare, să i se dea în mod aparent o valoare mai mare, adică să corespundă
cu o altă monedă cu valoare circulatorie), cât şi o monedă fără valoare circulatorie (ipoteza în
care, prin falsificare, aceasta este făcută să corespundă unei monede cu valoare circulatorie).
4. Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautori, instigatori, complici). Din
cauza operaţiunilor complexe pe care le implică acţiunea de falsificare, este autor chiar şi
persoana care a realizat numai una sau numai o anumită operaţiune.
5. Raportul cu alte infracţiuni de fals. Infracţiunea de falsificare de monede va intra în
concurs real [art. 38 alin. (1) C.pen.] cu infracţiunea de punere în circulaţie de valori
falsificate [art. 313 alin. (2) C.pen.], atunci când aceasta din urmă este săvârşită de către
autorul infracţiunii de falsificare sau de un participant la aceasta. Nu va exista concurs când
deţinerea monedelor falsificate este realizată de însuşi falsificatorul sau un participant la
infracţiunea de falsificare. Aceste ipoteze existau şi în reglementarea anterioară (C.A. Iaşi,
Secţia penală,decizia nr. 387/2003, în B.J. – C.P.J. 2003, p. 224; în acelaşi sens: C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 453/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 389). În prezent, stabilirea
încadrării juridice în astfel de ipoteze este facilitată de precizările explicite ale art. 313 C.pen.
(a se vedea şi Expunere de motive, pct. 2.77).
De asemenea, este posibilă existenţa concursului real de infracţiuni între falsificarea de
monede şi deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.pen.).
Art. 311
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată
(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau
a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţiile art. 311 alin. (1) C.pen. se regăsesc
în art. 282 alin. (1) C.pen. din 1968, legiuitorul optând pentru incriminarea distinctă a
falsificării titlurilor de credit sau instrumentelor de plată. În raport cu legea veche, există
diferenţe în ceea ce priveşte sfera obiectului material (titluri de credit public, cecuri, titluri
de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de
credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, conform legii
vechi/ titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor
titluri ori valori asemănătoare, conform legii noi), cecul nemaifigurând în enumerarea care
configurează acest obiect. Aceasta nu determină, în realitate, o restrângere a obiectului
material (a se vedea infra pct. 2.2). De asemenea, s-a renunţat la caracterul public al titlurilor
de credit, ceea determină o extindere a sferei de incidenţă a incriminării. O altă diferenţă o
reprezintă reducerea limitelor de pedeapsă (2-7 ani), în raport cu legea veche (3-12 ani). Din
această perspectivă, a tratamentului sancţionator, legea nouă este mai favorabilă.
Art. 311 alin. (2) C.pen. reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de falsificare de titluri de
credit sau instrumente de plată, având ca obiect instrumentele de plată electronică (definit în
art. 180 C.pen.) şi fiind o preluare a celei existente în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic (abrogată prinart. 107 pct. 2 din Legea nr. 187/2012), deşi nu a
fost preluat şi alin. (3) al art. 24 care prevedea un subiect calificat (persoană care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, realiza anumite activităţi). Într-o astfel de ipoteză, fapta va
fi încadrată în art. 311 alin. (2) C.pen., însă nu se va reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu
(art. 297 C.pen.), având în vedere caracterul de normă specială al art. 311 alin. (2) C.pen. care
reglementează o formă particulară de abuz în serviciu. Actuala reglementare [art. 311 alin. (2)
C.pen.] este similară reglementării speciale anterioare [art. 24 alin. (1) din Legea nr.
365/2002], singura diferenţă reprezentând-o reducerea limitei maxime a pedepsei, de la 12 la
10 ani închisoare; în acest context, legea nouă este favorabilă.
2. Obiect material. Sunt vizate acele instrumente prin care se realizează plăţile fără numerar.
2.1. Titluri de credit. Titlul de credit este un înscris emis de o instituţie bancară ori de altă
instituţie de credit care conferă titularului un drept de creanţă; au atât funcţia de instrument de
plată, cât şi de instrument de credit. Atât în reglementarea nouă, cât şi în cea veche, titlurile de
credit constituie obiect al falsificării. În aceste condiţii, jurisprudenţa anterioară îşi menţine
valabilitatea. Potrivit acestei jurisprudenţe, au fost considerate titluri de credit biletul la ordin,
cambia, obligaţiunile.
Biletul la ordin constituie, potrivit Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin,
modificată prin Legea nr. 83/1994, un titlu pentru efectuarea plăţilor şi constituie, astfel, un
titlu asemănător celor emise pentru efectuarea plăţilor de o instituţie bancară sau de credit.
Aşa fiind, biletul la ordin se încadrează în categoria valorilor la care se referă art. 282 C.pen.
din 1968 şi, deci, poate constitui obiect material al faptelor incriminate ca infracţiuni de acest
text de lege (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3309/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 158).
2.2. Titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor. Acestea sunt mijloacele care pot fi
utilizate pentru plată, prin care se achită o sumă de bani. Un astfel de instrument este cecul.
Aşadar, chiar dacă cecul nu mai apare expressis verbis în enumerarea obiectului material al
infracţiunii, se regăseşte în titlurile sau instrumentele de plată. Astfel, sfera de cuprindere a
obiectului material nu s-a restrâns în raport cu reglementarea anterioară.
Instrument pentru efectuarea plăţilor este şi ordinul de plată care, ca şi biletul la ordin, este un
instrument de plată fără numerar. În cazul ordinului de plată sunt necesare, spre deosebire de
biletul la ordin, îndeplinirea unor condiţii şi formalităţi suplimentare (emiterea ordinului de
plată nu este suficientă pentru efectuarea plăţii) care sunt impuse pentru condiţii de securitate
juridică şi care nu afectează caracterul ordinului de plată de a fi un instrument de plată.
Totuşi, cu privire la natura juridică de instrument de plată a ordinului de plată, jurisprudenţa
cunoaşte două orientări, una în care îi este recunoscută această natură şi alta care o neagă
[C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 2839/1999, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 172 şi în Dreptul nr.
7/2000, p. 164; în acelaşi sens:C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4548/2000, în Dreptul nr.
3/2002, p. 159 – „Ordinul de plată nu poate fi asimilat titlurilor la care se referă art. 282
C.pen. (din 1968 – n.n.) cât timp, potrivit Regulamentului B.N.R nr. 8/1994, printr-un
asemenea instrument emitentul doar cere societăţii bancare receptoare să pună necondiţionat
la dispoziţia beneficiarului o sumă de bani la o anumită dată, iar emiterea lui nu este suficientă
pentru efectuarea plăţii, fiind obligatorie îndeplinirea anumitor operaţiuni de către societatea
bancară, fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. Aceste operaţiuni care
privesc recepţia, adică procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată, autentificarea,
prin care se verifică dacă ordinul a fost emis de persoana indicată ca emitent, precum şi
acceptarea, ce constă în recunoaşterea valabilităţii ordinului, relevă condiţionarea puterii
circulatorii a ordinului de plată de efectuarea unor formalităţi esenţiale prin cooperarea între
societatea bancară receptoare şi societatea comercială destinatară. Prin urmare, ordinele de
plată falsificate de către inculpat, neavând putere circulatorie, nu erau susceptibile a servi
direct ca mijloace de plată, încât ele nu pot constitui titlu pentru efectuarea plăţilor în
accepţiunea art. 282 C.pen., astfel că încadrarea juridică a faptei de falsificare şi folosire a
acelor ordine ca mijloace de plată în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată,
prevăzută de art. 290 C.pen. este corectă”].
2.3. Alte titluri ori valori asemănătoare. Sunt considerate astfel de titluri ori valori biletele
„loz în plic”(Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1351/A/2003, în C. Rotaru,
Infracţiuni de fals…, op. cit., 2007, p. 11), cupoanele agricole. Cupoanele agricole false
reprezintă obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 282 C.pen. din 1968 în varianta
„titluri de orice fel, emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente”
(C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 330/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 176).
3. Raportul cu alte infracţiuni de fals. Sunt valabile menţiunile de la art. 310 C.pen.
Art. 312
Falsificarea de timbre sau efecte poştale
(1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau
cupoane răspuns internaţional se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în art. 283
alin. (1) teza IC.pen. din 1968 şi vizează fapta de falsificare, cea de punere în circulaţie a
rezultatului acestei falsificări [art. 283 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968] fiind reglementată
distinct, în art. 313 alin. (1) teza I C.pen. În raport cu reglementarea anterioară, există
diferenţe în ceea ce priveşte obiectul material şi tratamentul sancţionator.
2. Conţinut constitutiv. Obiect material. Conţinutul constitutiv este identic cu cel din
reglementarea anterioară. Obiectul material (în cazul falsificării prin alterare), respectiv
produsul infracţiunii (în cazul falsificării prin contrafacere) nu mai vizează biletele ori foile de
călătorie sau transport. Din această perspectivă, s-ar putea concluziona că noua reglementare
este mai favorabilă întrucât restrânge sfera obiectului material; în realitate, însă, biletele ori
foile de călătorie sau transport reprezintă obiect material/ rezultat al infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale conform art. 320 alin. (3) C.pen. În consecinţă, este vorba de o
aparentă restrângere a sferei obiectului material, aspect care nu poate constitui un criteriu
pentru identificarea legii penale mai favorabile.
Potrivit legii vechi, fapta persoanei care falsifica atât timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri
poştale, cărţi poştale sau cupoane răspuns internaţional, cât şi bilete ori foi de călătorie sau
transport ar constitui infracţiunea prevăzută de art. 283 teza I C.pen. din 1968, multitudinea
tipurilor de înscrisuri falsificate urmând a fi valorificată în procesul de individualizare
judiciară; potrivit legii noi, aceeaşi faptă va constitui un concurs de infracţiuni întreart. 312 şi
art. 320 C.pen. (într-o asemenea ipoteză faptică, legea nouă pare a fi mai severă, impunând
reţinerea unei cauze de agravare).
3. Sancţiuni. Tratamentul sancţionator este modificat, fiind prevăzute pedepse alternative
(închisoare/amendă); de asemenea, a fost redusă limita maximă a pedepsei închisorii, de la 5
la 3 ani. În măsura în care instanţa va opta pentru pedeapsa alternativă a amenzii, legea nouă,
din punct de vedere abstract, este mai favorabilă. În cazul pedepsei cu închisoarea, determinat
de limita maximă mai redusă, legea nouă este mai favorabilă.
4. Raportul cu alte infracţiuni.Art. 7 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale (M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005), modificată, incriminează fapta
de tipărire, deţinere sau punere în circulaţie cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare
tipizate utilizate în domeniul fiscal, cu regim special,falsificate.
Timbrele, alături de banderole, se utilizează pentru marcarea produselor accizabile (tutun
prelucrat, alcool etilic), reprezentând, aşadar, marcaje ale acestor produse. Marcajele prezintă
o serie de elemente autentice care să prevină falsificarea. Tipărirea de timbre falsificate
reprezintă o falsificare a acestora. În acest context, în ceea ce priveşte încadrarea juridică, vor
fi incidente dispoziţiile legii speciale, iar nu cele ale Codului penal.
Art. 313
Punerea în circulaţie de valori falsificate
(1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi
primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care
au fost produse.
(2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârşită de
către autor sau un participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse.
(3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o
persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care
au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
(4) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 313 alin. (1) teza I C.pen. (modalitatea
normativă a punerii în circulaţie) are corespondent în art. 282 alin. (2) teza I şi art. 283 alin.
(1) teza a II-a C.pen. din 1968. Art. 313alin. (1) teza a II-a C.pen. (modalitatea normativă a
deţinerii în vederea punerii în circulaţie) are corespondent înart. 282 alin. (2) teza finală
C.pen. din 1968. Actualul Cod a optat pentru reglementarea în articole separate a celor două
incriminări distincte (fapta principală de falsificare şi fapta derivată de punere în circulaţie),
spre deosebire de Codul penal anterior care le reglementa în acelaşi text, sub o singură
denumire marginală. Legea nouă prevede expres noi modalităţi normative de realizare a
elementului material, respectiv primirea şitransmiterea. Formal, pare că sfera modalităţilor
normative în raport cu elementul material s-a lărgit, fiind incriminate şi acţiuni care, potrivit
legii anterioare, ar fi rămas în afara ilicitului penal. O asemenea concluzie este infirmată de
definiţia dată de doctrină, sub imperiul Codului penal anterior, modalităţii deţinerii. Astfel,
prin deţinere se înţelege a primi şi păstra instrumentele sau materialele, sau a le transporta şi
preda celor interesaţi, a le depune într-un loc ascuns, a le amesteca printre alte instrumente
sau materiale etc. (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 399). Practic, primirea era considerată act
prealabil deţinerii, iar transmiterea (predarea celor interesaţi) manifestare concretă a deţinerii,
fără relevanţă penală autonomă.
Art. 313 alin(2) C.pen. prevede explicit că şi autorul acţiunii de falsificare ori un participant la
aceasta poate fi subiect activ al infracţiunii de punere în circulaţie a valorilor falsificate.
Dispoziţia, prin urmare, nu reprezintă decât o precizare a unei situaţii juridice care exista şi în
contextul Codului penal anterior, astfel că art. 313 alin. (2) C.pen. are şi el corespondent
implicit în art. 282 alin. (2) teza I şi art. 283 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968. Doctrina şi
jurisprudenţa anterioare au reflectat în mod constant faptul că, dacă cel care a falsificat sau a
participat la falsificarea valorilor arătate în art. 282 şi art. 283 C.pen. din 1968 săvârşeşte şi
fapta de punere în circulaţie a acestora, va exista, în persoana acestuia, un concurs real de
infracţiuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 374, 390).
Se impune precizarea că falsificatorul ori alt participant la falsificare nu pot fi subiecţi ai
infracţiunii de punere în circulaţie în modalitatea normativă a deţinerii, nici potrivit
reglementării vechi, nici celei prezente [art. 313 alin. (2) C.pen.]; deţinerea este un caz special
de tăinuire sau de favorizare, astfel încât cei care participă la infracţiune nu pot fi consideraţi
şi tăinuitori sau favorizatori ai propriei infracţiuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 374).
Precizările sunt valabile şi pentru modalitatea normativă a transmiterii (inclusiv modalitatea
primirii atunci când vizează alţi participanţi la infracţiunea de falsificare decât autorul;
modalitatea primirii în vederea punerii în circulaţie a valorilor falsificate care să vizeze însuşi
autorul infracţiunii de falsificare a acestor valori nu intră în discuţie, nefiind logic posibilă).
2. Subiect activ. Având în vedere precizările din urmă, la infracţiunea de punere în circulaţie
de valori falsificate, săvârşită în modalităţile deţinerii, primirii, transmiterii, nu pot fi subiecţi
activi cei care sunt autor, complice sau instigator la infracţiunea de falsificare din care provin
valorile falsificate.
3. Încadrare juridică. Corespondenţe. Controverse. Codul anterior (art. 283) nu incrimina
ca infracţiune derivată, distinctă, deţinerea de timbre, mărci etc. în vederea punerii lor în
circulaţie; în acest context normativ, în măsura în care se săvârşea o astfel de faptă, încadrarea
sa juridică era dată de art. 221 sau art. 264 C.pen. din 1968 privind tăinuirea, respectiv
favorizarea. Potrivit actualei reglementări care incriminează distinct, în art. 313 alin. (1)
C.pen., această modalitate, încadrarea juridică se va face conform acestui text special, iar nu
conform celui referitor la tăinuire (art. 270 C.pen.).
Cu privire la încadrarea juridică a faptei de punere în circulaţie de valori falsificate (monede)
prin vânzare, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au exprimat două opinii. Conform unei opinii,
într-o astfel de situaţie, încadrarea juridică nu este un concurs de infracţiuni între înşelăciune
şi punere în circulaţie de valori falsificate, ci o unică infracţiune, aceea de punere în circulaţie
de valori falsificate (P.J.P. III, p. 243, comentariul 2). Se afirmă, în această opinie, că punerea
în circulaţie de valori falsificate este o formă specifică de înşelăciune, produsă în sfera
relaţiilor de schimb de monede sau de alte valori; prin concept, punerea în circulaţie a unor
valori falsificate implică înşelarea bunei-credinţe a celui care primeşte aceste valori pe care le
consideră veritabile şi care suferă o pagubă atunci când oferirea/obţinerea valorilor falsificate
nu s-a făcut în mod gratuit, ci în schimbul altor valori. În altă opinie, încadrarea juridică a
unei asemenea ipoteze faptice este un concurs ideal între înşelăciune şi punerea în circulaţie
de valori falsificate; punerea în circulaţie de valori falsificate nu implică în mod necesar
crearea unei pagube, ea putându-se realiza şi în mod gratuit (F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, op. cit., p. 156, 157). Crearea unei pagube excedează conţinutului constitutiv al
infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, iar ceea ce excedează este specific
infracţiunii de înşelăciune, impunând şi reţinerea acesteia. Deţinerea valorilor falsificate în
vederea punerii lor în circulaţie nu constituie o infracţiune distinctă pentru acela care şi pune
în circulaţie aceste valori; deţinerea este absorbită, în mod natural, în infracţiunea de punere în
circulaţie de valori falsificate (ca să le poată pune în circulaţie, persoana trebuie mai întâi să le
deţină – ibidem). Dacă deţinerea este făcută pentru ca altă persoană să realizeze punerea în
circulaţie, absorbţia nu operează.
4. Variantă atenuată de incriminare.Art. 313 alin. (3) C.pen. incriminează ca variantă
atenuată ipoteza în care persoana care a primit ca fiind bună/reală o valoare plăsmuită,
află/constată ulterior acestei primiri că valoarea este contrafăcută sau alterată şi, cunoscând
acest lucru, repune respectiva valoare în circulaţie. Elementul atenuant este reprezentat de o
anumită calitate a subiectului activ, respectiv faptul că autorul acestei infracţiuni a fost şi el,
anterior, victima unei înşelăciuni. Pentru acest motiv, tratamentul sancţionator este atenuat
prin reducerea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care au fost produse valorile respective.
Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.77), art. 313 alin. (3) C.pen. reprezintă revenirea la o
soluţie tradiţională în dreptul nostru (art. 389 C.pen. din 1936 – acela care primeşte o monedă
falsificată, crezând că este adevărată, şi apoi, luând cunoştinţă că este falsă, o pune în
circulaţie, comite delictul de întrebuinţare de monedă falsificată şi se pedepseşte cu amendă
al cărei maximum este de cinci ori valoarea monedei repuse în circulaţie) şi consacrată şi în
alte legislaţii, conform căreia repunerea în circulaţie a unei valori falsificate de către o
persoană care a primit-o fără să ştie iniţial acest lucru constituie infracţiune, dar se
sancţionează mai puţin sever decât prima punere în circulaţie.
Codul penal anterior nu prevedea ca infracţiune distinctă repunerea în circulaţie a valorii
primite ca bună, considerând că nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de fals; o
asemenea faptă putea însă constitui o infracţiune de înşelăciune la care s-ar fi reţinut
circumstanţa atenuantă judiciară constând în aceea că făptuitorul fusese şi el, anterior, victima
unei înşelăciuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 387, 388; P.J.P. III, p. 243, 244, comentariul 3).
Art. 314
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
(1) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu
scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310,art. 311 alin.
(1) şi art. 312 se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware
sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute în
alin. (1) sau alin. (2), înainte de descoperirea acestora şi înainte de a se fi trecut la
săvârşirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau materialele deţinute
autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 314 alin. (1) C.pen. are corespondent în
art. 285 C.pen. din 1968. Spre deosebire de incriminarea din legea veche, au fost introduse
modalităţi normative noi, respectiv primirea şi transmiterea (a se vedea supra pct. 1 de la
comentariul art. 313;infra pct. 2 de la comentariul art. 314). Potrivit Expunerii de motive (pct.
2.77), noile modalităţi de comitere a faptei pun în acord legislaţia naţională cu dispoziţiile
Deciziei-cadru nr. 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene [Art. 3. Infracţiuni generale
– (1) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru a asigura sancţionarea
următoarelor acţiuni: a) orice acţiune frauduloasă de fabricare sau alterare de bancnote sau de
monede euro, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului; b) punerea în
circulaţie frauduloasă de bancnote sau monede false euro; c) importul, exportul, transportul,
primirea sau procurarea de bancnote false sau de monede false euro, cu scopul de a le pune în
circulaţie şi ştiind că sunt false; d) fabricarea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia de:
instrumente, obiecte, programe de calculator şi orice alt procedeu, destinate prin natura lor
fabricării de bancnote false sau de monede euro false sau alterării bancnotelor şi monedelor
euro, sau holograme sau alte elemente care servesc la protejarea bancnotelor şi monedelor
euro împotriva falsificării. (2) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru a asigura
pedepsirea participării sau incitării la acţiunile menţionate la alin. (1), precum şi a tentativei
de săvârşire a faptelor menţionate la alin. (1), lit. a)-c)].
Diferenţe există şi la nivelul tratamentului sancţionator, legea nouă majorând limita minimă
a pedepsei de la 6 luni la 1 an (în condiţiile în care se menţine limita maximă de 5 ani); din
această perspectivă, legea nouă este mai severă, în măsura în care, în concret, instanţa va opta
spre aplicarea unei pedepse orientate spre minimul legal.
Art. 314 alin. (2) C.pen. are corespondent în art. 25 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic (abrogat prin art. 107 pct. 2 din Legea nr. 187/2012). În raport cu reglementarea
anterioară, ca şi la alin. (1), sunt introduse modalităţi normative noi, respectiv primirea şi
transmiterea. O altă diferenţă o reprezintă majorarea limitelor minime şi maxime ale pedepsei,
de la 6 luni – 5 ani, la 2-7 ani, aspect care determină ca legea nouă să fie defavorabilă.
Art. 314 alin. (3) C.pen. reglementează o cauză specială de nepedepsire. O asemenea cauză nu
a existat înCodul penal anterior, ceea ce face ca, în măsura în care, într-o speţă concretă, sunt
îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestei cauze, legea penală mai favorabilă să fie legea
nouă. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestei cauze, identificarea legii
penale mai favorabile va avea în vedere alte criterii, de pildă, limitele de sancţionare, iar nu
existenţa, în abstract, în legea nouă a unei cauze de nepedepsire.
2. Element material. Modalităţile normative ale infracţiunii, în raport cu elementul material,
erau, conform reglementării anterioare, modalitatea fabricare sau modalitatea deţinere ori,
cumulativ, ambele modalităţi. Acestor modalităţi normative, legea nouă le adaugă primirea şi
transmiterea care, potrivit Expunerii de motive, reprezintă noi modalităţi de comitere. Prin
urmare, sfera modalităţilor normative în raport cu elementul material s-a lărgit, fiind
incriminate şi acţiuni care, potrivit legii anterioare, ar fi rămas în afara ilicitului penal. O
asemenea concluzie ar putea părea infirmată de definiţia dată de doctrină, sub imperiul
Codului penal anterior, modalităţilor fabricare, deţinere. Astfel, prin fabricare se înţelege:
confecţionarea, producerea sau adaptarea în cazul instrumentelor şi prepararea sau decontarea
în cazul materialelor. Nu importă dacă fabricarea este completă sau parţială. Prin deţinere se
înţelege a primi şi păstra instrumentele sau materialele, sau a le transporta şi preda celor
interesaţi, a le depune într-un loc ascuns, a le amesteca printre alte instrumente sau materiale
etc. (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 399). În aceste condiţii, s-ar putea considera că este vorba
doar de o explicitare a modalităţilor normative fabricare şi deţinere, decât de introducerea de
noi modalităţi normative. Primirea şi transmiterea nu ar fi noi modalităţi normative, ci
modalităţi faptice prin care se realizează modalităţile normative fabricare şi transmitere.
3. Cauză de nepedepsire. Cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 314 alin. (3)
C.pen., respectiv iertarea anticipată de pedeapsă, este acordată în considerarea conduitei
făptuitorului care constă fie în predarea instrumentelor sau materialelor deţinute autorităţilor
judiciare, fie în încunoştinţarea autorităţilor despre existenţa lor. Această conduită se plasează
ulterior comiterii faptelor prevăzute de alin. (1) şi (2) şi, totodată, anterior descoperirii
acestora, cât şi anterior debutului săvârşirii infracţiunii de falsificare.
Existenţa unei cauze de nepedepsire este o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi
exercitării acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.] care va conduce la dispunerea
unei soluţii de clasare în cursul urmăririi penale [art. 314 alin. (1) lit. a), art. 315 alin. (1) lit.
b) C.proc.pen.] sau pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal în cursul judecăţii
[art. 396 alin. (6) C.proc.pen].
4. Jurisprudenţă. Încadrare juridică. Referitor la încadrarea juridică a faptei de a fabrica şi
deţine instrumente şi materiale cu scopul de a servi la falsificarea monedelor şi a biletelor de
transport în comun, în raport cu prevederile art. 285 C.pen. din 1968, aceasta constituie o
singură infracţiune indiferent dacă acestea pot servi la falsificarea numai a unora sau mai
multor titluri enumerate în art. 282-284 C.pen. din 1968 la care art. 285 C.pen. din 1968 face
trimitere. Ca atare, nu subzistă concursul de infracţiuni când unele instrumente sau materiale
fabricate ori deţinute puteau servi la falsificarea de monede şi altele la falsificarea de bilete de
călătorie, amândouă valorile înscriindu-se în trăsăturile caracteristice ale infracţiunii unice
prevăzute de art. 285 C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 453/1991, în
Probleme de drept…1990-1992, p. 389).
Art. 315
Emiterea frauduloasă de monedă
(1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau
fără acordul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie a monedei confecţionate în
condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea
punerii ei în circulaţie.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.77) art. 315
C.pen. prevede o incriminare nouă, impusă de art. 4 din Decizia-cadru 2000/283/JAI a
Consiliului Uniunii Europene privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii falsificării
de monedă (Art. 4. Infracţiuni suplimentare – Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare
pentru a asigura sancţionarea acţiunilor menţionate la art. 3 şi în cazul bancnotelor sau
monedelor metalice fabricate prin utilizarea de instalaţii sau material legale, cu încălcarea
drepturilor sau condiţiilor în temeiul cărora autorităţile competente pot emite monedă, fără
acordul acestor autorităţi). Noua incriminare va opera atunci când emiterea s-a făcut chiar prin
folosirea instalaţiilor sau materialelor destinate în mod legal confecţionării de monedă
autentică, dar fără acordul autorităţilor competente ori cu încălcarea condiţiilor stabilite de
acestea. În aceste condiţii, legea nouă, incriminând ex novo, se va aplica numai faptelor
săvârşite începând cu intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014).
2. Conţinut constitutiv. Din punct de vedere al conţinutului constitutiv, noua incriminare
reprezintă o variantă specifică a infracţiunilor de falsificare, respectiv de punere în circulaţie
de monedă falsificată (art. 310 şi art. 313 C.pen.). Specificitatea este dată de modalitatea de
săvârşire, respectiv folosirea de instalaţii sau materiale destinate confecţionării de monedă
autentică, folosire care însă se face cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
competente sau fără acordul acestora. În acest caz, confecţionarea monedelor este
frauduloasă, utilizarea instalaţiilor/materialelor ca procedeu prin care se realizează
confecţionarea este şi ea frauduloasă (prin încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
competente sau prin lipsa acordului acestora), însă aceste instalaţii/materiale (instrumentele)
nu sunt, în sine, frauduloase (în cazul celorlalte infracţiuni de fals, şi instrumentele sunt
frauduloase). Produsul infracţiunii este desemnat în textul legal prin sintagma monedă
autentică. Caracterul autentic al monedei se referă la faptul că în producerea ei au fost folosite
acele instrumente prin care în mod legal are loc această producere (pentru a marca caracterul
autentic, licit al instrumentelor, nu şi al folosirii lor – n.n.). Faptul însă că folosirea
instrumentelor este frauduloasă (alte condiţii decât cele legale) face, în cele din urmă, ca
produsul infracţiunii – moneda – să fie fals (nu din punct de vedere material, al art. 301
C.pen., ci intelectual, al afectării voinţei reale a autorităţii competente).
Art. 315 alin. (2) C.pen. reglementează infracţiunile derivate de punere în circulaţie şi de
primire, deţinere sau transmitere în vederea punerii în circulaţie a monedei emise fraudulos
conform alin. (1) (variante de specie ale infracţiunilor de tăinuire – art. 270 C.pen. şi de
favorizare a făptuitorului – art. 269 C.pen., incriminate şi sancţionate distinct). Pentru acest
motiv, când cel care deţine moneda falsificată este şi subiectul activ al faptei de falsificare
(sau alt participant la acţiunea de falsificare) nu există concurs de infracţiuni. Săvârşirea faptei
prevăzute de alin. (2) în modalitatea primirii nu poate avea ca subiect activ însuşi
falsificatorul sau alt participant la falsificare; modalitatea transmiterii este însă susceptibilă de
a fi săvârşită de aceştia. Subiectul activ al faptei principale de falsificare sau alt participant la
acţiunea de falsificare pot fi şi subiecţi activi ai faptei de punere în circulaţie a monedei
falsificate; în acest caz va exista concurs real de infracţiuni [art. 38 alin. (1) fraza a II-aC.pen.]
între infracţiunile prevăzute de art. 315 alin. (1) şi art. 315 alin. (2) teza I C.pen.
3. Autorităţi competente. Asemenea autorităţi sunt, la nivel naţional, băncile naţionale.
Emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României este
atribuţia exclusivă a Băncii Naţionale a României potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) şi art. 12 din
Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R. Dispoziţiile privind emisiunea monetară sunt
cuprinse în Capitolul III, art. 12-18 din legea menţionată. Această activitate se realizează prin
intermediul a două entităţi aflate în subordinea B.N.R, respectiv Regia Autonomă „Monetăria
Statului” şi Regia Autonomă „Imprimeria Băncii Naţionale a României”, înfiinţate prin H.G.
nr. 231/1991 (M.Of. nr. 87 din 23 aprilie 1991).
Art. 316
Falsificarea de valori străine
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte
monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia are corespondent în art. 284 C.pen.
din 1968,reprezentând o reformulare acestuia.
2. Încadrare juridică.Art. 316 reprezintă o normă incompletă care preia ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea cuprinse în art. 310-314, rolul său fiind de a extinde incidenţa acestor incriminări
şi în cazul monedelor, timbrelor, titlurilor de valoare ori instrumentelor de plată emise în
străinătate. În aceste condiţii nu vor exista două infracţiuni, de pildă art. 310 şi art. 316, atunci
când sunt falsificate monede străine, ci o singură infracţiune, respectiv art. 310 cu referire
laart. 316.
3. Jurisprudenţa în materia falsificării de valori străine, sub imperiul Codului penal anterior
a fost redusă; s-a susţinut că falsificarea monedei străine atrage incidenţa art. 284 C.pen. din
1968 numai în măsura în care acea monedă are curs legal în ţara de emisiune şi, prin aceasta,
este susceptibilă să aducă un prejudiciu circulaţiei monetare (P.J.P. III, p. 245).
Art. 317
Falsificarea de instrumente oficiale
(1) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se
folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175
alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se
folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 317 alin. (1) C.pen. are corespondent în
art. 286 C.pen. din 1968. Cerinţa esenţială, aceea ca instrumentul falsificat să corespundă unui
instrument oficial de autentificare sau marcare, este exprimată prin trimiterea la definiţia
legală a termenului public (art. 176 C.pen.), funcţionar public [art. 175 alin. (2) C.pen.].
Legea nouă prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii, ceea ce face ca, în abstract, să fie lege
penală mai favorabilă; în concret, va fi lege penală mai favorabilă în măsura în care instanţa
va opta pentru sancţionarea faptei cu amenda; în măsura în care instanţa va opta pentru
sancţionarea cu închisoarea, limitele de pedeapsă fiind identice, nu va exista o lege mai
favorabilă (în măsura în care nu există alte criterii care să permită identificarea uneia dintre
legi ca fiind favorabilă, fapta va fi încadrată conform legii noi).
Art. 317 alin.(2) C.pen. nu are corespondent, fiind o incriminare nouă; Codul penal anterior
nu a incriminat falsificarea unui instrument de atestare aparţinând altor persoane decât cele
din domeniul public. În măsura în care s-a comis o astfel de faptă, în condiţiile succesiunii de
legi penale, legea veche va fi aplicabilă în temeiulart. 1 şi 3 C.pen. (sub imperiul său fapta nu
constituie infracţiune).
2. Încadrare juridică. Falsificarea amprentei unui sigiliu, ştampile, instrument de
marcare. O asemenea acţiune de falsificare a amprentei unui instrument oficial efectuată
direct pe un înscris sau pe un obiect nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 317 C.pen.
Într-o asemenea situaţie există o falsificare a înscrisului care poartă acea amprentă sau
falsificarea calităţii lucrului care poartă amprenta falsă a marcajului, fapte care pot fi încadrate
juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri, de falsificare sau substituire de alimente ori alte
produse.
În anumite cazuri, falsificarea amprentei a fost incriminată distinct, prin legi speciale. O astfel
de situaţie o reprezintă art. 17 din O.U.G nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi
pietrelor preţioase în România (M.Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004), modificată prin art. 86 din
Legea nr. 187/2012 [O.U.G. nr. 190/2000,art. 17 – (1) Falsificarea în orice mod a mărcilor de
titlu, a mărcilor de garanţie proprie sau a mărcilor de certificare constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Folosirea mărcilor de titlu, a mărcilor de
garanţie proprie sau a mărcilor de certificare false ori folosirea unor mărci neînregistrate
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. (3) Bunurile care au
aplicată o marcă falsă sau falsificată se confiscă].
3. Instrumente de marcare. Legislaţie conexă. O serie de bunuri sunt supuse marcării, ceea
ce implică existenţa unor instrumente de marcat; aşa sunt, de pildă, metalele preţioase, arborii
destinaţi tăierii etc.
În cazul metalelor preţioase, art. 2 pct. 7-10 din O.U.G. nr. 190/2000 defineşte operaţiunea de
marcare ca fiind atestarea conţinutului de metal preţios fin, prin aplicarea mărcii de titlu, a
mărcii de garanţie proprie a producătorului intern, a importatorului şi/sau a vânzătorului cu
amănuntul ori, după caz, a mărcii de certificare. Aceste mărci, definite în art. 2 pct. 8-10 din
O.U.G. nr. 190/2000 (marca de garanţie proprie – semnul individual stabilit şi înregistrat la
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, care se aplică pe bijuteriile şi obiectele
din metale preţioase de către producătorul intern, importator sau vânzătorul cu amănuntul;
marca titlului – semnul convenţional, diferit în funcţie de titlul metalului preţios, care se
aplică pe bijuteriile şi obiectele din metale preţioase; marca de certificare – semnul
convenţional care se aplică pe bijuterii şi pe obiectele din metale preţioase de către
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, în cazul în care producătorul intern,
importatorul şi/sau vânzătorul nu sunt autorizaţi sau nu doresc să îşi aplice marca de garanţie
proprie, la cererea acestora), se aplică cu un instrument numit poanson. Falsificarea acestui
instrument de marcare (iar nu a amprentei pe care o produce) va cădea sub incidenţa art. 317
alin. (1) C.pen. atunci când prin poansonare se aplică marca de garanţie proprie, marca de
certificare (mărci care fie sunt supuse autorizării/înregistrării de către Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor, fie sunt aplicate de către aceasta, A.N.P.C. intrând în sfera
de incidenţă a art. 176 C.pen.) sau sub incidenţa art. 317 alin. (2) C.pen. atunci când prin
poansonare se aplică marca titlului (aceasta fiind aplicată de persoanele de drept privat).
În cazul arborilor destinaţi tăierii, conform art. 63 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic,
aceştia se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit,
în conformitate cu normele tehnice. Forma şi modul de utilizare a dispozitivelor speciale de
marcat, precum şi modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori se stabilesc prin
regulament aprobat prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură. Dispozitivele speciale de marcat au regimul mărcilor şi al sigiliilor, iar tiparele
lor se înregistrează şi se păstrează la birourile notariale [art. 64 alin. (1)din Legea nr.
46/2008]. Iniţial, falsificarea acestor instrumente a fost incriminată în art. 113 din Codul silvic
(„Falsificarea dispozitivelor speciale de marcat constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte
cu închisoare de la un an la 5 ani”); această dispoziţie a fost abrogată de art. 202 pct. 5 din
Legea nr. 187/2012 (în acest caz abrogarea nu semnifică o dezincriminare, ci o schimbare a
sediului normativ, fapta continuând să fie incriminată în Codul penal). În acest context,
falsificarea dispozitivelor speciale de marcat va cădea sub incidenţa art. 317 alin. (1) C.pen.
Între cele două reglementări care s-au succedat există numai o diferenţă în ceea ce priveşte
limitele sancţiunilor (închisoare de la un an la 5 ani conform legii vechi/ închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă conform legii noi), legea nouă fiind mai favorabilă.
4. Jurisprudenţă. Falsificarea unei ştampile aparţinând unei societăţi comerciale nu a fost
considerată ca falsificare de instrumente oficiale (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr.
70/1999, în C.P. Ad., p. 983); totuşi, în măsura în care societatea comercială era o bancă, a
fost reţinută această infracţiune (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 2839/1999, în C.P. Ad., p.
982).
Art. 318
Folosirea instrumentelor false
Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 318 C.pen. are corespondent în art. 287
alin. (1) C.pen. din 1968 (modalitate normativă exclusivă de săvârşire – folosirea
instrumentelor false, nu şi folosirea fără drept a instrumentelor adevărate), context în care
doctrina şi jurisprudenţa anterioară îşi menţin valabilitatea.
Există o diferenţă între cele două reglementări în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator:
legea nouă menţine limitele de pedeapsă a închisorii prevăzute de legea veche, dar prevede şi
pedeapsa alternativă a amenzii [al cărei cuantum va fi identificat conform art. 61 alin. (4) lit.
c) C.pen., respectiv între 180 şi 300 de zile-amendă]. Din această perspectivă, în abstract,
legea nouă este mai favorabilă.
Legea nouă nu a mai preluat modalitatea normativă care era prevăzută în art. 287 alin. (2)
C.pen. din 1968,respectiv folosirea fără drept a unui instrument oficial adevărat, purtător al
stemei ţării, activitate care nu mai reprezintă o infracţiune de sine stătătoare. Această
renunţare la varianta atenuată nu semnifică o dezincriminare a faptei care va putea fi încadrată
juridic ca infracţiune de fals, înşelăciune.
2. Încadrare juridică. Dacă instrumentul fals este folosit chiar de persoana care l-a falsificat,
va exista concurs de infracţiuni; în acest caz, falsificarea nu se absoarbe, ca fază pregătitoare,
în activitatea de folosire a instrumentelor falsificate. În schimb, întrebuinţarea fără drept a
unui instrument autentic va constitui un act de săvârşire sau un act de participare la săvârşirea
infracţiunii de fals în înscrisuri sau a infracţiunii de înşelăciune când un obiect marcat cu un
instrument oficial folosit pe nedrept a fost vândut ca şi cum ar fi avut valoarea/calitatea
indicată de marca pe care o purta.
Când rezultatul folosirii instrumentului fals, respectiv un înscris sau obiect care poartă
amprenta instrumentului fals, este folosit se comite o nouă infracţiune – uz de fals,
înşelăciune.
Pentru consumarea infracţiunii este indiferent dacă înscrisul în mod fals autentificat sau
obiectul în mod fals marcat a fost sau nu folosit.
Art. 319
Falsificarea de instrumente de autentificare străine
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte
instrumente de autentificare sau de marcare folosite de autorităţile unui stat străin.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 319 C.pen. nu are corespondent în
reglementarea anterioară. Este o normă de trimitere care stabileşte că incriminările privind
falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, prevăzute de art. 317 şi 318
C.pen., se aplică şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni de falsificare sau de folosire a unor
asemenea instrumente, folosite de autorităţile unui stat străin.

Art. 320
Falsul material în înscrisuri oficiale
(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
(4) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 320 C.pen. are corespondent în art. 288
C.pen. din 1968, al cărui conţinut îl reia. Înscrisul oficial este definit în art. 178 alin. (2)
C.pen. ca fiind orice înscris care emană de la autorităţile publice, instituţiile publice sau alte
persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori de la o
persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public. Totodată, sunt asimilate înscrisurilor oficiale, conform art. 320
alin. (3) C.pen.,biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
O diferenţă în raport cu reglementarea anterioară o reprezintă majorarea limitei minime a
pedepsei principale, în ambele variante ale infracţiunii [de la 3 la 6 luni – alin. (1); de la 6 luni
la 1 an – alin. (2)]; limita maximă a pedepsei a rămas neschimbată (3, respectiv 5 ani). În
cazul formei simple prevăzute de art. 320 alin. (1)C.pen., în măsura în care instanţa se va
orienta spre aplicarea unei pedepse către minim, legea veche va fi mai favorabilă. Dacă
instanţa va opta pentru aplicarea unei pedepse orientate către maxim (3 ani în ambele legi),
niciuna dintre reglementările succesive nu este favorabilă celeilalte, caz în care încadrarea
faptei se va face potrivit legii noi.
O altă diferenţă o reprezintă pedeapsa complementară obligatorie, aplicabilă în cazul variantei
agravate prevăzute de art. 320 alin. (2) C.pen. Dacă se modifică numai pedeapsa
complementară, legea mai favorabilă se determină în raport de aceasta; dacă modificarea nu
se rezumă doar la pedeapsa complementară, ci şi la pedeapsa principală, identificarea legii
mai favorabile se face în raport cu pedeapsa principală şi devin incidente dispoziţiile art. 12
alin. (1) LPACP conform cărora, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Având în vedere cele menţionate şi făcând o aplicare în concret a legilor succesive
pentru identificarea celei mai favorabile, în măsura în care instanţa va opta pentru aplicarea
unei pedepse orientate către minim, legea veche va fi mai favorabilă (are un minim de 6 luni,
în raport cu 1 an conform legii noi şi nu este obligatorie pedeapsa complementară). Şi în cazul
în care orientarea instanţei se va face către maxim (5 ani în ambele legi), tot legea veche va fi
mai favorabilă (nu se va aplica obligatoriu şi pedeapsa complementară, aşa cum s-ar întâmpla
potrivit legii noi).
Subiectul activ al variantei agravate este funcţionarul public, noţiune definită de art. 175
C.pen. (a se vedeaExpunere de motive, pct. 2.42); se restrânge astfel incidenţa incriminării în
raport cu reglementarea anterioară unde subiect activ era funcţionarul. În cazul acestei
variante, nu se va reţine şi infracţiunea de serviciu (abuz în serviciu), întrucât art. 320 alin. (2)
C.pen. este o formă specială, incriminată distinct, de abuz în serviciu.
2. Jurisprudenţă. Persoana care plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial comite
infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C.pen., fără a fi necesar ca
pentru existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit (Plenul Trib. Suprem, Decizia nr.
1/1970 cu privire la încadrarea juridică a faptei de a plăsmui un înscris oficial, în C.D. 1970,
p. 42). Prin „falsificare” în sensul art. 288 alin. (1) C.pen. din 1968 nu trebuie să se înţeleagă
numai denaturarea unui înscris adevărat, ci şi plăsmuirea în întregime a unui înscris.
Întocmirea unei copii a unui act inexistent constituie, de aceea, infracţiunea de fals material în
înscrisuri oficiale (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 411/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, p.
162 sau în Repertoriu…1969-1975, p. 168). Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 288
C.pen. din 1968 este irelevant dacă s-a falsificat actul în forma lui originală sau copia
legalizată a acestuia; ceea ce este important este ca actul să constituie un înscris oficial (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1337/1970, în R.R.D. nr. 12/1970, p. 1178 sau
înRepertoriu…1969-1975, p. 169).
Au fost considerate înscrisuri oficiale actele întocmite de organele de cercetare penală,
respectiv procese-verbale de reconstituire, de cercetare la faţa locului, de confruntare (C.A.
Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 149/2004, în B.J.– C.P.J. 2004, p. 414; în acelaşi sens:
Curtea Militară de Apel, decizia penală nr. 288/2002, în Dreptul nr. 3/2007, p. 182, cu note
de V. Virca şi T.N. Godeanu); memoriul (expertiză) tehnic(ă) întocmit de o persoană fizică
autorizată de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie pentru a efectua lucrări de
specialitate şi care a stat la baza intabulării unui bun imobil (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia
nr. 163/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 89); actul notarial (încheierea de autentificare),
notarul fiind considerat funcţionar (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3378/1998, în R.D.P. nr.
2/2000, p. 153). Dacă funcţionarul alterează nu numai datele pe care le atestă în conţinut, ci
alterează şi înscrisul în materialitatea lui (funcţionarul, pe lângă atestarea unor situaţii fictive,
a semnat în fals pentru martorul asistent) există concurs real între fals intelectual şi fals
material în înscrisuri oficiale; semnarea martorului fictiv nu se absoarbe în fapta de fals
intelectual (P.J.P. III, p. 250).
Art. 321
Falsul intelectual
(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 321 C.pen. preia reglementarea cuprinsă în
art. 289 C.pen. din 1968, majorând însă limita minimă a pedepsei (de la 6 luni la 1 an). Acest
aspect va determina caracterul de lege penală mai favorabilă al legii vechi, în măsura în care
instanţa va opta pentru aplicarea unei pedepse orientate spre limita minimă.
Subiectul activ al infracţiunii este funcţionarul public, definit de art. 175 C.pen. (în legea
veche, subiectul activ era funcţionarul), restrângându-se sfera de incidenţă a incriminării.
Reţinându-se săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, caracterizat prin calitatea de funcţionar
a subiectului activ şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu se poate
reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1019 din 26 aprilie
1996, în B.J. 1996, p. 190).
2. Jurisprudenţă. Au fost considerate înscrisuri oficiale actele întocmite de organele de
cercetare penală, respectiv procese-verbale de reconstituire, de cercetare la faţa locului, de
confruntare ş.a., în care, cu bună ştiinţă, s-au atestat anumite împrejurări neadevărate, în
scopul de a încerca să dovedească săvârşirea unei anumite infracţiuni. Aceste înscrisuri
oficiale au fost prezentate procurorului care, pe baza lor, ar fi urmat să efectueze urmărirea
penală împotriva unei persoane. Atestarea împrejurărilor neadevărate, cu ştiinţă, la momentul
întocmirii actelor oficiale reprezintă elementul material al infracţiunii de fals intelectual
prevăzută deart. 289 C.pen. din 1968, iar prezentarea acestor documente parchetului, în
vederea producerii unor consecinţe juridice, constituie infracţiunea de uz de fals, aflate în
concurs real (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 149/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p.
414; în acelaşi sens: Curtea Militară de Apel, decizia penală nr. 288/2002, în Dreptul nr.
3/2007, p. 182, cu note de V. Virca şi T.N. Godeanu); memoriul (expertiză) tehnic(ă)
întocmit de o persoană fizică autorizată de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi
Cartografie pentru a efectua lucrări de specialitate şi care a stat la baza intabulării unui bun
imobil (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 163/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 89); actul
notarial (încheierea de autentificare), notarul fiind considerat funcţionar (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 3378/1998, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 153). Împrejurarea că existenţa
infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals nu este condiţionată de producerea unei vătămări
materiale nu exclude posibilitatea ca, în fapt, ele să fie generatoare de daune, fie în mod
exclusiv, fie angrenate într-o antecedenţă cauzală complexă şi, ca atare, nu se poate nega
părţii vătămate dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, împotriva
autorului lor, deoarece, în asemenea situaţie, acţiunea civilă îşi are izvorul în aceleaşi fapte
materiale ca şi acţiunea penală, iar aceste fapte materiale constituie infracţiuni (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 1527/1974, în Repertoriu…1969-1975, p. 26).
Art. 322
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sauart. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în art. 290
C.pen. din 1968. Spre deosebire de legea veche, la nivelul conţinutului constitutiv, se face
trimitere, alături de modurile de falsificare de la falsul material în înscrisuri oficiale, şi la cele
de la falsul intelectual. Prin urmare, elementul material, respectiv acţiunea de falsificare se va
realiza prin următoarele modalităţi: contrafacerea scrierii sau a subscrierii; alterarea în orice
mod a unui înscris existent (prin afectarea autenticităţii); atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului; omisiunea de a insera unele date sau împrejurări care ar fi
trebuit să fie constatate (prin afectarea veridicităţii). Prin această precizare s-a pus capăt
jurisprudenţei neunitare care, într-o orientare, considera că falsul în înscrisuri sub semnătură
privată nu se poate realiza decât prin falsificare materială având în vedere trimiterea din art.
290 C.pen. din 1968 la modalităţile prevăzute de art. 288 din acelaşi Cod, în timp ce, în altă
orientare, aprecia că este realizabil şi prin falsificare intelectuală (infracţiunea prevăzută în
art. 290 C.pen. din 1968 constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul
din modurile arătate în art. 288 C.pen. din 1968 – contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
alterarea înscrisului în orice mod – dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Contrafacerea scrierii include şi confecţionarea unui înscris sub semnătură privată, care
conţine menţiuni necorespunzătoare adevărului. În consecinţă, fapta de a întocmi actul
constitutiv şi statutul unei fundaţii – înscrisuri sub semnătură privată – în cuprinsul cărora
făptuitorul a inclus menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al
fundaţiei se compune dintr-un imobil, deşi coproprietarul imobilului nu şi-a dat acordul pentru
intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a autentificat şi
le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constând
în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei, înregistrarea fiscală a acesteia şi intabularea
dreptului de proprietate asupra imobilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.pen. din 1968 – I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011, www.scj.ro).
Incriminarea îşi păstrează caracterul complex, alături de falsificare trebuind să coexiste
folosirea înscrisului fals de către însuşi falsificatorul, respectiv încredinţarea înscrisului fals
unei alte persoane pentru a-l folosi.
O altă deosebire o reprezintă majorarea limitelor pedepsei principale a închisorii de la 3 luni -
2 ani la 6 luni - 3 ani. Din această perspectivă, legea veche este mai favorabilă.
Pedeapsa alternativă a amenzii se menţine, conţinutul ei fiind diferit [180-300 de zile-amendă
conform art. 61 alin. (4) lit. c) C.pen., suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind cuprinsă
între 10 lei şi 500 lei conform art. 61 alin. (2) C.pen.; teoretic, se ajunge la o amendă cuprinsă
între 1.800 lei şi 150.000 lei]. Potrivit legii vechi [art. 63 alin. (3) teza ultimă C.pen. din
1968], amenda ca pedeapsă alternativă unei pedepse cu închisoarea mai mare de 1 an [3 luni
la 2 ani conform art. 290 alin. (1) C.pen. din 1968] era cuprinsă între 500 lei şi 30.000 lei. Din
această perspectivă, a cuantumului pedepsei amenzii, în măsura în care instanţa va opta pentru
pedeapsa amenzii, legea veche este mai favorabilă.
2. Jurisprudenţă. În ceea ce priveşte acţiunea de falsificare, a se vedea cele precizate la art.
320 şi 321 C.pen.referitor la acest aspect. Nu există infracţiunea prevăzută de art. 290 C.pen.
din 1968 la întocmirea unei cereri în numele altei persoane, inclusiv semnarea în locul
acesteia, căreia i-a fost încredinţată cererea spre folosire, dacă fapta s-a comis cu
consimţământul titularului. În cauză, inculpatul s-a comportat ca un mandatar care săvârşeşte
o acţiune în numele şi pe contul mandantului, scriind integral cererea, pe care a şi semnat-o
spre a scuti pe mandant să facă aceste operaţii, ceea ce face să lipsească urmarea imediată,
starea de pericol, deoarece încredinţarea spre folosire s-a făcut chiar persoanei a cărei
semnătură a fost contrafăcută şi în vederea producerii de consecinţe juridice în folosul
acesteia, iar nu al falsificatorului. De asemenea, lipseşte intenţia care implică urmărirea
realizării de consecinţe juridice în folosul falsificatorului, consecinţe evident altele decât cele
în care ar fi interesată persoana a cărei semnătură a fost contrafăcută (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 11/1989, în P.J.P. III, p. 253, 254, comentariul 4). Depunerea în copie
xerox a unui înscris sub semnătură privată falsificat, într-o acţiune civilă în care nu a avut loc
o dezbatere judecătorească deoarece persoana care a depus înscrisul a renunţat la judecată, nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată,
înscrisul neavând putere probatorie în procesul civil şi nefiind apt să producă consecinţe
juridice (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1142/2011, în Dreptul nr. 4/2012, p. 220).
Art. 323
Uzul de fals
Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 323 C.pen. se regăseşte în art. 291 C.pen.
din 1968, singura diferenţă reprezentând-o modificarea tratamentului sancţionator pentru
modalitatea uzului înscrisului oficial fals; pe lângă pedeapsa închisorii (ale cărei limite se
menţin potrivit vechii reglementări) se prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii. Conform
art. 61 alin. (2) şi (4) lit. c) C.pen., limitele amenzii, alternative unei pedepse cu închisoarea
de la 3 luni la 3 ani, sunt cuprinse între 180 şi 300 zile-amendă (1.800 lei - 150.000 lei). Din
această perspectivă, pentru modalitatea uzului înscrisului oficial fals, legea nouă este
favorabilă.
În cazul modalităţii uzului înscrisului sub semnătură privată, tratamentul sancţionator este
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, ca şi în reglementarea anterioară. În realitate
însă, conform legii vechi [art. 63 alin. (3) teza ultimă C.pen. din 1968], amenda era cuprinsă
între 500 şi 30.000 lei, în timp ce potrivit legii noi [art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) C.pen.],
amenda este cuprinsă între 120 şi 240 zile-amendă (1.200 lei - 120.000 lei). Pentru acest
motiv, în măsura în care instanţa se va orienta spre pedeapsa alternativă a amenzii, legea
veche este favorabilă, prevăzând limite mai mici.
2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrarea juridică a faptei de a
folosi acte vamale false la R.A.R. pentru înmatricularea unui autoturism adus din
străinătate. „Fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român,
în vederea verificării în scopul înmatriculării unui autoturism adus din străinătate, constituie
infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C.pen. (din 1968 –n.n.)” [I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia nr. XIX/2006 (RIL), M.Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007].
Decizii de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem. Încadrare juridică a faptelor de
înşelăciune săvârşite prin uz de fals. Înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui înscris oficial
ori sub semnătură privată, cunoscând că acest înscris este fals, constituie atât infracţiunea
prevăzută de art. 215 alin. (2) C.pen. din 1968,cât şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C.pen.
din 1968, aflate în concurs (Plenului Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 9/1971, în C.D.
1971, p. 39).
Folosirea unui permis de conducere anulat (prin prezentarea acestuia unui agent de poliţie
rutieră, cu ocazia unui control în trafic) constituie infracţiunea prevăzută de art. 291 C.pen.
din 1968. Permisul de conducere anulat şi de care s-a folosit inculpatul la săvârşirea
infracţiunii constituie un înscris oficial; urmare a anulării acestui permis, înscrisul nu mai are
efectele recunoscute de lege unui astfel de act. În aceste condiţii, ulterior anulării, permisul
are caracterul unui act fals, act care a fost folosit de inculpat în scopul de a fi exonerat de
răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (2) din O.U.G nr. 195/2002.
Or, folosirea unui înscris oficial, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe
juridice constituie infracţiunea prevăzută de art. 291 C.pen. din 1968., iar nu cea prevăzută de
art. 292 C.pen. din 1968. Fiind învestită numai cu recursul inculpatului, schimbarea încadrării
juridice nu poate fi făcută decât prin agravarea situaţiei acestui în propria sa cale de atac (C.A.
Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 277/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 100).
Art. 324
Falsificarea unei înregistrări tehnice
(1) Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin
determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea
înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către
făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în
vederea producerii unei consecinţe juridice.
(3) Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înţelege atestarea unei
valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte,
în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a
proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 324 C.pen. reprezintă o incriminare nouă,
fără corespondent în legea veche. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.78), reglementarea a
fost determinată de nevoia de a asigura protecţia penală a veridicităţii acelor documente ce
atestă o anumită împrejurare şi care pot produce efecte juridice, documente eliberate automat,
fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar. „Astfel, prin intervenţii frauduloase asupra
aparatelor de măsură sau de înregistrare, ori prin folosirea lor frauduloasă, se pot obţine
atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care circulă un vehicul, concentraţia de
alcool în aerul expirat, concentraţia diferitelor componente în gazele de eşapament, greutatea
unui bagaj înregistrat automat într-un aeroport etc.”
2. Tipicitate. Conţinut juridic. Incriminarea are aceeaşi structură cu infracţiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată. În cazulart. 324 alin. (1) C.pen. subiectul activ este
necircumstanţiat, putând fi orice persoană; fapta poate fi săvârşită în participaţie, de o
pluralitate de subiecţi activi (coautori, instigatori, complici).Elementul material îl reprezintă
acţiunea de falsificare, realizabilă, alternativ, în modalităţile normative ale contrafacerii,
alterării, atestării neconforme cu adevărul sau omisiunii înregistrării de date sau împrejurări,
urmate de folosirea înregistrării tehnice falsificate de către însuşi falsificatorul sau de
încredinţarea acesteia unei alte persoane pentru a o folosi. Folosirea, respectiv încredinţarea în
vederea folosirii sunt cerinţe esenţiale ale laturii obiective a infracţiunii. Tot o cerinţă
esenţială este şi aceea ca înregistrarea tehnică falsificată să fie susceptibilă de a fi folosită,
direct sau prin încredinţare, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Dacă înregistrarea
tehnică obţinută în urma falsificării nu este susceptibilă să fie folosită, nu se realizează latura
obiectivă a infracţiunii. Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă) care trebuie să
privească atât acţiunea de falsificare, cât şi pe cea de folosire sau încredinţare în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Infracţiunea se realizează atât prin acţiune, cât şi prin
omisiune. Tentativa, deşi este posibilă (autorul falsificării încearcă să folosească înregistrarea
tehnică falsă, dar nu reuşeşte sau încearcă să o încredinţeze unei alte persoane care îl refuză),
nu este pedepsită.
În cazul art. 324 alin. (2) C.pen. subiectul activ este, de asemenea, necircumstanţiat, însă nu
poate fi însuşi autorul acţiunii de falsificare; elementul material constă exclusiv în acţiunea de
folosire a înregistrării tehnice falsificate; reprezintă o formă particulară de uz de fals. În cazul
ambelor variante (tip şi asimilată) sancţiunea este aceeaşi (6 luni la 3 ani sau amendă).
3. Înregistrare tehnică. Noţiunea este definită în art. 324 alin. (3) C.pen. În ceea ce priveşte
dispozitivul tehnic omologat sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 20/1992 privind activitatea de
metrologie (M.Of. nr. 212 din 28 august 1992), modificată.
Art. 325
Falsul informatic
Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a
restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare
adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 48 din
Legea nr. 161/2003,al cărui conţinut îl preia. Tipicitatea faptei (conţinutul constitutiv) rămâne
neschimbată, cu excepţia sancţiunii ale cărei limite se reduc (de la 2-7 ani, la 1-5 ani). Această
modificare a tratamentului sancţionator determină caracterul mai favorabil al legii noi.
Noţiunea de date informatice este definită de art. 181 alin. (2) C.pen.,definiţie regăsită în art.
35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.
2. Elemente de tipicitate. Raportul cu alte infracţiuni. Elementul material se realizează
prin introducere de date informatice (aceste date nu existau în mediul informatic sau sistemul
de stocare înainte de intervenţia autorului infracţiunii), modificare, ştergere şi restricţionarea
accesului (datele sunt preexistente săvârşirii infracţiunii şi asupra lor se intervine prin
modalităţile enunţate – se schimbă conţinutul datelor informatice, se indisponibilizează ori se
elimină astfel de date). Acestor modalităţi normative le este ataşată cerinţa esenţială de a fi
realizate fără drept. Noţiunea este definită de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003
(acţionează fără drept persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: a) nu este
autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; b) depăşeşte limitele autorizării; c) nu are
permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de
a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice
sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic). În cazul falsului informatic
noţiunea fără drept reprezintă un element de tipicitate, iar nu unul de antijuridicitate/ cauză
justificativă – exercitarea unui drept ori consimţământul persoanei vătămate (art. 21, 22
C.pen.). De asemenea, este necesar ca în urma acestor acţiuni să se producă urmarea cerută
de text, respectiv să rezulte date necorespunzătoare adevărului, adică date mincinoase care
prezintă denaturat, altfel decât în realitate, fapta, informaţia la care se referă, respectiv o
deformare a realităţii. Din punct de vedere al laturii subiective este prevăzut un anumit scop
– utilizarea în vederea producerii unei consecinţe juridice – forma de vinovăţie fiind intenţia
directă sau indirectă (A. Maxim, Falsul şi frauda informatică, în C.D.P. nr. 3/2011, p. 63).
Subiectul activ este necircumstanţiat. În doctrină s-a afirmat (A. Maxim, loc. cit, p. 53-54) că,
în ipoteza săvârşirii faptei de către un funcţionar public, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
se va reţine falsul informatic în concurs cu abuzul în serviciu.
Falsul informatic prezintă asemănări cu frauda informatică (art. 249 C.pen., fost art. 49 din
Legea nr. 161/2003). Doctrina (A. Maxim, loc. cit., p. 64) a afirmat că infracţiunea de fals
informatic este o normă generală în raport cu frauda informatică. Un alt autor (G. Zlati, Unele
aspecte în legătură cu infracţiunile informatice…, loc. cit., p. 205-213) consideră însă că
frauda informatică nu este o normă specială în raport cu falsul informatic, fiind posibilă
reţinerea unui concurs între cele două infracţiuni. În măsura în care datele informatice
falsificate sunt folosite pentru inducerea în eroare a unei persoane şi care, astfel, suportă un
prejudiciu, falsul informatic se va reţine în concurs cu infracţiunea de înşelăciune (C.A.
Suceava, Secţia penală, decizia nr. 205/2004, în C.P. Ad., p. 997).
Art. 326
Falsul în declaraţii
Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute
în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit
legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia corespunde celei prevăzute de art.
292 C.pen. din 1968, cu o singură diferenţă, situată la nivelul subiectului auxiliar
(funcţionarul sau alt salariat competent să ia act de declaraţia falsă). Astfel, sintagma organ
sau instituţie de stat ori altă unitate dintre cele la care se referăart. 145 a fost înlocuită de
persoană dintre cele prevăzute în art. 175 sau unitate în care aceasta îşi desfăşoară
activitatea. Este posibil ca, determinat de redefinirea noţiunii de funcţionar public, să existe,
în anumite cazuri, diferenţe care, strict din această perspectivă, să facă necesară identificarea
legii penale mai favorabile.
2. Jurisprudenţă. Cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată a unei
părţi la o instanţă civilă nu constituie o declaraţie în sensul cerut de art. 292 C.pen. din 1968,
indiferent împotriva căror persoane este îndreptată, ea fiind un act procedural de învestire a
instanţei cu judecarea unei cauze. Nu este aptă nici prin ea însăşi să producă anumite
consecinţe juridice urmărite de făptuitor. Susţinerea din cererea de învestire a instanţei că o
persoană nu are moştenitori urmează să fie dovedită prin probe administrate nemijlocit în faţa
instanţei, altfel nu produce niciun fel de consecinţe juridice (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 1823/2002, în P.J.P. 2001-2002, p. 113). Această opinie jurisprudenţială a fost
criticată doctrinar (F. Radu, C. Radu, Consideraţii în legătură cu subiectul activ al infracţiunii
de fals în declaraţii, în Dreptul nr. 12/2007, p. 172-177).
Declaraţie notarială. Cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni (defuncta fiind mătuşa
inculpatelor), una dintre acestea s-a declarat unică moştenitoare, deşi ştia că defuncta mai are
o nepoată aflată în străinătate, iar cealaltă a declarat că a fost vecină cu defuncta şi ştie că
aceasta nu mai are rude. Fapta săvârşită de prima inculpată constituie infracţiunea de fals în
declaraţii, prevăzută de art. 292 C.pen. din 1968, iar fapta comisă de cea de a doua care, în
cauza succesorală dezbătută la notariat, a făcut declaraţii mincinoase referitor la împrejurări
esenţiale, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C.pen. din
1968(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 562/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 149).
Art. 327
Falsul privind identitatea
(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei
persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei
unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
civile spre a fi folosit fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 293
C.pen. din 1968. Spre deosebire de aceasta, s-a precizat că elementul material (acţiunea de
prezentare sub o identitate falsă, atribuirea unei identităţi false altei persoane) se realizează
prin utilizarea unor documente de identitate (folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la
identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat).
Precizarea a fost necesară pentru pune capăt unei jurisprudenţe neunitare (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 2276/2002, în C.P.J.P. 2001-2002, p. 114; C.A. Suceava,
Secţia penală, decizia nr. 170/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 53; C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2534/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 168; în sensul existenţei infracţiunii de fals privind
identitatea realizabilă prin simpla atribuire verbală de către făptuitor a unei identităţi care
nu este a sa, a se vedea V. Papadopol, Notă la decizia nr. 585/1993a Tribunalului Bucureşti,
Secţia penală, în C.P.J.P. 1993, p. 85) care considera fie că infracţiunea de fals în declaraţii se
săvârşeşte prin simpla declarare a unei stări de fapt necorespunzătoare adevărului, fie printr-o
asemenea declarare, însă numai însoţită de prezentarea unui înscris fals, optându-se pentru
această din urmă orientare (a se vedea Expunere de motive, pct. 2.78). De altfel, şi sub
imperiul Codului penal anterior s-a precizat că acţiunile prin care se realizează elementul
material al infracţiunii de fals privind identitatea sunt însoţite de înfăţişarea unor dovezi, care
la rândul lor sunt false sau folosite în mod fraudulos căci, asupra identităţii, afară de
persoanele binecunoscute, nimeni nu este crezut pe simplu cuvânt (Explicaţii IV, ed. I, 1972,
p. 465). Din perspectiva existenţei acelei jurisprudenţe care considera că există infracţiunea şi
prin simpla declarare a unei stări de fapt necorespunzătoare, legea nouă, restrângând
posibilitatea de existenţă a infracţiunii, este mai favorabilă. Prin noua opţiune a legiuitorului
infracţiunea devine complexă, absorbind uzul de fals.
În cazul variantei principale, s-a modificat tratamentul sancţionator, majorându-se limita
minimă (de la 3 luni la 6 luni), cea maximă rămânând neschimbată. În ipoteza orientării
instanţei spre minimul special, legea veche va fi mai favorabilă.
S-a introdus o variantă agravată [alin. (2) – prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii
reale a unei persoane]. Această variantă se realizează numai în modalitatea prezentării, nu şi
în cea a atribuirii. Nu este o incriminare nouă întrucât se regăsea ca modalitate faptică în
vechea reglementare [art. 293 alin. (1), în modalitatea prezentării sub o identitate falsă,
identitatea falsă putând să fie atât o identitate inventată, fictivă, cât şi una reală utilizată
fraudulos]. Diferenţa o reprezintă însă limitele de sancţionare, mai mari potrivit legii noi (1-5
ani în raport cu 3 luni - 3 ani), motiv pentru care legea veche va fi mai favorabilă.
Diferenţierea de tratament sancţionator a fost impusă de pericolul social mai mare în ipoteza
utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane, constând în aceea că în acest caz
există riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei a cărei identitate a fost
folosită.
În cazul variantei asimilate [art. 327 alin. (3) cu corespondent în art. 293 alin. (2) C.pen. din
1968] nu există diferenţe decât la nivelul sancţiunii. Astfel, limita minimă rămâne
neschimbată (3 luni), dar limita maximă se reduce (de la 3 ani la 2 ani) şi, totodată, se prevede
pedeapsa alternativă a amenzii [120-240 zile amendă, respectiv 1.200-120.000 lei conform
art. 61 alin. (2), (4) lit. b) C.pen.]. Legea nouă care prevede o limită maximă mai redusă a
pedepsei cu închisoarea, precum şi pedeapsa alternativă a amenzii, este legea mai favorabilă.
În ipoteza în care instanţa va opta pentru pedeapsa închisorii orientată spre minim, niciuna
dintre cele două legi nu este mai favorabilă; în acest caz încadrarea juridică se va face
conform legii noi.
2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrare juridică a declarării de
către cetăţeanul român a unei identităţi false unei autorităţi străine. Fapta cetăţeanului
român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin,
constituie infracţiunea de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 alin. (1) teza I din
Codul penal [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIX/2007 (RIL), www.scj.ro]. Decizia nu îşi
păstrează valabilitatea, având în vedere dispoziţiile art. 328 teza finalăC.pen., care preiau
expres cele stabilite prin această decizie.
Paşaport. Fapta inculpatului care, fiind prins în flagrant delict de furt, s-a legitimat faţă de
organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe care lipise propria
fotografie, întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni: fals privind identitatea,
prevăzută de art. 293 C.pen. din 1968 şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C.pen. din 1968
[Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 585/1993, în C.P.J.P. 1993, p. 84, cu notă critică
de V. Papadopol în sensul reţinerii şi a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale,
prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal întrucât, lipind propria fotografie pe acel
paşaport, inculpatul a alterat conţinutul acestuia, alterare care se poate realiza prin orice
procedeu de modificare a materialităţii actului – grafic, chimic sau mecanic].
Unitate care nu aparţine celor prevăzute de art. 145 C.pen. din 1968. Inculpatul,
valorificând la un centru de achiziţii al unei societăţi comerciale un cablu electric din
aluminiu provenit din furt, şi-a atribuit, cu ocazia perfectării actului de achiziţie, o identitate
falsă, prezentându-se sub un nume nereal pentru inducerea în eroare a societăţii şi pentru a nu
fi depistat de organele de poliţie. Această faptă, încadrată de instanţele de fond şi apel în
dispoziţiile art. 293 C.pen. din 1968, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
fals privind identitatea. Potrivit art. 293 C.pen. din 1968, constituie element material al
infracţiunii numai acţiunea de prezentare sub o identitate falsă în vederea producerii unei
consecinţe juridice, pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie dintre cele
la care se referă art. 145 C.pen. din 1968; or, art. 145 C.pen. din 1968 enumeră numai
autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de interes public. În
consecinţă, atribuirea unei identităţi false la prezentarea în faţa unei societăţi comerciale cu
răspundere limitată nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 293 C.pen. din 1968 (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 26/1998, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 144).
Art. 328
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte acte
emise de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională
instituită printr-un tratat la care România este parte sau declaraţii ori o identitate
asumate în faţa acesteia.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reprezintă o reglementare nouă care extinde
infracţiunile de fals în înscrisuri şi asupra actelor emise de autoritatea unui stat străin sau a
unei organizaţii internaţionale străine, precum şi asupra declaraţiilor date ori identităţii
asumate în faţa acestor entităţi străine sau internaţionale.
2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrare juridică a declarării de
către cetăţeanul român a unei identităţi false unei autorităţi străine. Fapta cetăţeanului
român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin,
constituie infracţiunea de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 alin. (1) teza I din
Codul penal [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIX/2007, (RIL) www.scj.ro]. Decizia nu îşi
mai păstrează valabilitatea, având în vedere dispoziţiile art. 328 teza finală C.pen.
Art. 329
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către
angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de
la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 329 C.pen. preia, în linii mari,
dispoziţiile art. 274 C.pen. din 1968, modificările operate de legiuitor ţinând în principal de
sistematizarea incriminărilor şi îmbunătăţirea conţinutului unora dintre acestea. Astfel, în
raport de Codul penal anterior, s-a acordat prioritate în reglementare infracţiunilor
intenţionate săvârşite de angajaţii căilor ferate în raport cu cele din culpă.
În principiu, modificările aduse de noul Cod penal vizează subiectul activ al infracţiunii,
urmarea, precum şi conţinutul variantei agravate de comitere a faptei.
1.1. Modificările privitoare la subiectul activ al infracţiunii. Dacă în Codul penal din 1968
acesta era circumstanţiat la „angajaţii căilor ferate”, noua reglementare face referire la
„angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenţie
sau manevră”, ceea ce conduce la ideea unei sfere mai largi a persoanelor care pot comite
infracţiunea în discuţie. Astfel, din economia textului rezultă că această calitate o pot avea nu
numai angajaţii căilor ferate implicaţi în „gestionarea” activităţii feroviare, ci şi angajaţii
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, care pot să nu fie angajaţi ai căilor ferate.
Pe de altă parte, acelaşi text permite interpretarea potrivit căreia un angajat al căilor ferate, aşa
cum era circumstanţiat subiectul infracţiunii potrivit legii vechi, să nu intre în categoria
persoanelor descrise de art. 329 alin. (1) C.pen., caz în care vom fi în prezenţa unei
dezincriminări a faptei comise de o persoană care, deşi angajat al căilor ferate, nu
îndeplineşte condiţia impusă de textul menţionat pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii.
1.2. Modificări cu privire la aplicabilitatea textului de incriminare. Norma de incriminare
a fost la rându-i extinsă, ea vizând punerea în pericol nu numai a siguranţei circulaţiei
mijloacelor de transport, ci şi a celor ce ţin de mijloacele de intervenţie sau de manevră pe
calea ferată.
1.3. Modificări cu privire la urmarea infracţiunii. Potrivit Expunerii de motive, o altă
modificare vizează „transformarea urmării imediate la infracţiunile prevăzute în art. 329-332,
dintr-o urmare «de pericol» într-o urmare «de rezultat» prin înlocuirea sintagmei «ar fi putut
pune în pericol» sau «ar fi putut expune» cu «pune în pericol» sau «se creează un pericol»”.
În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu punctul de vedere exprimat în literatura de
specialitate, potrivit cu care „prin modificarea textului de incriminare din această perspectivă,
art. 329 alin. (1) se transformă dintr-o infracţiune de pericol potenţial, cum era în vechea
reglementare, într-o infracţiune de pericol concret” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 573]. În consecinţă, dacă anterior era suficient să se
aprecieze dacă din împrejurările cauzei, fapta era de natură să dea naştere unei stări de pericol
pentru siguranţa circulaţiei pe căile ferate, potrivit legii noi este nevoie să se probeze existenţa
efectivă a acestui pericol, care nu şi-a produs consecinţele din cauza unei/unor împrejurări
exterioare voinţei făptuitorului. Orice materializare a stării de pericol create într-o consecinţă
material va atrage încadrarea faptei în alin. (2) al textului.
Pentru situaţiile în care nu se poate proba existenţa unui pericol concret pentru valoarea social
protejată, vor fi incidente dispoziţiile legale privind dezincriminarea faptei (art. 4 C.pen. şi art.
3 LPACP).
1.4. Modificări cu privire la conţinutul variantei agravate a infracţiunii. Potrivit art. 274
alin. (2) C.pen.,infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale
ferată, accident ce constă, potrivitart. 333 C.pen., în distrugerea sau degradarea adusă
mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei
sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
Această definiţie a accidentului de cale ferată absoarbe conţinutul noţiunii definite prin
aceeaşi sintagmă de dispoziţiile art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968, căruia i se adaugă şi
distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport. În noua reglementare se poate regăsi şi
consecinţa producerii unei „tulburări în activitatea de transport”, atunci când aceasta poate fi
cuantificată în distrugeri sau degradări ale mijloacelor de transport. Altfel de „tulburări”, care
nu pot să intre în conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”, nu vor mai putea fi calificate
ca realizând infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen., dar vor putea fi examinate din
perspectiva întrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de
art. 297 C.pen., care reprezintă norma generală în ceea ce priveşte neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.
O situaţie specială o reprezintă cea în care, potrivit legii vechi, s-a produs o „catastrofă de cale
ferată”, noţiune care nu se mai regăseşte în noua reglementare.
Catastrofa de cale ferată consta, potrivit art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968, în „deraierea,
răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt
asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea a doua mijloace de transport ale căilor ferate sau a
unui mijloc de transport al căilor ferate cu un alt vehicul, dacă s-au produs urmări deosebit de
grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, ori prin distrugerea
sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a
mărfurilor încredinţate pentru transport”.
Examinarea acestei dispoziţii prin prisma reglementării prevăzute de art. 333 C.pen. permite
concluzia că, sub aspectul consecinţelor, conţinutul este acelaşi în ceea ce priveşte distrugerea
sau degradarea mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată,
deosebirea între cele două noţiuni (în sensul de cuantificare a urmării produse) fiind doar de
ordin „cantitativ”. În schimb, în noua reglementare nu se regăsesc, ca şi consecinţe ale
accidentului de cale ferată, „distrugerea/degradarea mărfurilor transportate”, pe de o parte,
şi/sau producerea unei urmări constând în moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor
persoane, pe de altă parte.
Pentru aceste ipoteze în care nu se mai poate stabili un element de continuitate între noţiunile
de „catastrofă de cale ferată”, potrivit legii vechi, şi cea de „accident de cale ferată”, astfel
cum este definit de legea nouă, urmează a se reţine regulile concursului de infracţiuni între
cea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C.pen. şi o infracţiune contra vieţii sau integrităţii
corporale (art. 188, 189 C.pen, respectiv art. 193, 194 C.pen.) sau chiar cu infracţiunea de
distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen., dacă se produce distrugerea/degradarea mărfurilor
transportate.
În consecinţă, nu se poate vorbi de o dezincriminare a infracţiunii prin care s-a produs o
catastrofă de cale ferată, ci doar de o abrogare, generatoare a unei situaţii tranzitorii care va fi
analizată conform distincţiilor prezentate mai sus.
1.5. Modificări cu privire la sancţiune. Noul Cod penal păstrează aceleaşi limite de
pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii (de la unu la 5 ani închisoare), cât şi pentru
ipotezele în care accidentul de cale ferată are acelaşi conţinut în cele două legi succesive (de
la 3 la 10 ani). Aceasta va fi pedeapsa care se va reţine şi pentru producerea unei catastrofe de
cale ferată în ipotezele care se suprapun noţiunii de accident de cale ferată definit de legea
nouă, întrucât noul Cod penal constituie lege mai favorabilă sub acest aspect.
2. Elementul material. Sub acest aspect, latura obiectivă a infracţiunii se realizează printr-o
acţiune (îndeplinirea defectuoasă) sau omisiune (neîndeplinirea) unei îndatoriri de serviciu, ca
şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a cărei variantă specială poate fi considerată.
Nu se realizează elementul material al infracţiunii în situaţia inculpatului, impiegat de
mişcare, „care s-a prezentat la muncă sub influenţa băuturilor alcoolice şi, uitând să pună
macazul într-o poziţie corespunzătoare, a cauzat ciocnirea unui tren de marfă cu vagoanele ce
staţionau în gară, provocându-se avarii mijloacelor de transport, care întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunilor de neîndeplinire din culpă a îndatoririlor de serviciu, prevăzută
de art. 273 alin. (1) C.pen. din 1968 şi părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de
ebrietate (…). Prezentarea inculpatului la serviciu în stare de ebrietate nu presupune că
încălcarea atribuţiilor de serviciu a avut loc cu intenţie, aceasta trebuind să rezulte şi din alte
împrejurări ale cauzei, nu numai din starea de ebrietate, mai cu seamă că această faptă este
incriminată distinct ca infracţiune (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 114/1994, în
Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
3. Urmarea. Prin acţiunile şi inacţiunile inculpatului, descrise mai sus (n.n. - comentariul
anterior), s-a produs în mod concret pericolul pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport ale căilor ferate, cauzându-se atât prejudicii acesteia, cât şi decesul manevrantului
P.M. (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 49 din 9 aprilie 2009,portal.just.ro).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Eliminarea sintagmei
„cu ştiinţă” din conţinutul infracţiunii nu semnifică altceva decât punerea în aplicare a
dispoziţiilor art. 16 alin. (6) C.pen., privind prevederea expresă ca infracţiune a faptei comise
din culpă, reglementare care, în cazul acestei infracţiuni, se regăseşte în dispoziţiile art. 330
C.pen.
5. Varianta agravată. Aşa cum arătam mai sus, infracţiunea este mai gravă dacă s-a produs
un accident de cale ferată, sintagmă definită de dispoziţiile art. 333 C.pen. (a se vedea infra
comentariul art. 333 C.pen.).
6. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen. poate intra în
concurs cu o infracţiune de distrugere, atunci când priveşte degradarea sau distrugerea
mărfurilor transportate sau cu una contra vieţii sau integrităţii corporale.
Art. 330
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă,
de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de
transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de
la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, în linii mari, dispoziţiile art.
273 C.pen. din 1968, modificările aduse fiind aceleaşi cu cele pe care le-am evidenţiat cu
ocazia analizei infracţiunii comise cu intenţie (a se vedea supra comentariul art. 329 C.pen.).
Pedeapsa a fost şi ea modificată faţă de Codul penal din 1968; astfel, minimul şi maximul
special la varianta tip a infracţiunii, prevăzută de alin. (1), au fost micşorate faţă de cele
prevăzute de art. 273 C.pen. din 1968. Totodată, s-a introdus pedeapsa alternativă a amenzii
penale, astfel că aceasta va fi lege mai favorabilăsub acest aspect, atât în cazul variantei
simple a infracţiunii, cât şi în situaţia variantei agravate, prevăzută de alin. (2) al textului
(închisoare de la unu la 5 ani, comparativ cu limite cuprinse între 3-7 ani/ 5-15 ani).
2. Elementul material. Ca şi în cazul infracţiunii precedente, acesta constă fie într-o acţiune
(îndeplinirea defectuoasă), fie într-o omisiune (neîndeplinirea) unei îndatoriri de serviciu, ca
şi în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, a cărei variantă specială poate fi considerată.
Constituie o modalitate de realizare prin acţiune a elementului material „fapta inculpatului de
a fi deschis bariera şi de a fi permis trecerea peste linii a unui camion după ce se anunţase
apropierea unui tren de marfă, urmată de ciocnirea celor două, cu urmarea morţii a două
persoane şi producerea unor pagube materiale importante” (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 127/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 66), iar în cea omisivă, „fapta inculpatului care
s-a prezentat la muncă sub influenţa băuturilor alcoolice şi, uitând să pună macazul într-o
poziţie corespunzătoare, a cauzat ciocnirea unui tren de marfă cu vagoanele ce staţionau în
gară, provocându-se avarii mijloacelor de transport” (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia
nr. 114/1994, în Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
Infracţiunea prevăzută de art. 273 C.pen. se reţine dacă a avut loc un singur caz de
neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, nefiind necesar să
existe mai multe astfel de situaţii, dacă acesta se află în legătură cauzală cu rezultatul produs
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2760/1976, înRepertoriu…1976-1980, p. 264).
3. Urmarea. Pentru reţinerea formei calificate a infracţiunii este necesară întrunirea
cumulativă a două condiţii: fapta să fi pus în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport ale căilor ferate şi să fi avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea
ferată sau accident de cale ferată. Tulburarea trebuie să prezinte o anumită gravitate, care
presupune producerea fie a unor pagube materiale importante, fie a unor urmări dăunătoare
apreciabile (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1843/1971, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 163).
Potrivit noii legi, o astfel de „tulburare” va putea fi examinată doar prin prisma includerii sale
în conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”, iar dacă o astfel de consecinţă nu s-a produs,
ea poate fi examinată prin prisma întrunirii condiţiilor infracţiunii de neglijenţă în serviciu,
prevăzută de art. 298 C.pen.
4. Vinovăţie. Fapta se comite din culpă. Aprecierea formei de vinovăţie se face prin
evaluarea probelor administrate în cauză. Astfel, în practică s-a decis că „întrucât inculpatul
nu a comandat executarea în bloc a parcursului liber pentru trenul de marfă nr. 31208 şi nu a
întâmpinat trenul pentru a-l supraveghea prin defilare pentru a se convinge că trenul a trecut
de Halta de Mişcare C.F.R. B.T., a putut să prevadă că acest tren este oprit la semnalul de
intrare în haltă în direcţia spre Cluj-Napoca, dar nu l-a acceptat şi a comandat parcursul în
bloc pentru trenul personal nr. 3634, socotind fără temei că cele două trenuri nu se vor ciocni
şi nu se va produce catastrofa de cale ferată. Trezit din somn, la apelul telefonic al martorului
L.F. (ora 01:19), inculpatul trebuia să prevadă că netransmiţând către Halta de Mişcare C.F.R.
M. reavizul de sosire al trenului de marfă nr. 31208 în Halta de Mişcare C.F.R. B.T. până la
acea oră şi transmiţând în fals reavizul pentru ora 00:54, nevăzând acel tren şi neefectuând
defilarea lui până la trecerea completă prin haltă, a existat posibilitatea ca trenul să se afle
oprit la semnalul de intrare haltă. Comandând executarea în bloc a parcursului liber pentru
trenul personal nr. 3634, care circula tot pe firul II, inculpatul a putut prevedea că trenul de
călători nr. 3634 va ajunge din urmă şi va ciocni trenul de marfă nr. 31208 şi producerea unui
accident feroviar grav care constituie o catastrofă de cale ferată, chiar dacă nu a acceptat-o,
socotind fără temei că nu se vor produce” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4442/2010,
www.scj.ro).
5. Concurs cu alte infracţiuni. Distrugerea sau semnalizarea falsă. Faptele inculpatului
care, în calitate de impiegat de mişcare responsabil la Halta de Mişcare C.F.R. B.T. şi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, la 12 decembrie 2006, nu şi-a îndeplinit obligaţiile de
serviciu, din culpă şi a efectuat semnalizări false, din culpă, determinând ciocnirea trenului
personal nr. 3634 cu trenul de marfă nr. (...) la intrarea în halta de mişcare, care a avut ca şi
consecinţe o catastrofă de cale ferată, constituie infracţiunile de neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă şi distrugere şi semnalizare falsă, prevăzute
şi pedepsite deart. 273 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968, raportat la art. 277 alin. (2) C.pen. din
1968 şi art. 276 alin. (3), (4) şi (5) din acelaşi Cod, raportat la art. 277 alin. (2) C.pen. din
1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1968(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
4442/2010, www.scj.ro). Uciderea din culpă. Fapta inculpatului T.C. care în dimineaţa zilei
de 11 septembrie 1997, în calitate de impiegat de mişcare în staţia Cristeşti - Jijia a dispus
efectuarea unei manevre în capătul „Y” al staţiei, deşi era interzisă simultan cu primirea
trenurilor, a fracţionat parcursul de manevră, deşi era pe linia de evitare a refuzat completarea
partidei, manevra cu un alt manevrat care să fie la acoperire, a dat comenzi eronate care au
dus la deraierea boghiului nr. 1 a vagonului 71242, iar vagonul 2 l-a strivit şi l-a omorât pe
manevrantul P.M., totodată a creat în împrejurările descrise un prejudiciu Societăţii Naţionale
de Transport Feroviar de marfă CFR Marfă SA Iaşi în cuantum de 17.151.391 ROL,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, faptă prevăzută de art. 273 alin. (2) C.pen. din
1968 şi uciderea din culpă prevăzută deart. 178 alin. (2) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33
lit. a) C.pen. din 1968. Astfel, aşa cum a rezultat din cele menţionate mai sus, infracţiunea
prevăzută de art. 273 alin. (2) C.pen. din 1968 sub aspectul elementului material s-a realizat,
atât printr-o infracţiune – neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu (nu a completat cu un
manevrant partida de manevră), cât şi printr-o acţiune – îndeplinirea defectuoasă a
îndatoririlor de serviciu, aşa cum s-a arătat şi la încadrarea în drept a faptelor. (...) Prin
acţiunea şi inacţiunea inculpatului T.C. s-a produs în mod concret pericolul pentru siguranţa
circulaţiei mijloacelor de transport, ale căilor ferate, a fost avariată o locomotivă, 3 vagoane
şi, nu în ultimul rând, decesul manevrantului P.M. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
2933/2009, www.scj.ro).
Art. 331
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
(1) Părăsirea postului, în orice mod şi sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată,
dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace, se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către
un angajat având atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge ori se află sub influenţa unor substanţe psihoactive.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale
ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, cu unele modificări,
dispoziţiile art. 275 C.pen. din 1968. Modificările operate de legiuitor vizează:
1.1. Subiectul activ al infracţiunii. Acesta rămâne unul calificat – angajat cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată; prin
eliminarea sintagmei „care asigură direct siguranţa etc.” din structura vechiului text se poate
discuta chiar de o lărgire a sferei acestuia, fiind evident că angajaţii cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată pot fi
mai numeroşi decât cei care asigură în mod direct siguranţa mijloacelor de transport ale căilor
ferate.
1.2. Extinderea aplicabilităţii normei şi la siguranţa circulaţiei „mijloacelor de intervenţie
sau manevră pe calea ferată”, neprevăzute de reglementarea anterioară. Din acest punct de
vedere, făptuitorul nu va putea fi tras la răspundere penală în temeiul textului în discuţie
pentru faptele comise anterior intrării în vigoare a Codului penal.
1.3. Modificarea variantei asimilate prin înlocuirea condiţiei exercitării atribuţiilor de
serviciu „în stare de ebrietate” cu cea de „îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge”, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin adăugarea unei noi ipoteze, aceea a aflării sub
influenţa unor substanţe psihoactive.
Ca o consecinţă a acestei modificări, va opera o dezincriminare in concreto a tuturor faptelor
comise de către cei în stare de ebrietate, dar a căror alcoolemie nu depăşea 0,80 g/l alcool pur
în sânge la momentul comiterii faptei. Sub aspectul momentului la care se stabileşte
alcoolemia, este corectă observaţia potrivit căreia „textul de la art. 331 alin. (2) nu s-a corelat
cu cel de la art. 336 alin. (1) C.pen.” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal…, op. cit., 2014 p. 577], ceea ce e de natură să genereze practică neunitară sub aspectul
posibilităţii de a se cere, în acest caz, o recalculare a alcoolemiei.
1.4. Modificări cu privire la conţinutul urmării produse în cazul faptei tipice, prevăzută
de alin. (1). Şi în acest caz considerăm că infracţiunea nu s-a transformat într-una de rezultat,
ci într-o infracţiune de pericol concret (a se vedea şi supra comentariul art. 329 C.pen.).
Pentru situaţiile în care nu se poate proba existenţa unui pericol concret pentru valoarea
socială protejată, vor fi incidente dispoziţiile legale privind dezincriminarea faptei (art. 4
C.pen. şi art. 3 LPACP).
1.5. Modificări cu privire la conţinutul variantei agravate a infracţiunii. Potrivit art. 331
alin. (3) C.pen.,infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale
ferată, accident ce constă, potrivitart. 333 C.pen., în distrugerea sau degradarea adusă
mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei
sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
După cum arătam şi supra (comentariul art. 329), noţiunea absoarbe şi conţinutul celei
definite prin aceeaşi sintagmă de dispoziţiile art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968, precum şi pe
cel de „tulburare în activitatea de transport pe căile ferate”, atunci când aceasta poate fi
cuantificată în distrugeri sau degradări ale mijloacelor de transport. Dacă tulburările în
activitatea de transport se manifestă sub altă formă, care nu poate să intre în conţinutul
noţiunii de „accident de circulaţie”, nu vor mai putea fi calificate ca realizând infracţiunea
prevăzută deart. 329 C.pen., dar vor putea fi examinate din perspectiva întrunirii condiţiilor de
existenţă ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C.pen., care reprezintă
norma generală în ceea ce priveşte neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor
de serviciu.
1.6. Modificări cu privire la pedeapsă. Atât pedeapsa pentru varianta tip, prevăzută de alin.
(1), cât şi cea pentru infracţiunea asimilată, prevăzută de alin. (2), sunt identice cu cele
prevăzute de art. 275 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968. Problema legii mai favorabile, sub
aspectul sancţiunii, se va pune numai în cazul variantei agravate a infracţiunii, legea nouă
fiind mai favorabilă.
2. Elementul material. Infracţiunea este una comisivă şi se realizează fie printr-o acţiune
constând în părăsirea postului [alin. (1)], fie prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu având o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori sub influenţa unor substanţe
psihoactive. Dacă făptuitorul săvârşeşte ambele fapte, vom fi în prezenţa concursului de
infracţiuni, fapta fiind una cu conţinuturi alternative.
3. Vinovăţie. Infracţiunea se realizează cu intenţie directă sau indirectă.
Art. 332
Distrugerea sau semnalizarea falsă
(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale
ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii
feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare
ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea de acte de semnalizare falsă sau
săvârşirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulaţia
mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată în timpul executării
serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale
ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(4) Când faptele prevăzute în alin. (1)–(3) sunt săvârşite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, cu unele modificări,
dispoziţiile art. 276 C.pen. din 1968. Modificările aduse textului pot fi grupate astfel:
1.1. Extinderea sferei de aplicabilitate a elementului material, în sensul că va viza nu
numai linia de cale ferată, materialul rulant şi instalaţiile de cale ferată, ci şi instalaţiile de
comunicaţii feroviare şi orice alte bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare. Parte
dintre acestea au fost preluate din art. 5 din Legea nr. 289/2005privind unele măsuri pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată,
text abrogat prin Legea nr. 187/2012.
1.2. Modificări cu privire la conţinutul urmării produse. Înlocuirea expresiei „dacă prin
aceasta s-ar fi putut pune în pericol”, folosită de vechea reglementare, cu „dacă prin aceasta se
pune în pericol” siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată [în
cazul faptei tipice, prevăzută de alin. (1)], respectiv a celei „dacă aceste fapte ar fi putut
expune la un pericol” cu „dacă prin aceste fapte se creează un pericol” de accident de cale
ferată [varianta prevăzută de alin. (2)] nu transformă infracţiunea într-una de rezultat, ci într-o
infracţiune de pericol concret (a se vedea şi supra comentariul art. 332 C.pen.), care trebuie
dovedit. Pentru situaţiile în care nu se poate proba existenţa unui pericol concret pentru
valoarea socială protejată, vor fi incidente dispoziţiile legale privind dezincriminarea faptei
(art. 4 C.pen. şi art. 3 LPACP).
Tot sub acest aspect, se observă o extindere a sferei mijloacelor care sunt puse în pericol
urmare activităţilor de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare şi la cele
de manevră sau intervenţie pe calea ferată.
1.3. Modificări cu privire la conţinutul variantei agravate a infracţiunii. Potrivit art. 332
alin. (3) C.pen.,infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale
ferată, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 333 C.pen (a se vedea supra comentariul art.
329), noţiune în care se pot regăsi şi o parte dintre consecinţele descrise anterior sub
denumirea de „catastrofă de cale ferată” [art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968] şi care, totodată,
absoarbe conţinutul celei definite prin aceeaşi sintagmă de dispoziţiile art. 277 alin. (1) C.pen.
din 1968, precum şi pe cel de „tulburare în activitatea de transport pe căile ferate”, atunci
când aceasta poate fi cuantificată în distrugeri sau degradări ale mijloacelor de transport. Dacă
tulburările în activitatea de transport se manifestă sub altă formă, care nu poate să intre în
conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”, nu vor mai putea fi calificate ca realizând
infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen., dar vor putea fi examinate din perspectiva întrunirii
condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu, prevăzută
de art. 297 C.pen., respectiv art. 298 C.pen.
1.4. Modificări cu privire la pedeapsă. În toate variantele de comitere, legea nouă prevede
limite ale pedepsei mai reduse, astfel încât va constitui lege mai favorabilă, lucru stabilit şi de
jurisprudenţă, care a reţinut că „în virtutea art. 5 din noul Cod penal, având în vedere că până
la soluţionarea definitivă a acestei cauze a intervenit o lege mai favorabilă, astfel cum este
noul Cod penal, ce prevede limite de pedeapsă mult mai mici decât vechiul Cod penal, fiind
clar legea penală mai favorabilă, instanţa va observa că fapta pentru care a fost trimis în
judecată inculpatul se regăseşte în aceleaşi condiţii de incriminare, în prevederile art. 332 alin.
(1), (3) şi (4) din noul Cod penal. Faptele inculpatului au avut în mod clar ca urmare un
accident de cale ferată, astfel cum s-a arătat mai sus, astfel că vor fi reţinute ca şi
corespondent în noul Cod penal ca şi temei juridic pentru faptele de care este acuzat,
dispoziţiile art. 332 alin. (1), (3) şi (4) C.pen.
Se va stabili deci pedeapsa principală în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzute de art. 332
alin. (1), (3) şi (4) din noul Cod penal, fiind legea penală mai favorabilă, iar pedepsele
accesorii şi complementare în raport cu noul Cod penal, astfel cum prevede art. 12 din Legea
nr. 187/2012” (C.A. Braşov, Secţia penală, sentinţa nr. 37 din 25 februarie 2014, definitivă
prin decizia I.C.C.J. nr. 238 din 5 septembrie 2014).
2. Subiectul activ al infracţiunii nu este unul calificat, fapta putând fi comisă de orice
persoană care întruneşte condiţiile tragerii la răspundere penală.
3. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinuturi alternative, astfel că dacă o
persoană comite atât una dintre acţiunile descrise la alin. (1) al textului, cât şi cel puţin una
dintre activităţile incriminate de alin. (2), ea va comite un concurs real de infracţiuni.
3.1. Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare sunt modalităţi
alternative de realizare a faptei descrise de alin. (1) al textului. Comiterea oricăreia dintre
acestea realizează conţinutul infracţiunii, dar nu vom fi în prezenţa unui concurs dacă, cu
privire la acelaşi bun, elementul material se realizează în mai multe modalităţi (distrugerea
unei instalaţii de cale ferată, de exemplu, cu consecinţa aducerii sale în stare de
neîntrebuinţare).
În jurisprudenţă s-a reţinut că în sensul art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, latura obiectivă a
infracţiunii de distrugere se realizează, printre altele, prin distrugerea, degradarea ori aducerea
în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată, dacă prin aceasta s-ar
fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate. Sub un alt aspect,
potrivit art. 7 din Legea nr. 129/1996, instalaţiile de cale ferată sunt alcătuite din toate
dispozitivele, instrumentele, lucrările necesare funcţionării tehnice a transportului de mărfuri
şi călători pe calea ferată, între care şi aparatura de schimbare a macazurilor, semafoarelor,
semnalele care indică normele de circulaţie etc., deci toate elementele care formează
infrastructura căilor ferate şi asigură circulaţia în siguranţă a materialului rulant pe o linie
ferată principală sau secundară, indiferent că se află în proprietatea S.N.C.F.R. ori
concesionată societăţilor comerciale sau altor instituţii. Pe de altă parte, aducerea în stare de
neîntrebuinţare a instalaţiilor sus-menţionate presupune schimbarea structurii tehnice în orice
modalitate, cum ar fi scoaterea unor dispozitive, demontarea unor piese de la aparatele de
semnalizare, demontarea ori deformarea unor linii şi alte asemenea acte materiale ce
diminuează potenţialul de folosire, potrivit destinaţiei lor. În speţă, s-a stabilit că în luna
septembrie 1997, în patru rânduri, coinculpaţii s-au deplasat în zona staţiei C.F.R. Găeşti şi,
folosindu-se de o cheie franceză, au sustras inductorii de autostop, cu consecinţa defectării
sistemelor de semnalizare. Drept urmare, prin aducerea acestora în stare de nefuncţionare s-a
periclitat siguranţa circulaţiei în zona respectivă, mecanicii de locomotivă fiind puşi în
imposibilitatea de a adapta viteza maximă de traseu sau opri în staţie şi, în final, producerea
unor catastrofe feroviare prin ciocniri, acostări, ajungeri din urmă ori deraieri de trenuri. Cum
din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că în această variantă este incriminată starea
de pericol creată în momentul comiterii activităţii infracţionale, coinculpaţii urmează să
răspundă pentru infracţiunea consumată, prevăzută de art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968,chiar
dacă până la descoperirea faptei niciun tren nu a pătruns pe linia respectivă şi, în consecinţă,
nu s-a produs niciun accident feroviar (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 59/A/1998, în
B.J. 1998 – sem. I, p. 84). În schimb s-a apreciat că „fapta inculpaţilor de a dezmembra părţi
componente metalice ale vagoanelor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
distrugere şi semnalizare falsă, prevăzută de art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, deoarece în
cadrul instalaţiilor de cale ferată nu se includ şi mijloacele de transport, ci doar instalaţiile de
siguranţă şi dirijare a traficului feroviar sau alte instalaţii aferente liniei ferate (C.A. Craiova,
Secţia penală, decizia nr. 67/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 630).
3.2. Aşezarea de obstacole pe linia ferată reprezintă o altă modalitate de realizare a variantei
descrise de alin. (1) al textului. S-a reţinut ca îndeplinit elementul material în această
modalitate în cazul inculpatului care, conducând autovehiculul compus din cap tractor (…) şi
semiremorca cisternă (…) nu a manifestat o prudenţă sporită la apropierea şi traversarea
liniilor de cale ferată la trecerea la nivel a autovehiculelor peste calea ferată a tronsonului CF
nr. 203 (Braşov – Zărneşti) situat la km feroviar 21+350, conduită ce a condus la ciocnirea
trenului automotor 14705 ce circula pe ruta Braşov – Zărneşti cu autovehiculul indicat mai
sus, urmarea accidentului fiind deraierea trenului automotor 14705, avarierea acestuia şi a
semiremorcii în proporţie de 80%, pierderea a 4.000 litri de motorină şi afectarea circulaţiei
trenurilor de călători pe această rută (C.A. Braşov, sentinţa penală nr. 37 din 25 februarie
2014, definitivă prin decizia I.C.C.J. nr. 238 din 5 septembrie 2014).
3.3. În ceea ce priveşte realizarea elementului material prin săvârşirea de acte de
semnalizare falsă, în jurisprudenţă s-a reţinut că faptele inculpatului care, în calitate de
impiegat de mişcare responsabil la Halta de Mişcare C.F.R. B.T. şi în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, la 12 decembrie 2006, nu şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, din culpă şi a
efectuat semnalizări false, din culpă, determinând ciocnirea trenului personal nr. 3634 cu
trenul de marfă nr. 31208 la ora 01:30 minute şi 52 de secunde la intrarea în halta de mişcare,
care a avut ca şi consecinţe o catastrofă de cale ferată, constituie infracţiunile de
neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă şi distrugere
şi semnalizare falsă, prevăzute şi pedepsite de art. 273 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968 raportat
la art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968 şi art. 276 alin. (3), (4) şi (5) C.pen. din 1968 raportat la
art. 277 alin. (2) din acelaşi Cod, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1968.
Întrucât inculpatul nu a comandat executarea în bloc a parcursului liber pentru trenul de marfă
nr. 31208 şi nu a întâmpinat trenul pentru a-l supraveghea prin defilare pentru a se convinge
că trenul a trecut de Halta de Mişcare C.F.R. B.T., a putut să prevadă că acest tren este oprit la
semnalul de intrare în haltă în direcţia spre Cluj-Napoca, dar nu l-a acceptat şi a comandat
parcursul în bloc pentru trenul personal nr. 3634, socotind fără temei că cele două trenuri nu
se vor ciocni şi nu se va produce catastrofa de cale ferată (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr.
4442/2010, www.scj.ro).
4. Urmarea. Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, în forma lor simplă, sunt
infracţiuni de pericol, în sensul că pentru a se consuma nu este nevoie de producerea unui
rezultat vătămător, fiind îndeajuns ca prin săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni dintre cele
incriminate să se fi născut o situaţie periculoasă pentru valorile sociale ocrotite de lege.
Aceasta rezultă din redactarea legii, care nu foloseşte expresia „dacă fapta a pus în pericol”, ci
expresia „ar fi putut pune în pericol” siguranţa circulaţiei. Ca atare, fapta inculpatului care a
sustras două sârme din cupru, rupându-le cu mâna prin îndoiri şi dezdoiri repetate, precum şi
20 bucăţi manşoane de pe stâlpii amplasaţi pe diferite trasee ale căii ferate din judeţul Cluj,
prin aceasta distrugând sistemul de comunicaţii C.F.R. şi punând în pericol siguranţa
circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată, constituie infracţiunile de furt calificat,
prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. i) şi alin. (3) lit. h) C.pen. din 1968 şi
distrugere şi semnalizare falsă, prevăzută de art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, săvârşite în
concurs real (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 68/2004, portal.just.ro).
5. Vinovăţia. Fapta se poate comite cu orice formă de vinovăţie, având în vedere că art. 332
alin. (3) reglementează şi comiterea din culpă a infracţiunii.
6. Concurs cu alte infracţiuni. Furt. Fapta inculpaţilor de a tăia fire din cupru de la reţeaua
de telecomunicaţii a C.F.R., fiind surprinşi de către poliţişti după ce acestea au fost rulate
pentru a fi transportate, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere şi
semnalizare falsă prevăzută în art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, cât şi pe cele ale infracţiunii
de furt calificat, în forma consumată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4431/2005,
www.scj.ro), la fel şi în cazul inculpaţilor care, în mod repetat, cu un patent şi o cheie potrivită
au degradat linia ferată prin demontare şi au sustras de la aceasta componente ce intră în
infrastructura căii ferate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6428/2006, www.scj.ro).
Distrugere. Sustragerea unor componente de instalaţii, cu ştiinţa că ele aparţin căilor ferate,
având ca urmare aducerea acestor instalaţii în stare de neîntrebuinţare şi periclitarea siguranţei
mijloacelor de transport constituie infracţiunea prevăzută în art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968,
săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. Într-un asemenea caz nu sunt incidente prevederile
art. 217 alin. (3) din acelaşi Cod, care se referă, între altele, la echipamente şi instalaţii ce nu
au legătură cu siguranţa circulaţiei pe calea ferată (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 160/2000,
în Probleme de drept...1990-2000, p. 436).
Art. 333
Accidentul de cale ferată
Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de
transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau
manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 333 C.pen., care este unul de
definire a sintagmei ce caracterizează varianta agravată a tuturor infracţiunilor prezentate în
acest capitol, are corespondent, parţial, în dispoziţiile art. 277 C.pen. din 1968, text ce avea ca
denumire marginală „accidentul şi catastrofa de cale ferată”.
Modificările aduse de legea nouă în raport cu reglementarea anterioară pot fi sintetizate astfel:
1.1. Eliminarea cerinţei ca distrugerea sau degradarea să fie „importantă”, termen folosit
de vechea definiţie a „accidentului de cale ferată”. Legea devine astfel mai previzibilă având
în vedere arbitrariul care exista în calificarea, sub aspect cantitativ, a „importanţei” acordate
unei astfel de consecinţe. Drept urmare, orice distrugere sau degradare adusă mijloacelor de
transport etc. va realiza elementul material al infracţiunii în formă agravată, diferenţele de
ordin cantitativ în ceea ce priveşte consecinţele produse putând şi trebuind să îşi găsească
rezolvare în procesul de individualizare a pedepsei, în funcţie de toate împrejurările cauzei.
Din examinarea comparativă a celor două definiţii date expresiei de „accident de cale ferată”
se observăextinderea aplicabilităţii normei şi asupra mijloacelor de transport, iar
activităţile de distrugere şi degradare pot să se producă nu numai în cursul circulaţiei sau
manevrei mijloacelor de transport pe calea ferată, ci şi în cursul operaţiilor de întreţinere
sau intervenţie pe calea ferată.
1.2. Eliminarea consecinţei constând în producerea unei catastrofe de cale ferată. Aşa
cum arătam şisupra (comentariul art. 329), consecinţele pe care legea veche le atribuia acestei
forme de realizare a variantei agravate (distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport
ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport) se
suprapun celor descrise de accidentul de cale ferată, în redactarea dată de noul Cod penal. Prin
eliminarea termenului „importantă” ce însoţea activităţile de distrugere sau degradare s-a
statuat, practic, că accidentul de cale ferată poate produce de la cele mai mici până la cele mai
dezastruoase consecinţe, care anterior erau incluse în categoria catastrofei de cale ferată.
În consecinţă, sub acest aspect se poate stabili un element de continuitate între vechea
reglementare referitoare la producerea unei catastrofe de cale ferată şi actuala reglementare,
ce defineşte într-o formă nouă „accidentul de cale ferată”.
Dacă însă au fost produse şi consecinţe constând în moartea sau vătămarea integrităţii
corporale a unor persoane, urmează a se reţine regulile concursului de infracţiuni cu o
infracţiune contra vieţii sau integrităţii corporale (art. 188, 189 C.pen, respectiv art. 193, 194
din acelaşi Cod) sau chiar cu infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen., dacă se
produce distrugerea/degradarea mărfurilor transportate.
2. Examen jurisprudenţial. În raport cu cele prezentate anterior în ceea ce priveşte
conţinutul extins al noţiunii de accident de cale ferată, care ar cuprinde consecinţe dintre cele
mai diverse din punct de vedere al distrugerilor sau degradărilor aduse mijloacelor de
transport etc. pe calea ferată, fapte care anterior nu constituiau infracţiune datorită neîntrunirii
cerinţei privind importanţa distrugerii sau tulburării, sub imperiul legii actuale ar constitui o
variantă agravată de comitere a infracţiunii în varianta tip corespunzătoare. Astfel în
jurisprudenţa anterioară s-a reţinut că „potrivit art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968, prin accident
de cale ferată se înţelege distrugerea sau degradarea importantă adusă materialului rulant de
cale ferată sau altor instalaţii feroviare în cursul circulaţiei sau a manevrei mijloacelor de
transport ale căii ferate. Nu sunt îndeplinite condiţiile acestui text atunci când s-a produs
tamponarea a două convoaie de vagoane şi degradarea unui vagon, cauzându-se o pagubă de
6.510 lei” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3296/1972, în R.R.D. nr. 4/1973, p. 176)
sau că „pentru reţinerea agravantei prevăzute de art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968 este necesar
ca fapta să producă o tulburare de o anumită gravitate în activitatea de transport sau un
accident de cale ferată. Cerinţa unui anumit grad de dificultate a tulburării, deşi nu este
specificată în cuprinsul art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968,se reflectă totuşi din împrejurarea că
generează aceleaşi consecinţe, sub aspectul tratamentului penal, ca şi accidentul de cale ferată.
Cu alte cuvinte, tulburarea în activitatea de transport trebuie să prezinte o gravitate similară
aceleia a unui accident de cale ferată. Or, accidentul, astfel cum este definit în art. 276 alin.
(1) C.pen. din 1968, presupune producerea unei pagube materiale importante şi a unor urmări
dăunătoare apreciabile. Dar, în speţă, nu s-au produs asemenea urmări, deoarece circulaţia s-a
desfăşurat pe o altă linie, fără întârzieri în mersul trenurilor sau în efectuarea manevrelor, iar
paguba materială cauzată prin avarierea unor vagoane şi a unei locomotive nu reprezintă o
consecinţă importantă în sensul legii penale” (C.A. Timişoara, Secţia penală,decizia nr.
114/1994, în Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
Pentru încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de distrugere din culpă având ca rezultat o
catastrofă de cale ferată prevăzută de art. 276 alin. (4) teza a III-a raportat art. 277 C.pen. din
1968, nu prezintă relevanţă natura obstacolului, nici modul în care acesta a fost aşezat pe
calea ferată înainte de impact, astfel că orice corp, static sau în mişcare, constituie obstacol
dacă prin dimensiunile şi structura sa poate pune în pericol mijloacele de transport. Existenţa
catastrofei de cale ferată, în accepţiunea art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968, presupune, pe
lângă deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate ori
producerea unuia dintre celelalte evenimente la care se referă acest text de lege, cauzarea de
urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane ori
distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale
ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. Ca urmare, fapta unui conducător de
autobuz de a nu respecta obligaţia de a se asigura la o trecere de nivel de cale ferată, care a
dus la surprinderea autobuzului de un tren constituie infracţiunea de distrugere din culpă
având ca rezultat o catastrofă de cale ferată în măsura în care s-au produs consecinţe de natura
celor prevăzute în art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
3162/1998, în Probleme de drept...1990-2000, p. 437).
Art. 334
Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat
(1) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a
unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(2) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a
unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de
înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale
cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui
vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Consideraţii generale privind infracţiunile contra siguranţei pe drumurile publice.
Apariţia, în Codul penal, a unor dispoziţii ce vizează relaţiile sociale ce privesc siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice este o noutate adusă de legiuitor în peisajul juridic autohton.
Se schimbă astfel optica tradiţională care a plasat faptele, pentru o lungă perioadă de timp, în
legislaţia specială. Conţinutul nomelor nu diferă însă, substanţial, faţă de textele anterioare,
fiind preluate din fostul Capitol VI, denumit „Infracţiuni şi pedepse”, al O.U.G. nr.
195/2002privind circulaţia pe drumurile publice, republicată (M.Of. nr. 670 din 3 august
2006; textele la care facem referire au fost abrogate prin art. 121 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privindCodul penal), astfel că jurisprudenţa şi
doctrina anterioare îşi păstrează, în cea mai mare parte, actualitatea.
2. Elemente de noutate. Faţă de reglementarea anterioară observăm, pe de o parte, că, în
conformitate cu tehnica de reglementare specifică noului Codului penal, textele au primit o
denumire marginală.
Apoi, legiuitorul a ales să renunţe la o serie de incriminări, anume cea cuprinsă în fostul art.
90 al O.U.G. nr. 195/2002, care sancţiona fapta conducătorului de vehicul sau a instructorului
auto, aflat în procesul de instruire, ori a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a
consuma alcool, produse ori substanţe stupefiante sau medicamente cu efecte similare
acestora, după producerea unui accident de circulaţie care a avut ca rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, până la
recoltarea probelor biologice ori până la testarea cu un mijloc tehnic omologat şi verificat
metrologic sau până la stabilirea cu un mijloc tehnic certificat a prezenţei acestora în aerul
expirat, precum şi cea prevăzută de art. 91, care incrimina neîndeplinirea de către unitatea de
asistenţă medicală autorizată care a efectuat examenul de specialitate a obligaţiei de a
comunica poliţiei rutiere faptul că o persoană a fost declarată inaptă pentru a conduce un
autovehicul sau tramvai, dacă s-a produs un accident de circulaţie care a avut ca rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ca
urmare a afecţiunilor medicale ale conducătorului de vehicul. Opţiunea se datorează, în
primul caz, schimbării aduse textului faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe, iar în cel de al doilea, inutilităţii incriminării, comportamentul
antisocial putând fi sancţionat cu succes prin intermediul altor infracţiuni, în special cele
conţinute în Titlul V, Capitolul al II-lea din Partea specială a noului Cod penal.
3. Critica noii abordări. Remarcăm şi aici tendinţa noului Cod penal de a goli legislaţia
specială de norme care să prevadă infracţiuni; însă, în vreme ce în alte situaţii putem găsi o
oarece motivaţie – în domeniul infracţiunilor electorale, de exemplu, a rezolvat „haosul”
legislativ care domnea în materie – aici decizia este cel puţin discutabilă. O serie întreagă de
noţiuni cuprinse în textul normelor fac referire la aspecte tehnice reglementate în detaliu de
O.U.G. nr. 195/2002 şi legislaţia subsecventă, precum cele referitoare la înmatricularea
vehiculelor, la verificarea tehnică a autovehiculelor etc., preluarea infracţiunilor în legea
generală nu face altceva decât să oblige practicianul să lucreze cu un act normativ în plus,
ceea ce nu are cum să îi uşureze activitatea. Nici măcar în cuprinsul Expunerii de motive nu se
oferă vreo motivare pentru preluarea infracţiunilor în speţă în cuprinsul acestuia, ceea ce ne
face să credem că, în cel mai bun caz, a fost guvernată de argumente de sistematizare a
legislaţiei. Opţiunea ni se pare, oricum, nefericită.
4. Înţelesul unor termeni. Vom face aici câteva consideraţii cu privire la o serie de termeni
care apar mai des în conţinutul constitutiv al infracţiunilor prezentului capitol.
4.1. „Drum public”. Cel mai important, poate, are în vedere noţiunea de drum public, care
apare ca o cerinţă esenţială în conţinutul majorităţii infracţiunilor şi pe care o găsim definită
de art. 6 pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, ca fiind orice cale de comunicaţie
terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier,
deschisă circulaţiei publice, arătându-se şi că drumurile care sunt închise circulaţiei publice
sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile. În considerarea acestei accepţiuni, în practica
mai veche instanţele au dispus achitarea în măsura în care activitatea de conducere a
autovehiculului, chiar dacă a fost realizată în condiţiile unui grad de alcool în sânge de 1‰, s-
a realizat pe platoul din faţa unui magazin alimentar de dimensiuni mari [C.A. Bucureşti,
Secţia I penală, decizia nr. 292/1996, în G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii
şi practică judiciară (1994-2007), ed. a II-a revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 243].
De asemenea, s-a reţinut că este încadrată în această categorie calea de acces carosabil cu o
singură bandă de circulaţie la blocurile de locuit şi la curţile interioare ale acestora (Jud.
Craiova, sentinţa penală nr. 1062 din 4 iunie 1979, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul
circulației pe drumurile publice…, op. cit., p. 48) sau trotuarul deschis circulaţiei publice
(C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 453 din 15 august 2005, în G.-F. Popescu, supracit.,
p. 128).
4.2. „Autovehicul”. Tot în acelaşi articol al legii speciale, dar la pct. 6, se arată că prin
autovehicul se înţelege orice vehicul echipat, prin construcţie, cu un motor cu propulsie, în
scopul deplasării pe drum, dar şi că mopedele, troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt, de
asemenea, considerate autovehicule.
4.3. „Conducerea unui autovehicul”. De asemenea, în literatura de specialitate se relevă că
prin activitatea de conducere, care constituie un verbum regens comun multora dintre
variantele diferitelor fapte pe care le avem în vedere, se înţelege activitatea prin care se
manevrează mecanismele specifice care determină deplasarea autovehiculului (I. Rusu, M.I.
Bălan-Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 93), în
general interesându-ne realizarea acesteia pe drumurile publice.
5. Precedent legislativ. Infracţiunea preia textul fostului art. 85 al O.U.G. nr. 195/2002,
republicată. Diferenţa constă în aceea că legiuitorul a ales să ofere instanţei posibilitatea
aplicării pedepsei amenzii alternativ cu cea a închisorii în cazul tuturor faptelor conţinute de
articol, nu doar pentru cea de la alin. (3) aşa cum se prevedea anterior. În acest context, în
majoritatea cazurilor legea penală mai favorabilă va fi noul Cod penal.
6. Situaţia premisă. În funcţie de modalitatea în care se comite, infracţiunea presupune fie un
vehicul, fie un tramvai sau o remorcă neînmatriculate, neînregistrate sau cu numere false de
înmatriculare sau înregistrare, ori ale căror numere de înmatriculare sau înregistrare au fost
retrase, ori un vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.
6.1. Înmatricularea şi înregistrarea. Procedurile de înmatriculare sau înregistrare, precum şi
cele de retragere a unui număr de înmatriculare sunt relativ clare, fiind conţinute de O.U.G.
nr. 195/2002, aceasta dedicând o întreagă secţiune, a II-a, înmatriculării, înregistrării şi
radierii vehiculelor.
6.2. Numărul fals de înmatriculare sau înregistrare. Conţinutul noţiunii de număr fals de
înmatriculare sau înregistrare a determinat puncte de vedere distincte în literatura de
specialitate.
6.2.1. Faţă de scopul prezentei lucrări, ne vom limita aici la a spune că, în acord cu una dintre
aceste opinii, considerăm şi noi că sfera sintagmei cuprinde: „confecţionarea unei tăbliţe cu
numere de înmatriculare (înregistrare) care nu corespunde evidenţelor organelor abilitate şi
ataşarea acestora pe un autovehicul sau tramvai; ştergerea, adăugarea sau modificarea unor
numere sau cifre de pe o tăbliţă reală, autentică şi ataşarea acestora pe un autovehicul sau
tramvai; confecţionarea unei tăbliţe cu numere de înmatriculare (înregistrare) autentice,
eliberate pentru un autovehicul (tramvai) şi ataşarea acestora pe un alt autovehicul (tramvai),
care este sau nu este înmatriculat (înregistrat), ori aplicarea unei tăbliţe cu numere reale de
înregistrare pe un alt autovehicul sau tramvai” (I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 100). Opinia este îmbrăţişată şi în
practica judiciară, unde a fost condamnat inculpatul sub aspectul comiterii faptei prevăzute de
alin. (2) al textului pe care îl analizăm, în condiţiile în care a fost surprins conducând un
autovehicul ce avea montate plăcuţe de înmatriculare provenite din Bulgaria şi care erau
acordate pentru un alt autoturism (Jud. Sector 3 Bucureşti, sentinţa penală nr. 418 din 30
aprilie 2014, nepublicată).
6.2.2. Acelaşi sens îl găsim şi în Decizia în interesul legii nr. 18 din 10 decembrie 2012 a
I.C.C.J. (M.Of. nr. 41 din 18 ianuarie 2013). Referirea este făcută doar incidental la sensul
sintagmei analizate de noi aici, obiectul sesizării fiind dezlegarea problemei de drept
referitoare la încadrarea juridică a faptei de punere în circulaţie sau conducere pe drumurile
publice a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie
expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a încetat valabilitatea. Totuşi, ajungând la
concluzia că o astfel de activitate constituie doar infracţiunea prevăzută de alin. (1) al art. 334
C.pen. [fostul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată] arată Instanţa Supremă, în
considerentele deciziei sale, şi că „dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată [art. 334 alin. (2) C.pen. – n.n.] vizează acele situaţii în care s-a intervenit în vreun
fel asupra numărului de înmatriculare al unui autoturism înmatriculat în realitate, fie prin
confecţionarea unui număr sau imitarea unui număr autentic, fie prin modificarea aspectului
sau menţiunilor unui asemenea număr, creându-se astfel o aparenţă necorespunzătoare
adevărului, precum şi situaţia în care autoturismul este sau nu înmatriculat, dar poartă plăcuţa
de înmatriculare a altui vehicul. Or, un număr de înmatriculare provizoriu expirat nu poate fi
asimilat, prin analogie, cu un număr fals de înmatriculare, în condiţiile în care nu a existat o
falsificare cu intenţie a acestuia, în sensul celor arătate anterior”.
7. Subiecţii infracţiunii
7.1. Autorul. Specificul elementului material al diferitelor modalităţi normative impune şi
diferenţieri în ceea ce priveşte autorul infracţiunii.
În modalităţile normative constând în „conducere” şi „tractare”, infracţiunea nu poate fi
comisă în calitate de autor decât de o persoană fizică.
În modalitatea constând în „punerea în circulaţie”, infracţiunea poate fi comisă de orice
persoană, fizică sau juridică, ce are dreptul de a dispune de vehicul.
7.2. Participaţia. În modalitatea conducerii unui vehicul, infracţiunea este una în persoană
proprie, coautoratul nu este posibil; când acelaşi vehicul este condus, succesiv, în aceeaşi
împrejurare, de mai multe persoane, fiecare realizează o infracţiune distinctă.
În cealaltă modalitate, participaţia este, în principiu, posibilă în toate formele, instigator sau
complice putând a fi orice persoană, fizică sau juridică.
Specific incriminării este însă aceea că o serie de forme de participaţie sunt incriminate ca
infracţiuni de sine stătătoare; au acest caracter punerea în circulaţie a unui vehicul sau tramvai
neînmatriculat sau neînregistrat, respectiv punerea în circulaţie a unui astfel de vehicul cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare, care sunt, în esenţă, acte de instigare sau de
complicitate ale faptei de conducere a acestor vehicule.
8. Elementul material. Aşa cum se poate observa cu relativă uşurinţă, textul de lege cuprinde
patru infracţiuni distincte, corespunzător numărului de alineate care îl compun. Elementul
material, comun pentru toate acestea, constă în activitatea fie de punere în circulaţie, fie de
conducere – tractarea, conţinută de fapta de la alin. (3) al normei, nefiind altceva decât o altă
formă de conducere, dar specifică pentru cazul pe care îl are în vedere, o remorcă neputând fi
acţionată direct. Infracţiunea este una conţinut alternativ. Comise cu privire la acelaşi vehicul,
faptele care realizează mai multe dintre modalităţile normative realizează o unică infracţiune.
Astfel, în situaţia în care aceeaşi persoană oferă alteia pentru a conduce pe drumurile publice
un autovehicul, iar apoi procedează şi ea însăşi la conducerea acestuia, comite o singură
infracţiune.
8.1. Conducerea. Este activitatea constând în manevrarea mecanismelor specifice care
determină deplasarea autovehiculului (I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra siguranţei
circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 93).
8.2. Punerea în circulaţie. Considerăm şi noi, alături de alţi autori, că noţiunea nu se referă la
aspectele mecanice ce presupun deplasarea efectivă a unui autovehicul, ci mai degrabă un
acord, un îndemn, dat de o persoană care poate să decidă în acest sens, pentru ca un
autovehicul sau un tramvai să fie utilizat efectiv pe un drum public, deşi nu respectă
formalităţile necesare de înmatriculare (P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal, loc. cit., p. 48). De
altfel, doar în acest fel putem, credem noi, diferenţia practic cele două acţiuni conţinute de
textul de lege.
Art. 335
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o
persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani.
(2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de
conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte
vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea
dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana care încredinţează un vehicul
pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru
conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care ştie că se află în una dintre
situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului ori a unor
substanţe psihoactive.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea se găsea, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal,
reglementată în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în art. 86 al actului normativ.
Diferenţele între cele două texte sunt reduse ca incidenţă şi constau în faptul că termenul
autovehicul a fost înlocuit, în cuprinsul alin. (2) şi (3), cu cel de vehicul, iar din textul
alineatului ultim a dispărut referirea la o persoană care suferă de o boală psihică.
2. Subiecţii
2.1. Autoratul în cazul „conducerii”. În această modalitate, autor al infracţiunii poate fi
numai o persoană fizică.
Aşa cum se arată în doctrina de drept penal general, „sunt anumite fapte care nu pot avea mai
mulţi autori, fiindcă acţiunea care constituie elementul material (obiectiv) în conţinutul faptei
prevăzute de legea penală nu poate fi săvârşită, în mod nemijlocit, decât de o singură persoană
(infracţiuni care se săvârşesc în persoană proprie)” (Explicaţii I, ed. a II-a, 2003, p. 173).
Raportându-ne la acestea observăm că în cazul faptelor cuprinse la primele două alineate ale
textului nu se poate imagina comiterea infracţiunii în coautorat. În acest context, în măsura în
care două persoane conduc succesiv, în condiţiile descrise de normă, vor săvârşi fiecare în
parte o infracţiune proprie de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3666 din 1 iulie 2004, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul
circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 34).
2.2. Autoratul şi coautoratul în cazul „încredinţării”. Situaţia diferă cu evidenţă în cazul
faptei prezente la ultimul alineat, acolo unde încredinţarea poate fi o activitate a mai multor
persoane, coautoratul urmând a se reţine când mai multe persoane exercită în comun dreptul
de dispoziţie asupra vehiculului.
În această modalitate, autor al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică.
2.3. Participaţia secundară. În toate cazurile putem întâlni formele secundare ale
participaţiei penale, în măsura în care o persoană, cu intenţie, determină pe altul, ori îi
înlesneşte sau îl ajută în orice mod să conducă pe drumurile publice un autovehicul ori un
tramvai fără a poseda permis corespunzător, să conducă pe drumurile publice un vehicul
pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere când acesta este
necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori i-a fost
retras sau anulat sau exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau nu are dreptul
de a conduce autovehicule în România, ori să încredinţeze un vehicul în condiţiile descrise.
Cum se poate observa, în unele ipoteze ale infracţiunii de încredinţare, ne aflăm, în fapt, în
prezenţa unei participări secundare la celelalte două, dar pentru care legiuitorul a ales să
creeze o faptă distinctă. În acest context, evident, subiectul activ nu va răspunde decât pentru
infracţiunea conţinută de ultimul alineat al art. 335 C.pen.
Luând în considerare cele de mai sus, opinăm că autorul faptei de conducere a unui vehicul
fără permis de conducere poate fi reprezentat de o persoană fizică, în toate cele trei situaţii, iar
în cazul infracţiunii conţinute de ultimul alineat al textului şi de o persoană juridică.
3. Situaţia premisă. Are această semnificaţie condiţia legată de autorul faptei de conducere,
anume de a nu avea dreptul de a conduce autovehicule, respectiv, pentru modalitatea
încredinţării autovehiculului, de a se afla sub influenţa alcoolului sau a unor substanţe
psihoactive.
3.1. Dobândirea permisului de conducere este reglementată de dispoziţiile Capitolului al II-
lea, Secţiunea a II-a din O.U.G. nr. 195/2002.
3.2. Retragerea şi anularea permisului de conducere, situaţie similară premisei tip, care
caracterizează forma atenuată a infracţiunii, sunt sancţiunile care intervin, de exemplu, în
condiţiile descrise în art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002.
3.3. Eroarea asupra situaţiei premisă. Specificul reglementării administrative influenţează
şi condiţiile de existenţă a infracţiunii; neîndeplinirea tuturor formalităţilor pentru aplicarea
sancţiunilor privind retragerea sau anularea permisului are semnificaţia necunoaşterii de către
făptuitor a unei împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Jurisprudenţa, deşi a
tratat din perspectiva laturii subiective aceste condiţii (abordare teoretică pe care o apreciem
greşită), trebuie observată în continuare în ceea ce îi conferă valabilitate, respectiv atenţia care
trebuie acordată formalităţilor privind aducerea la cunoştinţa conducătorului auto a aplicării
sancţiunilor menţionate. De exemplu, în practică s-a reţinut că „lipseşte vinovăţia specifică
infracţiunii incriminate de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în situaţia în
care inculpatul a condus pe drumurile publice un autoturism posedând permis de conducere
eliberat de autorităţile maghiare care au aplicat pe acesta fotografia inculpatului, însă au
menţionat în mod greşit un alt nume apropiat celui al inculpatului şi datele de identificare ale
altei persoane, aspecte pe care acuzatul nu le-a sesizat” (C.A Târgu Mureş, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 353 din 19 aprilie 2012, www.legalis.ro).
În cazurile prevăzute de alin. (2) este necesar, pe cale de consecinţă, ca persoana să ştie că
permisul de conducere este necorespunzător, ori, după caz, că i-a fost retras sau anulat ori că
exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau că nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România. Tocmai în considerarea acestei realităţi în practică instanţele
judecătoreşti au dispus achitarea inculpatului, trimis în judecată sub aspectul comiterii
infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen. în măsura în care nu au fost respectate
dispoziţiile legale privind comunicarea anulării permisului de conducere în scris, în termen de
5 zile lucrătoare de la luarea măsurii (Jud. Oradea, sentinţa penală nr. 529 din 24 aprilie
2012, în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 3/2014, cu notă aprobativă de A. Rîşniţă, p.
107).
Cea mai problematică situaţie o găsim în cazul prevăzut de art. 111 alin. (1) lit. a) din O.U.G.
nr. 195/2002,anume reţinerea permisului de conducere ca urmare a acumulării unui număr de
15 puncte de penalizare. Dacă o astfel de situaţie apare, persoana în cauză trebuie înştiinţată
despre situaţia sa, precum şi că permisul de conducere a fost suspendat, iar aceasta este
obligată să prezinte permisul său de conducere organelor abilitate. În ipoteza de mai sus, în
măsura în care înştiinţarea nu a avut loc, opinăm şi noi, alături de alţii autori, că nu se poate
considera că persoana a comis vreo infracţiune (I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 124).
4. Elementul material. Articolul conţine în fapt trei infracţiuni distincte, fiecare cu o ipoteză
proprie de aplicare. Elementul material este comun primelor două alineate şi constă în
activitatea de conducere pe drumurile publice, în timp ce ultima faptă se săvârşeşte prin
acţiunea de încredinţare a unui vehicul pentru a fi condus pe drumurile publice.
4.1. Conducerea. Cu privire la conţinutul acestui act material, a se vedea supra pct. 5.1 de la
comentariul art. 334.
4.2. Încredinţarea. Are semnificaţia încredinţării actul prin care o persoană încuviinţează ca
vehiculul să fie condus pe drumul public de către o persoană care nu are acest drept.
În această modalitate, infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul transmite atât
acordul său, cât şi posibilitatea materială ca autoturismul să fie condus (de exemplu, prin
încredinţarea cheilor) (C. Turianu, Infracţiuni contra circulaţiei rutiere, op. cit., 1986, p. 101).
Existenţa infracţiunii nu depinde de actele ulterioare comise de cel căruia i-a fost încredinţat
autovehiculul, infracţiunea se consumă odată cu încredinţarea, chiar dacă vehiculul nu este
apoi condus de acesta din urmă.
5. Urmarea. În toate modalităţile, infracţiunea este de pericol abstract, ceea ce înseamnă că
însăşi prezenţa unui participant în trafic în condiţiile descrise de acestea este suficient pentru a
atrage aplicarea textului, indiferent dacă acesta a condus doar pentru o perioadă scurtă de
timp, sau pe o distanţă pe care o consideră neglijabilă, după cum simpla încredinţare a
vehiculului unei persoane aflate în situaţiile descrise în alin. (3), chiar şi fără ca autovehiculul
să fie condus, realizează tipicitatea incriminării.
6. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau, în cele mai multe
cazuri, indirectă.
7. Aspecte de practică judiciară. A fost condamnat inculpatul chiar dacă s-a reţinut că
deplasarea acestuia a avut ca scop transportarea unei persoane în vârstă şi bolnave la un
cabinet medical, remarcându-se că în cauză nu sunt întrunite condiţiile niciunei cauze
justificative (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 37 din 16 ianuarie 2006, în G.-F.
Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 26).
De asemenea, s-a stabilit că „nu se află în stare de necesitate persoana care, având permisul
anulat, a condus autoturismul pe motiv că a fost nevoit să transporte la spital un prieten
bolnav căruia i s-a făcut rău de la fumul de ţigări din discotecă” (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 1461 din 27 octombrie 2006, în G.-F. Popescu, supracit., p. 35).
Art. 336
 Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul
prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe
psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere.
(3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase
ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului
de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea preia cu modificări textul fostului art. 87 din O.U.G. nr.
195/2002,republicată.
2. Elemente de noutate. Remarcăm o serie de intervenţii ale legiuitorului la nivelul
conţinutului constitutiv al faptelor. A fost înlocuită referirea la un autovehicul sau tramvai din
conţinutul alin. (1) şi (2) cu cea mai cuprinzătoare, de vehicul care, potrivit art. 6 pct. 25 din
O.U.G. nr. 195/2002, republicată, este definit ca sistemul mecanic care se deplasează pe
drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de
persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări. În acest context, raportat la
textul art. 3 C.pen., o persoană care este surprinsă conducând pe drumurile publice alte
vehicule decât un autovehicul sau un tramvai, în măsura în care pentru acestea este necesară
obţinerea unui permis de conducere, va putea fi trasă la răspundere penală exclusiv dacă fapta
se comite ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
Modificarea care a suscitat cele mai aprige discuţii în practică constă în adăugarea în
conţinutul faptei de la alin. (1) a referirii la momentul prelevării mostrelor biologice ca punct
de referinţă pentru comiterea infracţiunii. Sub aspectul reglementării anterioare se considera
unanim că săvârşirea acesteia se raporta la momentul în care persoana a fost descoperită în
trafic, realizând activitatea de conducere a autovehiculului sau tramvaiului pe drumurile
publice.
În acest context practica judiciară a fost nevoită să se pronunţe atât cu privire la o posibilă
dezincriminare a faptei (Jud. Cornetu, sentinţa penală nr. 273 din 19 mai 2014, nepublicată),
cât şi referitor la incidenţa unei eventuale expertize în vederea recalculării nivelului îmbibaţiei
alcoolice, în condiţiile în care legislaţia specială menţinea necesitatea prelevării a două mostre
de sânge.
Soluţia a fost oferită de Instanţa Supremă care a arătat, pe de o parte, că: „în această nouă
formă de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe s-au schimbat condiţiile de incriminare în ceea ce priveşte momentul la care este
necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sângele conducătorului auto, pentru a se putea
constata întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, faţă de
reglementarea anterioară, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Conform
reglementării anterioare se desprindea concluzia că îmbibaţia alcoolică peste limita prevăzută
de lege trebuia să se găsească în sângele conducătorului auto la momentul conducerii
autovehiculului, în timp ce noua reglementare prevede că îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge trebuie să existe la momentul prelevării mostrelor biologice”, dar şi că „în
aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre
biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare” (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 3 din 28
mai 2014, www.scj.ro). De altfel, urmare a acestei hotărâri, a şi fost modificat art. 10 din
Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1512/2013 în sensul că pentru determinarea nivelului de
îmbibaţie alcoolică se recoltează o singură mostră de sânge în cantitate de 10 ml (Ordinul
ministrului sănătăţii nr. 1512/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin
stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori
a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau
împrejurări în legătură cu traficul rutier, publicat înM.Of. nr. 812 din 20 decembrie 2013, cu
modificările ulterioare).
În Expunerea de motive se arată, de asemenea, că: „reţinerea infracţiunii se face la momentul
prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare”.
După cum pare, intervenţia legiuitorului a venit dintr-o necesitate practică, obser-vându-se
dificultatea de a se sancţiona comportamentul antisocial, în condiţiile în care organele abilitate
erau de multe ori obligate a se pronunţa pe baza unor expertize ce aveau la bază doar date
furnizate de către inculpat şi a căror sinceritate era îndoielnică. Nu vom insista aici sub acest
aspect, arătăm doar că au existat situaţii unde inculpatul a prezentat în apel o cu totul altă
situaţie cu privire la consumul de alimente, ceea ce a determinat realizarea unei noi expertize
în cauză şi în final achitarea acestuia, provocând, la acea vreme, promovarea unui recurs în
anulare (C.S.J. Secţia penală, decizia nr. 403 din 24 ianuarie 2002, în G.-F. Popescu,
Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 86).
O altă diferenţă faţă de reglementarea anterioară o observăm în cadrul alin. (2) unde în
prezent se face referire la substanţe psihoactive, termen considerat a fi mai adecvat, dar care
nu schimbă aria de incidenţă a textului.
3. Critica noilor dispoziţii. În literatura de specialitate au existat deja voci care au calificat
noua formă a infracţiunii ca injustă (P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal, loc. cit., p. 46). Într-
adevăr, comportamentul periculos este cel de conducere a unui vehicul pe drumurile publice
având concentraţia de alcool pur în sânge peste nivelul prevăzut de lege. În acest context
momentul prelevării poate să fie sau nu relevant. Putem întâlni în practică situaţii în care între
cele două puncte temporale concentraţia să scadă şi să ne găsim în imposibilitatea sancţionării
unei persoane care a reprezentat un factor de pericol în trafic, dar şi invers. Preocuparea
doctrinei este de înţeles, dar nu trebuie uitat în acelaşi timp că realizarea politicii penale este
un atribut exclusiv al legiuitorului. În acelaşi timp, potrivit art. 88 alin. (5) din O.U.G. nr.
195/2002, persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere, testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic
omologat şi verificat metrologic şi depistată ca având o concentraţie de până la 0,40 mg/l
alcool pur în aerul expirat, i se poate solicita să i se recolteze mostre biologice în cadrul
unităţilor sau instituţiilor medicale, în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge. Drept
urmare, nu se poate susţine că intervenţia organelor abilitate este absolut arbitrară sau că
persoana în cauză nu prezenta măcar indiciile unui pericol pentru siguranţa rutieră.
4. Situaţii tranzitorii
4.1. Din perspectiva nivelului îmbibaţiei alcoolice. Analizând această schimbare din
perspectiva aplicării legii penale în timp, observăm mai multe situaţii posibile, a căror
rezolvare în drept este diferită.
În cea mai simplă, se constată un nivel de îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge în ambele momente la care am făcut referire anterior. În acest caz suntem într-o ipoteză
clasică de aplicare a art. 5 C.pen., instanţa urmând a aprecia legea aplicabilă potrivit criteriilor
stabilite de doctrină şi luând în considerare aplicarea legii la nivel global.
Celelalte presupun existenţa unei diferenţe între cele două momente, iar măcar unul dintre
acestea reflectă existenţa unui nivel de îmbibaţie alcoolică de sub 0,80 g/l alcool pur în sânge.
Aici, în opinia noastră, suntem în prezenţa intervenţiei unei legi de dezincriminare în măsura
în care evoluţia este descendentă. Potrivit textului art. 4 C.pen. raportat la cel al art. 3 LPACP,
aceasta are a se aplica indiferent de momentul procesual în care a intervenit legea nouă şi
chiar dacă exista deja o hotărâre definitivă în cauză. În situaţia inversă ne găsim în ipoteza
unei incriminări noi, aceasta urmând a se aplica exclusiv faptelor comise ulterior intrării în
vigoare a noului Cod penal.
4.2. Din perspectiva raportului cu infracţiunile contra persoanei. În final arătăm că, aşa
cum ne-am pronunţat şi cu altă ocazie, faţă de schimbările apărute în cuprinsul infracţiunilor
de ucidere din culpă (art. 192 C.pen.) şi de vătămare corporală din culpă (art. 196 C.pen.)
fapta prevăzută de art. 336 C.pen. se va afla întotdeauna în situaţia concursului de infracţiuni
faţă de acestea (T. Manea, R. Popa, Aplicabilitatea deciziilor pronunţate de instanţa
supremă…, loc. cit., p. 151). Legea penală mai favorabilă se va stabili comparând pedeapsa
aplicabilă, conform legii vechi, infracţiunii complexe cu pedeapsa aplicabilă, conform legii
noi, în cazul concursul de infracţiuni.
5. Subiectul activ. Autor al infracţiunii poate fi numai o persoană fizică. În varianta agravată,
subiectul activ este calificat.
6. Participaţia. Infracţiunea este una în persoană proprie, nesusceptibilă de participaţie în
forma coautoratului (a se vedea şi supra pct. 7.2 de la comentariul art. 334).
În toate cazurile infracţiunea se pretează la existenţa unor participări secundare, sub forma
instigării sau complicităţii.
În măsura în care activitatea este de încredinţare a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei
persoane despre care subiectul activ ştie că se află sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe
psihoactive, acesta va fi sancţionat pentru fapta distinctă de conducere a unui autovehicul fără
permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (3) şi nu pentru participaţie la infracţiunea
analizată aici.
7. Elementul material
7.1. Forma de bază. Textul cuprinde două fapte distincte, anume aceea de conducere pe
drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului
de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de alin. (1), precum şi cea
de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de
conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive. Aşa cum se
poate remarca, diferenţa dintre cele două incriminări se relevă la nivelul tipului de substanţe
nocive ingerat de către subiectul activ, dar şi raportat la momentul la care se consideră comisă
infracţiunea: acela al conducerii efective, în ultimul caz, şi cel al prelevării mostrelor de sânge
pentru fapta de la alin. (1) (cu privire la actul material al conducerii, a se vedea supra pct. 8.1
de la comentariul art. 334).
Durata conducerii pe drumurile publice în condiţiile descrise de normă, atât temporală cât şi
spaţială, este irelevantă, fapta urmând a atrage aplicarea legii penale (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 5698 din 19 decembrie 2001, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe
drumurile publice…, op. cit., p. 70). Dacă însă vehiculul acţionat pe drumul public nu este
supus regimului necesităţii obţinerii unui permis de conducere, fapta nu va constitui
infracţiune, indiferent de nivelul de îmbibaţie alcoolică de alcool pur în sânge.
7.2. Forma agravată. În ultimul alineat textul conţine o variantă agravată care se referă la
ambele fapte anterioare şi care se caracterizează printr-un subiect activ calificat, reprezentat
de persoana care efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse
periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea
permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere.
8. Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. În acest sens nu are relevanţă sub aspectul
laturii subiective că autorul nu a ştiut exact nivelul de alcool pur în sânge, atâta timp cât a
consumat în mod conştient băuturi alcoolice şi era obligat să acţioneze cu prevedere, existând
oricând riscul ca pragul prevăzut de lege să fie depăşit (Jud. Iaşi, sentinţa penală nr. 3866 din
16 decembrie 2008, în G.-F. Popescu, supracit., p. 74).
În cazul în care inhalarea substanţelor alcoolice sau psihoactive s-a făcut involuntar, nu ne
găsim în situaţia descrisă de art. 29 C.pen. Existenţa substanţelor este un aspect ce ţine de
însuşi conţinutul constitutiv al infracţiunii, drept urmare, dacă la momentul în care persoana s-
a angajat în conducerea unui vehicul pe drumurile publice avea cunoştinţă de starea în care se
află, va comite fapta, indiferent de modalitatea conştientă sau nu în care acestea au ajuns în
corpul său. Dacă însă nu avea cum să îşi dea seama de situaţia sa, pentru că nu a inhalat
substanţele în mod conştient şi nici nu a aflat altfel de prezenţa acestora, autorul nu putea
acţiona cu vinovăţia prevăzută de lege, drept urmare nici nu poate fi vorba de vreun reproş,
pentru a putea interveni cauza de imputabilitate. În acest caz fapta nu este prevăzută de legea
penală întrucât lipseşte condiţia vinovăţiei prevăzută de art. 15 alin. (1) C.pen.
O atenţie deosebită trebuie acordată de instanţă incidenţei altor cauze justificative sau de
neimputabilitate, reclamate uneori de către autorii faptelor. Astfel, s-a decis că reprezintă
infracţiune şi există răspundere penală, chiar dacă vehiculul a fost condus în condiţii de
tristeţe provocată de moartea unei rude apropiate, anume bunica autorului (I. Rusu, M.I.
Bălan-Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 154,
cu referire la C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2009).
Art. 337
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice
Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în
procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta a fost preluată, cu modificări, din textul fostului art. 87 alin. (5)
din O.U.G. nr. 195/2002, republicată. Faţă de reglementarea anterioară, putem nota încercarea
de simplificare a normei, legiuitorul renunţând la o modalitate a elementului material
constând în împotrivirea de a se supune recoltării, probabil considerându-o inutilă. De
asemenea, constant cu modificarea conţinută de infracţiunea de conducere a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe, norma are în vedere utilizarea pe drumurile publice
a unui vehicul, în detrimentul vechii forme care făcea referire la un autovehicul sau tramvai.
În final indicăm faptul că legiuitorul a intervenit şi asupra limitelor de pedeapsă, acestea
reducându-se la 1-5 ani. În acest context noua normă este evident mai favorabilă.
2. Subiectul activ. Comiterea faptei în discuţie se grefează pe depistarea pe drumurile publice
a unui conducător de vehicul şi care prezintă condiţiile prevăzute de lege pentru a i se putea
cere prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei
unor substanţe psihoactive. Astfel, toate consideraţiile făcute cu privire subiectul activ cu
ocazia comentariului anterior devin valabile şi în cazul de faţă.
3. Elementul material. Refuzul are semnificaţia unui act comisiv, explicit, prin care
conducătorul vehiculului aduce la cunoştinţa organului judiciar sau a celui medical îndreptăţit
să efectueze prelevarea că nu doreşte să fie supus acestui procedeu.
Sustragerea de la recoltarea probelor semnifică orice act prin care făptuitorul eludează
verificările din partea organelor judiciare.
În contextul vechii forme a art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, a apărut o amplă
dezbatere cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei care, depistată, a fost de acord să
se supună la prelevarea primei mostre de sânge, refuzându-o pe cea de a doua. Unele instanţe
au considerat că fapta reprezintă un refuz de recoltare, motivat de imposibilitatea stabilirii pe
cale retroactivă a nivelului îmbibaţiei alcoolice la momentul conducerii pe drumul public
(Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 414 din 11 aprilie 2011, în T. Manea, Drept
penal substanţial. Aspecte recente din practica judecătoriilor bucureştene, op. cit., p. 311), în
timp ce altele au condamnat pentru comiterea infracţiunii de conducere sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe în varianta sa tip (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr.
297 din 15 martie 2011, în T. Manea, supracit., p. 306). Ne-am exprimat anterior şi noi pe
larg părerea în sensul opiniei secunde (T. Manea, supracit., p. 314). Problema nu mai suscită
în prezent nicio discuţie în cazul prevăzut de art. 336 alin. (1) C.pen., din moment ce pentru
stabilirea nivelului de îmbibaţie alcoolică este relevantă prima mostră prelevată. De altfel, aşa
cum am arătat şi într-un comentariu anterior, în prezent se procedează la ridicarea unei
singure mostre de sânge pentru această situaţie.
4. Raportul cu infracţiunea prevăzută de art. 336 C.pen. În practica judiciară s-a arătat, în
mod temeinic, că „este neconcludentă proba cu martori prin care se încearcă dovedirea
faptului că inculpatul, care a fost trimis în judecată pentru refuzul de a se supune la recoltarea
probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, nu este în stare de ebrietate” (C.A.
Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 512 din 2 iunie 2004, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la
regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 116). Sensul acestei incriminări este
tocmai acela de a se asigura posibilitatea de descoperire a faptelor prevăzute de art. 336
C.pen.
În legătură cu relaţia dintre cele două norme, a fost reliefat în practica mai veche cum
„conţinutul diferit al celor două infracţiuni, prin trăsăturile constitutive caracteristice fiecăreia,
lipsa vreunei dependenţe între ele, infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr.
195/2002, republicată [actualul art. 336 alin. (1) C.pen. –n.n.], presupunând ca element
distinct o îmbibaţie alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge în momentul conducerii
autoturismului, iar infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată [art. 337 C.pen. – n.n.], necondiţionând existenţa faptei penale de consumul de
alcool, ci numai «opoziţia la recoltarea probelor biologice», momentele diferite ale
consumării, cea dintâi în timpul şofării pe drumurile publice, cea de-a doua ulterior, cu ocazia
constatării şi cercetărilor în vederea calculării alcoolemiei, sunt elemente care conduc la
concluzia posibilităţii coexistenţei celor două infracţiuni în concurs” (C.A. Constanţa, Secţia
penală, sentinţa nr. 13 din 29 ianuarie 2014, www.legalis.ro).
Momentul recoltării probei este, în privinţa art. 336 C.pen., numai un reper, impropriu, aşa
cum am arătat, unei norme de drept substanţial, pentru obţinerea probei relevante cu privire la
actul material al conducerii. El nu aparţine, prin premisă, conţinutului infracţiunii, întrucât
aceasta se consumase odată cu încetarea activităţii de conducere. De aceea, în principiu
această jurisprudenţă rămâne, sub aspect teoretic, corectă; faţă de lipsa de relevanţă a oricărui
calcul retroactiv, aceste soluţii vor rămâne în cele mai multe cazuri lipsite de interes practic.
În măsura în care, credem noi, într-o împrejurare, conducătorului de vehicul îi este prelevată
proba de sânge cerută, acesta nu va mai putea ulterior comite şi fapta prevăzută de art. 337
C.pen., aşa cum, în măsura în care se constată un refuz sau o sustragere de la prelevare,
autorul nu mai poate fi urmărit sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 335 alin.
(1) C.pen. deoarece aceasta nu va mai putea, în mod obiectiv, să fie probată.
Singura ipoteză în care ne putem imagina coexistenţa celor două fapte este aceea în care, după
un refuz, la un moment imediat următor conducătorul auto revine şi îşi dă acordul la
prelevare. Infracţiunea în discuţie este de consumare instantanee. O eventuală răzgândire
ulterioară nu va duce la înlăturarea răspunderii penale, dar în măsura în care prelevarea are
totuşi loc, se va putea constata şi incidenţa conducerii unui vehicul sub influenţa băuturilor
alcoolice.
În situaţia în care există deja hotărâri definitive în care faptelor descrise mai sus le-a fost dată
o încadrare juridică de refuz de recoltare, este exclusă şi o eventuală aplicare a art. 4 C.pen.,
întrucât fapta continuă să fie prevăzută ca infracţiune, singura discuţie putându-se purta sub
aspectul aplicării art. 6 C.pen., în condiţiile pronunţării unei pedepse mai mari de 5 ani.
5. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie necesară este intenţia, iar practicianul are a analiza
cu foarte mare atenţie motivele invocate pentru a se justifica activitatea infracţională, care ar
îndrepta atenţia spre aplicarea unei cauze justificate, cel mai adesea a stării de necesitate. S-a
hotărât astfel că nu pot constitui motive pentru a putea refuza prelevarea existenţa unei
alergodermii (Jud. Iaşi, sentinţa penală nr. 3443 din 11 noiembrie 2008, în G.-F. Popescu,
Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 100), necunoaşterea de
către conducătorul depistat a nivelului exact al concentraţiei de alcool pur în aer expirat (C.A.
Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 528 din 1 septembrie 2005, în G.-F. Popescu, supracit., p.
102), existenţa unei agresiuni a organului de poliţie (Jud. Sector 6 Bucureşti, sentinţa penală
nr. 643 din 16 octombrie 2009, www.jurindex.ro) sau invocarea de către acesta a faptului că a
suferit o intervenţie stomatologică, iar o eventuală prelevare a probelor biologice de sânge i-ar
fi afectat starea de sănătate, însoţită de solicitarea de a i se lua probe de urină (C.A. Craiova,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 2458 din 12 decembrie 2013,
www.legalis.ro). De asemenea, nu se poate invoca faptul că prin această normă se încalcă în
vreun fel prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, care astfel ar fi obligat să ofere probe cu
privire la nivelul de îmbibare alcoolică sau de intoxicare avut [D.C.C. nr. 456 din 28
octombrie 2004 (M.Of. nr. 60 din 18 ianuarie 2005), referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia
pe drumurile publice].
Art. 338
Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către
instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii
competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea
locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului.
(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi
persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă
medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de
înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special,
dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată
poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei
rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de
constatare;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat
evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.
Comentariu
1. Precedent legislativ. În cuprinsul articolului regăsim, cu unele diferenţe, textul fostului art.
89 al O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
Ca elemente de noutate pot fi indicate adăugarea procurorului ca autoritate care poate oferi
permisiunea părăsirii locului accidentului în cuprinsul alin. (1) al normei şi dispariţia, tot de
aici, a necesităţii ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ori ca acesta să se fi produs ca urmare
a unei infracţiuni. În acest context constatăm o lărgire a sferei de incidenţă a infracţiunii, dar
şi că pe această cale este lăsată fără efecte Decizia nr. LXVI a Instanţei Supreme [I.C.C.J.,
Secţiile Unite, Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, M.Of. nr. 537 din 16 iulie 2008],
pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care arăta că: „Sintagma «vătămarea
integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane», conţinută în dispoziţiile art.
89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002,republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la
vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la
celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. (2) din Codul penal”.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire nouă, constând în posibilitatea
părăsirii locului accidentului în măsura în care s-au produs doar pagube materiale.
2. Situaţia premisă. Producerea unui accident de circulaţie. Potrivit art. 75 din O.U.G. nr.
195/2002,republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ
următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea
într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori
avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale şi în care a fost implicat cel puţin
un vehicul în mişcare.
În măsura în care aceste elemente nu se întrunesc, nu poate fi constatată existenţa faptei.
Totuşi, dacă imposibilitatea verificării cerinţelor a fost efectul activităţii autorului, prin
ştergere sau modificare a zonei acestuia, fapta urmează a atrage răspunderea sa penală.
Descriind consecinţele accepţiunii date noţiunii, în practică s-a arătat că: „lovirea unei
persoane cu un vehicul, cu intenţia de a o ucide, urmată de părăsirea locului faptei, constituie
tentativă la infracţiunea de omor, iar nu şi cea de părăsire a locului accidentului. Această din
urmă infracţiune nu subzistă dacă lovirea s-a produs ca urmare a intenţiei de a agresa,
deoarece prin accident se înţelege producerea în mod neintenţionat a morţii sau a vătămării
corporale” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2878 din 5 iunie 2001, în I. Rusu, M.I. Bălan-
Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 199).
3. Subiectul activ. În această materie trebuie făcută o distincţie între cele două fapte conţinute
de textul de lege analizat.
În alin. (1) se prevede că are datoria de a nu pleca de la locul incidentului o persoană care a
avut calitatea de conducător de vehicul ori de instructor auto, aflat în procesul de instruire, sau
examinator al autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Practica judiciară a arătat, în aceste condiţii, că: „Obligaţia de a nu părăsi locul accidentului
incumbă tuturor conducătorilor de vehicul – inclusiv al celor acţionate prin forţa musculară,
deci chiar şi bicicliştilor – implicaţi, adică efectiv angajaţi în accident. În această categorie
intră, pe lângă conducătorul vehiculului care a provocat nemijlocit accidentul, şi conducătorul
maşinii accidentate, precum şi şoferii oricăror altor vehicule aflate în perimetrul locului unde
a avut loc, dacă au contribuit, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin, creând o condiţie
oricât de îndepărtată la producerea accidentului” (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori,
decizia nr. 1614 din 13 octombrie 2011, www.legalis.ro).
Fapta prevăzută la alin. (2) poate fi comisă, fără restricţii, de orice persoană, indiferent de
implicarea sa ori nu în accidentul rutier cu ocazia căruia se produce.
4. Elementul material
4.1. Părăsirea locului accidentului se materializează într-o multitudine de comportamente,
atât comisive, cât şi omisive. Se poate ca autorul să se oprească, iar apoi să se sustragă prin
fugă, abandonând vehiculul, sau ca acesta nici măcar să nu oprească la momentul apariţiei
incidentului, sau poate omite să se întoarcă la locul faptei, în măsura în care în lipsa altor
mijloace, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură
să acorde asistenţă medicală necesară.
4.2. În cazul alineatului secund, autorul procedează la modificarea sau ştergerea urmelor
accidentului, alterând astfel starea zonei şi îngreunând posibilitatea depistării cauzelor care au
dus la producerea acestuia.
5. Momentul consumării. Infracţiunea de la alin. (1) se comite în momentul realizării
activităţii de părăsire a locului accidentului. O eventuală atitudine pozitivă ulterioară a
autorului, de revenire la locul accidentului, sau anunţare a incidentului la o secţie de poliţie
neavând relevanţă decât, eventual, sub aspectul individualizării pedepsei (Trib. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 1817/A din 17 decembrie 2003, în G.-F. Popescu, Infracţiuni
la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 126).
În cazul alin. (2) fapta se consumă atunci când se procedează la o modificare, indiferent de
amplitudinea acesteia, a perimetrului în care s-a produs accidentul. Nici aici autorul nu poate
proceda la recrearea condiţiilor iniţiale, iar în măsura în care o face, aceasta nu va influenţa
comiterea faptei.
6. Raportul cu alte infracţiuni
6.1. Relaţia cu art. 337 C.pen. S-a arătat în doctrină, discutându-se pe marginea unei speţe,
că nu se poate reţine un concurs de infracţiuni între părăsirea locului accidentului şi refuzul de
prelevare deoarece: „În ipoteza analizată este un concurs de calificări incompatibile. Cele
două calificări protejează aceleaşi valori sociale, au la bază o hotărâre unică, iar fapta de
sustragere de la recoltarea probelor biologice este o consecinţă necesară a părăsirii locului
accidentului” (F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 152).
6.2. Relaţia între cele două fapte descrise de art. 338 C.pen. În acest context este de
discutat dacă însăşi activitatea de părăsire a locului accidentului, în situaţia în care se face prin
utilizarea vehiculului implicat în acesta, ar putea ar putea întruni şi elementele constitutive ale
faptei de modificare a stării locului sau de ştergere a urmelor accidentului de circulaţie.
Însuşindu-ne şi noi opinia descrisă mai sus, considerăm că nu.
Excepţie face, în opinia noastră, situaţia în care unul dintre conducătorii de vehicul implicaţi
în accident, chiar şi autorul acestuia, înainte să abandoneze locul impactului, coboară şi
înlătură eventuale urme de pe carosabil ori schimbă poziţia corpului victimei sau bunurile
rămase. În acest caz, în mod evident argumentele aduse anterior nu subzistă, urmând ca
răspunderea penală să fie atrasă în consecinţă.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu forma de vinovăţie a intenţiei. În practică, în
considerarea acestui aspect, s-a arătat că: „Nu există intenţia de a părăsi locul accidentului în
cazul în care plecarea inculpatului de la faţa locului a fost determinată de violenţele fizice la
care a fost supus de alte persoane” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3449 din 2 iunie 2005,
în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 120).
Aşa cum precizam şi cu altă ocazie, fapta se săvârşeşte indiferent dacă autorul se consideră
sau nu răspunzător de provocarea accidentului (T. Manea, Drept penal substanţial. Aspecte
recente din practica judecătoriilor bucureştene, op. cit., p. 320).
8. Cauze de nepedepsire. Legiuitorul acordă conducătorului vehiculului posibilitatea de a
proceda la transportul victimelor în vederea asigurării asistenţei medicale de specialitate, dar
condiţionează neaplicarea vreunei pedepse de întoarcerea imediată la locul accidentului.
Neprecizând vreo durată de timp măcar orientativă, aceasta este lăsată la aprecierea instanţei
de judecată. Deşi trebuie privit particular pentru fiecare caz în parte, este necesar să se
constate o urgenţă în revenirea la locul incidentului, o preocupare a autorului în acest sens. Nu
putem considera ca respectând cerinţele normei întârzieri nemotivate de mai multe ore sau
chiar zile.
Art. 339
Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice
(1) Instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora,
fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare
participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe
drumurile publice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează aşezarea de obstacole care îngreunează sau
împiedică circulaţia pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se
aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
(4) Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul
care transportă produse sau substanţe periculoase se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta este preluată în noul Cod penal din fostul art. 92 din O.U.G. nr.
195/2002,republicată.
Ca elemente de diferenţiere, din vechea formă a infracţiunii lipseşte alin. (1) care sancţiona
fapta săvârşită cu intenţie de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare de
neîntrebuinţare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole pe
partea carosabilă, considerându-se că aceste comportamente pot fi eficient protejate prin alte
infracţiuni, precum aceea de distrugere prevăzută de art. 253 C.pen.
La nivelul alineatului secund al art. 339 C.pen. a dispărut referirea făcută la organizarea de
întreceri neautorizate pe drumurile publice, pentru că nu reprezenta altceva decât o formă de
participaţie secundară, precum şi menţiunea privind utilizarea animalelor în astfel de
activităţi.
Fapta din alin. (3) are în prezent o sferă de aplicabilitate mai largă, putându-se comite atât
prin împiedicarea, cât şi prin îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice, urmând ca aceste
comportamente să fie sancţionate doar în contextul realizării după intrarea în vigoare a
actualei legislaţii penale.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator, s-a ales o scădere a pedepsei prevăzute pentru
infracţiunea de lăsare fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul
care transportă produse sau substanţe periculoase, de la 2 la 7 ani sub imperiul vechi
reglementări, la limite între 1 şi 3 ani pentru pedeapsa închisorii, sau amenda, în prezent.
Considerăm că, în principiu, sub acest aspect legea penală mai favorabilă este cea nouă.
2. Aspecte relevante
2.1. Subiectul activ. Prin cele patru infracţiuni descrise de normă, legiuitorul a încercat să
sancţioneze, pe lângă o serie de comportamente dăunătoare ale participanţilor activi la traficul
rutier, şi alte acţiuni care pot duce la perturbarea acestuia. Tocmai de aceea, în principiu,
calitatea de subiect activ nu este legată de aceea de conducător de vehicul. Faptele de faţă pot
fi comise de orice persoană.
Doar în cazul infracţiunii de la alin. (2) este prevăzută condiţia ca autorul să fie în exercitarea
activităţii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice. În lipsa unei prevederi exprese a
textului, poate fi în această situaţie şi o persoană care nu deţine permis de conducere, în
măsura în care este necesar raportat la tipul vehiculului utilizat, sau care se află sub influenţa
băuturilor alcoolice sau a substanţelor psihoactive. Ne vom regăsi, astfel, în ipoteza unui
concurs de infracţiuni.
2.2. Mijloacele de semnalizare rutieră. Potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată,
deţin această calitate: sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră, indicatoarele,
marcajele, precum şi alte dispozitive speciale. Doar o activitate îndreptată împotriva acestor
elemente poate duce la atragerea răspunderii penale. În legătură cu ultima categorie prevăzută
de lege, pentru a se asigura previzibilitatea, este necesar să existe, credem noi, o normă
precisă care să încadreze astfel un bun.
2.3. Partea carosabilă. În cuprinsul alineatului final se face referire la partea carosabilă a
drumului public, ceea ce implică, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, ca bunul
în cauză să fie lăsat fără supraveghere pe porţiunea din platforma drumului destinată
circulaţiei vehiculelor, altfel fapta nu va constitui infracţiune.
2.4. Urmarea imediată. Faptele descrise în acest articol sunt infracţiuni de pericol. Totuşi, în
cazul alin. (1) este necesar să se demonstreze că activitatea a fost de natură să inducă în eroare
participanţii la trafic, iar raportat la cea de la alin. (3), că se pune în primejdie siguranţa
circulaţiei.
Art. 340
Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor
(1) Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori
inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor
referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice de către persoanele care
au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a pus în pericol
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
(2) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un accident de circulaţie care
a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea
uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
4) Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de
accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal fapta era reglementată
în art. 93 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
La o privire comparativă observăm că textului i se conferă o structură nouă.
Astfel, în prezent articolul conţine la alin. (1) fapta de îndeplinire defectuoasă sau
neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică, care este
reglementată ca o infracţiune de pericol. Alineatul secund prevede două forme agravate ale
acesteia, ce privesc producerea unui accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, pe de o parte, ori moartea
uneia sau mai multor persoane, pe de altă parte, iar alin. (3) incriminează o variantă atenuată a
faptelor menţionate anterior, în condiţiile producerii acestora din culpă. În ultimul alineat al
articolului apare o faptă distinctă, care constă în repararea autovehiculelor, remorcilor,
tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege.
2. Situaţia premisă. În ceea ce priveşte fapta conţinută de alineatul ultim, este necesar ca
activitatea de reparaţii să vizeze acele aspecte provocate de implicarea într-un accident rutier
(pentru definirea noţiunii, a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 338).
Nu este precizată nicio condiţie cu privire la natura sau urmările accidentului, ceea ce
înseamnă că acesta poate fi cauzat şi de către o altă persoană decât cea care efectuează
reparaţiile şi poate să fi produs doar daune materiale.
3. Subiectul activ. Este calificat în cazul infracţiunii tip, acesta trebuind să exercite atribuţii
de verificare tehnică ori efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice asupra elementelor
indicate, în timp ce fapta de la ultimul alineat poate fi comisă de orice persoană.
În măsura în care îndeplineşte cerinţele legale, autor al infracţiunilor poate fi atât o persoană
fizică, cât şi una juridică.
4. Conţinutul constitutiv. Fapta de îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinire a atribuţiilor de
verificare tehnică ori inspecţie tehnică, în varianta atenuată, precum şi în oricare dintre
formele agravate precizate de alineatul secund, este, credem noi, o infracţiune complexă.
Aceste texte urmează a fi aplicate în măsura în care are loc un accident de circulaţie care
produce o vătămare uneia sau mai multor persoane, ori decesul acestora, iar în lanţul său
cauzal se poate dovedi şi impactul îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii atribuţiilor de
verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică de către subiectul activ. Nu se poate reţine, în
acest context, un eventual concurs de infracţiuni între fapta în discuţie, în oricare dintre aceste
forme, şi art. 192 sau art. 196 C.pen.
În cazul ultimului alineat se cere ca activitatea de reparare să se desfăşoare prin neîndeplinirea
condiţiilor legale. Aceasta se poate referi, de exemplu, la deţinerea unei adeverinţe prevăzute
de Anexa 1C din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, republicată (aprobat prin
H.G. nr. 1391/2006,M.Of. nr. 876 din 26 octombrie 2006) care se eliberează de către organele
abilitate în caz de accident.
Art. 341
Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public
(1) Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a
drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie
de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în
autorizaţie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără
autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor
stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranţa
circulaţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile
corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(4) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (3) se sancţionează şi persoana autorizată de către
administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă,
care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor
pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia, cu modificări, fostul art. 94 al O.U.G. nr. 195/2002,
republicată.
O serie de elemente sunt preluate din cuprinsul alineatului (1) în corpul alineatului secund.
Pentru fapta descrisă la alin. (2) se dispune o scădere a limitelor de pedeapsă, situaţie de luat
în considerare în măsura aplicării legii penale mai favorabile.
În cazul infracţiunii descrise de ultimul alineat dispare menţiunea făcută la necesitatea
existenţei de victime omeneşti sau pagube materiale ca rezultat al accidentului, deoarece era
redundantă.
2. Aspecte relevante. Aşa cum se poate observa, reglementarea are o natură tehnică destul de
pronunţată. Raportat la scopul lucrării, nu vom insista asupra acestor aspecte. Menţionăm doar
că, deşi oricine poate avea calitatea de subiect activ al faptelor, în practică predispuse a le
comite sunt persoanele cu atribuţii în domeniu.
Mai atenţionăm asupra faptului că în cazul infracţiunii de amplasare a unor construcţii,
panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în
condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, este necesar să se creeze în
mod efectiv un pericol pentru siguranţa circulaţiei, aspect ce trebuie dovedit.
De asemenea, în cazul ultimului alineat existenţa infracţiunii este condiţionată de producerea
unui accident de circulaţie (cu privire la conţinutul noţiunii, a se vedea supra pct. 2 de la
comentariul art. 338).
Art. 342
Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor
(1) Deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia
armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea
atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
(2) Deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse
autorizării se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Sustragerea armelor sau muniţiilor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Portul armelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), fără drept, în sediul autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile
rezervate desfăşurării procesului electoral, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) au ca obiect arme interzise sau muniţii,
mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o
treime.
(6) Nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la
expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(7) Fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea:
a) din orice componente esenţiale traficate ilicit;
b) fără o autorizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în
care are loc fabricarea sau asamblarea;
c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate cu
prevederile legale, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia în parte reglementarea
prevăzută de art. 279 C.pen. din 1968, dar textul este reformulat prin cuprinderea în conţinutul
său şi a unora dintre normele de incriminare prevăzute în Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor. Raţiunea acestei modificări este explicată de legiuitor în Expunerea de
motive prin aceea că vechea reglementare avea ca obiect material armele şi muniţiile „aşa cum
acestea au fost clasificate prin Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor, fără să se ţină seamă de faptul că regimul armelor şi al muniţiilor reglementat de
Legea nr. 295/2004(...) dă o altă clasificare armelor şi muniţiilor (arme şi muniţii interzise;
arme şi muniţii letale; arme şi muniţii neletale)”. Concluzionând sub acest aspect, noul Cod
penal incriminează distinct deţinerea sau portul, fără drept, de arme, în funcţie de categoria
din care acestea fac parte. În acelaşi timp, şi regimul sancţionator este diferenţiat în raport de
categoria de arme deţinute sau purtate pe nedrept.
O altă modificare este legată de sancţionarea tentativei. Astfel, potrivit art. 279 alin. (4)
C.pen. din 1968,tentativa se pedepsea în cazul oricăreia dintre variantele prevăzute de text, o
dispoziţie similară existând şi în cazul incriminărilor din legea specială, preluate în noua
reglementare. În schimb, în noul Cod penal tentativa se pedepseşte, conform art. 347 C.pen.,
doar în cazul variantelor prevăzute de art. 342 alin. (1) şi (3) şi, implicit, şi a celei prevăzute
de alin. (5). Consecinţa este aceea că, în caz de conflict de legi în timp, cu excepţiile
menţionate în art. 347, pentru faptele rămase în faza tentativei, formă a infracţiunii
neprevăzută de legea nouă, va opera dezincriminarea.
Stabilirea legii mai favorabile în funcţie de limitele de pedeapsă impune examinarea fiecărei
incriminări în parte, deoarece nu se poate formula o concluzie globală cu privire la textul art.
342 C.pen. vs.art. 279 C.pen. din 1968sau incriminările din legea specială, care au fost
preluate în noua reglementare, fiecare dintre legi având vocaţia de a fi mai favorabilă în raport
cu incriminarea corespunzătoare din cealaltă lege.
2. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune sau omisiune, în modalităţi
distincte pentru diversele variante de comitere.
2.1. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (1) sancţionează deţinerea, portul, confecţionarea,
precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau
dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept.
Faţă de reglementarea anterioară a dispărut modalitatea „transportului” unor astfel de arme,
muniţii etc., care se regăseşte însă în conţinutul mai larg al expresiei „orice operaţiune privind
circulaţia armelor letale”.
Potrivit art. 2 pct. II.1 din Legea nr. 295/2004, prin expresia „arme şi muniţii letale” se
înţelege armele şi muniţiile prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a
persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă (diverse arme de foc – n.n.).
Pentru realizarea elementului material se cere şi îndeplinirea condiţiei ca aceste arme să fie
deţinute, purtate etc. „fără drept”. Aceasta este îndeplinită, de exemplu, în cazul deţinerii de
către pădurar a unei alte arme decât a celei de serviciu, primită împrumut, deoarece inculpatul
nu avea dreptul să poarte altă armă în afara celor înscrise în ordinul de serviciu (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1560/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 439).
Limitele de pedeapsă (de la unu la 5 ani) sunt mai reduse decât cele prevăzute de art. 279 alin.
(1) C.pen. din 1968, astfel că noua incriminare va reprezenta legea mai favorabilă.
2.2. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (2) preia în totalitate incriminarea de la art. 134 din
Legea nr. 295/2004 şi se realizează prin deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din
categoria celor supuse autorizării. Expresia „arme şi muniţii neletale” defineşte armele
destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare, confecţionate astfel
încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii
şi armele vechi (art. 2 pct. II.2 din Lege). Textul nu sancţionează, spre deosebire de
reglementările de la alin. (1) sau (5), şi deţinerea sau portul de muniţie neletală, iar dintre
modalităţile alternative indicate la alin. (1) se regăsesc doar deţinerea şi portul fără drept. În
consecinţă, confecţionarea şi orice operaţiuni privind circulaţia armelor neletale, chiar făcută
fără drept, nu se sancţionează. În schimb, deţinerea şi punerea în circulaţie, fără autorizaţia
cerută de lege, a unui pistol cu gaze întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, deoarece, potrivit legii, deţinerea şi efectuarea
de operaţiuni cu arme pentru împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare sunt
supuse autorizării (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 555/2004, în Dreptul nr. 2/2005, p. 239).
Incriminarea reprezintă lege mai favorabilă în raport cu norma din legea specială, deoarece
prevede amenda ca pedeapsă alternativă.
2.3. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (3), fără corespondent în vechea reglementare, se
realizează printr-o acţiune de „sustragere”. Ea sancţionează aşadar o formă agravată de furt,
având ca obiect armele, muniţiile etc., enumerate de primele două alineate ale textului, şi a
fost inserată în reglementarea de la art. 342, iar nu în dispoziţiile art. 229, furtul calificat,
întrucât „prin săvârşirea acesteia se vatămă, în principal, relaţiile sociale privitoare la regimul
armelor şi muniţiilor şi numai în secundar, pe cele cu caracter patrimonial” (Expunere de
motive).
În reglementarea anterioară, cele două infracţiuni se reţineau în concurs. Astfel, s-a decis că
fapta inculpatului de a sustrage, pe timp de noapte, de la o societate comercială de construcţii
civile cu capital integral de stat capse genofix, de a le deţine un oarecare interval de timp,
precum şi de a transmite o parte din acestea altor persoane, constituie infracţiunile de furt
calificat şi infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, aflate în concurs
real (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1226/1997, în Dreptul nr. 6/1999, p. 146, cu notă
deA.V. Popa).
2.4. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (4) preia, cu unele modificări, forma reglementată
de art. 279 alin. (31) C.pen. din 1968. Ea se realizează printr-o acţiune, portul armelor descrise
anterior, fără drept, în spaţii ce presupun prezenţa umană în număr mare, aparţinând unor
autorităţi sau instituţii publice ori altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile
rezervate desfăşurării procesului electoral. Este evident că, în astfel de spaţii, riscul pe care
portul unor astfel de arme îl generează este mai ridicat, astfel că şi protecţia valorii sociale
este proporţională cu acest risc.
Legea nouă va fi şi lege mai favorabilă, deoarece limitele de pedeapsă sunt mai reduse (de la
unu la 5 ani) faţă de reglementarea anterioară (de la 5 la 15 ani).
2.5. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (5) nu are corespondent în reglementarea
anterioară. Ea reprezintă o variantă agravată a incriminărilor prevăzute la alin. (1) şi (3) ale
textului, caracterul agravat fiind dat de categoria diferită de arme la care se referă textul, şi
anume cea prevăzută de art. 2 pct. II.1 din Legea nr. 295/2004,arme şi muniţii interzise. Ele
sunt enumerate în categoria A din anexă (de exemplu instrumentele şi lansatoarele militare cu
efect exploziv sau incendiar, precum şi muniţia corespunzătoare, armele de foc automate,
precum şi muniţia corespunzătoare etc.) a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt
interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în
domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în subordonarea
sau coordonarea acestora, înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi
societăţilor comerciale constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de
armament şi muniţie.
Modalităţile de realizare fiind alternative, pentru ca elementul material să se realizeze nu
există o condiţionare a deţinerii armei militare de deţinerea, totodată, şi a muniţiei aferente
(I.C.C.J., Completul de 9 judecători,Decizia nr. 294/2003, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 170).
Infracţiunea poate intra în concurs cu alte fapte prevăzute de legea penală. Astfel, s-a decis că
fapta inculpatului de a introduce în ţară, la 1 septembrie 1995, fără autorizaţie, un pistol
Beretta şi muniţia aferentă, ascunse în burduful schimbătorului de viteze al autoturismului,
constituie infracţiunile de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi contrabandă, în
concurs real (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 317/A/1998, în R.D.P. nr.
1/2000, p. 138). Dacă în cazul formei simple a infracţiunii nu se cere ca muniţia să fie
deţinută împreună cu arma aferentă, cu atât mai mult aceasta nu este o condiţie a incriminării
în cazul variantei sale agravate, care se referă la arme şi muniţii de tip militar (C.A. Cluj,
Secţia penală, decizia nr. 101/1996, în Dreptul nr. 1/1998, p. 139).
2.6. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (6) se realizează prin omisiune, nedepunerea armei
şi muniţiei la un armurier autorizat. Incriminarea preia vechile dispoziţii ale art. 140 din
Legea nr. 295/2004, dar prezintă continuitate şi cu dispoziţiile art. 279 alin. (2) C.pen. din
1968, care se regăseşte practic în reglementarea de la alin. (6). Termenul de 10 zile în care
posesorul armei are posibilitatea să depună arma sau muniţia deţinută/deţinute este unul de
drept substanţial, astfel încât calculul său se va face în conformitate cu dispoziţiileart. 186
C.pen., în care ziua se socoteşte de 24 ore, fără extinderile permise de termenele procedurale,
atunci când termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare.
Aceasta va fi şi lege mai favorabilă, deoarece limitele de pedeapsă sunt mai reduse (de la 6
luni la 3 ani) faţă de reglementarea anterioară (de la unu la 5 ani).
2.7. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (7) se realizează prin acţiune şi constă în
fabricarea sauasamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea. Textul se
referă numai la armele şi muniţia letale, astfel că rămân în afara incriminării operaţiunile care
privesc armele şi muniţia neletale. Textul reia reglementarea prevăzută de art. 138 al Legii nr.
295/2004, dar, pentru unitate cu terminologia utilizată la art. 2din legea specială, sintagma
„arme de foc” a fost înlocuită cu „arme letale”. Totodată, modalitatea „fabricării” unor astfel
de arme a înlocuit termenul „producerea”, cu care opera reglementarea anterioară, fără însă ca
aceasta să afecteze conţinutul textului de incriminare.
Legea nouă va fi mai favorabilă doar dacă instanţa se orientează spre maximul general al
pedepsei, care este mai mic (7 ani) comparativ cu reglementarea anterioară.
3.Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Art. 343
Uzul de armă fără drept
(1) Uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 3 ani.
(2) Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul penal,
dar preia dispoziţiile art. 133 şi 135 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al
muniţiilor, articole care au fost abrogate, potrivit Legii nr. 187/2012, la intrarea în vigoare a
Codului penal. Practic, legiuitorul a comasat cele două infracţiuni într-un singur articol şi, în
plus, a adăugat incriminării de la alin. (1) şi categoria armelor interzise.
În privinţa limitelor de pedeapsă, cea minimă a rămas neschimbată (un an, respectiv 6 luni
pentru a doua variantă), astfel încât problema stabilirii legii mai favorabile se va pune doar
dacă instanţa se va orienta spre maximul pedepsei. În acest caz, va fi mai favorabilă legea
nouă, care prevede un maxim mai redus (3, respectiv 2 ani, comparativ cu 5, respectiv 3 ani)
pentru ambele variante de comitere a faptei.
2. Elementul material. Ambele incriminări sancţionează uzul de armă, diferenţa între cele
două variante fiind dată de categoria armei, care este letală sau interzisă în varianta prevăzută
de alin. (1) şi neletală în cea prevăzută de alin. (2).
Faptele vor constitui infracţiune numai dacă uzul armei este făcut fără drept, adică în afara
prevederilor legale. În plus, incriminarea de la alin. (2) adaugă şi condiţia ca armele respective
să fie supuse autorizării.
3. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Art. 344
Falsificarea sau modificarea. Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale
Falsificarea sau ştergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor de pe
arme letale se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul penal,
dar preia dispoziţiile art. 136 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor,
text abrogat, potrivit Legii nr. 187/2012, la intrarea în vigoare a noului Cod penal. Singura
modificare, în afara regimului sancţionator, este aceea a înlocuirii sintagmei „arme de foc” cu
cea de „arme letale”, pentru unitate de terminologie cu dispoziţiile legii speciale.
Faţă de incriminarea existentă anterior în legea specială, maximul special al pedepsei a fost
redus cu 2 ani şi, în plus, s-a introdus şi amenda ca pedeapsă alternativă la pedeapsa
închisorii. În aceste condiţii, legea nouă va fi mai favorabilă în alegerea şi stabilirea pedepsei.
2. Elementul material. Textul incriminează o serie de fapte în legătură cu marcajele armelor
letale. Astfel, elementul material se realizează printr-una dintre următoarele acţiuni:
falsificarea sau ştergerea, înlăturarea orimodificarea marcajelor de pe arme letale. Şi în acest
caz fapta trebuie comisă în afara prevederilor legale.
Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, dar în procesul de aplicare a legii va fi dificil de
trasat o linie distinctivă între falsificare şi modificare sau între ştergere şi înlăturare a
marcajelor, ca modalităţi alternative de comitere a faptei, din cauza înţelesului apropiat al
acestor termeni.
3. Tentativa se pedepseşte, conform art. 347 C.pen.
4. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Art. 345
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive
(1) Primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea,
expunerea, producţia, procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, importul,
exportul ori depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a
altor materii radioactive, precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora, fără
drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive se pedepseşte cu
închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au pus în pericol alte persoane sau bunuri, au
produs vătămarea corporală a uneia ori mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea
de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) În cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au avut ca urmare moartea uneia
sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1), (3) şi (4) au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau a altor materii radioactive era reglementată de dispoziţiile art. 2791
C.pen. anterior, având un conţinut relativ asemănător. Modificările aduse sunt, în cea mai
mare parte, consecinţa preluării incriminărilor prevăzute de art. 9 şi 11 din Legea nr. 101/2011
pentru prevenirea şi sancţionarea unor fapte privind degradarea mediului, texte abrogate prin
Legea nr. 187/2012, la intrarea în vigoare a noului Cod penal.
În consecinţă, conţinutul reglementării a fost extins prin introducerea unor noi modalităţi de
comitere. În acelaşi timp au fost însă eliminate altele, cum ar fi distrugerea de materiale
nucleare, prevăzută la art. 2791 alin. (3) C.pen. din 1968, precum variantele prevăzute la alin.
(6) şi (7) ale aceluiaşi text de lege. Legea nouă nu mai prevede nici varianta agravată a
producerii unor consecinţe deosebit de grave.
Stabilirea legii penale mai favorabile va viza astfel mai multe aspecte. În primul rând, sub
aspectul sancţiunii, identificarea acesteia se va face de către instanţă în concret, în funcţie de
orientarea spre minimul sau maximul pedepsei, deoarece în cele două reglementări găsim
limite asimetrice pentru sancţionarea faptelor între care se stabileşte elementul de continuitate.
Apoi, fapta care a produs, conform art. 2791alin. (5) teza I C.pen. din 1968, consecinţe
deosebit de grave va fi încadrată într-una dintre variantele prevăzute de alin. (1) sau (2) ale
art. 345 C.pen., funcţie de modalitatea de realizare a elementului material, legea nouă fiind
mai favorabilă prin neprevederea acestei agravante.
O altă situaţie tranzitorie se poate ivi în situaţia în care, urmare comiterii faptei, s-a produs o
vătămare constând în leziuni traumatice pentru care sunt necesare cel mult 90 de zile îngrijiri
medicale. Conform legii vechi, o astfel de consecinţă atrăgea reţinerea variantei agravate,
prevăzută de art. 2791alin. (4) teza a II-a C.pen. din 1968,deoarece atât vătămarea corporală,
cât şi vătămarea corporală gravă erau prevăzute de lege ca posibile consecinţe. În schimb,
legea nouă face referire doar la producerea uneia dintre urmările de la art. 194 C.pen.(printre
altele, durată îngrijirilor medicale trebuie să fie mai mare de 90 de zile), ceea ce ar putea
conduce la ideea existenţei unui concurs între fapta prevăzută de art. 345 alin. (1) sau (2) şi
infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 C.pen. Credem însă că, chiar şi
în cazul producerii unei asemenea consecinţe, fapta s-ar încadra tot în varianta agravată a
infracţiunii, dar în modalitatea „punerii în pericol” a integrităţii sale fizice. Într-o interpretare
contrară, s-ar ajunge ca punerea în pericol a integrităţii fizice a unei persoane să fie
sancţionată mai grav decât producerea efectivă a unei astfel de vătămări (dacă s-ar reţine doar
varianta simplă de comitere a faptei), sau, în cazul reţinerii unui concurs de infracţiuni între
una dintre variantele tip ale infracţiunii prevăzute de art. 345 şi infracţiunea prevăzută de art.
193 C.pen., s-ar produce o agravare nejustificată (concurs cu spor obligatoriu) în raport cu
forma mai gravă din art. 345 alin. (3) teza a II-a, care reglementează o infracţiune complexă,
în care adăugarea unui spor este facultativă.
În consecinţă, într-o asemenea situaţie conflictul se soluţionează prin reţinerea ca lege penală
mai favorabilă a dispoziţiilor art. 2791 alin. (3) C.pen. din 1968, deoarece limitele de pedeapsă
sunt mai scăzute (de la 4 la 12 ani) decât în reglementarea nouă (de la 7 la 15 ani).
2. Elementul material. Infracţiunea prevede mai multe variante de realizare. Legiuitorul a
apreciat că „aceste incriminări distincte sunt necesare pentru a păstra ierarhia valorilor sociale,
dând prioritate celor privitoare la integritatea corporală sau viaţa persoanei” (Expunere de
motive).
2.1. Varianta prevăzută de art. 345 alin. (1) este mult extinsă în raport cu reglementarea
anterioară în privinţa posibilităţilor de realizare a elementului material, urmare introducerii
unor modalităţi suplimentare de comitere a faptei (producţia, procesarea, manipularea,
depozitarea intermediară, importul, exportul şi depozitarea finală). Acestea au fost preluate,
cu mici modificări, din art. 9 alin. (1) al legii speciale (sintagma „prelucrarea şi tratarea” a fost
înlocuită cu termenul „procesarea”, iar expresia depozitarea temporară sau definitivă” a fost
înlocuită cu „depozitarea intermediară şi depozitarea finală”). Extinderea are la bază dorinţa
legiuitorului de a crea o legislaţie mai flexibilă, prin aducerea în Codul penal a cât mai multe
dintre reglementările prevăzute de legi speciale, eliminând incriminările paralele, care creau
dificultăţi în procesul de aplicare a legii.
2.2. Incriminarea prevăzută de art. 345 alin. (2) a preluat parţial conţinutul art. 2791 alin.
(3) C.pen. din 1968,păstrând însă doar sustragerea materialelor nucleare sau a altor materiale
radioactive, ca modalitate de realizare a elementului material. Aceasta nu înseamnă că fapta
constând în distrugerea unor astfel de materiale a fost dezincriminată, cât timp poate fi
cercetată sub aspectul infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen.
2.3. Varianta prevăzută de art. 245 alin. (3) reprezintă forma agravată a infracţiunilor
prevăzute de alin. (1) şi (2) şi incriminează distinct ipotezele în care, prin săvârşirea faptei de
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, ori sustragerea
sau distrugerea acestora, s-a produs punerea în pericola altor persoane sau bunuri, o vătămare
corporală a uneia sau a mai multor persoane.
Textul este imperfect prin aceea că, pe de o parte, nu face nicio diferenţiere, sub aspectul
sancţiunii, între fapta generatoare de pericol şi cea prin se produc consecinţele constând în
vătămarea integrităţii fizice a uneia sau mai multor persoane, iar pe de altă parte, pentru că s-a
omis să se prevadă şi consecinţa distrugerii unor bunuri, ca urmare a activităţii desfăşurate. În
această situaţie, deşi „tentaţia” ar fi de a reţine un concurs între infracţiunea prevăzută de art.
345 alin. (1) sau (2) şi o infracţiune de distrugere, cu consecinţa aplicării sporului obligatoriu,
interpretarea logică a voinţei legiuitorului este de a reţine tot varianta agravată prevăzută de
alin. (3) teza I, constând în punerea în pericol a unor bunuri, pentru argumentele exprimate
supra, referitor la producerea unei vătămări ce necesită un număr mai mic de 90 de zile de
îngrijiri medicale.
2.4. Varianta prevăzută de alin. (4) reprezintă o variantă agravată a infracţiunilor prevăzute
de alin. (1) şi (2) şi incriminează ipoteza în care, urmare comiterii uneia sau mai multor
modalităţi alternative prevăzute de text, se produce moartea uneia sau mai multor persoane. Şi
în acest caz vorbim de o infracţiune complexă, care absoarbe fapta de omor.
2.5. Varianta prevăzută de alin. (5) sancţionează comiterea din culpă a tuturor faptelor
descrise la alin. (1)-(4) şi a fost preluată din art. 11 al Legii nr. 101/2011, în redactarea
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012.
3. Tentativa se pedepseşte, conform art. 347 C.pen., în cazul faptelor incriminate de art. 345
alin. (1) şi (2) C.pen.
Art. 346
Nerespectarea regimului materiilor explozive
(1) Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea
materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără drept, se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Sustragerea materiilor explozive se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) privesc o cantitate mai mare de 1 kg
echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este însoţită de materiale de iniţiere,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) În cazul în care faptele prevăzute în alin. (1)-(3) au avut ca urmare moartea uneia
sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior infracţiunea era
reglementată de dispoziţiile art. 280, conţinutul fiind în mare parte asemănător.
Ceea ce aduce nou incriminarea prevăzută la art. 346 C.pen. constă în restrângerea agravantei
ce avea corespondent în dispoziţiile art. 280 alin. (5) C.pen. din 1968 doar la consecinţa
constând în moartea uneia sau mai multor persoane, precum şi eliminarea incriminărilor
prevăzute de alin. (6) şi (7) ale vechii reglementări.
În situaţiile tranzitorii create, legea nouă va fi mai favorabilă, aceasta însemnând că faptele
care nu mai sunt incriminate ca agravante se vor regăsi în variantele tip, prevăzute la alin. (1)
şi (2) ale infracţiunii.
În plan sancţionator, limitele de pedeapsă sunt mai mici comparativ cu reglementarea din
Codul penal anterior,astfel încât legea nouă va fi mai favorabilă.
2. Elementul material. Fapta se realizează în oricare dintre modalităţile arătate de text,
respectiv producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea
materiilor explozive, orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără drept, precum şi
sustragerea unor astfel de materiale.
În privinţa condiţiei ca toate aceste acţiuni să fie efectuate fără drept, adică în afara
dispoziţiilor legale, în jurisprudenţă s-a decis că angajatul căruia i s-au încredinţat materii
explozive nu are dreptul, în nicio împrejurare, să le înstrăineze, să le folosească în alte scopuri
ori să efectueze alte operaţiuni decât acelea stabilite pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
şi că orice persoană care găseşte materie explozivă este obligată să o predea celui mai apropiat
organ de poliţie sau să-i indice locul în care se află pentru ca acesta să îl poată ridica (C.A.
Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 44/A/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, sem. I, p. 85).
Pentru existenţa agravantei prevăzute de art. 280 alin. (3), se cere ca totalul materialelor
explozive deţinute fără drept, indiferent de natura şi cantitatea părţilor ce îl compun, să
privească o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
361/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 441).
Art. 347
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi alin. (3), art. 345 alin. (1) şi
alin. (2), precum şi în art. 346 alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
Acest text trebuie coroborat cu cel al art. 33 alin. (1) C.pen., care prevede că tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta, iar conform alin. (2) al textului
general, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, ale cărei limite se reduc la
jumătate.
Art. 348
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi
Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie
ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că
săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea prevăzută de art. 348 C.pen. reia,
uşor modificat (sintagma „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau a oricărei alte activităţi”
a fost înlocuită de „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi”), dispoziţiile art. 281
C.pen. din 1968. În substanţa sa, singura diferenţă adusă textului este dată de modificarea
limitei inferioare a pedepsei închisorii, care a fost ridicată de la o lună la 3 luni. În consecinţă,
legea veche va fi mai favorabilă în situaţia în care instanţa se orientează spre minimul
sancţiunii pedepsei alternative a închisorii.
2. Subiectul activ. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Participaţia penală sub
forma coautoratului nu este posibilă. Dacă mai multe persoane, înţelese între ele, exercită, fără
drept, o profesie sau desfăşoară o altă activitate fără autorizaţie, chiar în acelaşi timp şi în
acelaşi loc, fiecare dintre aceste persoane săvârşeşte distinct infracţiunea de exercitare fără
drept a unei profesii (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 347). În schimb, este posibilă
participaţia sub forma instigării sau a complicităţii.
3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, care constă fie în exercitarea,
fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie, fie în exercitarea
acestora în alte condiţii decât cele legale.
Textul art. 348 C.pen. păstrează caracterul de normă-cadru, profesiile sau activităţile a căror
exercitare fără drept sau în alte condiţii decât cele legale fiind prevăzute de legi speciale [de
exemplu, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, republicată, art. 16 din Legea nr. 184/2001privind organizarea şi exercitarea profesiei
de arhitect, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 sauart. 44 din Legea nr.
460/2003 privind exercitarea profesiunilor de biochimist, biolog şi chimist, înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Ordinului Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor în sistemul
sanitar din România]. În lipsa unei astfel de prevederi în norma specială, prin care să se
precizeze că exercitarea fără drept a profesiei sau meseriei se sancţionează conform legii
penale, fapta nu constituie infracţiune.
A exercita o profesie sau o altă activitate înseamnă a efectua acte specifice unei profesii sau
unei activităţi. De regulă, pentru ca elementul material să se realizeze în această modalitate
este necesar ca actele să aibă un caracter de îndeletnicire (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p.
349). Infracţiunea este una de obicei, în care fiecare act material în parte poate constitui o
infracţiune de sine stătătoare, iar repetarea la un anumit interval de timp a actului material
interzis de lege constituie una dintre condiţiile de incriminare (Trib. Suprem, Secţia
penală,decizia nr. 3225/1972, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 162). Dacă o persoană săvârşeşte în
mod repetat, fără drept, activităţi specifice exercitării profesiei de avocat, nu sunt aplicabile
nici prevederile art. 33 lit. a) C.pen. din 1968şi nici cele ale art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968,
deoarece „exercitarea fără drept a unei profesii” presupune săvârşirea unei pluralităţi de
acţiuni (T.M.B., Secţia penală, decizia nr. 770/1976, în R.R.D. nr. 8/1977, p. 67).
Totuşi, dacă legea specială prevede că efectuarea chiar a unui singur act specific profesiei sau
activităţii respective constituie infracţiune, este suficient să se săvârşească un singur asemenea
act (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 349).
În cea de-a doua modalitate de realizare a elementului material, profesia sau activitatea este
exercitată fără drept atunci când persoana care o exercită nu îndeplineşte condiţiile cerute de
lege pentru exercitarea profesiei respective, cum ar fi situaţia în care o activitate pentru care
legea cere autorizaţie este exercitată după ce aceasta a expirat sau a fost anulată (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1163/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 61) ori persoana nu
posedă o astfel de autorizaţie (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1569/1972, în R.R.D.
nr. 1/1975, p. 143).
Suntem în prezenţa infracţiunii şi atunci când acea profesie sau activitate este exercitată în
mod abuziv, peste limitele admise de lege, când există dreptul de a exercita profesia sau
activitatea respectivă, dar făptuitorul, nerespectând condiţiile prevăzute de lege, depăşeşte
acest drept al său (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, op. cit., 1994, p.
434).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Necunoaşterea de
către făptuitor a necesităţii unei abilitări pentru a putea exercita profesia sau activitatea
respectivă ori necunoaşterea condiţiilor legale de exercitare a acestora nu înlătură caracterul
penal al faptei, deoarece dispoziţiile care reglementează regimul de exercitare a profesiei sau
meseriei, deşi sunt cuprinse într-o lege nepenală, au caracterul de norme care întregesc
conţinutul infracţiunii (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 351).
5. Consumarea. În funcţie de prevederile din legile speciale, fapta se poate consuma prin
comiterea fie a unui singur act material, fie după un anumit număr de acte, necesar pentru a
demonstra obiceiul în desfăşurarea, fără drept, a unei astfel de activităţi sau profesii.
6. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. Exercitarea profesiei de avocat în perioada în
care dreptul de exercitare a acestei profesii era suspendat nu atrage după sine comiterea
infracţiunii prevăzute de art. 348 C.pen., ci pe aceea de înşelăciune, dacă sunt întrunite şi
celelalte condiţii de existenţă ale acestei infracţiuni. În acest sens, Instanţa Supremă a decis că
„pentru existenţa elementului material al laturii obiective al acestei infracţiuni este necesar să
fie îndeplinite anumite cerinţe speciale prevăzute de textul incriminator, respectiv: exercitarea
profesiei sau activităţii pentru care legea cere o autorizaţie să fie fără drept sau în alte condiţii
decât cele legale şi, pentru ambele variante, prevederea, în legea specială, că aceste fapte se
sancţionează potrivit legii penale.
Potrivit art. 53 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 (M.Of. nr. 45 din 13
ianuarie 2005), text preluat în întregime de dispoziţiile art. 53 ale Statutului profesiei de
avocat în vigoare (M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), exercitarea profesiei de către
avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat potrivit prevederilor art. 49 din
prezentul statut (printre care, în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor
profesionale), în perioada măsurii suspendării, constituie abatere disciplinară gravă.
Drept urmare, în lipsa acestei cerinţe necesare pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii,
dat fiind că legea specială sancţionează exercitarea profesiei de către avocatul al cărui drept
de exercitare a fost suspendat ca o abatere disciplinară gravă, instanţa trebuia să constate că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 281 C.pen. din 1968,
reţinută în sarcina inculpatei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3447 din 6 octombrie 2011,
www.scj.ro). În consecinţă, constituie infracţiunea de înşelăciune, iar nu cea de exercitare fără
drept a unei profesii, „fapta inculpatului care, în intervalul de timp aprilie 2011 - noiembrie
2011, deşi cunoştea faptul că i-a fost suspendat exerciţiul dreptului de a profesa în calitate de
avocat, a indus şi a menţinut în eroare pe părţile vătămate, cărora le-a precizat că le va oferi,
în calitate de avocat, asistenţă juridică şi reprezentare în faţa organelor judiciare, în schimbul
unor sume de bani, fără a îndeplini pentru acestea nicio activitate de asistenţă juridică sau de
reprezentare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1917 din 5 iunie 2013, www.scj.ro).
Infracţiunile vor intra în concurs însă în situaţia inculpatei S.A.T. de a se prezenta în mod
repetat în faţa numiţilor N.A. şi N.I., T.F. şi F.L.I., ca fiind avocată, de a efectua activităţi de
consiliere juridică şi de a solicita în baza acestor activităţi achitarea unor sume de bani
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 902 din 23 martie 2012, www.scj.ro).
Art. 349
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către
persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol
iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul penal,
dar preia în cea mai mare parte dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă, text ce a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012, odată cu intrarea în vigoare
a noului Cod penal. Anterior, infracţiunea a mai fost prevăzută, succesiv, de art. 21 din Legea
nr. 5/1965 şi de art. 34 din Legea nr. 90/1996.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, textul aduce mai multă precizie şi previzibilitate,
prin înlocuirea, pe de o parte, a sintagmei „pericol grav şi iminent” cu cea de „pericol
iminent”, iar pe de altă parte, prin eliminarea variantei privind producerea unor consecinţe
deosebite, deoarece textul era lipsit de previzibilitate, sintagma „consecinţe deosebite” nefiind
definită în legislaţie.
Limitele de pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii [prevăzută de alin. (1)] au fost
modificate faţă de reglementarea existentă în legea specială (unde se prevedea o pedeapsă cu
închisoarea de la un an la 2 ani, alternativ cu amenda); astfel, minimul special a fost micşorat,
iar maximul special a fost mărit, pentru armonizarea cu intervalele de pedeapsă prevăzute de
Codul penal. Având în vedere această modificare, stabilirea legii penale mai favorabile se va
face în concret, în funcţie de orientarea spre maximul sau minimul prevăzut de lege.
Prin dispariţia variantei agravate a infracţiunii, faptele care, anterior, se încadrau în
infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, vor constitui infracţiunea
prevăzută de art. 349 alin. (1) C.pen.
Alin. (2) incriminează fapta comisă din culpă, păstrând limitele de pedeapsă din legea
specială, astfel că nu va fi incidentă vreo situaţie tranzitorie sub acest aspect.
2. Subiectul activ este unul calificat, reprezentat de persoana care avea ca îndatorire luarea
măsurilor legate de sănătatea şi securitatea în muncă. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) al Legii nr.
319/2006, termenul de angajatordefineşte persoana fizică sau juridică ce se afla în raporturi
de muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii
şi/sau unităţii. „Subiectul activ al infracţiunii poate fi numai o persoană care are atribuţii
privind organizarea, controlul şi conducerea procesului de muncă” (Trib. Suprem, decizia nr.
2385/1981, în Repertoriu…1981-1985, p. 156).
Participaţia penală sub forma coautoratului este posibilă doar între persoane care au calitatea
special prevăzută de lege. Instigator sau complice la fapta comisă cu intenţie poate fi orice
persoană.
În privinţa subiectului pasiv, acesta este statul, ca titular al valorii sociale protejate, dar şi
orice persoană fizică aflată în procesul muncii, în favoarea căreia se iau măsurile de protecţie
a muncii şi care este pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunilor (A. Ungureanu, A.
Ciopraga, op. cit., p. 484). Cu alte cuvinte, pentru reţinerea infracţiunii este necesar ca
victima să aibă calitatea de angajat, de lucrător. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
319/2006,lucrător este persoana angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv
studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi
participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice.
Totuşi, în jurisprudenţă s-a decis că „împrejurarea că minora, aflată la ştrandul aflat în
administrarea SC I.G.O. SA, al cărei director general este inculpatul V.S. şi angajată inculpata
A.M., şi-a pierdut viaţa, ca urmare a nerespectării normelor legale privind protecţia muncii de
către reprezentanţii societăţii comerciale, atrage răspunderea inculpaţilor pentru infracţiunile
prevăzute de art. 37 alin. (1), respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 319/2006. Subiecţi activi
ai infracţiunilor sunt inculpaţii, statul subiect pasiv principal, iar victima subiect pasiv
secundar, persoană care se află în pericol iminent de producere a unui accident de muncă,
petrecut la sediul persoanei juridice, pentru o activitate care nu are legătură cu procesul de
muncă, dar în timpul programului de muncă, având în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit.
f) din Legea nr. 319/ 2006” (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 152 din 20 februarie
2013, portal.just.ro).
Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
319/2006, este necesar să se constate sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii,
îndeplinirea de către subiectul activ a condiţiilor esenţiale de a îndeplini în mod legal o funcţie
sau atribuţie privitoare la luarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă. În acest
sens, în practică s-a decis că „inculpatul nu îndeplinea o asemenea atribuţie în mod legal, din
cartea de muncă rezultând în mod neechivoc funcţia de gestionar şi nu responsabil cu
protecţia muncii. Îndeplinirea în fapt în baza unei înţelegeri care excedează cadrului legal a
unor atribuţii de coordonare a muncii, nu îi conferă calitatea de responsabil legal cu
securitatea şi sănătatea în muncă” (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 2456 din 23 octombrie
2008, portal.just.ro).
Verificarea întrunirii condiţiilor în privinţa subiectului activ se face prin stabilirea
corespondenţei dintre funcţia propriu-zisă şi atribuţiile/obligaţiile ce reveneau acestuia în
raport cu fişa postului şi consecinţele produse prin neluarea măsurilor necesare pentru
asigurarea protecţiei muncii. Exemplul următor este edificator în acest sens: „Verificând
probatoriul cauzei, se observă că inculpatul, în calitatea sa de maistru în cadrul SC F.E.P.A.
SA Bârlad, la data de 16.09.2008, a primit dispoziţie să dezafecteze spaţiul halei din atelierul
«Elemente sensibile», aceasta presupunând, printre altele, şi secţionarea unei tubulaturi de
ventilaţie. Potrivit fişei postului său, inculpatul era conducătorul direct al sectorului de muncă
ce-i era încredinţat, calitate în virtutea căreia avea obligaţia să asigure asistenţa tehnică,
răspunzând pentru realizarea măsurilor privind sănătatea şi securitatea în muncă, în scopul
evitării accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale. De asemenea, îi revenea
obligaţia de a organiza activitatea în aşa fel încât să se asigure condiţii normale de lucru, să nu
expună la pericol de accidentare atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate
de acţiunile sau omisiunile lor în timpul procesului de muncă. Era obligat să nu admită
începerea lucrului fără asigurarea măsurilor tehnice de securitate a muncii şi, mai mult, acolo
unde se executau lucrări cu pericol ridicat de accidentare, să urmărească şi să supravegheze
permanent desfăşurarea activităţii respective, acceptarea la lucru a unor persoane din alte
locuri de muncă făcându-se numai cu avizul şefului de secţie şi după o prealabilă instruire
specifică consemnată în fişa personală. Văzând probele administrate în cauză, se constată în
primul rând că inculpatul nu a evaluat corect gradul de pericol al lucrării (...) că inculpatul
avea ştiinţa că respectiva tubulatură fusese montată în urmă cu aproximativ 35 de ani, aşa
încât putea şi trebuia să prevadă şi faptul că rugina a afectat elementele sale de prindere. Pe de
altă parte, nu a organizat activitatea prin formarea echipei ce urma să efectueze lucrările
specifice demontării acelei tubulaturi, nu a ales mijloacele cele mai potrivite în raport şi de
riscurile lucrării pe care, după cum s-a arătat, le-a evaluat cu superficialitate (...) potrivit
obligaţiilor de serviciu, inculpatul trebuia să procedeze la realizarea unei instruiri prealabile a
persoanelor ce desfăşurau activitatea, ceea ce presupunea prezenţa sa la locul respectiv, caz în
care ar fi constatat că nu i-au fost respectate dispoziţiile cu privire la persoana indicată prin a
cărei experienţă – după cum acesta susţine – ar fi fost evitată urmarea produsă” (Trib. Vaslui,
decizia penală nr. 95 din 26 aprilie 2010, portal.just.ro).
3. Elementul material. Infracţiunea se comite prin omisiune, constând în neluarea vreuneia
dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă. „Realizarea elementului material al
infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei a avut loc printr-o omisiune totală, pentru că ea nu a
luat nicio măsură legală, necesară pentru a asigura condiţii optime în unitate, lăsând prizele
nelegate la împământare şi firele neizolate pe suport metalic. Partea civilă S.I. nu are nicio
culpă, pentru că era responsabilitatea exclusivă a inculpatei să asigure astfel de legături şi
izolaţii, iar partea civilă nu cunoştea că inculpata n-a îndeplinit aceste obligaţii şi nici nu-i
incumba o astfel de obligaţie” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 138/R din 24
ianuarie 2012, portal.just.ro).
4. Urmarea. Pentru ca infracţiunea să se realizeze sub aspectul laturii obiective este necesar
să ia naştere unpericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională”.
Prin pericol (grav) şi iminent de accidentare se înţelege situaţia concretă, reală şi actuală
căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment [art. 5
lit. e) din Legea nr. 319/2006]. Simpla omisiune de luare a măsurilor respective nu constituie,
aşadar, infracţiune, deoarece legea cere, pentru existenţa infracţiunii, crearea unei stări de
pericol iminent.
Prin accident de muncă se înţelege, potrivit art. 5 alin. (1) lit. g) al legii speciale, vătămarea
violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul
procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate
temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces, iar potrivit art. 5
alin. (1) lit. h), prin boală profesională se înţelege afecţiunea care se produce ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme
ale organismului, în procesul de muncă.
Infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 este una de
pericol, nu de rezultat, și presupune doar crearea unui pericol grav prin neluarea vreuneia
dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă (Jud. Corabia, sentinţa penală nr. 49
din 21 martie 2012, portal.just.ro).
5. Raportul de cauzalitate. Între omisiunea de luare a măsurilor indicate de text şi urmarea
produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate directă, în sensul că pericolul iminent de
producere a accidentului sau a îmbolnăvirii profesionale să se datoreze faptei ilicite sau şi
faptei ilicite, iar nu altor factori (spre exemplu, defecţiuni de construcţie a unor maşini, utilaje
sau instalaţii, culpei altor persoane etc.). Urmarea imediată şi raportul de cauzalitate nu sunt
prezumate, deoarece nu se cere un pericol generic, abstract, presupus, ci un pericol concret şi
iminent, fiind necesară stabilirea şi dovedirea acestora de către organele judiciare (A.
Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., vol. III, p. 487).
6. Vinovăţie. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă [varianta prevăzută de
alin. (1) al textului] ori din culpă [ipoteza prevăzută de alin. (2)]. În acest ultim caz, culpa
constă în aceea că făptuitorul nu ia măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă
prevăzute de dispoziţiile legale, fie pentru că nu le-a cunoscut, deşi putea şi trebuia să le
cunoască, fie pentru că, deşi le-a cunoscut, a neglijat luarea acestora în termenele şi condiţiile
stabilite de lege.
Astfel, analizând întrunirea condiţiilor laturii subiective raportat la probatoriul administrat, s-a
reţinut că „prezenţa inculpatului la locul realizării activităţii, pe lângă faptul că reprezenta o
obligaţie normativă inserată în fişa postului său, se impunea şi datorită necesităţii de a-şi
folosi calităţile profesionale şi experienţa pentru a evalua riscurile în fiecare moment al
acţiunii şi de a adapta, eventual, mijloacele folosite, de vreme ce acestea nu aveau un anumit
standard. (...) Or, inculpatul, atunci când a primit dispoziţie pentru a se ocupa de acea
activitate, nu a reclamat aceste lucruri şi nici faptul că mijloacele pe care urmează să le
folosească nu sunt tocmai sigure. Observând toate acestea, se concluzionează că inculpatul
este culpabil de comiterea infracţiunilor ce fac obiectul acuzaţiei penale. Sub aspectul laturii
subiective, poziţia sa psihică este specifică culpei fără previziune, din punct de vedere
intelectiv acesta neprevăzând rezultatul, deşi putea si trebuia să-l prevadă. Se constată că
inculpatul avea obligaţia de prevedere, dar şi posibilitatea concretă de a-şi reprezenta
rezultatele faptei sale, însă nu a avut reprezentarea consecinţelor activităţii sale, întrucât nu şi-
a folosit întreaga capacitate psihică pentru a prevedea urmările faptei sale. Activitatea sa
culpoasă se concretizează prin adoptarea unei atitudini neglijente vizavi de obligaţiile de
serviciu ce-i reveneau, faptă ce a avut ca urmare cauzarea unui accident de muncă” (Trib.
Vaslui, decizia penală nr. 95 din 26 aprilie 2010, portal.just.ro).
7. Concurs cu alte infracţiuni. De cele mai multe ori infracţiunea va fi comisă în concurs
ideal cu o infracțiune contra vieţii sau contra integrității corporale şi a sănătății, deoarece, pe
lângă urmarea periculoasă caracteristică infracţiunii în discuţie, se produce şi un rezultat mai
grav. Ucidere din culpă. Astfel, în jurisprudență s-a decis că fapta inculpatului care, în
calitate de unic administrator al SC O. SRL, în calitate de angajator, de a omite respectarea cu
stricteţe a tuturor dispoziţiilor legale privitoare la disciplina în construcţii, angajarea legală a
unui personal calificat, neefectuarea instructajului cu protecţia muncii, deşi acestui inculpat îi
incumbau aceste obligaţii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.
37 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 319/2006 (text în prezent abrogat). Încălcarea de către inculpat
a dispoziţiilor privitoare la disciplina în construcţii şi protecţia muncii care a avut ca urmare
decesul victimei C.F. în data de 10.10.2006, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art. 178 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968 (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 2456
din 23 octombrie 2008, portal.just.ro). Aceeaşi încadrare juridică a primit şi fapta inculpatului
care, în calitate de maistru coordonator al punctului de lucru B. de pe raza Ocolului Silvic
Dărmăneşti, prin neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în timpul
desfăşurării activităţilor privind exploatarea masei lemnoase, a făcut posibilă pătrunderea
victimei în zona de cădere a arborelui, arbore care 1-a surprins şi accidentat mortal (Jud.
Moineşti, sentinţa penală nr. 207 din 1 aprilie 2011, portal.just.ro). Vătămare corporală din
culpă. Într-o altă speţă s-a reţinut săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 184
alin. (2) şi (4) C.pen. din 1968 şi art. 37 din Legea nr. 319/2006, în situația în care partea
vătămată D.V., împreună cu ceilalţi membri ai echipei de lucru, lucrau pe acoperişul unei hale
aparţinând SC S.A. SA, pentru montarea unor luminatoare. În timp ce desfăşurau această
activitate, un panou metalic pe care a păşit D.V. s-a desprins, acesta căzând cu tot cu panou de
la o înălţime de cca. 9 m în interiorul halei, pe un transformator de curent electric.
Împrejurările producerii accidentului de muncă au fost cercetate la momentul producerii şi de
către o comisie desemnată la nivelul SC H. SA, din procesul-verbal de cercetare rezultând
faptul că evenimentul suferit de D.V. este accident de muncă şi se înregistrează ca atare de SC
H. SA. Totodată, ca şi cauză a producerii accidentului, s-a reţinut, printre altele, atât
nerespectarea de către partea vătămată D.V. a prevederilor art. 22 din Legea nr. 319/2006, cât
şi nerespectarea de către angajatorul SC H. SA reprezentată prin directorul I.M., a
prevederilor art. 7 alin. 4 lit. e) din aceeaşi lege prin „neluarea măsurilor corespunzătoare ca,
în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi
şi-au însuşit instrucţiunile adecvate”, iar tot în sarcina angajatorului, inexistenţa unei
tehnologii de lucru privind procedeele care se aplicau în cazul montării şi demontării
luminatoarelor din cadrul SC S.A. SA Piteşti (C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 1307 din
13 decembrie 2011, portal.just.ro).
8. Răspunderea civilă. Răspunderea civilă a angajatorului se va stabili în temeiul răspunderii
civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, fiind necesar a se face dovada
întrunirii acestor condiţii. În cazul unui accident produs prin nerespectarea normelor de
protecţia muncii, unitatea al cărei salariat este vinovat de producerea accidentului răspunde
pentru daunele cauzate, alături de prepusul său, în baza art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864.
Această culpă rezultă în alegerea şi supravegherea prepusului şi ea nu este înlăturată de
împrejurarea că unitatea a făcut instructaj cu inculpatul cu privire la modul de folosire a
utilajului (Trib. Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 523/1967, în R.R.D. nr. 7/1967, p. 173).
Art. 350
Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
(1) Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire
la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de
producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor
şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi
lor.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite din culpă se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul penal,
dar preia în cea mai mare parte dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă, text ce a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012, odată cu intrarea în vigoare
a noului Cod penal. Anterior, infracţiunea a mai fost prevăzută, succesiv, de art. 22 din Legea
nr. 5/1965 şi de art. 37 din Legea nr. 90/1996.
Similar infracţiunii prevăzute de art. 349 C.pen., analizată supra, textul aduce mai multă
precizie în raport cu reglementarea anterioară, prin înlocuirea sintagmei „pericol grav şi
iminent” cu cea de „pericol iminent”, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin reformularea
ipotezei asimilate, prevăzută de alin. (2) al textului, în raport cu textul de la alin. (3) al art. 38
din Legea nr. 319/2006.
Principala modificare adusă constă însă în eliminarea agravantei constând în producerea unor
„consecinţe deosebite”, text lipsit de previzibilitate prin imprecizia sintagmei folosite.
Limitele de pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii [prevăzută de alin. (1)] au fost
modificate faţă de reglementarea existentă în legea specială (unde se prevedea o pedeapsă cu
închisoarea de la un an la 2 ani, alternativ cu amenda); astfel, minimul special a fost micşorat,
iar maximul special a fost mărit, pentru armonizarea cu intervalele de pedeapsă prevăzute de
Codul penal. Având în vedere această modificare, stabilirea legii penale mai favorabile se va
face în concret, în funcţie de orientarea spre maximul sau minimul prevăzut de lege.
Prin dispariţia variantei agravate a infracţiunii, faptele care, anterior, se încadrau în
infracţiunea prevăzută de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, vor constitui infracţiunea
prevăzută de art. 350 alin. (1) C.pen.
Alin. (3) incriminează faptele prevăzute de alin. (1) şi (2) comise din culpă, păstrând limitele
de pedeapsă din legea specială, astfel că nu va fi incidentă vreo situaţie tranzitorie sub acest
aspect.
2. Situaţia premisă. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, la locul de muncă, să existe
un set de măsuri cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă. Acestea sunt enumerate de art.
7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 şi vizează: a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii
lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea şi instruirea lucrătorilor; d)
asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. n) al Legii nr. 319/2012, prin „securitate şi sănătate în muncă” se
înţelege ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune
condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice,
sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă.
3. Subiectul activ. Deşi legea foloseşte sintagma „orice persoană” pentru a defini subiectul
activ al infracţiunii, generalizarea se circumscrie totuşi sferei persoanelor angajate într-un
raport de muncă, deoarece numai acestea sunt în situaţia de respectare a obligaţiilor şi a
măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006,lucrător este persoana angajată de către
un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de
practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor
care prestează activităţi casnice, iar potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 319/2006, termenul de
angajator defineşte persoana fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu
cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii. „Din analiza
textului de lege amintit, rezultă de asemenea aceeaşi condiţie esenţială pentru reţinerea acestei
infracţiuni, aceea ca victima să aibă calitatea de angajat (nerespectarea de orice persoană a
obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin
aceasta se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă) şi prin
urmare nu poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni orice persoană fizică, decât cea care
este subordonată angajatorului potrivind dispoziţiilor Legii nr. 53/2003” (C.A. Braşov, Secţia
penală, decizia nr. 152 din 20 februarie 2013, portal.just.ro).
Practic, infracţiunea are ca subiect activ persoana care beneficiază de sistemul de protecţie
oferit de lege, subiectul pasiv al infracţiunii prezentate anterior.
Participaţia sub forma coautoratului nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune „în persoana
proprie”, dar este posibilă, în cazul variantei intenţionate, participaţia sub forma instigării sau
a complicităţii.
4. Elementul material. În varianta tip, infracţiunea se comite prin omisiune, constând în
nerespectareaobligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă, dar nerespectarea unei obligaţii (măsuri, reguli etc.) poate avea loc „fie printr-o
conduită activă (comisivă) de înfrângere a măsurii luate, fie printr-o conduită pasivă (omisivă)
de ignorare a măsurilor luate” (A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., vol. III, p. 491).
În jurisprudenţă s-a decis faptul că ne aflăm în prezenţa infracţiunii şi în situaţia în care
„rezultă din actele dosarului şi în special din contractul individual de muncă, precum şi din
fişa postului că inculpatul C.G. era angajat ca şofer şi avea ca principale atribuţii de serviciu
de a asigura buna funcţionare a autovehiculului atât înainte de plecarea în cursă, cât şi în
timpul cursei şi să respecte regulile de deplasare pe drumurile publice în conformitate cu
Regulamentul rutier în vigoare. În îndeplinirea acestor atribuţii de serviciu se afla inculpatul
atunci când conducea autovehiculul pe care-l avea în primire, pe traseul Vutcani-Fălciu, chiar
dacă era în afara programului normal de lucru. La momentul respectiv, se afla în timpul
procesului de muncă în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 90/1996 (corespondent al art. 38
din Legea nr. 319/2006 – n.n.), iar prin încălcarea normelor de securitate a muncii a
determinat producerea accidentului ale cărui victime au fost G.J. şi B.N. Fapta inculpatului
C.G. realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 37 din Legea nr. 90/1996, devenit art.
38 din Legea nr. 319/2006, act normativ care a abrogat Legea nr. 90/1996 (Trib. Vaslui,
decizia penală nr. 78 din 22 aprilie 2009, portal.just.ro).
În varianta asimilată, fapta se comite prin acţiune, constând în repunerea în funcţiune a
instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a
luat măsura opririi lor.
5. Urmarea. Pentru ca infracţiunea să se realizeze sub aspectul laturii obiective, este necesar
să se producă un „pericol iminent” de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională. Este indiferent, pentru existenţa infracţiunii, dacă pericolul priveşte însăşi
persoana făptuitorului sau o altă persoană [pentru definirea noţiunilor de „accident de
muncă”, „boală profesională” sau „pericol (grav) şi iminent de accidentare”, a se vedea
supra comentariul art. 349 C.pen.].
6. Vinovăţie. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă [variantele prevăzute de
alin. (1) şi (2) ale textului] ori din culpă [ipoteza prevăzută de alin. (3)]. Pentru existenţa
infracţiunii este esenţial ca făptuitorul să cunoască ori să fi trebuit şi putut cunoaşte măsurile
luate cu privire la protecţia muncii, ceea ce se realizează, de regulă, prin instruirea de către
angajator a celor care trebuie să respecte măsurile luate.
7. Concurs cu alte infracţiuni. Şi în acest caz, consumarea infracţiunii determină, de cele
mai multe ori, producerea unui rezultat ce nu se absoarbe în urmarea infracţiunii de
nerespectare a obligaţiilor sau măsurilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, care
rămâne o infracţiune de pericol, ci se încadrează într-o infracţiune contra vieţii sau integrităţii
corporale, comisă în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 250 C.pen.Ucidere din culpă.
Astfel, s-a reţinut că faptele inculpatului care, la data de 16.12.2009, în jurul orelor 14:00, pe
fondul nerespectării obligaţiilor şi măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă, a executat foc de armă asupra unui grup de câini, împuşcând mortal în aceste
împrejurări pe victima T.L.A. care ieşise din autoturismul care se afla interpus între inculpat şi
sus-menţionatul grup de câini, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de
art. 38 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 şi art. 178 alin. (2) C.pen. din 1968, cu aplicarea art.
33 lit. b), 34 C.pen. din 1968, cele două infracţiuni fiind comise în forma concursului ideal de
infracţiuni (T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 7-a, revizuită şi reactualizată,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 53) sau că fapta inculpatului U.M. care, în timp ce
conducea autoturismul marca N., fără a avea autorizaţie ISCIR, pe aleea principală a SC F.
România SA din direcţia poarta principală către depozite CKD, a acroşat cu lamelele
motostivuitorului, roata din stânga spate a autoturismului marca D., condus de S.D., angajat al
SC F. România SA pe care l-a răsturnat, în urma impactului rezultând decesul numitei
N.L.M., angajată la SC F. România SA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor
prevăzute deart. 178 alin. (2) C.pen. din 1968 şi art. 38 alin. (1) din Legea nr. 319/2006.
În drept, fapta inculpatului Z.C. care, în calitate de director al SC Z. SRL Brăneşti, nu a luat
măsurile legale privind autorizarea angajatului său, U.M., în vederea obţinerii din partea
ISCIR a autorizaţiei de stivuitorist necesară acestuia în vederea manevrării motostivuitorului
pe care îl deservea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 37 alin.
(1) din Legea nr. 319/2006 (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 104 din 7 decembrie 2010,
portal.just.ro).
8. Răspunderea civilă. Răspunderea civilă a angajatorului se va stabili în temeiul răspunderii
civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, fiind necesar a se face dovada
întrunirii acestor condiţii. „Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată, este necesar ca
între exerciţiul funcţiei, de către prepus, şi fapta păgubitoare să existe o legătură de cauzalitate
sau conexitate, în sensul ca funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prilejul care a
înlesnit săvârşirea acesteia. Or, chiar dacă inculpatul, în calitatea sa de lăcătuş mecanic, nu era
îndreptăţit să folosească electrostivuitorul cu care a accidentat victima, nu este mai puţin
adevărat că el a putut conduce acel electrostivuitor numai profitând de un prilej ce i s-a ivit, în
cadrul întreprinderii în care este încadrat, cu ocazia exercitării funcţiei sale. În aceste condiţii,
înclinăm a crede că întreprinderea, a cărei culpă în supraveghere ni se pare vădită, nu putea fi
apărată de răspunderea civilă ce-i incumba în calitate de comitent” (Repertoriu…1976-1980,
p. 308, notă la decizia nr. 527/1978 a T.M.B., Secţia a II-a penală, prin care s-a reţinut că
„întrucât accidentul s-a produs datorită conducerii din proprie iniţiativă şi fără autorizaţie a
autostivuitorului, de către inculpat, ale cărui sarcini de serviciu nu aveau legătură cu
conducerea acelui utilaj, pentru care se cere o calificare şi o pregătire speciale, întreprinderea
comitentă nu poate avea, în cauză, calitatea de parte responsabilă civilmente”).
Art. 351
Camăta
Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea a fost incriminată în Codul penal
din 1968 sub denumirea marginală de „speculă”, constând în fapta de a da bani cu dobândă ca
îndeletnicire, pentru ca ulterior, prin Legea nr. 12/1990, să fie dezincriminată.
Fapta a fost din nou incriminată prin art. 3 alin. (1) al Legii nr. 216/2011 privind interzicerea
activităţii de cămătărie, pentru ca, în prezent, infracţiunea să fie prevăzută din nou de Codul
penal, prin dispoziţiile art. 351,text care are, în privinţa incriminării, un conţinut identic cu cel
al art. 3 alin. (1) din legea specială menţionată. Nu au fost preluate, în schimb, dispoziţiile
privind confiscarea sumelor de bani obţinute prin săvârşirea infracţiunii, deoarece s-ar fi
suprapus cu norma generală, art. 112 lit. b) C.pen.
Infracţiunea are aceleaşi limite de sancţionare ca şi cea prevăzută în legea specială, astfel că
nu vor fi probleme legate de stabilirea legii penale mai favorabile.
(Re)incriminarea cametei este cât se poate de justificată în contextul gradului de pericol social
pe care această infracţiune îl prezintă, relevat, pe de o parte, de consecinţele grave, de ordin
patrimonial şi nu numai, produse persoanelor care apelează la împrumuturile oferite de
cămătari, iar, pe de altă parte, de eludarea legislaţiei fiscale, prin săvârşirea acestui gen de
fapte obţinându-se mari venituri, nesupuse impozitării. Nu în ultimul rând, prin amploarea
fenomenului acordării de împrumuturi cu camătă se creează o stare de concurenţă neloială
pentru bănci sau alte instituţii care acordă credite în conformitate cu dispoziţiile legale.
2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană care răspunde penal (subiect
general).
3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, constând în „darea de bani, ca
îndeletnicire”, de către o persoană neautorizată. Din modul de redactare a textului rezultă că
infracţiunea este una de obicei, fiind nevoie de săvârşirea mai multor acte pentru a fi
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Textul din noul Cod penal nu defineşte termenul de „camătă”, dar potrivit art. 2 al Legii nr.
216/2011, princamătă se înţelege „dobânda pe care o ia cămătarul pentru sumele date cu
împrumut”, iar cămătar este „persoana fizică ce dă împrumuturi băneşti în schimbul unei
camete”. În jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că realizează elementul material al
infracţiunii de camătă fapta inculpatului care, în perioada 2012-2013, a dat bani cu dobândă
de 10%/lună mai multor persoane, el nefiind o persoană autorizată să acorde împrumuturi cu
dobândă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 282/2013, portal.just.ro).
4. Vinovăţia. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă, aceea a dobândirii unor venituri sub
formă de dobândă prin acordarea de împrumuturi în mod repetat. Pentru dovedirea formei de
vinovăţie sunt luate în considerare împrejurări cum ar fi: „Faptul că şi această activitate ilicită
a inculpatului S.F. reprezintă o îndeletnicire constantă o afirmă însuşi inculpatul în
corespondenţa sa cu martorul P.G.H., din 28.05.2013, când, în contextul solicitării
împrumutului de către martor, inculpatul S.F. îi aduce la cunoştinţă condiţiile în care «de
obicei» acordă împrumuturi, respectiv: «de obicei nu am treabă cu sume aşa mici. Dau pe
minim o lună nu pe 6 (şase) zile. Că-i aduci tu după 6 (şase) zile e treaba ta». Probatoriul
administrat a relevat faptul că inculpatul îşi stabilise un set de reguli în legătură cu acordarea
împrumuturilor: dobândă de 10%/lună şi solicitarea unor garanţii în cazul persoanelor cu
privire la care inculpatul nu are certitudinea că vor restitui banii în termenul convenit.
Depoziţiile martorilor în privinţa dobânzii percepute sunt confirmate şi prin însemnările
inculpatului: «5 mil.+ dobândă 500», «1 milion + 1 sută», suma ultim menţionată
reprezentând exact 10% din suma prim precizată, precum şi prin corespondenţa pe care a
purtat-o pe facebook cu martorul P.G.H., acestea confirmând, totodată, şi natura acestor
operaţiuni juridice (împrumut)” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 282/2013,
portal.just.ro).
5. Concurs cu alte infracţiuni. Şantaj. De cele mai multe ori infracţiunea de camătă este
urmată de o infracţiune de şantaj, după un tipar des repetat: persoanele împrumutate nu pot
restitui sumele împrumutate la termenul stabilit, cămătarul impune noi dobânzi pentru a-şi
asigura obţinerea unor garanţii suplimentare (de regulă gajarea de autoturisme sau imobile),
după care, prin violenţă fizică şi psihică se încearcă recuperarea sumelor împrumutate şi a
dobânzilor, cum ar fi situaţia descrisă în următoarea speţă: «Fapta descrisă a fost comisă pe
fondul exercitării de către inculpaţi a unor violenţe şi ameninţări asupra părţii vătămate în
scopul constrângerii acesteia să le dea sume de bani nedatorate, pentru a dobândi astfel
foloase injuste. Astfel, în urma cu cea 2 ani, partea vătămată a împrumutat de la inculpatul
V.R. zis „A.” suma de 300 de euro, plătind înapoi după cca. 2 luni suma de 2.000 sau 3.000
euro (datoria + dobânzi tip camătă), dintre care o parte au fost remişi către inculpaţii N.F. zis
„S.” şi N.M. zis „G.” (rude cu V.R. zis „A.”). În ciuda acestui aspect, inculpaţii N.F. zis „S.”
şi N.M. zis „G.” au continuat să ceară – prin ameninţări şi violenţe care au culminat cu fapta
din 8 martie 2009 – sume mari de bani de la partea vătămată în contul pretinsei datorii. Partea
vătămată a dat astfel inculpaţilor o altă sumă – 5.000 euro – aspect confirmat de martorii D.C.
şi D.A. care au contribuit şi ei la această sumă» (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3876 din
2 noiembrie 2011, www.scj.ro).
Art. 352
Zădărnicirea combaterii bolilor
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea
de la o lună la 6 luni sau amenda.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul anterior (art. 308) sancţiona în aceleaşi
limite atât fapta comisă din culpă, cât şi cea comisă cu intenţie (închisoare de la o lună la 2 ani
sau amendă). Nu există diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii, între Codul
anterior şi Codul actual. Referirea la prevenirea şi combaterea bolilor molipsitoare a fost
înlocuită cu cea echivalentă de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase. Teoretic
pot să apară situaţii tranzitorii. În cazul faptei intenţionate, pe tărâmul art. 5 C.pen.,legea
veche este mai favorabilă, deoarece prevedea o limită minimă a pedepsei cu închisoarea mai
mică (o lună faţă de 6 luni). Maximul fiind acelaşi (2 ani), nu pot fi incidente dispoziţiile art. 6
C.pen. În cazul faptei comise din culpă, legea nouă este mai favorabilă deoarece prevede o
limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică (6 luni în loc de 2 ani). Pot fi incidente atât
dispoziţiile art. 5, cât şi cele ale art. 6 C.pen.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este
circumstanţiat. Autorul infracţiunii poate fi o persoană ce suferă de o boală
infectocontagioasă, „după cum poate să fie o persoană sănătoasă (de exemplu, s-a sustras de
la vaccinare, s-a îmbolnăvit apoi şi a devenit cauza răspândirii bolii)” (Explicaţii IV, ed. a II-a,
2003, p. 529). Subiect activ poate fi şi o persoană juridică, spre exemplu o unitate medicală, în
măsura în care nu respectă măsurile de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase ce
îi revin. Elementul material al laturii obiective constă în nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. Fapta se poate comite atât prin acţiune
cât şi prin inacţiune. „Dacă măsura preventivă impune o acţiune, atunci încălcarea sau
nerespectarea ei ia forma unei inacţiuni (omisiune), concretizată în neluarea măsurilor impuse
(…); de exemplu, măsura impusă constă în obligarea la un tratament preventiv sau curativ al
bolii molipsitoare şi nu se efectuează acel tratament, din care cauză se molipsesc şi alte
persoane. Dacă măsura preventivă sau de combatere constă într-o inacţiune (o abţinere), în
acest caz, încălcarea sau nerespectarea ia forma unei acţiuni (comisiuni); bunăoară, măsura
constă în obligarea la izolarea bolnavului, în interzicerea contactului cu alte persoane şi nu se
respectă acea interdicţie, îmbolnăvindu-se din această cauză alte persoane” (Explicaţii IV, ed.
a II-a, 2003, p. 530). Urmarea imediatăa infracţiunii constă într-un rezultat, respectiv acela de
răspândire a bolii, adică transmiterea bolii (îmbolnăvirea) altor persoane. Producerea
rezultatului condiţionează existenţa infracţiunii. În lipsa rezultatului, chiar dacă nu au fost
respectate unele măsuri de prevenire sau combatere a unei boli infectocontagioase, fapta nu
reprezintă infracţiune. Legătura de cauzalitate trebuie să existe şi să fie dovedită. În ipoteza în
care răspândirea bolii reprezintă efectul altor cauze, spre exemplu o contaminare anterioară
nerespectării imputate, fapta nu va constitui infracţiune.
3. Lipsa elementelor constitutive. Respectarea măsurilor pentru combaterea bolilor
infectocontagioase. Petentul s-a plâns cu privire la faptul că numiţii A.M., în calitate de
director al Spitalului Penitenciar Jilava, M.Ş.M., în calitate de director adjunct al Spitalului
Penitenciar Jilava şi D.B.S.L., în calitate de medic în cadrul instituţiei menţionate anterior, în
mod abuziv, l-au internat în perioada 26 iulie 2006 – 31 iulie 2006 în Secţia Dermato-
venerice, fără a suferi de vreo boală venerică.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii A.M., M.Ş.M. şi
D.B.S.L. ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor de
abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, supunere la rele tratamente, tortură şi
zădărnicirea combaterii bolilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că la data de 26 iulie 2006, petiţionarul
C.A. a fost internat la Secţia Dermato-venerice din cadrul Spitalului Penitenciar Jilava cu
diagnosticul „Candidoză oro-faringiană. Discopatie lombară”, diagnostic care impunea
internarea acestuia în respectiva secţie, în care nu pot fi internaţi deţinuţii bolnavi de TBC,
SIDA sau hepatite acute, iar, în urma tratamentului medical acordat, a fost externat vindecat la
31 iulie 2006, cu recomandarea de a continua tratamentul la unitate pentru afecţiunile cronice.
Ulterior, la 31 iulie 2006, petiţionarul C.A. a fost internat la Secţia Medicală a Spitalului
Penitenciar Jilava cu diagnosticul „Hipertensiune arterială. Discopatie lombară” şi a fost
externat la data de 7 august 2006, după ameliorarea afecţiunii, potrivit foii de observaţie
clinice şi scrisorii medicale.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petiţionarului împotriva
rezoluţiei nr. 1368/P/2007 din 4 martie 2008 şi rezoluţiei nr. 573/II-2/2008 din 17 aprilie 2008
ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1273/2009, dosar nr. 3187/2008, www.legeaz.net).
Art. 353
Contaminarea venerică
(1) Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o
persoană care ştie că suferă de o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amendă.
(2) Instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul actual separă incriminarea contaminării
venerice de transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, fapte incriminate în acelaşi
articol în Codul anterior (art. 309 C.pen. din 1968). Referirea din Codul actual la acte sexuale
are semnificaţia prevăzută de art. 218 C.pen. şi include relaţiile între persoane de acelaşi sex
sau acte de perversiune sexuală din art. 309 C.pen. din 1968. În ceea ce priveşte sancţiunile,
Codul actual prevede limite mai mici faţă de Codul anterior în care pedeapsa era închisoarea
de la unu la cinci ani, însă este menţinută măsura de siguranţă prevăzută şi în Codul anterior, a
obligării la tratament medical. Având în vedere modificarea sancţiunilor, pot să apară situaţii
tranzitorii, atât în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., cât şi în ipoteza prevăzută de art. 6 C.pen.
În ambele ipoteze legea nouă este mai favorabilă.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este
circumstanţiat, autorul faptei fiind persoana care suferă de o boală venerică. Subiectul pasiv
este la rândul lui circumstanţiat, în sensul că trebuie să fie o persoană care nu suferă de
aceeaşi boală venerică pe care o are autorul faptei. În caz contrar, nu va exista infracţiune,
deoarece nu poate avea loc o transmitere a bolii (din moment ce ea preexistă). Teoretic, poate
exista ipoteza în care ambii parteneri să sufere de boli venerice diferite, pe care să şi le
transmită reciproc. În acest caz, cei doi ar fi, în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv al
infracţiunii.Elementul material al infracţiunii constă în transmiterea unei boli venerice. Prin
boală venerică (din latinescul Venus/Veneris – zeiţa amorului) se înţelege acea boală
infecţioasă care se răspândeşte, de regulă, prin contact sexual (B.T.S. – boli cu transmisie
sexuală). Tocmai de aceea, condiţia ataşată elementului material este ca transmiterea să se
facă prin raport sexual sau alte acte sexuale. Dacă îmbolnăvirea are loc pe altă cale (contact cu
sângele infectat, de la mamă la făt etc.) nu există infracţiune. Urmarea imediată a infracţiunii
este un rezultat, respectiv contaminarea venerică a unei persoane, îmbolnăvirea acesteia. Dacă
îmbolnăvirea nu s-a produs, chiar dacă a existat un raport sexual sau alt act sexual între o
persoană bolnavă şi una sănătoasă, infracţiunea nu există. Legătura de cauzalitate trebuie să
existe şi să fie dovedită. Dacă, spre exemplu, se constată că îmbolnăvirea are cauze
preexistente actului sexual imputat, fapta nu va constitui infracţiune. Vinovăţia este cerută sub
forma intenţiei (directă sau indirectă), ceea ce presupune ca autorul faptei să fi cunoscut că
suferă de boala venerică transmisă victimei. În caz contrar, fapta nu reprezintă infracţiune.
Contaminarea venerică poate intra în concurs cu infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii
sexuale (viol, act sexual cu un minor).
3. Elemente constitutive. Lipsa certitudinii identităţii persoanei care a transmis boala
venerică. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală a lui B.F. pentru infracţiunile de viol, lipsire de libertate în mod ilegal şi
contaminare venerică. Pentru a adopta această soluţie, procurorul a reţinut că, la 20 iulie 1994,
partea vătămată B.V., la acea dată minoră, fiind agresată fizic de tatăl său a fugit de acasă, l-a
cunoscut ulterior pe B.F., cu care, în intenţia de a se căsători, a locuit timp de două săptămâni
la domiciliul părinţilor acestuia din comuna Lipov, judeţul Dolj. S-a mai reţinut că atât B.F.
cât şi partea vătămată erau bolnavi de sifilis şi nu s-a putut stabili care dintre ei a transmis
celuilalt boala venerică. Plângerea formulată împotriva soluţiei a fost respinsă (Trib. Dolj,
decizia penală nr. 846 din 17 octombrie 2003, citată în I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.
5980/2005, www.scj.ro).
4. Elemente constitutive. Probatoriu. La datele de 3.01.2007 şi 28.02.2007, O.O. a sesizat
poliţia cu privire la faptul că soţia sa, O.N., l-a contaminat cu sifilis prin raporturile sexuale
avute cu aceasta în timpul căsătoriei. După efectuarea actelor de cercetare, prin rezoluţia din
25 iulie 2007 procurorul a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale în cauză cu
motivarea că pentru infracţiunea de contaminare cu o boală venerică, nu sunt întrunite
elementele constitutive deoarece Codul penal condiţionează ca transmiterea unei boli venerice
să se facă prin raport sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, sau prin acte de
perversiune sexuală, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală.
Instanţa a apreciat că soluţia procurorului este greşită în ceea ce o priveşte pe O.N. sub
aspectul infracţiunii de contaminare venerică. În timpul efectuării actelor premergătoare a fost
supusă persoana cercetată, O.N., unor analize, însă nu a fost supusă unor analize din care să
rezulte dacă este sau nu purtătoare de sifilis; există un singur act medical din care rezultă că
nu este bolnavă, cercetările în acest sens fiind în mod evident incomplete. Mai mult decât atât,
petentul a depus la dosar noi acte ce nu au fost avute în vedere de procuror atunci când s-a dat
soluţia de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul infracţiunii de contaminare venerică,
respectiv un act din care rezultă că O.O. era bolnav de sifilis atunci când a fost încarcerat – în
ianuarie 2005 – şi, de asemenea, rezultă că fosta sa soţie, O.N., a născut un copil după
încarcerarea petentului, copil care este purtător de sifilis.
Pentru a se lămuri condiţiile în care petentul a fost contaminat cu sifilis instanţa a dispus
expertize medico-legale pentru a se stabili dacă persoana cercetată şi fiica acesteia, O.B.J.,
sunt purtătoare de sifilis, condiţiile în care acestea au fost contaminate cu această maladie,
dacă au făcut tratament şi dacă persoana cercetată putea să-l contamineze pe petent în timpul
convieţuirii. Urmează să fie audiată persoana cercetată sub aspectul infestării cu sifilis şi dacă
cunoştea şi a comunicat petentului acest aspect şi că exista posibilitatea ca şi el să devină
purtător de sifilis. Urmează a fi audiaţi fiii petentului O.S. şi O.O. pentru a lămuri dacă aceştia
cunoşteau că mama lor este purtătoare de sifilis şi că făcea tratament pentru aceasta,
cumpărând ea însăşi medicamente şi pentru tratamentul petentului (Trib. Vaslui, sentinţa
penală nr. 220 din 18 iunie 2008, www.jurisprudenta.org).
Art. 354
Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit
(1) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA –
de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoarea de
la 3 la 10 ani.
(2) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA –
de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de
la 5 la 12 ani.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(4) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea
de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2
la 7 ani.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Spre deosebire de Codul anterior (art. 309),
Codul actual incriminează distinct transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit de
contaminarea venerică. Textul actual preia în primul alineat incriminarea din art. 309 alin. (2)
C.pen. din 1968. Alin. (2)-(5) nu au corespondent în Codul anterior. În privinţa ipotezei
prevăzute la primul alineat, care are corespondent în vechea incriminare, pot să apară situaţii
tranzitorii (art. 5 şi art. 6 C.pen.). Codul nou reprezintă legea mai favorabilă, deoarece
prevede limite de pedeapsă mai scăzute (Codul anterior prevedea pedeapsa cu închisoare de la
5 la 15 ani).
2. Conţinutul obiectiv al infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă în
transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit. În cazul variantei tip
prevăzută la alin. (1), unde subiectul activ este circumstanţiat, respectiv o persoană care ştie
că suferă de SIDA, transmiterea este posibilă atât prin contact sexual, cât şi în alt mod, cum ar
fi spre exemplu, utilizarea în comun de către autor şi victimă a unui echipament de injectare
(ac, seringă), în cazul injectării drogurilor. O problemă care se pune în această variantă tip
este legată de transmiterea virusului de la mamă la făt. Este ştiut că o femeie gravidă infectată
poate transmite virusul fătului, înainte sau în timpul naşterii. Mai mult, virusul se poate
transmite şi prin alăptare. În cazul în care femeia gravidă ştie că este infectată cu HIV, ea
poate recurge la un tratament medical prin care şansele de transmitere a infecţiei se reduc
semnificativ. În ipoteza în care femeia gravidă se ştie infectată şi nu recurge la un tratament
prin care să limiteze riscurile infectării copilului, teoretic, ea poate răspunde penal potrivit
articolului în discuţie, dacă infecţia a fost transmisă. Legiuitorul foloseşte expresia orice
mijloace, fără vreo excepţie, iar unde legea nu distinge, nu pot opera distincţii. Cu toate
acestea, practic, este greu de presupus, în astfel de cazuri, că fapta se comite cu vinovăţie. Cel
mai probabil, lipsa instruirii şi (sau) dorinţa de a avea un copil ar fi de natură să ducă la
ignorarea pericolului şi, ca atare, la lipsa vinovăţiei. În ipoteza în care femeia gravidă infectată
recurge la tratamentul medical, dar virusul este totuşi transmis, se va constata lipsa intenţiei.
În acest sens, chiar dacă s-ar admite că femeia însărcinată prevede posibilitatea îmbolnăvirii
fătului, este evidentă că ea nu o acceptă, ci, prin tratament, speră că nu se va produce. Astfel,
chiar dacă s-ar admite că fapta este comisă din culpă, ea nu va reprezenta infracţiune,
deoarece culpa este incriminată numai prin raportare la alin. (2). În varianta agravată, unde
subiectul activ este o persoană care nu suferă de SIDA şi, ca atare, contaminarea pe cale
sexuală nu este posibilă, transmiterea se poate realiza în orice alt mod: prin transfuzie
sanguină, prin utilizarea unor echipamente sau instrumente contaminate care intră în contact
cu sângele victimei etc. Aceste modalităţi concrete de realizare a elementului material sunt
valabile şi în cazul faptei comise din culpă. Tot la varianta din culpă pot fi avute în vedere şi
acele proceduri care permit pătrunderea fluidelor altei persoane în corpul victimei, dacă
echipamentul utilizat nu este steril (tatuaj, piercing etc.). Urmarea imediată este fie
contaminarea unei persoane cu sindromului imunodeficitar dobândit, la variantele prevăzute
de alin. (1), (2) şi (4) teza I, fie decesul persoanei consecutiv contaminării, la variantele de la
alin. (3) şi (4) teza a II-a. Legătura de cauzalitate trebuie stabilită. Dacă îmbolnăvirea nu este
cauzată de mijloacele imputate, ci are alte surse, preexistente, fapta nu va constitui
infracţiune.
3. Forma de vinovăţie. Faptele incriminate în alin. (1) şi (2) au ca formă de vinovăţie
intenţia, iar fapta descrisă de alin. (3) are ca formă de vinovăţie intenţia depăşită. În
consecinţă, trebuie dovedit în toate cele trei ipoteze că persoana acuzată prevede că prin fapta
sa va transmite sindromul imunodeficitar dobândit. În practică, apărarea inculpatului potrivit
căreia nu a prevăzut transmiterea bolii din cauza consumului de alcool a fost respinsă.
Inculpatul a recunoscut că, deşi ştia că este purtător al virusului H.I.V. încă din anul 1998, în
urma unor investigaţii medicale, fapt confirmat şi în vara anului 2008 (cu ocazia internării
soţiei sale, D.J., în spital) a întreţinut cu partea vătămată acte sexuale, întrucât, fiind băut, nu a
realizat că ar putea să-i transmită boala. Instanţa a înlăturat apărarea inculpatului deoarece în
cursul cercetărilor a mai rezultat că Fundaţia „E.” Marea Neagră C. a avut în atenţie situaţia
familiei D., iar prin adresa nr. 137/25.02.2009 aceasta a comunicat că inculpatul este luat în
evidenţa Spitalului de Boli Infecţioase C., ca purtător al virusului H.I.V., încă din anul 1998,
dată la care însă a refuzat să îşi însuşească diagnosticul şi să efectueze noi teste. Boala a fost
însă confirmată mai târziu, prin decesul celor două soţii, cauzat de S.I.D.A. În luna iulie 2008,
urmare a îmbolnăvirii lui D.J., inculpatul a fost testat medical, confirmându-se pentru a doua
oară diagnosticul S.I.D.A. Cele două fiice ale inculpatului cu numita D.J., minorele în vârstă
de 7 ani şi, respectiv, de 9 ani, au fost diagnosticate ca purtătoare ale virusului H.I.V., fiind în
evidenţa Spitalului de Boli Infecţioase C. Din cercetări a rezultat că, la data de 1.06.2008,
înainte de a fi violată de inculpat, partea vătămată a fost testată medical cu privire la virusul
H.I.V., iar rezultatul a fost negativ, ulterior, urmarea violului, la data de 20.02.2009 victima a
fost testată din nou medical confirmându-se că este purtătoare a virusului H.I.V. Din adresa
Fundaţiei „E.” a rezultat că inculpatul este cunoscut atât la Spitalul de Boli Infecţioase C., cât
şi la Direcţia pentru Protecţia Copilului C. şi deşi au depus demersuri în sensul de a-l
convinge să accepte ca cele două minore şi partea vătămată ce i-au rămas în îngrijire după
decesul soţiei, să fie tratate, acesta a refuzat. În consecinţă, inculpatul a fost condamnat pentru
viol în formă continuată la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru fapta săvârşită asupra părţii
vătămate E.P. şi la 8 ani închisoare pentru fapta de transmitere a sindromului imuno-deficitar
dobândit faţă de partea vătămată E.P. (C.A. Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale
cu minori şi de familie, decizia nr. 698 din 26 noiembrie 2009,www.jurisprudenta.org).
Art. 355
Răspândirea bolilor la animale sau plante
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta este săvârşită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta era incriminată sub aceeaşi denumire în
Codul penal anterior la art. 310.
Nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii, între Codul
anterior şi Codul actual. Referirea la prevenirea şi combaterea bolilor molipsitoare a fost
înlocuită cu cea echivalentă de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase. De
asemenea, Codul actual a renunţat la menţionarea de alte urmări grave, prevăzută de Codul
anterior, pentru considerente ce ţin de previzibilitatea legii. Având în vedere modificările din
Partea generală a Codului cu privire la vinovăţie, legiuitorul a prevăzut în mod expres fapta
comisă din culpă şi, spre deosebire de vechea reglementare, a fixat sancţiuni reduse pentru
aceasta. În acest fel, în ipoteza faptelor comise din culpă pot să apară situaţii tranzitorii, iar
dispoziţiile noului Cod vor reprezenta legea mai favorabilă.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă
în nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase
la animale sau plante ori a dăunătorilor. Elementul material se poate realiza fie prin acţiune,
respectiv printr-o încălcare a măsurilor prescrise, fie prin inacţiune, respectiv printr-o
neîndeplinire a măsurilor prescrise (în acelaşi sens, a se vedeaExplicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p.
538). Măsurile de prevenire sau combatere sunt stabilite prin acte normative specifice
domeniilor ce vizează creşterea animalelor sau cultura plantelor şi acestea trebuie avute în
vedere la conturarea elementului material, în fiecare caz concret. Urmarea imediată a
infracţiunii este reprezentată de răspândirea unei boli infectocontagioase sau răspândirea
dăunătorilor. În lipsa acestui rezultat, chiar dacă se constată că nu au fost respectate anumite
măsuri dintre cele prescrise, fapta nu există. Legătura de cauzalitatenu se prezumă. Trebuie
stabilit şi dovedit în mod clar raportul de cauzalitate între încălcarea sau neîndeplinirea unor
măsuri şi răspândirea bolii sau a dăunătorilor.
Art. 356
Infectarea apei
(1) Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă apa devine
dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta era incriminată sub aceeaşi denumire în
Codul penal anterior la art. 311.
Nu există diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii, între Codul anterior şi Codul
actual, cu excepţia incriminării tentativei în actuala reglementare. Codul actual prevede o
pedeapsă maximă mai redusă faţă de Codul anterior (conform art. 311 C.pen. din 1968,
sancţiunea era închisoarea de la 6 luni la 4 ani sau amendă). Din această perspectivă pot să
apară situaţii tranzitorii, atât în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., cât şi în cea prevăzută de
art. 6 C.pen.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Situaţia premisă a infracţiunii este dată
de existenţa unei surse de apă sau a unei reţele de apă. Acestea trebuie să fie destinate
consumului uman sau animal ori irigării plantelor. Sursele de apă pot fi naturale (izvoare,
cursuri de apă, lacuri etc.) sau artificiale (fântâni, puţuri de mare adâncime, lacuri de
acumulare, bazinele staţiilor de distribuire etc.). Reţelele de apă sunt cele destinate circulării
apei spre consumatori (conducte, canale de irigaţii etc.). În doctrină s-a apreciat că: „Nu va
exista situaţia premisă în cazul unei surse de apă sau reţea de apă de folosinţă individuală (de
exemplu, o fântână în curtea unei persoane particulare, la care nu au acces alte persoane)”
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 541). O asemenea interpretare este discutabilă, câtă vreme
textul legal nu face nicio referire la tipul şi destinaţia sursei sau reţelei. Chiar în cazul unei
surse sau reţele particulare, de regulă, există mai multe persoane utilizatoare (de exemplu,
membrii unei familii, mai mult sau mai puţin numeroase). În gospodăriile din mediul rural, pe
lângă persoane, pot fi afectate, în acelaşi timp, animale şi plante. În plus, există oricând
posibilitatea ca apa provenită dintr-o sursă particulară să ajungă, sub o formă sau alta (spre
exemplu, prin încorporarea în alte produse) la un număr mare de persoane. Elementul material
al infracţiunii este reprezentat de infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă.
Infectarea apei presupune o modificare a proprietăţilor acesteia prin combinarea cu diverşi
agenţi patogeni. Poate fi vorba de viruşi, microbi, bacterii, substanţe toxice etc.Urmarea
imediată este reprezentată de un rezultat ce constă în deteriorarea calităţii apei dintr-o sursă
sau o reţea, de aşa natură încât „devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor”. Existenţa infracţiunii nu este însă condiţionată de producerea efectivă a unor
îmbolnăviri. „Pentru existenţa urmării imediate este suficientă potenţialitatea dăunătoare a
apei infectate, adică pericolul de a produce îmbolnăvirea sau moartea oamenilor sau a
animalelor, ori distrugerea sau infectarea plantelor” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 542).
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită şi dovedită. Dacă potenţialul dăunător al apei are alte
cauze (spre exemplu, acumularea în pânza freatică a unor substanţe folosite legal în
agricultură cu ani în urmă) conţinutul obiectiv al infracţiunii nu este realizat.
Art. 357
Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse
(1) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte
produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau
substituite care sunt vătămătoare sănătăţii se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal actual separă incriminarea falsificării sau substituirii de
alimente sau alte produse (art. 357) de comercializarea de produse alterate (art. 358) spre
deosebire de Codul penal anterior care incrimina faptele în acelaşi articol (art. 313 C.pen. din
1968), fără să fi operat însă (cu excepţia tentativei, care nu mai este sancţionată de Codul
actual) o dezincriminare.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se producă o urmare vătămătoare pentru
sănătatea persoanei. Spre deosebire de Codul penal anterior, noua incriminare nu mai prevede
variante agravate în funcţie de diferitele consecinţe produse asupra sănătăţii uneia sau mai
multor persoane, lăsând loc incidenţei concursului de infracţiuni. Altfel spus, atunci când se
produc şi consecinţe asupra sănătăţii persoanei, fapta incriminată de art. 357 C.pen. va intra în
concurs cu cea prevăzută de art. 193 alin. (2), art. 194 alin. (1), art. 195 C.pen., după caz.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Fapta este incriminată într-o variantă tip,
la alin. (1), şi o variantă agravată, la alin. (2). În cazul variantei tip, elementul material al
infracţiunii este reprezentat printr-o acţiune ce presupune trei modalităţi: prepararea, oferirea
sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite.
Modalităţile prevăzute de textul incriminator sunt alternative, pentru existenţa infracţiunii
fiind suficientă realizarea uneia (oricăreia) dintre ele. Este de menţionat în acelaşi timp că în
măsura în care sunt înfăptuite două sau toate cele trei modalităţi ale elementului material (spre
exemplu, se prepară un aliment falsificat, după care este expus spre vânzare şi apoi oferit unei
persoane), fapta nu îşi pierde caracterul unitar. Condiţia ataşată elementului material este ca
alimentele, băuturile ori produsele falsificate ori substituite să fie nocive (vătămătoare) pentru
sănătatea persoanelor. Urmarea imediată este reprezentată de o stare de pericol pentru
sănătatea populaţiei. Legătura de cauzalitate rezultă implicit, din materialitatea faptei. În
cazul variantei agravate, singura diferenţă faţă de varianta tip este dată de produsul
infracţiunii, fiind vorba despre medicamente contrafăcute sau substituite care sunt
vătămătoare sănătăţii. Explicaţiile cu privire la varianta tip rămân valabile şi în cazul variantei
agravate.
Art. 358
Comercializarea de produse alterate
(1) Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în consum de carne sau produse din
carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt
vătămătoare sănătăţii.
(3) Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada
de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în
parte eficienţa terapeutică, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Faptele incriminate în art. 358 alin. (1) şi (2) C.pen. au corespondent
în art. 313 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1968. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se
producă o urmare vătămătoare pentru sănătatea persoanei (a se vedea menţiunile referitoare la
art. 357 C.pen.). Dacă se produc şi consecinţe asupra sănătăţii persoanei, fapta incriminată de
art. 358 C.pen. va intra în concurs cu cea prevăzută de art. 193 alin. (2), art. 194 alin. (1), art.
195 C.pen., după caz.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Fapta este incriminată într-o variantă tip,
la alin. (1), o variantă asimilată, cea de la alin. (2) şi o variantă agravată, la alin. (3). În
varianta tip, elementul materialconstă în acţiunea de vânzarea de alimente, băuturi sau alte
produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită. Se poate observa o
oarecare asemănare cu incriminarea anterioară, dacă ne raportăm la ultima modalitate de
realizare a elementului material, respectiv expunerea spre vânzare. Nu ne aflăm însă în
situaţia unei suprapuneri de texte deoarece există o diferenţă între cele două fapte. Dacă în
cazul art. 357 C.pen. avem de a face cu produse falsificate sau substituite (şi ca atare le-am
denumit produse ale infracţiunii), în cazul art. 358 C.pen. este vorba despre produse autentice,
dar care sunt alterate, ori au perioada de valabilitate depăşită. Ca şi în cazul precedentei
infracţiuni, şi la comercializarea de produse alterate, condiţia ataşată elementului material este
ca alimentele, băuturile ori alte produse să fie nocive (vătămătoare) pentru sănătatea
persoanelor. Urmarea imediată este reprezentată de o stare de pericol pentru sănătatea
populaţiei.Legătura de cauzalitate rezultă implicit, din materialitatea faptei. Varianta
asimilată se referă la carne sau produsele din carne, provenite din tăieri de animale sustrase
controlului veterinar. La această variantă elementul material constă în acţiunea de punere în
consum a respectivelor produse. Punerea în consum include vânzarea, dar nu se limitează la
aceasta, ci se referă la orice tip de distribuire către consumatori a produselor respective,
inclusiv dacă aceasta se face cu titlu gratuit. Condiţia ataşată elementului material coincide cu
cea de la varianta tip. Varianta agravată se referă la medicamente contrafăcute alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită. Elementul material constă în acţiunea de vânzare ca şi la
varianta tip. Spre deosebire de varianta tip, avem însă de această dată o condiţie alternativă
ataşată elementului material. Astfel, pe lângă condiţia de a fi vătămătoare apare o nouă
ipoteză, aceea în care medicamentele şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
Cele două condiţii nu sunt cumulative, ci alternative.
Art. 359
Traficul de produse sau substanţe toxice
(1) Producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori
substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de
substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept, se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era incriminată sub o denumire marginală asemănătoare
(traficul de substanţe toxice) în Codul penal anterior la art. 312. Nu există diferenţe în ceea ce
priveşte conţinutul infracţiunii, între art. 312 alin. (1) C.pen. din 1968 şi Codul actual.
Limitele pedepsei sunt mai mici în Codul actual faţă de Codul anterior care prevedea
închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nu mai este menţinută varianta agravantă a săvârşirii faptei în mod organizat [art. 312 alin.
(2) C.pen. din 1968], astfel că în acest caz va exista un concurs de infracţiuni între traficul de
produse sau substanţe toxice şi constituirea unui grup infracţional organizat, dacă sunt
îndeplinite şi elementele infracţiunii prevăzute de art. 367 C.pen.
2. Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspect material prin mai multe
modalităţi alternative printre care figurează deţinerea şi orice operaţie privind circulaţia
produselor şi substanţelor toxice. În practică s-a stabilit că inculpaţii, deţinând fără drept o
anumită perioadă de timp butelia cu mercur pe care au prezentat-o spre vânzare, s-au făcut
vinovaţi şi de punerea în circulaţie a substanţei toxice, mercurul fiind una dintre substanţele
toxice prevăzute în tabelul anexă la Decretul nr. 466/1979. Un alt inculpat, participând fără
drept ca intermediar la perfectarea convenţiei de vânzare-cumpărare a celor 29 kg mercur, şi-a
adus contribuţia la punerea în circulaţie a unei substanţe toxice, făcându-se astfel vinovat de
săvârşirea infracţiunii printr-o singură modalitate de realizare (C.A. Bacău, Secţia penală,
decizia nr. 168/1998, www.legenet.net, citată în C.P. Ad., p. 1041).
Art. 360
Accesul ilegal la un sistem informatic
(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită în scopul obţinerii de date informatice, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită cu privire la un sistem informatic la
care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul
este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea este preluată din art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod penal. Câtă vremenoul Cod penal nu a preluat şi toate
definiţiile din legea specială, aceasta rămâne în continuare un reper pentru înţelegerea
elementelor de conţinut ale infracţiunii. Practica şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează
actualitatea, întrucât noua reglementare nu aduce modificări conţinutului infracţiunii.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează relaţiile sociale a căror bună desfăşurare depinde
de respectarea securităţii, integrităţii şi confidenţialităţii datelor informatice, precum şi a
securităţii şi integrităţii sistemelor informatice [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 677, unde se insistă asupra aspectului privitor la
confidenţialitate, pe care denumirea Capitolului în care se regăsesc infracţiunile nu îl
valorifică].
4. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
5. Elementul material
5.1. Accesul la un sistem informatic. Accesarea sistemului constituie, în principiu, acea
operaţiune prin care se realizează o interacţiune funcţională cu sistemul informatic.
5.1.1. O primă delimitare pe care practica neunitară a reclamat-o a fost aceea între
interacţiunea de ordin material, fizic şi cea de ordin logic; numai aceasta din urmă are
semnificaţia accesării sistemului informatic, respectiv numai aceea care conferă făptuitorului
posibilitatea „de a da comenzi, de a cauza introducerea, obţinerea, afişarea, stocarea ori
diseminarea de date informatice sau folosirea în orice alt mod a resurselor unui calculator,
sistem ori reţea informatică sau comunicarea cu unităţile sale aritmetice, logice ori de
memorie (I. Vasiu, L. Vasiu, Contaminanţii informatici ca vector ai accesului ilegal, în R.D.P.
nr. 2/2006, p. 37). De aceea, s-a stabilit că montarea la un bancomat a unui dispozitiv
autonom de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia
(skimmere, mini-videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) nu realizează tipicitatea
infracţiunii prevăzute de art. 360 C.pen., întrucât „singura interpretare adecvată a noţiunii de
acces trebuie să aibă drept premisă o interacţiune strict la nivel logic cu respectivul sistem
informatic” (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr.
15/2013,M.Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013).
5.1.2. Realizează însă tipicitatea incriminării numai acţiunea care permite făptuitorului să
„beneficieze de resursele ori/şi funcţiile sistemului informatic”; preluată în considerentele
unei decizii în interesul legii (Decizia nr. 15/2013, supracit., pct. 5.3.), teza fusese anterior
susţinută de o parte a doctrinei, în sensul că nu orice interacţiune funcţională cu sistemul
informatic constituie „acces” în sensul textului incriminator [G. Zlati, Unele aspecte în
legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a Noului
Cod penal, în Dreptul nr. 10/2012, p. 221; în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 678].
5.1.3. Accesul are loc „fără drept”. Îndreptăţirea de a accesa sistemul poate avea temei legal
sau contractual. Este considerată ilicită şi accesarea care depăşeşte limitele în care a fost
autorizată; în acest sens, dispoziţiile care, în legea specială, definesc caracterul „fără drept” al
operaţiunilor de acest tip, prevăzute la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, îşi menţin
relevanţa; nefiind prevăzute în noul Cod penal, ele nu pot completa norma de incriminare,
însă constituie cel puţin repere de ordin teoretic a căror utilizare nu afectează, în opinia
noastră, principiul legalităţii incriminării, întrucât transpun previzibil criteriile generale după
care îndeobşte se apreciază caracterul îndreptăţit al unui act [semnalând unele aspecte în sens
contrar, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 680].
5.2. Forma agravată prin scop – alin. (2). Dacă scopul în care a fost accesat sistemul
informatic a fost acela al obţinerii de date informatice, fapta realizează forma agravată a
infracţiunii, prevăzută la alin. (2). „Obţinerea” de date informatice are semnificaţia preluării,
a transferului lor, nu se limitează la simpla „vizualizare” a informaţiei.
5.3. Forma agravată prin încălcarea unor măsuri de securitate - alin. (3)
5.3.1. Infracţiunea este mai gravă atunci când făptuitorul utilizează „mijloace calificate” de
acces, apte să depăşească ori să eludeze protecţia sporită instituită prin procedurile,
dispozitivele sau programele de securitate.
5.3.2. Forma agravată se va reţine însă chiar dacă mijlocul de acces constă în utilizarea unor
date reale, dar obţinute sau folosite în mod nelegitim (de exemplu, codul ori parola pe care
făptuitorul le cunoaşte, dar pe care nu este îndreptăţit să le utilizeze); raţiunea agravantei se
regăseşte şi în astfel de situaţii, de vreme ce singura cerinţă a legii este ca accesul să fie
„restricţionat”, textul nepunând vreo condiţie cât priveşte modul concret în care restricţia este
nesocotită [în acelaşi sens şi cu argumente suplimentare, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G.
Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 683]; îşi menţine astfel actualitatea jurisprudenţa
care, anteriornoului Cod penal, a reţinut incidenţa art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003,
pentru fapte precum accesul, prin utilizarea frauduloasă a unui user-name şi a parolei aferente
acestuia, în sistemul informatic al unei bănci (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3701 din 14
noiembrie 2012, www.scj.ro, citată şi de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014;
p. 770), ori accesarea contului de yahoo.messenger instalat pe calculatorul comun al
făptuitorului şi al persoanei vătămate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1739 din 3 mai
2010, www.scj.ro, comentată de A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit.,
2014, p. 127).
5.3.3. Pentru aceleaşi raţiuni, forma agravată se va reţine şi atunci când nesocotirea restricţiei
este facilitată de disfuncţiile sau de carenţele sistemului de protecţie, care permit înlăturarea
ori ocolirea/eludarea facilă a protecţiei; nici sub acest aspect noul Cod penal nu diferă de
reglementarea anterioară, întrucât diferenţele de redactare nu conferă textului un înţeles diferit
faţă de cel avut anterior (în acelaşi sens, cu explicaţii asupra înţelesului noţiunii de „încălcare”
utilizată de legea veche, A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p.
114-115).
6. Consumarea
6.1. Rezultatul. Infracţiunea este una de pericol. Nu intră în tipicitatea legală producerea unui
rezultat. În forma agravată prin scop, dacă transferul de date are loc, această operaţiune este
exterioară infracţiunii prevăzute deart. 360 alin. (2) C.pen. şi va constitui infracţiunea
distinctă, de transfer neautorizat de date informatice prevăzută de art. 364 C.pen.
6.2. Tentativa. Infracţiunea nu se consumă decât în momentul în care făptuitorul este în
măsură ca, interacţionând cu sistemul informatic, să „beneficieze de resursele ori/şi de
funcţiile sistemului informatic” (a se vedea supra pct. 4.1.2). Actele materiale până atunci
îndeplinite constituie tentativă la această infracţiune, pedepsibilă în condiţiile art. 366 C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Infracţiune mijloc. Infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. este în principiu o
infracţiune-mijloc; scopul accesării unui sistem informatic este, în cele mai multe situaţii,
comiterea unei alte infracţiuni. De aceea, în multe situaţii infracţiunea va intra în concurs cu o
altă infracţiune dintre cele contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice sau
cu una contra patrimoniului.
8.1.1. Cu privire la raportul cu infracţiunea de fraudă informatică, a se vedea supra pct. 8.4 de
la comentariul art. 249.
8.1.2. Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 15/2013,folosirea fără drept la bancomat a unui
card bancar autentic sau folosirea unui card falsificat, în scopul efectuării unor retrageri de
numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin
utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit
utilizarea acestuia, prevăzută de art. 250 C.pen. [anterior prevăzută de art. 27 alin. (1) din
Legea nr. 365/2002], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem
informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de
securitate, prevăzută de art. 360 C.pen. (anterior prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003).
8.1.3. Când modificarea, ştergerea sau deteriorarea unor date informatice ori restricţionarea
accesului la acestea sunt comise în condiţiile unui acces ilegal la sistemul informatic,
infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. vine înconcurs cu cea prevăzută de art. 362 C.pen.
8.1.4. Pentru concursul dintre art. 360 alin. (2) şi art. 364 C.pen., a se vedea supra pct. 6.1.
8.2. Raportul cu infracţiunile de furt
8.2.1. Cu privire la concursul cu infracţiunea de furt în cazul utilizării unui terminal de
comunicaţii sustras, a se vedea supra comentariul art. 228.
8.2.2. Infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. este însă absorbită în furtul de folosinţă,
prevăzut de art. 230 C.pen. (pentru explicaţii, a se vedea supra pct. 3.6.2 de la comentariul art.
230).
9. Situaţii tranzitorii. Noul Cod penal nu diferă de legea veche decât în ceea ce priveşte
tratamentul sancţionator al formei agravate prin încălcarea măsurilor de securitate; art. 360
alin. (3) C.pen. va fi lege mai favorabilă, datorită limitelor pedepsei, faţă de art. 42 alin. (3)
din Legea nr. 161/2003.
Art. 361
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice
(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică
şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se
efectuează în cadrul unui sistem informatic se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi interceptarea, fără drept, a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine date informatice care
nu sunt publice.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era anterior prevăzută, în acelaşi conţinut, de art. 43 din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează confidenţialitatea datelor informatice şi a
transmisiilor de date.
4. Subiecţii. La fel ca în cazul celorlalte infracţiuni, infracţiunea poate fi comisă de orice
persoană, fizică sau juridică, participaţia fiind posibilă în toate formele.
5. Element material. Infracţiunea are conţinut alternativ, realizarea ambelor modalităţi
constituind o unică infracţiune câtă vreme vizează acelaşi sistem informatic.
5.1. Interceptarea. Are sensul de captare, de preluare a transmisiei de date, respectiv a
emisiei electromagnetice. Infracţiunea nu se poate comite decât prin intermediul unor
mijloace tehnice specifice acestor activităţi (pentru explicaţii de ordin tehnic privind modul de
operare, a se vedea A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 133-
135).
5.2. Fără drept. Cu privire conţinutul acestei condiţii, a se vedea supra pct. 5.1.3 de la
comentariul art. 360.
5.3. Condiţia privind caracterul nepublic
5.3.1. În cazul formei tip a infracţiunii, această condiţie este ataşată transmisiei, şi nu datelor
(informaţiilor transmise); prin urmare, se va reţine infracţiunea chiar dacă se transmit,
nepublic, date al căror conţinut este destinat publicităţii.
5.3.2. În cazul variantei asimilate, condiţia vizează conţinutul datelor; nu realizează tipicitatea
interceptarea unei emisii electromagnetice ce conţine date informatice al căror conţinut este
destinat publicităţii.
6. Consumarea. Infracţiunea este una de pericol, se consumă prin captarea transmisiei,
respectiv a emisiei, fiind irelevant modul în care făptuitorul se raportează la datele
informatice care îi devin astfel disponibile.Tentativa se pedepseşte, în condiţiile art. 366
C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi şi indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu violarea secretului corespondenţei. S-a arătat în doctrină că infracţiunea
prevăzută de art. 361 C.pen. se va reţine în locul celei prevăzute de art. 302 alin. (2) C.pen.,
care constă în interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii; art. 361 C.pen. a fost identificat ca
normă specială în raport cu art. 302 C.pen., cu argumentul potrivit căruia „comunicarea
efectuată printr-un mijloc electronic de comunicaţii are la bază o transmisie de date
informatice” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p.
690]. În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai acest argument susţine teza contrară, anume că,
atunci când datele informatice transmise materializează o comunicare între două persoane, în
sensul art. 302 C.pen., această din urmă normă are caracter special, prin urmare se va aplica în
locul celei prevăzute de art. 361 C.pen.
8.2. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea va intra în concurs cu cele prevăzute de art.
360 sau de art. 365 C.pen., acestea din urmă fiind, de principiu, infracţiuni-mijloc (a se vedea
şi supra pct. 8.1 de la comentariulart. 360).
9. Situaţii tranzitorii. Art. 361 C.pen. constituie, prin limitele de pedeapsă, lege penală mai
favorabilă faţă deart. 43 din Legea nr. 161/2003.
Art. 362
Alterarea integrităţii datelor informatice
Fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona accesul la
aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era anterior incriminată, în acelaşi conţinut, în art. 44 alin. (1)
din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează integritatea şi disponibilitatea datelor
informatice.
3. Obiectul material. Constituie obiect material al infracţiunii datele informatice, acestea
fiind, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte
într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
4. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
5. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, comiterea mai multor acte
materiale corespunzând unor modalităţi diferite va realiza o unică infracţiune, când au ca
obiect date prelucrate în acelaşi sistem informatic.
5.1. Modificarea. Ştergerea. Restricţionarea accesului. Cu privire la aceste modalităţi, a se
vedea suprapct. 5.2-5.4 de la comentariul art. 250; pentru raportul cu art. 250, a se vedea şi
infra pct. 8.2.
5.2. Deteriorarea datelor informatice. Este acţiunea care constă în „alterarea conţinutului
binar al datelor informatice, prin inserţii controlate sau aleatoare de secvenţe 0 şi 1, astfel
încât noua secvenţă să nu mai aibă corespondent logic în realitate” (M. Dobrinoiu în V.
Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 839).
6. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, se consumă când se produce atingerea adusă
integrităţii sau disponibilităţii datelor informatice. Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 366
C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu falsul informatic (art. 325 C.pen.). În modalităţile modificarea, ştergerea
şi restricţionarea accesului la datele informatice, cele două infracţiuni coincid cât priveşte
actele materiale; ceea ce le diferenţiază este că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 325
C.pen., acestea se comit în scopul ca datele neadevărate rezultate să fie folosite în vederea
producerii de consecinţe juridice. Prin urmare, în prezenţa acestui scop, fapta va constitui
infracţiunea de fals informatic, care este astfel o incriminare specială în raport cu cea
prevăzută deart. 362 C.pen.
8.2. Raportul cu frauda informatică (art. 249 C.pen.). Urmând acelaşi raţionament,
conchidem că, atunci când modificarea datelor informatice, ştergerea lor sau restricţionarea
accesului la ele este comisă în scopulobţinerii unui beneficiu material pentru sine sau pentru
altul şi dacă s-a produs o pagubă, se va reţineinfracţiunea prevăzută de art. 249 C.pen.
8.3. Raportul cu perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 363 C.pen.). Dacă
fapta prevăzută laart. 362 C.pen. are drept urmare perturbarea gravă a funcţionării unui sistem
informatic, ea va constituiinfracţiunea prevăzută de art. 363 C.pen., care este o formă
agravată a primeia.
9. Situaţii tranzitorii.Art. 362 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege mai favorabilă faţă
de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
Art. 363
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice
Fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice
sau prin restricţionarea accesului la date informatice, se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea reia dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiect juridic. Incriminarea protejează relaţiile de a căror bună desfăşurare depinde buna
funcţionare a sistemelor informatice.
4. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material datele informatice.
5. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
6. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, când vizează acelaşi
sistem informatic comiterea mai multor acte materiale corespunzând unor modalităţi diferite
va realiza o unică infracţiune.
6.1. Introducerea. Modificarea. Ştergerea. Restricţionarea accesului. Cu privire la aceste
modalităţi, a se vedea supra pct. 5.1-5.4 de la comentariul art. 250.
6.2. Transmiterea de date informatice presupune trimiterea, inserarea, copierea lor de la
distanţă în sistemul informatic.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, acesta constând în perturbarea gravă a
funcţionării sistemului informatic. Perturbarea constă, în principiu, în modificarea
parametrilor de funcţionare a sistemului, iar caracterul ei grav trebuie apreciat în concret, prin
raportare la modul de utilizare şi la scopul în care este utilizat sistemul, la activitatea pe care
el o deserveşte, la domeniul căruia el este afectat etc. (în acelaşi sens, M. Dobrinoiu în V.
Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 854).
8. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
9. Raportul cu alte infracţiuni
9.1. Raportul cu alterarea integrităţii datelor informatice (art. 362 C.pen.). Când actele
incriminate în art. 362 C.pen. au produs o perturbare gravă a funcţionării sistemelor
informatice, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 363 C.pen., ca forma agravată a celei
dintâi.
9.2. Raportul cu infracţiunea de fals informatic (art. 325 C.pen.). În doctrină (A. Trancă,
D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p.137) s-a exprimat opinia, pe care o
împărtăşim, că infracţiunea de fals informatic se va reţine în concurs ideal cu cea prevăzută de
art. 363 C.pen. atunci când se produce asupra sistemului urmarea prevăzută de acest din urmă
text, întrucât obiectul juridic al celor două infracţiuni este diferit.
10. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 363 C.pen. este lege mai favorabilă în
raport cu art. 45 din Legea nr. 161/2003.
Art. 363
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice
Fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice
sau prin restricţionarea accesului la date informatice, se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea reia dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiect juridic. Incriminarea protejează relaţiile de a căror bună desfăşurare depinde buna
funcţionare a sistemelor informatice.
4. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material datele informatice.
5. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
6. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, când vizează acelaşi
sistem informatic comiterea mai multor acte materiale corespunzând unor modalităţi diferite
va realiza o unică infracţiune.
6.1. Introducerea. Modificarea. Ştergerea. Restricţionarea accesului. Cu privire la aceste
modalităţi, a se vedea supra pct. 5.1-5.4 de la comentariul art. 250.
6.2. Transmiterea de date informatice presupune trimiterea, inserarea, copierea lor de la
distanţă în sistemul informatic.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, acesta constând în perturbarea gravă a
funcţionării sistemului informatic. Perturbarea constă, în principiu, în modificarea
parametrilor de funcţionare a sistemului, iar caracterul ei grav trebuie apreciat în concret, prin
raportare la modul de utilizare şi la scopul în care este utilizat sistemul, la activitatea pe care
el o deserveşte, la domeniul căruia el este afectat etc. (în acelaşi sens, M. Dobrinoiu în V.
Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 854).
8. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
9. Raportul cu alte infracţiuni
9.1. Raportul cu alterarea integrităţii datelor informatice (art. 362 C.pen.). Când actele
incriminate în art. 362 C.pen. au produs o perturbare gravă a funcţionării sistemelor
informatice, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 363 C.pen., ca forma agravată a celei
dintâi.
9.2. Raportul cu infracţiunea de fals informatic (art. 325 C.pen.). În doctrină (A. Trancă,
D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p.137) s-a exprimat opinia, pe care o
împărtăşim, că infracţiunea de fals informatic se va reţine în concurs ideal cu cea prevăzută de
art. 363 C.pen. atunci când se produce asupra sistemului urmarea prevăzută de acest din urmă
text, întrucât obiectul juridic al celor două infracţiuni este diferit.
10. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 363 C.pen. este lege mai favorabilă în
raport cu art. 45 din Legea nr. 161/2003.
Art. 364
Transferul neautorizat de date informatice
Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare
a datelor informatice se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea se regăsea anterior în art. 44 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text
abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.Reglementările nu diferă cât priveşte
conţinutul constitutiv al infracţiunii, noul Cod penal reunind într-o singură normă forma tip şi
cea asimilată ale infracţiunii din legea veche.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare
a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează confidenţialitatea datelor informatice.
4. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material datele informatice, fie că acestea
aparţin unui sistem informatic, fie că se găsesc într-un mijloc de stocare, precum hard disk,
USB stick, CD, DVD, card.
5. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
6. Elementul material
6.1. Transferul
6.1.1. Actul material constă în mutarea datelor pe un alt suport. Realizează elementul material
al infracţiunii atât copierea datelor, cât şi extragerea şi relocarea lor (în acest din urmă caz ele
nemaiputând fi accesate în locaţia iniţială), inclusiv operaţiuni de upload şi download prin
internet.
6.1.2. Se arată în doctrină că realizează tipicitatea faptei şi imprimarea/tipărirea datelor pe
suport de hârtie, întrucât operaţiunea presupune transferul datelor între sistem şi imprimantă,
al cărei sistem le converteşte apoi în impulsuri care finalmente realizează imprimarea (M.
Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penalcomentat. Partea specială, op. cit.,
2014, p. 364).
6.2. Caracterul neautorizat. Cerinţa este îndeplinită când făptuitorul nu are acces legitim la
date, precum şi atunci când, având această îndreptăţire, el nu este autorizat să le transfere sau
să le transfere în anumite condiţii, pe care nu le respectă (a se vedea şi supra pct. 5.1.3 de la
comentariul art. 360).
7. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, care constă în atingerea adusă confidenţialităţii
datelor ori disponibilităţii lor când ele sunt mutate. Tentativa se pedepseşte în condiţiile art.
366 C.pen.
8. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
9. Raportul cu alte infracţiuni. Când transferul datelor se realizează în urma accesării fără
drept a sistemului informatic, infracţiunea va intra în concurs cu cea prevăzută la art. 360
C.pen. (a se vedea şi supra pct. 6.1 de la comentariul art. 360).
10. Situaţii tranzitorii. Art. 364 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege penală mai
favorabilă faţă de art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003.
Art. 365
Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
(1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziţie
sub orice formă:
a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii
uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364;
b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total
sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360–364,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a
unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul
săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia, reformulând aceleaşi elemente de tipicitate, incriminarea
din art. 46 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează siguranţa şi integritatea sistemelor şi a datelor
informatice, precum şi confidenţialitatea şi disponibilitatea acestora din urmă.
3. Obiect material. Constituie obiect material al infracţiunii dispozitivele, programele şi
datele informatice (precum parolele sau codurile de acces).
4. Subiecţii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică. Infracţiunea nu are
subiect pasiv.
5. Elementul material. Norma incriminează actele preparatorii ale infracţiunilor prevăzute de
art. 360-364 C.pen. În forma tip, prevăzută la alin. (1), infracţiunea este una cu conţinuturi
alternative: săvârşirea unor acte materiale descrise în diferitele modalităţi normative
(producerea, importul etc.) va realiza un concurs de infracţiuni, chiar atunci când au acelaşi
obiect material.
5.1. Producerea şi importul nu necesită explicaţii specifice, desemnează operaţiunile de
realizare, respectiv de introducere în ţară a bunurilor la care se referă textul (cu singura
menţiune în sensul că importul este greu de conceput a avea drept obiect parole sau coduri de
acces, acestea făcând obiectul celorlalte modalităţi).
5.2. Distribuirea. În vorbirea curentă, a distribui înseamnă a împărţi mai multor persoane;
credem însă că transmiterea bunurilor şi unei singure persoane realizează elementul material,
nefiind în intenţia legiuitorului să subsumeze acestei modalităţi o pluralitate de acte materiale
sau de „beneficiari”, ci să incrimineze simpla transmitere a bunurilor unei alte persoane, cu
atât mai mult cu cât infracţiunea se poate comite şi cu privire la un singur bun.
5.3. Punerea la dispoziţie semnifică facilitarea folosirii de către alte persoane a
dispozitivelor, programelor, datelor aflate în posesia făptuitorului.
5.4. Deţinerea. Alin. (2) reglementează o formă atenuată a infracţiunii.
5.4.1. Fiecare dintre modalităţile prevăzute la alin. (1) implică şi deţinerea bunurilor, astfel că,
având acelaşi obiect material, infracţiunea este una cu conţinut alternativ.
5.4.2. Când are însă obiect material diferit, fapta descrisă în alin. (2) va intra în concurs cu
oricare dintre cele prevăzute la alin. (1).
5.4.3. Decizia I.C.C.J. în interesul legii nr. 15/2013, potrivit căreia „montarea la bancomat a
dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN
aferent acestuia (skimmere, mini-videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie
infracţiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003” îşi menţine efectele, în
sensul că fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 365 alin. (2) C.pen.
6. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol abstract, pentru consumarea infracţiunii nu este
necesară producerea unui rezultat, după cum nu interesează nici dacă s-a comis vreuna dintre
infracţiunile prevăzute laart. 360-364 C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni. În oricare dintre forme şi modalităţi, infracţiunea intră în
concurs cu oricare dintre infracţiunile-scop prevăzute la art. 360-364 C.pen. comise cu
ajutorul dispozitivelor, programelor sau datelor care fac obiectul celei dintâi.
9. Situaţii tranzitorii.Art. 365 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege penală mai
favorabilă în raport cu art. 46 din Legea nr. 161/2003.
Art. 366
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepseşte.
Comentariu
Precedent legislativ. Tentativa infracţiunilor din legea veche corespondente celor prevăzute
în prezentul capitol se pedepsea şi anterior, conform art. 47 din Legea nr. 161/2003.
Art. 367
Constituirea unui grup infracţional organizat
(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea,
sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10
ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2),
dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul
grupului.
(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte,
în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia
sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau
mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are precedent în art. 167 şi art.
323, ambele dinCodul penal anterior, respectiv art. 7-9 din Legea nr. 39/2003 (M.Of. nr. 50
din 29 ianuarie 2003), acestea din urmă abrogate prin art. 126 pct. 2 LPACP. Diversitatea de
reglementări în materia criminalităţii organizate, paralelismul existent între acestea au fost
înlăturate prin crearea unei incriminări cadru reprezentate de art. 367 C.pen. (a se vedea
Expunere de motive, pct. 2.85). A fost păstrată însă incriminarea prevăzută de art. 35(asociere
în scopul săvârşirii de acte de terorism) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului, incriminare care a fost şi modificată prin art. 159 pct. 6 LPACP.
Astfel, art. 367 C.pen.incriminează în alin. (1) faptele de iniţiere, constituire, aderare sau
sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat, iar în alin. (2) este prevăzută
varianta agravată, existentă atunci când în scopul grupului intră infracţiuni grave (sancţionate
de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani).
Art. 367 alin.(3) C.pen. are corespondent în art. 323 alin. (2) C.pen. din 1968 şi reglementează
aceeaşi împrejurare, aceea a săvârşirii uneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului
infracţional; ca şi în reglementarea anterioară, în această ipoteză vor fi incidente regulile
concursului de infracţiuni între constituirea grupului infracţional organizat (în oricare dintre
variante, simplă ori agravată) şi infracţiunea care s-a săvârşit. Art. 367 alin. (4) C.pen.
reglementează în aceleaşi condiţii cauza de nepedepsire pe care o reglementa art. 323 alin. (3)
C.pen. din 1968 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.Art. 367 alin. (5) C.pen. preia din
legea veche [art. 9 alin.(2) din Legea nr. 39/2003] cauza de reducere a pedepsei. Aceasta este
reformulată, denunţarea şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a unuia sau
mai multor membri ai unui grup infracţional fiind înlocuită cu înlesnirea aflării adevărului şi
tragerii la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional;
totodată, momentul până la care trebuie să intervină un asemenea comportament este, potrivit
legii noi, exclusiv faza de urmărire penală. În condiţiile în care, conform legii vechi,
comportamentul care justifica reducerea pedepsei putea să aibă loc şi în faza de judecată,
legea nouă restrânge incidenţa cauzei de reducere a pedepsei. Pentru acest motiv, în concret,
în anumite cauze, legea veche este posibil să fie mai favorabilă decât legea nouă. Art. 367
alin. (6) C.pen. preia din art. 2 al Legii nr. 39/2003 definiţia grupului infracţional organizat,
modificând-o. Modificarea constă într-o simplificare a definiţiei, eliminându-se unele
elemente care caracterizau scopul. Astfel, scopul grupului nu mai este circumstanţiat săvârşirii
de infracţiuni grave [aşa cum erau definite în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003;art. 2 lit. b),
astfel cum a fost modificat prin art. 126 pct. 1 LPACP, continuă să definească noţiunea de
infracţiunea gravă]. Prin urmare, scopul poate viza oricare infracţiuni, iar, în măsura în care în
scopul grupului intră infracţiuni grave (sancţionate de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau cu închisoarea mai mare de 10 ani), va exista forma agravată, prevăzută de art. 367 alin.
(2) C.pen. De asemenea, scopul nu mai este circumscris nici obţinerii directe sau indirecte a
unui beneficiu financiar sau altui beneficiu material. Prin această reconfigurare a scopului se
realizează extinderea noţiunii de grup infracţional organizat.
Din punct de vedere al sancţiunii, în abstract, legea nouă este favorabilă; maximul special, în
oricare dintre cele două variante, este mai mic decât cel prevăzut în incriminările
corespondente din legea veche [5 ani – art. 367 alin. (1) C.pen., respectiv 10 ani – art. 367
alin. (2) C.pen., comparativ cu 25 ani – art. 167 C.pen. din 1968,15 ani – art. 323 C.pen. din
1968 sau 20 ani – art. 7 din Legea nr. 39/2003]. Şi minimul special al variantei simple [1 an –
art. 367 alin. (1) C.pen.] este mai mic decât minimul special al oricăreia dintre incriminările
menţionate; aceeaşi situaţie şi pentru minimul special al variante agravate (3 ani), cu excepţia
art. 323 C.pen. din 1968 al cărei minim este tot de 3 ani.
2. Elemente de tipicitate. Modalităţile normative (alternative) de realizare a infracţiunii
rămân cele existente şi în legea veche (iniţierea constituirii grupului infracţional, constituirea
acestuia, aderarea sau sprijinirea unui astfel de grup), mai puţin asocierea. În condiţiile în care
asocierea înseamnă intrarea în grupul infracţional în chiar momentul constituirii, o participare
la constituirea grupului în chiar momentul originar, aceasta se regăseşte în concret în acţiunea
de constituire a grupului infracţional. Prin urmare, nu a fost restrânsă sfera acţiunilor care
constituie elementul material al infracţiunii (s-a realizat o grupare a modalităţilor normative
prevăzute în incriminările preluate, înlăturându-se elementele de redundanţă).
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 323 C.pen. din 1968, fiind indiferent numărul membrilor
grupării, alsubiecţilor activi, doctrina a apreciat că este suficientă participarea a cel puţin
două persoane pentru existenţa acestei infracţiuni [C. Niculeanu (I), C. Turianu (II), Discuţie
privind condiţiile de reţinere a infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, în
Dreptul nr. 10/2001, p. 98]. Din această perspectivă, actuala reglementare optează pentru
colaborarea a trei sau mai multe persoane (condiţie care exista şi în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003). Având în vedere aceste aspecte, o faptă săvârşită
sub legea veche, de două persoane, sub legea nouă nu va constitui infracţiunea prevăzută de
art. 367 C.pen., lipsind condiţia privind numărul minim al subiecţilor activi.
Participaţia nu este posibilă decât sub forma instigării (determinarea unei persoane fie să
iniţieze constituirea grupului, fie să adere sau să sprijine grupul). Complicitatea prin sprijinire
(înlesnire sau ajutor) nu este posibilă, fiind asimilată cu însăşi săvârşirea ca autor a
infracţiunii; este însă posibilă complicitatea prin tăinuire sau favorizare [art. 48 alin. (2)
C.pen.] (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 688).
3. Jurisprudenţă. Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (M.Of. nr. 507 din 8
iulie 2014) s-a stabilit că faptele prevăzute de art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr.
39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, se regăsesc
în incriminarea din art. 367 C.pen., nefiind dezincriminate.
Art. 368
Instigarea publică
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să
săvârşească infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă,
fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea
căreia s-a instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea
depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat,
pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 368 C.pen. are corespondent în art. 324
C.pen. din 1968 ale cărei prevederi le preia, cu unele modificări. Astfel, s-a renunţat la una
dintre cerinţele esenţiale ale elementului material, respectiv îndemnul nu mai trebuie să
privească incitarea la nerespectarea legilor. În ipoteza unui astfel de îndemn, fapta nu va
mai constitui infracţiune; legea nouă operează o dezincriminare [art. 4 C.pen.,art. 3 alin. (1)
LPACP]. În cazul variantei prevăzute în alin. (1), legea nouă menţine limitele pedepsei cu
închisoarea, dar prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii [180-300 zile amendă, respectiv
1.800-150.000 lei, conformart. 61 alin. (2), (4) lit. c) C.pen.]; pentru acest motiv, în abstract,
legea nouă este mai favorabilă. La varianta agravată din alin. (2), subiectul activ –
funcţionarul public – nu mai este limitat doar la cel care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat sau altă activitate publică importantă. Legea nouă lărgeşte, la orice
funcţionar public, sfera persoanelor susceptibile să fie subiect activ al variantei agravate.
Pentru acest motiv, în abstract, legea nouă este mai severă. Sancţiunea principală a variantei
prevăzute de alin. (2) rămâne aceeaşi cu cea din legea veche, însă se prevede şi pedeapsa
complementară. Din această perspectivă, a tratamentului sancţionator, singura diferenţă
dintre incriminările succesive este dată de pedeapsa complementară; în funcţie de pedeapsa
complementară va fi identificată legea mai favorabilă [nu este incidentart. 12 alin. (1)
LPACP], respectiv legea veche.
S-a preluat norma explicativă [art. 324 alin. (2) C.pen. din 1968 se regăseşte în art. 368 alin.
(3) C.pen.] care prevede că, în ipoteza în care instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea
infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Explicaţia unui asemenea tratament sancţionator este dată de faptul că, în ipoteza descrisă,
instigarea publică se converteşte în instigare ca formă de participaţie la acea infracţiune (or,
participanţii la o infracţiune se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul acelei
infracţiuni – art. 48 C.pen.,art. 27 C.pen. din 1968).
Legea nouă operează şi o altă dezincriminare, aceea a variantei infracţiunii care era
prevăzută de alin. (5) alart. 324 C.pen. din 1968 – lăudarea în public a celor care au săvârşit
infracţiuni (...), fiind, sub acest aspect, mai favorabilă (de fapt, vor fi incidente dispoziţiile art.
4 C.pen. privind aplicarea legii penale de dezincriminare, iar nuart. 5 C.pen. privind aplicarea
legii penale mai favorabile). În cazul variantei prevăzute de art. 324 alin. (4) C.pen. din 1968
– purtarea în public a unei uniforme, embleme (...), aceasta nu se mai regăseşte în conţinutul
infracţiunii de instigare publică, însă nu este vorba de o dezincriminare întrucât fapta se
regăseşte în art. 258 alin. 3 C.pen. O formă particulară de instigare publică este reglementată
de art. 438 alin. (4) C.pen. – incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid.
2. Participaţia. Infracţiunea poate fi săvârşită în coautorat; vor fi coautori persoanele care
realizează împreună acţiunea de instigare, de pildă, întocmesc împreună un manifest prin care
îndeamnă la săvârşirea de infracţiuni. Este posibilă complicitatea, precum şi instigarea
(determină pe altul să îndemne publicul la săvârşirea de infracţiuni, de pildă).
Art. 369
Incitarea la ură sau discriminare
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei
categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 369 C.pen. preia conţinutul art. 317 C.pen. din
1968, aducând unele modificări. S-a înlocuit, în elementul material, termenul de instigare cu
cel de incitare. De asemenea, s-a adăugat, ca cerinţă esenţială a incitării, discriminarea alături
de ură (înlăturându-se o incongruenţă a legii vechi în care infracţiunea avea denumirea
marginală de instigare la discriminare, iar elementul material consta îninstigarea la ură; în
acest fel nu are loc o lărgire a incriminării care s-ar extinde şi asupra incitării la discriminare,
aceasta fiind sancţionată şi în incriminarea anterioară, chiar dacă precizarea ei apărea doar în
denumirea infracţiunii, nu şi în definiţia acesteia). S-a precizat, ca cerinţă esenţială a
elementului material, că acesta – incitarea la ură/discriminare – trebuie să fie adresat
publicului. Prin public se înţelege un număr indeterminat de persoane; dacă incitarea se
adresează unei sau unor persoane determinate, nu există infracţiunea prevăzută deart. 369
C.pen., ci o instigare individuală, singulară sau plurală, ca formă a participaţiei, în măsura în
care sunt îndeplinite condiţiile acesteia (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 701).
Legea nouă nu mai reia în conţinutul incriminării criteriile de discriminare. Acestea sunt
reglementate de art. 2 alin. (1) din O.G nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, republicată, dispoziţie care explicitează şi noţiunea de discriminare
(prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie
defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice).
S-a menţinut acelaşi tratament sancţionator, pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani alternativ
cu pedeapsa amenzii.
Art. 370
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni
Încercarea de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu
amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 370 C.pen. reprezintă incriminarea
instigării (la infracţiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani) neurmate de executare ca infracţiune autonomă. Este
o incriminare distinctă, ca infracţiune de sine stătătoare, a instigării rămase fără rezultat.
Incriminarea are corespondent în art. 29 C.pen. din 1968, fiind determinată de faptul că
instigarea neurmată de executare nu a mai fost reglementată în Partea generală a Codului
penal (a se vedea Expunere de motive, pct. 2.85).
2. Elemente de tipicitate. Incriminarea reprezentând o formă a instigării, elementul material
este cel specific acestei forme de participaţie, adică o activitate de determinare de către o
persoană faţă de o altă persoană, având ca obiect săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, cu condiţia inexistenţei unei determinări anterioare. Elementul material implică unele
cerinţe pentru a realiza tipicitatea faptei. O cerinţă esenţială o constituie realizarea acestei
activităţi de încercare a determinării prin constrângere sau corupere (mijloace care sunt
specifice unei instigări calificate). Constrângerea poate fi materială (prin violenţă fizică) sau
prin ameninţare (prin violenţă morală/psihică), iar coruperea presupune promisiunea sau
oferirea de bani sau alte bunuri ori foloase pentru a determina comiterea faptei. În măsura în
care constrângerea ori coruperea constituie ele însele infracţiuni, se va reţine un concurs. Tot
o cerinţă esenţială o reprezintă şi faptul că acţiunea de determinare trebuie să vizeze
săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care legea prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 10 ani. În absenţa oricăreia dintre aceste cerinţe, nu sunt întrunite
elementele obiective de tipicitate ale infracţiunii.
Intră sub incidenţa art. 370 C.pen. instigarea cu rezultat negativ (actele de instigare nu au
reuşit să determine pe cel instigat să ia hotărârea infracţională; acesta a respins pur şi simplu
sau după oarecare reflectări propunerea ce i s-a făcut de a săvârşi infracţiunea – Explicaţii I,
ed. I, 1969, p. 225), instigarea neurmată de un început de executare (actele de instigare au
reuşit să determine pe cel faţă de care au fost efectuate să ia hotărârea infracţională, acesta
acceptând să săvârşească fapta prevăzută de legea penală; acceptarea nu a fost însă urmată de
un început de executare a faptei respective ori executarea respectivă a rămas în faza de
tentativă, iar pentru fapta respectivă, legea nu prevede sancţionarea tentativei – ibidem),
precum şi instigarea neurmată de o executare pedepsibilă (persoana faţă de care au fost
efectuate actele de instigare a fost determinată să săvârşească fapte, a păşit chiar la efectuarea
unor acte de executare a acelei fapte, dar în cursul executării s-a desistat de la aceasta sau la
terminarea executării a împiedicat producerea rezultatului acesteia – Explicaţii I, ed. I, 1969,
p. 225).
În măsura în care persoana faţă de care s-a efectuat activitatea prin care s-a încercat
determinarea sa la săvârşirea unei infracţiuni (de fapt, o activitate de instigare) a început
executarea, sub forma unei tentative pedepsibile, încercarea de determinare se transformă în
instigarea la infracţiunea respectivă, este o formă a participaţiei, iar nu infracţiunea prevăzută
de art. 370 C.pen. Rezultă că participaţia penală la această infracţiune nu este posibilă în
forma instigării întrucât actele specifice acesteia constituie chiar elementul material al
infracţiunii, iar persoana care le săvârşeşte va răspunde ca autor. Este posibilă însă
complicitatea atunci când sprijinul complicelui înlesneşte sau ajută autorul în realizarea
acţiunii de încercare a determinării (de exemplu, procură autorului, cunoscând scopul
acestuia, mijloacele prin care acesta va realiza coruperea). Din punct de vedere subiectiv,
infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie. Subiecţii infracţiunii, atât activ, cât şi pasiv, sunt
necalificaţi; fapta poate fi săvârşită de orice persoană şi poate fi îndreptată (subiect pasiv
secundar – persoana împotriva căreia s-ar fi îndreptat infracţiunea la săvârşirea căreia s-a
încercat a se determina), de asemenea, împotriva oricărei persoane. Infracţiunea în formă
consumată fiind însăşi încercarea de a determina,tentativa nu este posibilă [de altfel,
tentativa nu este sancţionată prin art. 370 C.pen.; a se vedea şi art. 33 alin. (1) C.pen.].
3. Raportul cu alte infracţiuni. Unele forme particulare ale instigării neurmate de executare,
mai precis ale instigării cu rezultat negativ, sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare.
O astfel de infracţiune este influenţarea declaraţiilor (art. 272 C.pen. cu corespondent în art.
261 C.pen din 1968 privind infracţiunea de încercare de determinare a mărturiei mincinoase).
În astfel de ipoteze, va fi aplicabilă norma specială, iar nu art. 370 C.pen.
Art. 371
Tulburarea ordinii şi liniştii publice
Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau
bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură
ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 321
C.pen. din 1968 pe care îl preia parţial, cu modificări, cu precizarea că actuala reglementare
tratează distinct ultrajul contra bunelor moravuri (art. 375 C.pen.) şi tulburarea ordinii şi
liniştii publice. O diferenţă semnificativă o reprezintărenunţarea la modalitatea normativă
agravată [art. 321 alin. (2) C.pen. din 1968, caracterizată prin gravitatea rezultatului produs,
şi anume tulburarea gravă a liniştii publice]. Nu este vorba de o dezincriminare deoarece fapta
care, potrivit legii vechi, ar fi fost încadrată în forma agravată, potrivit legii noi va continua să
constituie infracţiune, urmând a fi încadrată în unica modalitate normativă prevăzută de art.
371 C.pen.(diferenţele calitative, de intensitate a urmării imediate vor fi valorificate în
procesul de individualizare a sancţiunii). În aceste condiţii, legea nouă este mai favorabilă.
Diferenţe există şi în raport cu sancţiunea; legea nouă prevede limite reduse ale pedepsei cu
închisoarea (3 luni la 2 ani în raport cu 1 an la 5 ani). Totodată, legea nouă prevede şi
pedeapsa alternativă a amenzii, cuprinsă între 120 şi 240 de zile-amendă, respectiv între 1.200
şi 120.000 lei, conform art. 61 alin. (2) şi alin. (4) lit. b) C.pen. Sub aspectul tratamentului
sancţionator, legea nouă este favorabilă.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material este strict circumscris unor modalităţi de
realizare expres prevăzute (spre deosebire de reglementarea anterioară care opera cu o
enumerare exemplificativă urmată de sintagma „orice alte manifestări”, context normativ în
care, practic, element material putea fi orice exteriorizare prin care se producea rezultatul
cerut de normă, acela de a tulbura liniştea publică). Din această perspectivă, legea nouă
restrânge sfera modalităţilor de realizare a elementului material, fiind, pentru acest motiv, mai
favorabilă; dacă, potrivit legii vechi, orice exteriorizare prin care se producea tulburarea
liniştii publice putea constitui element material al infracţiunii, conform legii noi, acesta se
realizează doar prin acte de violenţă îndreptate împotriva persoanelor (art. 193 C.pen.) sau
bunurilor (art. 253 C.pen.) şi prin ameninţări (art. 206 C.pen.), respectiv prin atingeri grave
aduse demnităţii. În măsura în care aceste modalităţi constituie, prin ele însele, infracţiuni, va
fi reţinut un concurs de infracţiuni. Orice alte modalităţi faptice prin care s-ar tulbura ordinea
şi liniştea publică sunt excluse din sfera de incriminare. Cerinţa esenţială ataşată elementului
material rămâne, ca şi în reglementarea veche, săvârşirea în public; deşi cerinţa esenţială este
aceeaşi, vor exista diferenţe determinate de definiţia diferită a noţiunii de faptă săvârşită în
public (at. 184 C.pen. în raport cu art. 152 C.pen. din 1968).
Limitele de sancţionare au fost reduse de la unu la 5 ani la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Art. 372
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
(1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de
transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume
pentru tăiere, înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de
distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau
substanţelor prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(3) Portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public
ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în incriminări
din legislaţia specială [art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor
de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice; art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice] care au fost
preluate, cu modificări.
2. Elemente de tipicitate. Preluând parţial cele două incriminări din legislaţia specială, legea
nouă realizează o unificare a elementului material care constă în acţiunile de purtare,
respectiv folosire [ambele acţiuni constituiau element material şi în fostele incriminări, atât în
cazul art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991,cât şi în cel al art. 29 alin. (1) din Legea nr.
60/1991; nu a mai fost însă preluată acţiunea de introducere care se regăsea ca element
material al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991]. În măsura în care persoana care introducea
era şi persoana care purta, acţiunea de introducere se absorbea în cea de purtare, cele două
acţiuni fiind alternative; numai în ipoteza în care cele două acţiuni ar fi fost săvârşite de
persoane diferite era justificată prevederea distinctă a celor două acţiuni. În actuala
reglementare (în care element material este purtarea, respectiv folosirea, nu şi introducerea),
faţă de eventuala acţiune de introducere, în funcţie de persoana care realizează această
introducere (chiar persoana care poartă/foloseşte sau o terţă persoană), se impun unele
precizări. În primul caz, acţiunea de introducere îşi pierde autonomia penală, fiind accesorie şi
prealabilă purtării/folosirii şi sancţionată, prin intermediul acestora. În al doilea caz, acţiunea
de introducere realizată de o altă persoană decât autorul purtării/folosirii, poate constitui un
act de complicitate.
Acţiunilor care constituie element material [atât în varianta simplă – alin. (1), cât şi în cele
două variante agravate – alin. (2) şi (3)] le este ataşată, în mod uniform şi expres, aceeaşi
cerinţă esenţială, aceea de a fi fost săvârşite fără drept. De asemenea, în cazul variantei
simple [alin. (1)] şi a celei agravate [alin. (2)], este prevăzută o cerinţă esenţială comună,
referitoare la locul săvârşirii: în adunări publice, în manifestări cultural sportive, în locuri
special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în
comun. Săvârşirea acţiunilor de purtare/folosire în alte spaţii decât cele expres prevăzute (de
pildă, pe stradă) înlătură tipicitatea faptei. Şi variantei agravate prevăzute de alin. (3) îi este
ataşată o cerinţă esenţială referitoare la locul infracţiunii, distinctă însă de cea prevăzută
pentru celelalte două variante. Este vorba de sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice
sau al altor persoane juridice de interes public ori spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
Comun celor trei modalităţi normative este obiectul material – obiecte sau substanţe
prevăzute în alin. (1). Acestea sunt cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte
fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire [alin. (1) lit. a)], identice
cu obiectele prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (deşi nu apar expres, în
enumerarea legii noi, şişul şi castetul, acestea se regăsesc în sfera acoperită de noţiunea de
alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire.
De asemenea, obiect material îl constituie armele neletale care nu sunt supuse autorizării ori
dispozitive pentru şocuri electrice [alin. (1) lit. b)]. Vechea reglementare prevedea arme cu
aer comprimat sau cu gaze comprimate, obiecte confecţionate pe bază de amestecuri
pirotehnice ori dispozitive pentru şocuri electrice –art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991,
respectiv arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, ori alte asemenea materiale,
substanţe sau obiecte – art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991. Se observă că dispozitivele
pentru şocuri electrice continuă să reprezinte obiect material, formularea fiind identică ambele
legi. În ceea ce priveşte armele, s-a operat o restrângere, la cele neletale şi care nu sunt supuse
autorizării; armele letale, precum şi cele neletale supuse autorizării fac obiect al infracţiunilor
privind nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor – art. 342 C.pen. Arme neletale,
conform art. 2 alin. (II) pct. 3 din Legea nr. 295/2004privind regimul armelor şi al muniţiilor,
sunt armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt
asimilate acestei categorii şi armele vechi; armele neletale nesupuse autorizării se regăsesc
enumerate în Anexa la Legea nr. 295/2004, în categoriile D – arme supuse notificării şi E –
alte categorii de arme si dispozitive neletale. Materialele explozive sau incendiare, obiectele
confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice, ori alte asemenea materiale, substanţe sau
obiecte nu mai sunt prevăzute ca obiect material al acestei infracţiuni, însă constituie obiect
material al infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor explozive, prevăzută de art.
346 C.pen. (a se vedea şi Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive).
Substanţele iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant sunt, de asemenea, obiect material
[alin. (1) lit. c)], fiind preluate din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991. Având în vedere
cele precizate [a se vedea menţiunile privind alin. (1) lit. b)], sfera de cuprindere a obiectului
material s-a restrâns, însă acele obiecte care nu mai fac obiect material al acestei infracţiuni
continuă să facă obiect al infracţiunilor de nerespectare a regimului armelor, muniţiilor.
3. Modalităţi normative. Sancţiune. Infracţiunea a fost concepută într-o formă simplă [alin.
(1)] şi două modalităţi agravate [alin. (2) şi (3)]. Forma simplă se distinge de cea agravată
prevăzută de alin. (2) prin elementul material (purtare în cazul formei simple, folosire în cazul
celei agravate), în timp ce diferenţa formei simple de cea agravată prevăzută de alin. (3) este
dată nu de elementul material, care este comun, ci de cerinţa esenţială referitoare la locul
săvârşirii faptei. Este vorba de adunări publice, manifestări cultural sportive, în locuri special
amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun, în
cazul formei simple, respectiv în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor
persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral, în
cazul formei agravate prevăzute de alin. (3).
În funcţie de cele trei variante ale infracţiunii au fost prevăzute pedepse specifice: 3 luni la un
an sau amendă – alin. (1); 6 luni la 2 ani sau amendă – alin. (2); unu la 3 ani sau amendă –
alin. (3). Pentru faptele încadrabile în forma simplă, legea nouă va fi mai favorabilă, în
condiţiile în care limita minimă pentru pedeapsa închisorii este aceeaşi (3 luni), limita
maximă este mai redusă (1 an) decât cea prevăzută pentru oricare dintre încadrările
corespondente din legea veche (2 ani). În cazul variantei prevăzute de alin. (2), al faptelor
susceptibile de această încadrare, de regulă, legea veche este mai favorabilă, având o limită
minimă mai mică (3 luni), în condiţiile în care limita maximă este aceeaşi (2 ani). Numai într-
o ipoteză particulară, respectiv în cazul unei comparaţii cu art. 29 alin. (1) din Legea nr.
60/1991 (3 luni - 2 ani) şi numai în măsura în care, în concret, instanţa s-ar orienta către
pedeapsa alternativă a amenzii, legea nouă apare ca fiind mai favorabilă. Şi în cazul faptelor
încadrabile în alin. (3), de regulă, legea veche va fi mai favorabilă, ambele limite fiind mai
reduse. Şi cu privire la alin. (3) sunt valabile cele precizate referitor la ipoteza particulară
menţionată la alin. (2).
Art. 372
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
(1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de
transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume
pentru tăiere, înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de
distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau
substanţelor prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
(3) Portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public
ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în incriminări
din legislaţia specială [art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor
de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice; art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice] care au fost
preluate, cu modificări.
2. Elemente de tipicitate. Preluând parţial cele două incriminări din legislaţia specială, legea
nouă realizează o unificare a elementului material care constă în acţiunile de purtare,
respectiv folosire [ambele acţiuni constituiau element material şi în fostele incriminări, atât în
cazul art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991,cât şi în cel al art. 29 alin. (1) din Legea nr.
60/1991; nu a mai fost însă preluată acţiunea de introducere care se regăsea ca element
material al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991]. În măsura în care persoana care introducea
era şi persoana care purta, acţiunea de introducere se absorbea în cea de purtare, cele două
acţiuni fiind alternative; numai în ipoteza în care cele două acţiuni ar fi fost săvârşite de
persoane diferite era justificată prevederea distinctă a celor două acţiuni. În actuala
reglementare (în care element material este purtarea, respectiv folosirea, nu şi introducerea),
faţă de eventuala acţiune de introducere, în funcţie de persoana care realizează această
introducere (chiar persoana care poartă/foloseşte sau o terţă persoană), se impun unele
precizări. În primul caz, acţiunea de introducere îşi pierde autonomia penală, fiind accesorie şi
prealabilă purtării/folosirii şi sancţionată, prin intermediul acestora. În al doilea caz, acţiunea
de introducere realizată de o altă persoană decât autorul purtării/folosirii, poate constitui un
act de complicitate.
Acţiunilor care constituie element material [atât în varianta simplă – alin. (1), cât şi în cele
două variante agravate – alin. (2) şi (3)] le este ataşată, în mod uniform şi expres, aceeaşi
cerinţă esenţială, aceea de a fi fost săvârşite fără drept. De asemenea, în cazul variantei
simple [alin. (1)] şi a celei agravate [alin. (2)], este prevăzută o cerinţă esenţială comună,
referitoare la locul săvârşirii: în adunări publice, în manifestări cultural sportive, în locuri
special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în
comun. Săvârşirea acţiunilor de purtare/folosire în alte spaţii decât cele expres prevăzute (de
pildă, pe stradă) înlătură tipicitatea faptei. Şi variantei agravate prevăzute de alin. (3) îi este
ataşată o cerinţă esenţială referitoare la locul infracţiunii, distinctă însă de cea prevăzută
pentru celelalte două variante. Este vorba de sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice
sau al altor persoane juridice de interes public ori spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
Comun celor trei modalităţi normative este obiectul material – obiecte sau substanţe
prevăzute în alin. (1). Acestea sunt cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte
fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire [alin. (1) lit. a)], identice
cu obiectele prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (deşi nu apar expres, în
enumerarea legii noi, şişul şi castetul, acestea se regăsesc în sfera acoperită de noţiunea de
alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire.
De asemenea, obiect material îl constituie armele neletale care nu sunt supuse autorizării ori
dispozitive pentru şocuri electrice [alin. (1) lit. b)]. Vechea reglementare prevedea arme cu
aer comprimat sau cu gaze comprimate, obiecte confecţionate pe bază de amestecuri
pirotehnice ori dispozitive pentru şocuri electrice –art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991,
respectiv arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, ori alte asemenea materiale,
substanţe sau obiecte – art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991. Se observă că dispozitivele
pentru şocuri electrice continuă să reprezinte obiect material, formularea fiind identică ambele
legi. În ceea ce priveşte armele, s-a operat o restrângere, la cele neletale şi care nu sunt supuse
autorizării; armele letale, precum şi cele neletale supuse autorizării fac obiect al infracţiunilor
privind nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor – art. 342 C.pen. Arme neletale,
conform art. 2 alin. (II) pct. 3 din Legea nr. 295/2004privind regimul armelor şi al muniţiilor,
sunt armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt
asimilate acestei categorii şi armele vechi; armele neletale nesupuse autorizării se regăsesc
enumerate în Anexa la Legea nr. 295/2004, în categoriile D – arme supuse notificării şi E –
alte categorii de arme si dispozitive neletale. Materialele explozive sau incendiare, obiectele
confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice, ori alte asemenea materiale, substanţe sau
obiecte nu mai sunt prevăzute ca obiect material al acestei infracţiuni, însă constituie obiect
material al infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor explozive, prevăzută de art.
346 C.pen. (a se vedea şi Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive).
Substanţele iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant sunt, de asemenea, obiect material
[alin. (1) lit. c)], fiind preluate din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991. Având în vedere
cele precizate [a se vedea menţiunile privind alin. (1) lit. b)], sfera de cuprindere a obiectului
material s-a restrâns, însă acele obiecte care nu mai fac obiect material al acestei infracţiuni
continuă să facă obiect al infracţiunilor de nerespectare a regimului armelor, muniţiilor.
3. Modalităţi normative. Sancţiune. Infracţiunea a fost concepută într-o formă simplă [alin.
(1)] şi două modalităţi agravate [alin. (2) şi (3)]. Forma simplă se distinge de cea agravată
prevăzută de alin. (2) prin elementul material (purtare în cazul formei simple, folosire în cazul
celei agravate), în timp ce diferenţa formei simple de cea agravată prevăzută de alin. (3) este
dată nu de elementul material, care este comun, ci de cerinţa esenţială referitoare la locul
săvârşirii faptei. Este vorba de adunări publice, manifestări cultural sportive, în locuri special
amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun, în
cazul formei simple, respectiv în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor
persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral, în
cazul formei agravate prevăzute de alin. (3).
În funcţie de cele trei variante ale infracţiunii au fost prevăzute pedepse specifice: 3 luni la un
an sau amendă – alin. (1); 6 luni la 2 ani sau amendă – alin. (2); unu la 3 ani sau amendă –
alin. (3). Pentru faptele încadrabile în forma simplă, legea nouă va fi mai favorabilă, în
condiţiile în care limita minimă pentru pedeapsa închisorii este aceeaşi (3 luni), limita
maximă este mai redusă (1 an) decât cea prevăzută pentru oricare dintre încadrările
corespondente din legea veche (2 ani). În cazul variantei prevăzute de alin. (2), al faptelor
susceptibile de această încadrare, de regulă, legea veche este mai favorabilă, având o limită
minimă mai mică (3 luni), în condiţiile în care limita maximă este aceeaşi (2 ani). Numai într-
o ipoteză particulară, respectiv în cazul unei comparaţii cu art. 29 alin. (1) din Legea nr.
60/1991 (3 luni - 2 ani) şi numai în măsura în care, în concret, instanţa s-ar orienta către
pedeapsa alternativă a amenzii, legea nouă apare ca fiind mai favorabilă. Şi în cazul faptelor
încadrabile în alin. (3), de regulă, legea veche va fi mai favorabilă, ambele limite fiind mai
reduse. Şi cu privire la alin. (3) sunt valabile cele precizate referitor la ipoteza particulară
menţionată la alin. (2).
Art. 373
Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice
Împiedicarea, prin orice mijloace, a desfăşurării unei adunări publice care a fost
autorizată potrivit legii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea nu are corespondent în
reglementarea anterioară. Fiind o ipoteză de incriminatio ex novo, va fi supusă principiului
activităţii legii penale, reglementarea urmând să fie incidentă exclusiv faptelor săvârşite după
intrarea sa în vigoare. În ipoteza, puţin probabilă, a unor fapte comise anterior intrării în
vigoare a acestei dispoziţii, însă cercetate/judecate ulterior acestui moment, se va
dispune/pronunţa o soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen.,
respectiv neprevederea faptei de legea penală. Justificarea noii incriminări, conform Expunerii
de motive, pct. 2.87, constă în respectarea obligaţiei pozitive a statului de a asigura toate
condiţiile necesare exercitării libertăţii de desfăşurare a unei adunări publice.
2. Elemente de tipicitate. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs de calificări. Obiectul
juridic special îl reprezintă libertatea de întrunire (libertate fundamentală, garantată prin art.
39 din Constituţie). Subiectul activnu este calificat, putând fi orice persoană, inclusiv
juridică. Fapta poate fi comisă sub toate formele participaţiei penale. Elementul material
constă într-o acţiune de împiedicare; fiind o normă cu conţinut deschis, modalităţile faptice
prin care se concretizează elementul obiectiv nu sunt circumscrise legal, putând fi orice acte
comisive sau omisive care au ca rezultat împiedicarea desfăşurării unei adunări publice,
autorizată potrivit legii. În măsura în care actele prin care se realizează împiedicarea
constituie, prin ele însele, infracţiuni, va exista un concurs de infracţiuni. Nu prezintă
relevanţă momentul intervenţiei actului de împiedicare, acesta putând interveni pe tot
parcursul desfăşurării acelei adunări. Elementul material are ca situaţie premisă existenţa
unei adunări care a fost autorizată conform legii; pentru verificarea existenţei situaţiei premisă
vor fi avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice. Se impune a fi precizat că, potrivitart. 29 din Legea nr. 60/1991,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă
fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, opunerea cu violenţă faţă de organizatori,
împuterniciţii acestora sau faţă de forţele de ordine ori împiedicarea lor de a-şi exercita
atribuţiile legale privind asigurarea ordinii în desfăşurarea adunărilor publice.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Art. 374
Pornografia infantilă
(1) Producerea, deţinerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea,
expunerea, promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie, în orice mod, de
materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârşite printr-un sistem informatic sau
alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul
sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(4) Prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material care prezintă un
minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană
reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.
(5) Tentativa se pedepseşte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în legislaţia
specială (art. 18 din Legea nr. 678/2001, art. 51 din Legea nr. 161/2003 şi art. 11 din Legea nr.
196/2003) şi realizează eliminarea suprapunerilor existente în această legislaţie (Expunere de
motive), având în vedere şi Decizia-cadru nr. 2004/68/JAI din 22 decembrie 2003 a
Consiliului Uniunii Europene privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a
pornografiei infantile. În prezent, această decizie a fost înlocuită de Directiva nr. 2011/92/UE
a Parlamentului European şi Consiliului din 13 decembrie 2011 (JO L 335/1 din 17 decembrie
2011). Elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în legile menţionate anterior au
fost, în parte, preluate într-o dispoziţie cu caracter unitar. Sub acest aspect, jurisprudenţa şi
doctrina anterioare îşi păstrează valabilitatea. În măsura în care, în urma unui examen
comparativ între conţinuturile constitutive, pe de o parte, al infracţiunii prevăzute deart. 374
C.pen. şi, pe de altă parte, al infracţiunilor prevăzute în legile speciale, s-ar constata
nepreluarea de către actuala reglementare a vreunui element al conţinuturilor infracţiunilor din
veghea reglementare, vor fi incidente dispoziţiile art. 4 C.pen. şi art. 3 LPACP privind
dezincriminarea în concret. În realizarea acestui demers, nu trebuie avută în vedere, exclusiv,
existenţa sau absenţa identităţii dintre denumirea acestui element, ci şi sensul noţiunilor
utilizate pentru desemnarea acestora. Astfel, modalitatea răspândirii [art. 18 alin. (1) din
Legea nr. 678/2001] nu apare ca atare în noua incriminare, însă poate fi regăsită în distribuire
ori în punerea la dispoziţie în orice mod; modalitatea confecţionării [art. 18 alin. (1) din Legea
nr. 678/2001] se regăseşte în producere; modalitatea transmiterii [art. 51 alin. (1) din Legea
nr. 161/2003] se regăseşte în distribuire etc.
2. Elemente de tipicitate. Infracţiunea prezintă trei modalităţi normative: forma simplă
[alin. (1)], forma agravată – pornografia infantilă prin sisteme informatice [alin. (2)] şi o
formă asimilată, cu un tratament sancţionator atenuat în raport cu celelalte două forme –
accesarea fără drept a materialelor pornografice cu minori prin intermediul sistemelor
informatice sau a altor mijloace de comunicaţii electronice [alin. (3)]. Obiectul material,
comun tuturor modalităţilor normative, îl constituie materialele pornografice cu minori, astfel
cum acestea sunt definite de art. 374 alin. (4) C.pen. Elementul material, atât al formei
simple, cât şi al celei agravate, presupune mai multe modalităţi alternative de săvârşire a
infracţiunii, acţiunile incriminate fiind, în esenţă, preluate din reglementările speciale
menţionate. Din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau
indirectă.
Art. 375
Ultrajul contra bunelor moravuri
Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte
de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Noul Cod penal tratează distinct ultrajul contra
bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 C.pen.), incriminări care se
regăseau în art. 321 C.pen. din 1968.
2. Elemente de tipicitate. Dacă potrivit Codului penal anterior elementul material al
infracţiunii consta într-o acţiune (acte, gesturi, proferarea de cuvinte ori expresii sau orice alte
manifestări) prin care se aduce atingere bunelor moravuri, în actuala reglementare elementul
material se realizează prin trei modalităţi normative: expunerea de imagini ce prezintă explicit
o activitate sexuală, distribuirea de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală şi
săvârşirea de acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite. Primele două modalităţi au
ca cerinţă esenţială săvârşirea lor în public (a se vedea art. 184 C.pen. care defineşte fapta
săvârşită în public), precum şi caracterul lor ilegitim – fără drept. De asemenea, faptele de
expunere ori distribuire trebuie să poarte asupra unor reprezentări (imagini) explicite ale unei
activităţi sexuale, indiferent de natura acestora. Absenţa caracterului explicit al prezentării
activităţii sexuale în imaginile care sunt expuse sau distribuite înlătură trăsătura tipicităţii
faptei. Totodată, imaginile expuse sau distribuite trebuie să fie altele decât cele la care se
referă art. 374 C.pen., respectiv să nu reprezinte activităţi sexuale cu minori (dacă reprezintă
astfel de activităţi, va exista infracţiunea de pornografie infantilă). Expunerea presupune o
prezentare, distribuirea implică o răspândire, iar exhibiţionismul constă într-o expunere a
organelor genitale, în public.
Prin prevederea expresă a acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii, sfera de
incidenţă a incriminării a fost restrânsă, ceea ce face ca, în abstract, legea nouă să fie mai
favorabilă. Aceeaşi concluzie, a caracterul mai favorabil al legii noi, rezultă şi în raport cu
tratamentul sancţionator (3 luni - 2 ani sau amendă/ 1-5 ani, respectiv 2-7 ani), precum şi în
raport cu renunţarea la modalitatea agravată, prin gravitatea rezultatului produs, a infracţiunii.
Potrivit reglementării anterioare, în ipoteza în care actul, gestul săvârşit constituia atât o
atingere adusă bunelor moravuri, cât şi o tulburare a liniştii publice, se reţinea o singură
infracţiune. În prezent, având în vedere elementul material diferit al infracţiunii de tulburare a
ordinii şi liniştii publice de cel al infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri, o asemenea
posibilitate nu mai există.
Art. 376
Bigamia
(1) Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită
se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea conţinută de art. 376 C.pen. are
corespondent înart. 303 C.pen. din 1968. În privinţa situaţiilor tranzitorii, din punct de vedere
al condiţiilor de incriminare, nu există deosebiri între cele două Coduri (cu excepţia unei
reformulări – „încheie o căsătorie” în loc de „se căsătoreşte” – justificate de necesitatea unei
unităţi terminologice). Pentru acest motiv, îşi menţin valabilitatea doctrina şi jurisprudenţa
anterioare.
În schimb, în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, legea nouă reduce limitele de
sancţionare, atât pentru bigam [alin. (1): 1-5 ani, în raport cu 3 luni - 2 ani sau amendă], cât şi
pentru complicele său [alin. (2): 6 luni - 3 ani, în raport cu o lună - 1 an sau amendă], fiind,
pentru acest motiv, mai favorabilă.
Noua reglementare nu mai prevede cauza de nepedepsire care exista în art. 303 alin. (3)
C.pen. din 1968 – declararea nulităţii primei căsătorii sau a celei de a doua pentru alt motiv
decât bigamia; strict din această perspectivă, în abstract, legea veche este mai favorabilă.
2. Doctrină. Bigamia este o infracţiune comisivă şi formală (de atitudine), pentru existenţa sa
nefiind necesară constatarea producerii vreunui rezultat. Este o infracţiune cu executare
promptă, săvârşirea şi consumarea sa având loc în momentul încheierii celei de a doua
căsătorii, acesta fiind şi motivul pentru care nu este posibilă tentativa. Este o infracţiune
instantanee, iar nu continuă (verbum regens – încheierea unei noi căsătorii, chiar dacă este
utilizat infinitivul lung al verbului a încheia, indică o activitate instantanee). Dacă ambele
persoane care încheie noua căsătorie sunt deja căsătorite, se violează de două ori aceeaşi
dispoziţie a legii, existând un concurs formal de infracţiuni de bigamie. Infracţiunea de
bigamie poate veni în concurs real cu falsul în declaraţii, falsul privind identitatea,
înşelăciunea (V. Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 6, comentariu la art.
443).
3. Imputabilitate. Eroare. Jurisprudenţă. Eroarea de fapt propriu-zisă (cel care a contractat
a doua căsătorie a crezut, datorită unor împrejurări apte a-i forma o cunoaştere greşită, că
prima căsătorie este desfăcută) înlătură imputabilitatea. Eroarea de drept purtând asupra unor
dispoziţii din legea civilă, eroare care a făcut pe cel învinuit să creadă că prima căsătorie este
inexistentă sau nulă, atunci când această eroare în raport cu personalitatea inculpatului, cu
priceperea lui, cu împrejurările cauzei apare ca plauzibilă, apără de pedeapsă (V. Dongoroz în
Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 3). Buna-credinţă formează o excepţiune peremptorie
în delictul de bigamie, chiar când partea a cedat unei erori de drept pricinuită de
necunoaşterea legii civile (Cas. II, dec. no. 1452/936 apud V. Dongoroz în Codul penal Carol
al II-lea adnotat, p. 8).
Art. 377
Incestul
Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se
pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea conţinută de art. 377 C.pen. are
corespondent înart. 203 C.pen. din 1968 în raport cu care prezintă o deosebire esenţială,
respectiv caracterul consimţit al incestului. Pentru acest motiv, infracţiunea, neaducând
atingere libertăţii sexuale, ci relaţiilor de familie, a fost inclusă în capitolul privind familia.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, legea nouă reduce limitele de sancţionare (de la
2-7 ani la 1-5 ani), fiind, pentru acest motiv, mai favorabilă.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material îl constituie, ca şi în reglementarea precedentă,
raportul sexual (raporturi sexuale normale, adică raporturi heterosexuale fireşti), nu şi actele
de inversiune sexuală. Justificarea acestei opţiuni o constituie faptul că raţiunea normei o
reprezintă evitarea pericolului biologic (evitarea unei eventuale procreaţii prin amestecul
aceluiaşi sânge – commixtio sanguinis), nu şi a celui moral. Caracterul consimţit al raportului
sexual presupune manifestarea liberă a voinţei celor doi subiecţi ai infracţiunii. Cauzele care
afectează libertatea voinţei vor înlătura imputabilitatea persoanei a cărei voinţă a fost afectată.
Lipsa consimţământului conduce la configurarea infracţiunii de viol [art. 218 alin. (3) lit. b)
C.pen.]. Elementul subiectiv constă în voinţa de a realiza raportul sexual ştiind că acesta are
loc cu o rudă în linie directă sau între frate şi soră, factor volitiv care trebuie să existe în
persoana fiecăruia dintre cei doi autori. Intenţia, respectiv imputabilitatea va fi înlăturată şi în
caz de eroarea asupra legăturii de rudenie. Subiecţi activi pot fi persoanele de sex diferit care
se află în relaţiile prevăzute de incriminare (rude în linie directă ori fraţi şi surori; legea nu
distinge între fraţii şi surorile consangvine sau uterine), fiind, în consecinţă, calificaţi.
Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea este comisivă şi instantanee, consumân- du-se odată
cu realizarea raportului sexual. Repetarea raporturilor sexuale între aceleaşi persoane va
configura o infracţiune continuată.
3. Jurisprudenţă. Caracterul consimţit al raportului sexual conduce la încetarea efectelor
Deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii nr. II/2005 [Raportul sexual cu o
persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C.pen. din 1968 şi alin. (2)
lit. b1) din acelaşi articol – dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul,
cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C.pen. din 1968, în concurs ideal] şi nr.
17/2008 [Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. (1)
C.pen. din 1968 raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I C.pen. din 1968, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută
de art. 203 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968].
Art. 377
Incestul
Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se
pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea conţinută de art. 377 C.pen. are
corespondent înart. 203 C.pen. din 1968 în raport cu care prezintă o deosebire esenţială,
respectiv caracterul consimţit al incestului. Pentru acest motiv, infracţiunea, neaducând
atingere libertăţii sexuale, ci relaţiilor de familie, a fost inclusă în capitolul privind familia.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, legea nouă reduce limitele de sancţionare (de la
2-7 ani la 1-5 ani), fiind, pentru acest motiv, mai favorabilă.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material îl constituie, ca şi în reglementarea precedentă,
raportul sexual (raporturi sexuale normale, adică raporturi heterosexuale fireşti), nu şi actele
de inversiune sexuală. Justificarea acestei opţiuni o constituie faptul că raţiunea normei o
reprezintă evitarea pericolului biologic (evitarea unei eventuale procreaţii prin amestecul
aceluiaşi sânge – commixtio sanguinis), nu şi a celui moral. Caracterul consimţit al raportului
sexual presupune manifestarea liberă a voinţei celor doi subiecţi ai infracţiunii. Cauzele care
afectează libertatea voinţei vor înlătura imputabilitatea persoanei a cărei voinţă a fost afectată.
Lipsa consimţământului conduce la configurarea infracţiunii de viol [art. 218 alin. (3) lit. b)
C.pen.]. Elementul subiectiv constă în voinţa de a realiza raportul sexual ştiind că acesta are
loc cu o rudă în linie directă sau între frate şi soră, factor volitiv care trebuie să existe în
persoana fiecăruia dintre cei doi autori. Intenţia, respectiv imputabilitatea va fi înlăturată şi în
caz de eroarea asupra legăturii de rudenie. Subiecţi activi pot fi persoanele de sex diferit care
se află în relaţiile prevăzute de incriminare (rude în linie directă ori fraţi şi surori; legea nu
distinge între fraţii şi surorile consangvine sau uterine), fiind, în consecinţă, calificaţi.
Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea este comisivă şi instantanee, consumân- du-se odată
cu realizarea raportului sexual. Repetarea raporturilor sexuale între aceleaşi persoane va
configura o infracţiune continuată.
3. Jurisprudenţă. Caracterul consimţit al raportului sexual conduce la încetarea efectelor
Deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii nr. II/2005 [Raportul sexual cu o
persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C.pen. din 1968 şi alin. (2)
lit. b1) din acelaşi articol – dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul,
cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C.pen. din 1968, în concurs ideal] şi nr.
17/2008 [Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. (1)
C.pen. din 1968 raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I C.pen. din 1968, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută
de art. 203 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968].
Art. 378
Abandonul de familie
(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel
condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea
persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile.
(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 305
C.pen. din 1968, în raport cu care prezintă o serie de diferenţe (intervalul de timp privind
neplata pensiei de întreţinere, o nouă variantă normativă, cauzele de nepedepsire, modalităţile
de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia, tratamentul sancţionator). Cu privire la
aspectele de continuitate, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi vor păstra actualitatea.
2. Elemente de tipicitate. Conţinutul constitutiv al incriminării anterioare [art. 305 alin. (1)
C.pen. din 1968]este preluat şi de reglementarea actuală [art. 378 alin. (1) C.pen.], singurele
diferenţe fiind date de majorarea intervalului de neplată cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere
stabilită pe cale judecătorească (de la 2 luni, cât prevedea Codul penal din 1968, la 3 luni) şi
de tratamentul sancţionator care este acelaşi pentru toate cele trei variante de realizare a
elementului material (6 luni - 3 ani sau amendă). Modificarea cerinţei esenţiale de a nu se fi
făcut plata pensiei de întreţinere, în sensul majorării intervalului de timp în care are loc
omisiunea, restrânge sfera de incidenţă a incriminării; sub acest aspect, legea nouă este mai
favorabilă. În raport cu legea veche care sancţiona abandonul de familie prevăzut de art. 305
alin. (1) lit. a), b) C.pen. din 1968 cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, legea nouă,
din punct de vedere al limitei maxime de pedeapsă, este mai severă; în raport cu art. 305 alin.
(1) lit. c) C.pen. din 1968, sancţionat cu închisoare de la 1 la 3 ani sau amendă, din punct de
vedere al minimului special, legea nouă este mai favorabilă.
În art. 378 alin. (2) C.pen. este reglementată o variantă asimilată a infracţiunii de abandon de
familie, fără corespondent în legea veche. Fiind o incriminare nouă, nu va fi incident
principiul legii penale mai favorabile (art. 5 C.pen.), ci principiul activităţii legii penale (art. 3
C.pen.). Noua incriminare este, de fapt, o modalitate a infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti (art. 287 C.pen. din 1968). Incriminarea presupune o situaţie premisă,
respectiv preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect obligarea la plata unor
prestaţii periodice. Temeiul acestei obligări îl reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de
prejudiciu care este, totodată, şi o infracţiune. Subiect activ este persoana, autor al infracţiunii
care a cauzat prejudiciul care a determinat obligarea sa la prestaţii periodice; subiect pasiv
este persoana îndreptăţită la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Noua reglementare menţine principiul disponibilităţii în exercitarea acţiunii penale [punere în
mişcare la plângere prealabilă – art. 378 alin. (3) C.pen.] şi consecinţele sale (lipsa ori
retragerea plângerii vor înlătura răspunderea penală – art. 157, 158 C.pen.). Deşi instituţia
plângerii prealabile este comună ambelor reglementări, trebuie precizat că aceasta a suferit
unele modificări (s-a renunţat la solidaritatea activă şi pasivă, de pildă, astfel încât retragerea
poate opera şi in personam). În schimb, împăcarea nu mai este prevăzută drept cauză de
înlăturare a răspunderii penale motivat de faptul că, potrivit actualei reglementări [art. 159
alin. (1) C.pen.], aceasta nu operează decât în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. Din această perspectivă, legea veche este mai favorabilă.
Este reglementată o cauză specială de nepedepsire [alin. (4) – inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile înainte de terminarea urmăririi penale], inexistentă anterior şi care, dacă intervine
în cauza concretă, conferă legii noi caracter mai favorabil. Art. 378 alin. (5) prevede aplicarea,
în condiţii speciale, prin derogare de la condiţiile generale, a amânării aplicării pedepsei şi a
suspendării sub supraveghere, dispoziţia fiind similară art. 305 alin. (4) C.pen. din 1968.
Aceste condiţii speciale constau în îndeplinirea de către inculpat a obligaţiilor, până la
rămânerea definitivă a hotărârii. În schimb, nu mai este reglementată şi revocarea derogatorie
a suspendării executării, numai în caz de săvârşire a unei noi infracţiuni de abandon de
familie. Prin urmare, eventuala revocare a suspendării sub supraveghere va fi supusă
regimului comun, fiind indiferentă infracţiunea săvârşită [art. 96 alin. (4) C.pen.].
Art. 379
Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
(1) Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt
părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul
prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe
oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de
părţi sau de către organul competent.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 307 C.pen.
din 1968, pe care îl preia în integralitate, cu excepţia împăcării. Această cauză de înlăturare a
răspunderii penale nu mai operează, în noua reglementare, cu privire la infracţiunea de
nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului. Cu caracter general, împăcarea nu
mai intervine decât în cazul infracţiunilor în care este prevăzută expres şi în care punerea în
mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu [art. 159 alin. (1) C.pen.]. În aceste condiţii de
cvasi-identitate, doctrina şi jurisprudenţa anterioară îşi menţin valabilitatea.
Art. 380
Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu
(1) Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în
mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile
învăţământului general obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
(2) Fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul
asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor.
(3) Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură
reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea
aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu este o incriminare nouă, fără corespondent în legislaţia penală; pentru acest motiv,
va fi incident principiul activităţii legii penale (art. 3 C.pen.), iar nu cel al legii penale mai
favorabile (art. 5 C.pen.). Incriminarea are însă un precedent contravenţional în fosta Lege a
învăţământului nr. 84/1995; în art. 180 alin. (2) al acestei legi era sancţionată drept
contravenţie fapta părintelui, tutorelui legal sau susţinătorului legal care nu îşi respecta
obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea frecvenţei şcolare a elevului în învăţământul
obligatoriu [art. 180 din Legea nr. 84/1995 – (1) Părintele sau tutorele legal instituit are
dreptul de a alege forma de învăţământ şi felul educaţiei copilului minor. (2) Părintele,
tutorele legal instituit sau susţinătorul legal este obligat să ia măsuri pentru asigurarea
frecvenţei şcolare a elevului în învăţământul obligatoriu. Nerespectarea acestei prevederi din
culpa părintelui, a tutorelui legal instituit sau a susţinătorului legal constituie contravenţie şi
se sancţionează cu amendă între 500.000 lei şi 2.000.000 lei]. Actuala Lege a educaţiei
naţionale nr. 1/2011 prevede în art. 86 alin. (3) obligaţia părintelui sau tutorelui legal de a lua
măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu şi sancţionează
contravenţional, conform art. 360 alin. (1) lit. a), nerespectarea acestei obligaţii. Dacă
obligaţia de a lua măsuri pentru şcolarizarea pe perioada învăţământului obligatoriu înseamnă
şi obligaţia de a asigura elevului frecventarea cursurilor acestui învăţământ, atunci
nerespectarea acestei obligaţii înseamnă şi retragerea sau împiedicarea de a frecventa aceste
cursuri. În aceste condiţii, ar exista o suprapunere între contravenţia din Legea nr. 1/2011 şi
art. 380 C.pen.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material este prevăzut în modalităţi alternative de
realizare, respectiv retragerea minorului de la învăţământul general obligatoriu sau
împiedicarea minorului prin orice mijloace să urmeze cursurile acestui învăţământ. Potrivit
art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, învăţământul general obligatoriu este de 11 clase şi
cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului
secundar superior. Modalităţile faptice prin care se poate realiza elementul material sunt
diverse, putând fi atât comisive, cât şi omisive. Acţiunilor ce realizează elementul material le
sunt ataşate două cerinţe esenţiale: să fie nejustificate şi să vizeze numai învăţământul general
obligatoriu şi nu alte forme de şcolarizare. Referitor la caracterul nejustificat, este utilă
precizare făcută în Expunerea de motive (pct. 2.86) în sensul că textul nu are în vedere
situaţiile în care abandonul şcolar este determinat de o situaţie materială precară, ci situaţiile
în care părintele acţionează abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le
urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru aceasta.
Subiectul activ al infracţiunii este calificat – părintele sau persoana căreia, potrivit legii, i s-a
încredinţat un minor (pentru încredinţarea minorului conform legii, a se vedea art. 396-404
C.civ.). Fiind vorba de o infracţiune proprie (cu subiect calificat), coautoratul este posibil
numai în măsura în care coautorul are şi el calitatea cerută de lege şi numai dacă contribuie
nemijlocit la săvârşirea faptei (de pildă, ambii părinţi îl retrag nejustificat pe minor de la
şcoală). Persoanele care nu au calitatea specială cerută pentru autor, chiar dacă au contribuit
nemijlocit la săvârşirea faptei, vor fi complici, iar nu coautori. Participaţia poate exista şi sub
forma instigării.
Din punct de vedere al laturii subiective, fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
A fost prevăzută o cauză de nepedepsire [alin. (2)], respectiv situaţia în care, înainte de
terminarea urmăririi penale, inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor,
respectiv îl reînscrie la şcoală sau, după caz, nu îl mai împiedică să urmeze cursurile. În
situaţia în care aceasta are loc după terminarea urmăririi penale până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, instanţa va putea dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta; alin. (3) reglementează aplicarea, în condiţii speciale, prin
derogare de la condiţiile generale, a amânării aplicării pedepsei şi a suspendării sub
supraveghere. Este o prevedere care are în vedere interesele minorului.
Tratamentul sancţionator constă în închisoare (3 luni - 1 an), alternativ cu amenda [conform
art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) C.pen., între 120 şi 240 zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi
120.000 lei].
Art. 381
Împiedicarea exercitării libertăţii religioase
(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este
organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2) Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale
unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează obligarea unei persoane, prin violenţă sau
ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi
aparţine.
(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea prevăzută de art. 381 C.pen. are
corespondent înart. 318 C.pen. din 1968. În raport cu acesta, există diferenţe constând în
reformulări ale textului [în alin. (1), sintagma „liberei exercitări a ritualului unui cult religios”
înlocuieşte expresia „libertăţii de exercitare a vreunui cult religios”; „fapta de a obliga” devine
„obligarea” – alin. (2)], în introducerea unei noi incriminări [alin. (3)], în majorarea limitelor
tratamentului sancţionator şi în introducerea principiului disponibilităţii în exercitarea acţiunii
penale [alin. (4)]. În contextul acestor modificări, în raport cu legea veche, legea nouă
prezintă atât aspecte care îi conferă caracter mai favorabil (punerea în mişcare a acţiunii
penale la plângere prealabilă), cât şi elemente care o fac mai severă (majorarea limitelor de
sancţionare). În ceea ce priveşte noua incriminare, va fi aplicabil principiul activităţii legii
penale, al legalităţii incriminării, acesta urmând să se aplice numai faptelor comise după
intrarea sa în vigoare.
2. Elemente de tipicitate. Incriminarea are o variantă tip şi două variante de specie. În cazul
variantelor prevăzute de alin. (1) şi (3), infracţiunea are o situaţie premisă, aceea a
preexistenţei unui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii (pentru
identificarea cultelor recunoscute în România, a se vedea Legea nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor); pentru varianta de specie prevăzută de alin.
(2), situaţia premisă o reprezintă simpla preexistenţă a unui cult religios, fiind indiferent dacă
este organizat conform legii sau nu.
În cazul variantei tip [alin. (1)], cu excepţia unor reformulări ale textului, lipsite de
consecinţe, conţinutul constitutiv este identic cu cel din vechea reglementare [art. 318 alin. (1)
C.pen. din 1968]. Astfel, elementul material este realizabil în aceleaşi două modalităţi
normative, alternative – împiedicarea (orice act care face imposibilă exercitarea) sau
tulburarea (orice act prin care se împiedică exercitarea normală). Latura subiectivă este
intenţia, directă sau indirectă. În doctrină, intenţia indirectă a fost exemplificată cu fapta
persoanei care produce zgomot în apropierea unui local de cult ştiind că s-ar putea, ca prin
aceasta, să tulbure exercitarea cultului. Şi în cazul variantei prevăzute în alin. (2) există
identitate cu reglementarea anterioară [art. 318 alin. (2) C.pen. din 1968], cu excepţia
tratamentului sancţionator. De precizat că, în această variantă, fapta se săvârşeşte numai cu
intenţie directă.
Incriminarea nouă, prevăzută în alin. (3), are ca element material acţiunea de a obliga o
persoană să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine.
Acţiunea de obligare, de constrângere a persoanei trebuie să se realizeze prin violenţă sau
ameninţare (constrângere fizică, constrângere morală). Subiectul pasiv este calificat, el trebuie
să aparţină unui cult religios organizat potrivit legii; dacă nu aparţine niciunui cult ori aparţine
unuia care nu e recunoscut legal, nu se realizează conţinutul juridic al infracţiunii. Actul pe
care va fi silit (constrângere fizică) să îl îndeplinească sau pe care îl va îndeplini fără voie
(constrângere morală) trebuie să fie unul pe care cultul legal căruia subiectul pasiv îi aparţine
îl interzice; prin urmare, nu orice natură a actului la care este obligată o persoană aparţinând
unui cult organizat conform legii realizează tipicitatea faptei. Şi în acest caz, fapta se
săvârşeşte numai cu intenţie directă.
3. Aspecte procesuale. Spre deosebire de reglementarea anterioară conform căreia acţiunea
penală se punea în mişcare din oficiu, în prezent, plângerea prealabilă este actul dinamizator
al acţiunii penale. Prin urmare, lipsa plângerii ori retragerea acesteia vor înlătura răspunderea
penală.
Art. 382
Profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult
Profanarea unui lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este
organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani
sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea nu are corespondent în Codul
penal anterior.O incriminare similară se regăsea în Codul penal din 1936 (art. 310).
2. Elemente de tipicitate. Incriminarea are o situaţie premisă, respectiv preexistenţa unui
cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii (pentru identificarea cultelor
recunoscute în România, a se vedea Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor), ale cărui lăcaşe ori obiecte de cult sunt obiect material al
infracţiunii. Potrivit doctrinei interbelice (T. Pop în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol.
II, Partea specială, p. 261, comentariu la art. 310), obiecte de cult sunt acele obiecte fără de
care nu se pot îndeplini actele rituale ale unui cult (potirul, ostia, veşmintele de serviciu divin
ale preotului, cădelniţa). Elementul material este o acţiune prin care se profanează;
profanarea constă într-un act material, de natură a viola, de a aduce atingere sentimentului de
respect, de veneraţie datorat cultului. Este necesar un act material, nu este suficient un simplu
act de dispreţ sau un ultraj prin cuvinte, gesturi. Din punct de vedere subiectiv, fapta se
comite cu intenţie, directă sau indirectă. Infracţiunea de profanare poate intra în concurs cu
infracţiunile de tulburare a ordinii şi liniştii publice, de distrugere.
Art. 383
Profanarea de cadavre sau morminte
(1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate din
incinerarea acestuia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui
monument funerar se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 319
C.pen. din 1968. În cele două alineate sunt reglementate profanarea de cadavre [alin. (1)],
respectiv de morminte [alin. (2)].
2. Elemente de tipicitate. În ceea ce priveşte profanarea de morminte, reglementarea este
identică cu cea din Codul penal anterior; tratamentul sancţionator este, însă, diferit. Minimul
special a rămas neschimbat (3 luni), iar maximul special este de 2 ani, fiind redus de la 3 ani;
totodată s-a prevăzut şi pedeapsa alternativă a amenzii [conform art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b)
C.pen., între 120 şi 240 zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi 120.000 lei]. Din punct de
vedere al maximului special al pedepsei închisorii, respectiv al existenţei pedepsei alternative,
legea nouă este, în abstract, mai favorabilă. Sunt acte de profanare: o alterare, stricare,
degradare, distrugere a mormântului, urnei sau monumentului funerar sau a accesoriilor lor, a
crucilor, coroanelor, candelelor, icoanelor, fotografiilor, ornamentelor, inscripţiilor, epitafelor
(desigur, cu intenţia de profanare), murdărirea mormântului, deschiderea nelegală a
mormântului sau urnei funerare. Mormântul poate fi în orice loc şi al oricărui mort, indiferent
de cultul căruia a aparţinut (T. Pop în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea
specială, p. 265, comentariu la art. 313).
În cazul profanării de cadavre, elementul material se realizează, alături de profanare
(existentă şi în reglementarea anterioară) şi prin sustragere şi distrugere. Potrivit doctrinei
anterioare (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 659) acţiunea care constituia elementul material al
infracţiunii de profanare putea constitui, în acelaşi timp, elementul material al infracţiunii de
distrugere (aşadar, profanarea se realiza şi prin distrugere). Acţiunea care constituie elementul
material implică în general ideea de violenţă, de degradare comisă asupra obiectului material
al infracţiunii care este alterat, stricat sau distrus (ibidem). Acte de profanare asupra
cadavrului vor fi: lovirea, vătămarea, tăierea, străpungerea cadavrului, întoarcerea acestuia în
altă poziţie; degradarea, distrugerea, suprimarea, sustragerea cadavrului sau a unei părţi din
acesta sau a cenuşii; dezgroparea, dezbrăcarea cadavrului, aruncarea oaselor sau rămăşiţelor
omeneşti ori a cenuşii (...) (T. Pop în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea
specială, p. 267, comentariu la art. 314). Tratamentul sancţionator este identic cu cel din
vechea reglementare, în ceea ce priveşte limita maximă (3 ani); în schimb, limita minimă a
fost modificată, fiind majorată la 6 luni. Din perspectiva acestui ultim aspect, în concret, legea
nouă este mai severă. În cazul art. 383 alin. (2) C.pen., limita minimă a fost menţinută, însă a
fost redusă limita maximă (de la 3 ani la 2 ani, alternativ cu amenda). Pentru acest motiv, în
concret, dacă instanţa se va orienta către limita maximă a sancţiunii, legea nouă este mai
favorabilă.
Art. 384
Prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe
Prelevarea de ţesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are, parţial, corespondent în art.
155 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 27 din Legea nr.
104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la
cadavre în vederea transplantului. Pentru lămurirea terminologiei cu care operează
incriminarea sunt incidente dispoziţiile Titlului VI al Legii nr. 95/2006, mai alesart. 141 lit.
o), q) şi u) care definesc noţiunile de organ, prelevare, ţesut; art. 147 care reglementează
condiţiile în care se face prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatorul decedat; art.
148 care prevede alte condiţii legale ale prelevării; art. 1 din Legea nr. 104/2003 care
defineşte noţiunea de cadavru uman.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material îl constituie prelevarea care, potrivit art. 141 lit.
q) din Legea nr. 95/2006, este recoltarea de organe şi/sau ţesuturi de origine umană sănătoase
morfologic şi funcţional. Caracterul fără drept al prelevării este dat de încălcarea,
nerespectarea condiţiilor legale ale prelevării, prevăzute în Titlul VI al legii menţionate.
Obiectul asupra căruia poartă activitatea de prelevare este ţesutul [gruparea de celule
diferenţiate, unite prin substanţa intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere
topografică şi funcţională – art. 141 lit. u)] sau organul [partea diferenţiată în structura unui
organism, adaptată la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare,
prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii; constituie organ în înţelesul arătat şi o parte a
unui organ, dacă este destinată utilizării în corpul uman în acelaşi scop ca organul întreg,
menţinându-se cerinţele legate de structură şi vascularizare – art. 141 lit. o)]. Prelevarea
acestora trebuie să aibă loc de la un cadavru (a se vedea art. 148 din Legea nr. 95/2006,art. 1
din Legea nr. 104/2003). Dacă prelevarea are loc de la o persoană în viaţă, fapta nu va
constitui infracţiunea prevăzută de art. 384 C.pen.; eventual, în anumite condiţii, ar putea fi o
infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, contra vieţii.
În condiţiile în care art. 155 din Legea nr. 95/2006 sancţiona infracţiunea cu închisoare de la 5
la 7 ani, noile limite ale pedepsei (6 luni - 3 ani sau amendă) fac ca legea nouă să fie mai
favorabilă.
Art. 385
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale
(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de
a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Aspecte generale. Infracţiunile electorale erau prevăzute, înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, în cuprinsul fiecăreia dintre legile ce normează diferitele procese electorale.
Varianta creării acestui titlu a reprezentat o soluţie de compromis, dorinţa legiuitorului fiind
de a sistematiza materia şi de a îndepărta diferenţele de reglementare, care duceau uneori la
situaţii nedrepte, unele comportamente constituind sau nu infracţiune în funcţie de tipul de
alegeri cu ocazia cărora se comiteau. Soluţia nu este chiar cea ideală, normele au un conţinut
deseori tehnic, cu trimiteri la proceduri şi concepte specifice precum: urna de vot, buletine de
vot, listă de candidaţi. În măsura în care se reuşeşte elaborarea unui Cod electoral, acestea ar
trebui să fie preluate iarăşi în legislaţia specială. Efectele negative ale reglementării
infracţiunilor în Codul penal se pot observa deja, titlul conţinând o faptă, cea de fraudă la
votul electronic, care se referă la o procedură de emitere a votului necunoscută, în prezent,
dreptului electoral autohton. În contextul actual însă, intervenţia legiuitorului este salutară.
Printre textele la care s-a renunţat şi care credem că ar fi trebuit preluat şi în noul Cod penal se
regăseşte şi o normă, conţinută de fostul art. 114 din Legea nr. 67/2004, care prevedea că
limitele pedepselor pentru infracţiunile prevăzute în Codul penal ori în legile penale speciale,
săvârşite în legătură cu desfăşurarea alegerilor, se majorează cu jumătatea maximului special.
De asemenea, ar fi fost de studiat, spunem noi, şi sancţionarea unor fapte de influenţare a
comportamentului alegătorilor, dar nu sub forme violente sau aducătoare de diferite beneficii,
ci prin intermediul unor mijloace cu impact mare asupra cetăţenilor, mai ales din anumite
medii sociale, prin intermediul cultelor religioase, spre exemplu.
Prin Legea nr. 187/2012 au fost abrogate expres toate textele legale ce reglementau anterior
intrării în vigoare a noului Cod penal materia infracţiunilor electorale (art. 75 pentru Legea nr.
3/2000,art. 195 pentru Legea nr. 33/2007,art. 201 pentru Legea nr. 35/2008 şi art. 143 pentru
Legea nr. 67/2004). Face notă discordantă doar art. 153 care, referindu-se la Legea nr.
370/2004, redenumeşte capitolul corespunzător în „Contravenţii”, dar nu mai conţine alte
menţiuni. În opinia noastră, aceasta nu înseamnă că normele continuă să existe. Voinţa
legiuitorului este clară şi transpare atât din motivele care au determinat trecerea infracţiunilor
electorale în cuprinsul noului Cod penal, din abrogarea tuturor celorlalte dispoziţii penale din
legile speciale, precum şi din redenumirea titlului capitolului aferent al legii în discuţie. Nu s-
ar putea invoca niciun argument, în afară de o regretabilă omisiune care poate fi suplinită pe
cale de interpretare, pentru a spune că infracţiunile conţinute de Legea nr. 370/2004 ar fi în
continuare în vigoare.
Obiectul juridic comun tuturor faptelor Titlului IX este reprezentat de valorile sociale ce au
legătură cu respectarea dreptului de a alege şi de a fi ales, dar şi cu asigurarea bunei
desfăşurări a procedurilor electorale, ambele influenţând, în final, caracterul democratic al
statului şi respectarea prevederilor constituţionale privind statul de drept.
Adăugăm aici că toate infracţiunile din acest capitol cuprind în conţinutul lor constitutiv o
serie de situaţii premisă, legate de existenţa unui proces electoral în desfăşurare, precum şi de
realizarea procedurilor specifice acestuia, sau de existenţa unor obiecte anume folosite în
acest context, precum ar fi urna de vot, sau buletinul de vot.
În final, apreciem că se impune a fi făcute câteva consideraţii cu privire la sistemul
sancţionator. În sistemulnoului Cod penal pedepsele complementare pot fi aplicate de instanţă
în măsura în care dispune condamnarea la pedeapsa amenzii sau a închisorii şi sunt obligatorii
atunci când textul de lege o prevede. Pe perioada executării pedepsei închisorii instanţa
dispune interzicerea drepturilor de care l-a lipsit pe infractor ca pedeapsă complementară, ca
pedeapsă accesorie. În cuprinsul art. 66 C.pen. sunt prevăzute o serie de drepturi ce ar putea fi
interzise, printre care se găsesc şi dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul
de a alege.
În ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă, începând cu hotărârea Hirst a CEDO se consideră că
interzicerea sa trebuie să fie temeinic justificată, fapta comisă trebuind să aibă o legătură cu
procedurile electorale, ori, cel puţin, să fie de o astfel de natură încât să demonstreze că
persoanei este necesar să i se refuze posibilitatea de a participa la viaţa politică chiar şi prin
simpla exercitare a votului. În contextul Codului penal, pornind de la această hotărâre, urmată
de o alta pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[Decizia nr.
74/2007 (M.Of. nr. 545 din 18 iulie 2008)], instanţele judecătoreşti au încetat să mai interzică
dreptul la vot.
În cazul comiterii infracţiunii din prezentul titlu, considerăm că ar trebui interzis, ca pedeapsă
complementară, precum şi accesorie, pe lângă alte drepturi, în măsura în care se consideră a fi
necesar, şi dreptul de a alege. Dacă nici în aceste situaţii nu se aplică sancţiunea, prevederea
acesteia în legislaţia penală ar deveni inutilă.
2. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Textele care sancţionau
anterior fapta erau conţinute, în variante similare, de art. 57 din Legea nr. 370/2004 pentru
alegerea Preşedintelui României, republicată (M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011), art. 52
şi art. 56 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (M.Of. nr.
84 din 24 februarie 2000), cu modificările ulterioare, art. 107 şi art. 111 din Legea nr. 67/2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată (M.Of. nr. 333 din 17
mai 2007), cu modificările ulterioare, art. 55 şi art. 61 din Legea nr. 33/2007 privind
organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, republicată (M.Of. nr.
627 din 31 august 2012), art. 52 şi art. 58 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (M.Of. nr. 196 din 13 martie
2008), cu modificările ulterioare. Consecvent cu întreaga filosofie a noului Cod penal, textul
actual prevede pentru forma de la alin. (1) limite de pedeapsă mai reduse şi constituie legea
penală mai favorabilă.
Mai este de remarcat faptul că, în anumite situaţii, precum art. 107 alin. (1) din Legea nr.
64/2004, exista o formă agravată a infracţiunii de împiedicare a exercitării drepturilor politice,
legată de anumite urmări produse, formă ce nu se mai regăseşte în norma în vigoare, faptele
constituind în prezent concurs de infracţiuni.
3. Subiecţii infracţiunii. Orice persoană care răspunde penal poate comite fapta şi poate intra
sub incidenţa legii, subiectul activ nefiind circumstanţiat. O reciprocă cu privire la capacitatea
de a exercita drepturile protejate nu este aplicabilă în această situaţie. Nu este necesar ca o
persoană să aibă ea însăşi dreptul de a vota, sau respectiv, de a fi ales, pentru a putea comite
infracţiunea. O persoană decăzută din drepturile electorale în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti poate realiza acţiuni prin care să împiedice atât libera exercitare a dreptului de a
alege, cât şi acţiuni prin care să aducă atingere dreptului de a fi ales al altuia, urmând să
răspundă penal pentru faptele sale.
Cei implicaţi în procesul electoral pot şi ei să fie subiecţi activi ai infracţiunii. Pot comite
fapta candidaţii înscrişi în cursa electorală, persoanele care şi-au exercitat deja dreptul la vot,
sau cele care nu intenţionează să o facă. Nu există niciun text de lege care să stipuleze faptul
că cei care candidează sunt excluşi de la aplicarea legii penale, aceştia cu atât mai mult
trebuind să respecte loialitatea procesului electoral.
De asemenea, pot comite infracţiunea şi persoanele implicate în activităţile specifice
organizării şi desfăşurării unui sufragiu, precum membrii birourilor electorale, indiferent de
nivelul la care se află acestea, personalul auxiliar implicat, reprezentanţii Autorităţii
Electorale Permanente.
În acest context remarcăm faptul că tratamentul penal este similar, indiferent de poziţia pe
care o are subiectul activ raportat la procesul electoral ce se desfăşoară. Dacă ne raportăm
totuşi la modalităţile multiple în care fapta, mai ales cea de la alin. (1), se poate comite,
considerăm că o diferenţiere ar fi fost justificat a fi făcută. Astfel, o împiedicare a desfăşurării
procesului electoral, şi implicit a exercitării drepturilor politice, se poate realiza şi prin
suspendarea abuzivă a votării. Aceasta intră în atribuţiile specifice ale preşedintelui biroului
electoral al secţiilor de votare. În condiţiile descrise infracţiunea apare ca o formă specifică a
abuzului în serviciu, prevăzut de art. 297 C.pen. Diferenţa, mai ales în ceea ce priveşte
limitele de pedeapsă stabilite de cele două texte, este semnificativă. Apreciem că legiuitorul ar
fi trebuit să prevadă o formă agravată a faptei în măsura în care este comisă de persoanele cu
atribuţii în desfăşurarea procesului electoral, mai ales când utilizează puterile cu care sunt
învestite anume pentru a comite infracţiunea.
4. Latura obiectivă. Textul conţine în fapt două infracţiuni, diferenţa dintre acestea fiind una
de nivel cantitativ, fapta de la alin. (2) reprezentând o formă extremă şi specifică de
împiedicare a exercitării a drepturilor electorale (a se vedea Jud. Olteniţa, sentinţa penală nr.
153 din 20 iunie 2013, definitivă prin decizia penală nr. 2166 din 25 noiembrie 2013 a C.A.
Bucureşti, Secţia I penală).
În ceea ce priveşte elementul material, acesta se poate realiza atât prin acţiune, cât şi prin
omisiune. Astfel, se poate comite infracţiunea de către funcţionarul care, trebuind să
înregistreze cererea de candidatură, alege să nu o facă, sau de membrul secţiei de votare care
refuză, în mod nejustificat, să ofere ştampila de vot unei persoane care îndeplineşte toate
condiţiile legale pentru a-şi exercita opţiunea.
În cazul faptei de la alin. (2), elementul material presupune utilizarea violenţelor de o natură
atât de intensă încât să poată fi calificate ca fiind un atac.
Având în vedere că fapta poate exista şi fără a prejudicia în vreun fel anumite bunuri sau
integritatea fizică ori psihică a unor persoane, considerăm că aceasta intră în concurs cu
infracţiunile contra persoanei sau contra patrimoniului în măsura în care astfel de urmări se
produc. În cazul alin. (2), raportat la intensitatea pe care atacul trebuie să o aibă, precum şi la
faptul că secţia de votare presupune cu necesitate o incintă, un anumit mobilier etc.
considerăm că distrugerile inerente activităţii infracţionale sunt absorbite de aceasta. Fapta va
intra însă în concurs cu distrugerea calificată.
În măsura în care infracţiunea are menirea de a facilita comiterea altor fapte legate de
desfăşurarea procesului electoral, precum violarea confidenţialităţii votului sau falsificarea
documentelor şi evidenţelor electorale, urmează a se reţine starea de agravare a concursului
real.
Art. 386
Coruperea alegătorilor
(1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării
alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit
candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin. (1) bunurile cu valoare simbolică,
inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea este preluată, cu
mici modificări, din legislaţia specială, aceasta regăsindu-se anterior în actele normative ce
reglementează diferitele procese electorale, anume: art. 55 din Legea nr. 35/2008,art. 109 din
Legea nr. 67/2004,art. 58 din Legea nr. 370/2004,art. 58 din Legea nr. 33/2007 şi art. 54 din
Legea nr. 3/2000.
Modificările privesc în principal două aspecte. Astfel, legiuitorul actual a renunţat să mai
sancţioneze şi promiterea de avantaje, ca modalitate de comitere a faptei, activitate conţinută
însă de anumite texte legale anterioare (fostul art. 58 din Legea nr. 33/2007 sau fostul art. 109
din Legea nr. 67/2004, de exemplu). În acest caz suntem în prezenţa unei dezincriminări a
faptei, potrivit art. 4 C.pen., organele judiciare urmând să decidă în consecinţă. De asemenea,
limitele pedepsei închisorii au fost reduse faţă de unele dispoziţii anterioare.
2. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în activitatea de oferire sau dare
de bani, bunuri sau alte foloase. Observăm că, deşi suntem în prezenţa unei reglementări în
materie electorală a dării de mită, legiuitorul nu a preluat verbum regens al acestei din urmă
fapte în întregul său, lipsind varianta promiterii. Se pune întrebarea dacă se comite vreo
infracţiune în măsura în care sunt promise anumite avantaje, promisiune neonorată apoi, sau
când banii, bunurile sau celelalte foloase sunt promise înainte de activitatea persoanei cu drept
de vot, dar oferite ulterior exercitării sale. Raportat la cele arătate în cuprinsul normei,
considerăm că nu. Tot ce s-ar putea face ar fi considerarea activităţii ca fiind acte de tentativă.
Cum aceasta nu se pedepseşte în cazul infracţiunii în discuţie, demersul devine inutil.
Este de remarcat faptul că se doreşte sancţionarea pe această cale a activităţii de influenţare a
voinţei alegătorului realizată printr-o manieră ce excedează lupta electorală bazată pe ideile şi
proiectele candidaţilor sau partidelor. Imboldul descris de normă este unul de natură
patrimonială. Totuşi, ceea ce omite textul de lege este situaţia în care subiectul activ alege să
utilizeze o formă sau alta de constrângere, situaţie la fel de posibilă în practică, iar dacă
utilizarea unor metode coercitive pentru a determina alegătorul să nu se prezinte la urne poate
fi încadrată ca împiedicare a exercitării drepturilor electorale, uzitarea acestora pentru a obţine
votul în favoarea unui anumit candidat sau formaţiune politică urmează a fi sancţionat potrivit
normelor ce prevăd infracţiuni contra persoanei şi doar în măsura în care se încadrează în
limitele acestora.
Modalităţile faptice de comitere a faptei sunt multiple, mergând de la tradiţionalele recipiente
cu produse până la metode mai sofisticate. Cea mai cunoscută şi eficientă dintre acestea este
aşa-numita „suveică”. Operaţiunea se desfăşoară în felul următor: persoana care cumpără
voturi se plasează în proximitatea unei secţii de votare, deţinând un buletin de vot care este
deja ştampilat în favoarea unei formaţiuni politice sau candidat. Acest buletin, însemnat, este
oferit persoanei corupte care, la părăsirea secţiei de votare, trebuie să aducă un nou buletin, de
asemenea cu ştampila aplicată, dar fără semnul anterior. În acelaşi fel poate funcţiona şi un
sistem în care alegătorul dovedeşte votul său prin intermediul unei imagini realizate cu
telefonul mobil, de exemplu. În contextul noii reglementări aceste metode, care presupun de
multe ori plata recompensei ulterior realizării actului la care a fost determinat alegătorul, par a
fi excluse de la răspundere penală.
Bunurile sau avantajele trebuie să aibă o valoare relevantă pentru a putea fi considerate un
avantaj de natură patrimonială. În practică au existat cazuri în care a fost oferită, ca mită
electorală, printre altele, posibilitatea ocupării unui loc de muncă în cadrul unei primării sau
ajutoare în bani sau mâncare [a se vedea España, Tribunal Supremo (Sala de lo Penal, Sección
1), Sentencia núm. 685/2012 de 25 de septiembre
(http://www.poderjudicial.es/search/index.jsp)]. Dacă acestea sunt doar simbolice, nu se va
întruni elementul constitutiv al infracţiunii. Considerăm alegaţia ca valabilă chiar dacă
bunurile nu sunt inscripţionate cu însemnele unui anumit partid politic, întrucât oferirea sau
darea trebuie să fie aptă să determine o modificare frauduloasă a comportamentului
alegătorului, ceea ce nu se poate întâmpla în măsura în care bunurile sunt nesemnificative prin
prisma valorii lor.
Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase se face pentru a favoriza un anumit
candidat sau o listă de candidaţi. Tocmai de aceea, pentru a se reţine comiterea faptei este
necesar ca la momentul acţiunii de corupere să existe în mod oficial un candidat ce poate fi
susţinut, sau să fie stabilită o dată clară a unui sufragiu. De asemenea, este în acelaşi timp
necesar ca persoana avută în vedere de infractor să îşi poată manifesta în mod legal dreptul de
vot, ceea ce implică faptul că nu şi-l exercitase deja, precum şi că votarea nu fusese declarată
închisă.
Din aceste motive considerăm că infracţiunea se poate comite în timpul perioadei electorale,
când candidaţii sau listele de candidaţi au fost oficial anunţate, precum şi, cel mai târziu, în
ziua votării, până la închiderea urnelor, în afara acestor limite scopul urmărit de autor
neputând fi atins.
3. Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scopul menţionat
de legiuitor. Obţinerea votului nu condiţionează săvârşirea infracţiunii. Cu alte cuvinte,
activitatea infracţională va continua să fie sancţionată chiar dacă oferirea sumei de bani, a
bunurilor sau a altor foloase nu a fost suficientă pentru a determina persoana coruptă în sensul
dorit, sau chiar dacă acesta, convins iniţial, a adoptat ulterior o altă conduită.
Art. 387
Frauda la vot
(1) Fapta persoanei care votează:
a) fără a avea acest drept;
b) de două sau mai multe ori;
c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act
de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Textele care sancţionau
anterior frauda la vot se regăseau, fie într-un singur articol, fie divizat, în legile speciale ce
reglementează diferitele procese electorale, anume: art. 56 şi art. 57 din Legea nr. 35/2008,art.
109 alin. (2) şi art. 110 din Legea nr. 67/2004, art. 59 din Legea nr. 370/2004,art. 59, art. 60
din Legea nr. 33/2007 şi art. 55 din Legea nr. 3/2000. Diferenţele între acestea şi norma
actuală nu privesc aspecte de fond. Consecvent cu întreaga sa filosofie, noul Cod
penalprevede limite de pedeapsă mai reduse. În acest context legea în vigoare constituie legea
mai favorabilă.
2. Subiectul activ. Trebuie făcute o serie de diferenţieri, în funcţie de modalitatea specifică de
comitere a faptei. În cazul prevăzut la lit. a) a alin. (1) autor nu poate fi decât o persoană care
nu are dreptul legal de a alege. Este indiferent dacă situaţia este cauzată de lipsa vârstei legale
sau de pierderea acestui drept ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti (a se vedea rechizitoriul
nr. 8190/P/2012 din 20.11.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti,
nepublicat).
Pentru votul multiplu, incriminat la lit. b) a alin. (1), autor nu poate fi decât o persoană care
are acest drept, întrucât numai aceasta poate să voteze în mod nelegal a doua oară sau de mai
multe ori, altfel am fi în prezenţa faptei încă de la momentul introducerii în urnă a primului
buletin.
În cazul ultimei litere a alineatului, considerăm că fapta poate fi comisă de orice persoană,
chiar dacă are sau nu dreptul de a vota. Doar astfel se pot acoperi toate situaţiile ce pot apărea
în practică. În măsura în care, de exemplu, o persoană de 17 ani introduce în urnă o serie de
buletine de vot, ştampilate într-un fel sau altul, dacă am accepta că fapta nu se comite decât de
o persoană cu drept de vot, ne-am găsi în faţa imposibilităţii atragerii răspunderii penale, deşi
categoric contravine voinţei legiuitorului. Nu întotdeauna o persoană care nu are drept de a
alege face manopere frauduloase pentru a da senzaţia aparentă că se află în legalitate şi nu
întotdeauna buletinele în plus sunt introduse ca urmare a exercitării dreptului de a alege de
către autor. Votul fraudulos poate însoţi, de exemplu, trecerea în fals pe listele electorale
suplimentare a unor persoane care nu au votat (a se vedea rechizitoriul nr. 898/P/2012 din
25.03.2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire
penală şi criminalistică, nepublicat), iar activitatea descrisă poate fi realizată de oricine,
indiferent de capacitatea sa electorală.
Aceeaşi este şi situaţia în cazul variantei asimilate. Atât o persoană cu drept de vot, dar şi una
care nu se bucură de aceasta, poate utiliza un act de identitate fals, sau poate introduce în urnă
un buletin de vot falsificat.
3. Conţinutul constitutiv. Textul de lege prevede în fapt două infracţiuni, fiecare având
modalităţi alternative de comitere. O persoană ce nu poate exercita dreptul de a alege, care
votează de două ori comite o singură infracţiune.
În situaţia în care se desfăşoară în acelaşi timp mai multe procese electorale, iar autorul
votează, succesiv şi fără drept, pentru fiecare dintre acestea, va săvârşi, în opinia noastră, tot o
singură infracţiune, existând unitate de subiect pasiv şi de rezoluţie infracţională. Dacă pentru
a realiza aceasta utilizează un act de identitate fals sau un buletin de vot fals, va comite un
concurs de infracţiuni.
În cazul introducerii în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător, acestea
trebuie să fie autentice, în măsura în care sunt false comiţându-se fapta prevăzută de alin. (2).
În măsura în care subiectul activ a sustras înainte buletinele, fapta va intra în concurs cu
infracţiunea prevăzută de art. 259 C
Varianta asimilată de la alin. (2) este o formă specială a falsului privind identitatea sau, după
caz, a uzului de fals, ceea ce face să nu ne aflăm în situaţia unui concurs de infracţiuni. În
situaţia în care o persoană cu drept de vot se foloseşte de un act de identitate fals pentru a
putea exprima o a doua opţiune, va exista concurs cu frauda la vot în varianta prevăzută de
alin. (1) al textului analizat. Dacă în activitatea infracţională se utilizează identitatea reală a
altei persoane cu drept de vot, infracţiunea intră în concurs şi cu fapta de împiedicare a
exercitării drepturilor electorale, persoana vizată urmând a fi confruntată cu imposibilitatea de
a alege. În măsura în care subiectul activ utilizează identitatea reală a unei alte persoane care
îşi exprimase deja dreptul electoral, dar reuşeşte totuşi să voteze în numele acesteia,
considerăm că fapta va intra în concurs cu falsul privind identitatea în varianta agravată
prevăzută de art. 327 alin. (2) C.pen. În acest caz consecinţele juridice asupra celui a cărui
identitate a fost folosită fraudulos pot fi foarte grave, votul multiplu constituind infracţiune.
Art. 388
Frauda la votul electronic
Tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot
electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic se
pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea a fost preluată din
art. 14 din O.U.G. nr. 93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la
referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei (M.Of. nr. 716 din 14 octombrie 2003),
text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.Faţă de situaţia anterioară, când s-
a aplicat doar în contextul referendumului din anul 2003 pentru modificarea Constituţiei, fapta
are vocaţie generală, cu condiţia să fie permisă exercitarea dreptului de vot în formă
electronică. Consecvent cu întreaga filosofie a noului Cod penal, textul actual prevede limite
de pedeapsă mai reduse. În acest context textele în vigoare constituie lege penală mai
favorabilă.
Î n literatura de specialitate, dar şi în spaţiul public există o discuţie intensă cu privire la
utilitatea implementării votului electronic. În prezent legislaţia specială nu conţine nicio
situaţie în care acesta să fie folosit, dar legea penală este pregătită pentru eventualitatea
introducerii sale.
2. Conţinutul constitutiv. Reglementarea presupune că singura diferenţă faţă de modalitatea
obişnuită de realizare a votului constă în efectuarea alegerii prin intermediul unui calculator,
pe baza unor buletine de vot electronice. În acest context continuă să subziste toate celelalte
proceduri specifice unui sufragiu.
Din acest motiv legiuitorul a limitat posibilităţile de comitere a faptei la tipărirea şi utilizarea
de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului sau falsificarea prin orice mijloace a
buletinelor de vot în format electronic.
Cum se poate observa, fapta este o transpunere a infracţiunii de fraudare a votului la situaţia
specifică a unei alegeri prin mijloace electronice. Modalităţile de realizare sunt alternative, în
cazul în care subiectul activ utilizează date false, pe baza cărora accesează fraudulos sistemul
de vot, acesta comiţând o singură infracţiune.
Art. 389
Violarea confidenţialităţii votului
(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de votare,
pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea este preluată din
cuprinsul legilor speciale ce reglementau diferitele procese electorale. Variaţii existau doar în
structura textului, aceasta neavând mereu o variantă agravată. Astfel, fapta era conţinută de
art. 54 din Legea nr. 35/2008,art. 108 din Legea nr. 67/2004,art. 55 din Legea nr. 33/2007,art.
53 din Legea nr. 3/2000 sau art. 60 din Legea nr. 370/2004. Limitele de pedeapsă sunt în
general reduse în noul Cod penal, acesta constituind legea penală mai favorabilă sub acest
aspect.
2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii, în varianta tip, nu este circumstanţiat,
ceea ce înseamnă că orice persoană, care răspunde penal, poate comite fapta. Nu este necesar
ca autorul să aibă drept de vot, nici să îşi fi exprimat opţiunea sa sau să fie susţinător al
vreunui candidat înscris în lupta electorală. Poate fi participant un candidat, o persoană
însărcinată cu paza secţiei de votare, un însoţitor al unei persoane cu drept de vot sau un
observator acreditat pentru procesul electoral respectiv.
În varianta agravată, subiectul activ este calificat, sfera sa fiind limitată la membrii secţiei de
votare. Potrivit normelor în vigoare, birourile secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un
preşedinte ajutat, după caz, de un locţiitor, precum şi dintr-un număr de reprezentanţi ai
partidelor politice, număr care diferă, evident, pentru fiecare tip de alegeri în parte.
Privind modul de formulare al normei, putem afirma că oricare alte persoane, chiar şi membri
ai birourilor electorale superioare, sunt excluse de la comiterea, ca autori, a variantei agravate
a infracţiunii. De asemenea, pentru a săvârşi fapta, autorul trebuie să acţioneze în exercitarea
atribuţiilor deţinute în cadrul biroului electoral. Nu se va aplica varianta agravată dacă, de
exemplu, un membru al unei secţii de votare îşi abandonează atribuţiile, merge în incinta altei
secţii şi aici lezează caracterul secret al opţiunii unul alegător.
Statul apare ca subiect pasiv principal al infracţiunii. Subiectul pasiv secundar este persoana
al cărei vot şi-a pierdut caracterul său confidenţial. Din acest motiv nu poate fi considerată
astfel o persoană care nu are dreptul de a-şi exprima opţiunea, fie din cauza vârstei, fie ca
urmare a lipsei discernământului sau a unei interdicţii impuse de instanţa de judecată.
3. Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în violarea secretului votului. Fapta
poate fi săvârşită atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, atunci când o persoană îşi creează
posibilitatea violării secretului votului printr-o activitate anterioară a sa.
O întrebare care se pune este dacă textul de lege sancţionează doar divulgarea votului unei
persoane sau are în vedere şi doar deţinerea informaţiei cu privire la conţinutul acestuia.
Având în vedere că ceea ce se protejează, în final, este libertatea votului, bazat pe caracterul
său secret, considerăm că acesta poate fi afectat şi prin simpla descoperire a alegerii făcute.
Informaţia obţinută poate fi utilizată direct de persoana care o deţine, în scopul alterării, de
exemplu, a procesului electoral, sau în vederea unei răzbunări ulterioare.
În practică infracţiunea se poate comite în forme variante. Astfel, se pot instala anumite
mijloace de captare video a interiorului cabinei de vot, se pot observa alegătorii în momentul
introducerii buletinului în urnă. Se poate proceda la diferite acţiuni violente în vederea
obţinerii informaţiei sau, de asemenea, la deschiderea urnelor în mod nelegal. În măsura în
care activitatea realizată în scopul violării secretului votului întruneşte elementele constitutive
ale unei alte infracţiuni, acestea se vor afla în concurs real etiologic. Dacă fapta apare doar ca
o urmare acceptată a comiterii unei alte infracţiuni, concursul va fi ideal sau, după caz, real
simplu.
Art. 390
Nerespectarea regimului urnei de vot
(1) Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al
secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii
decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea a fost, anterior
intrării în vigoare a noului Cod penal, reglementată în legile speciale ce vizează desfăşurarea
diferitelor procese electorale, astfel:art. 59 din Legea nr. 35/2008,art. 57 din Legea nr.
3/2000,art. 62 din Legea nr. 33/2007,art. 112 şi art. 113 din Legea nr. 67/2004,art. 61 din
Legea nr. 370/2004.
Prima observaţie pe care o putem face este că textul variantei tip a infracţiunii din noul Cod
penal se regăsea în toate aceste acte normative, cu mici diferenţe de formulare. Varianta
asimilată o întâlnim, într-o formă similară, doar în două dintre cele cinci legi [art. 61 alin. (2)
din Legea nr. 370/2004 şi art. 113 din Legea nr. 67/2004]. În cazul lipsei prevederii faptei
vechile reglementări urmează a fi considerate mai favorabile. A doua are în vedere sistemul
sancţionator, foarte eterogen anterior. Pentru fapta prevăzută la alin. (1) al art. 390 C.pen., de
exemplu, se mergea de la închisoarea de la 6 luni la 3 ani în cazul art. 112 din Legea nr.
67/2004 până la închisoarea între 1 şi 5 ani în sistemul Legii nr. 3/2000. De la caz la caz, în
funcţie de orientarea instanţei, precum şi de procesul electoral în legătură cu care s-a comis
fapta, urmează a se stabili legea penală mai favorabilă. Oricum intervenţia legiuitorului în
această materie este salutară.
2. Elementul material. Reglementarea regimului urnei de vot este meticuloasă şi atinge toate
momentele procesului electoral până la acela al închiderii alegerilor şi al deschiderii acesteia.
Pornind de aici, infracţiunea poate fi privită şi ca un obstacol, menit să nu dea posibilitatea
comiterii unei serii întregi de alte fapte de natură penală. Astfel, deschiderea urnei anterior
orei stabilite ar putea facilita introducerea în aceasta a unor buletine de vot ori sustragerea sau
alterarea buletinelor deja introduse.
Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cazul variantei asimilate, unde încredinţarea urnei altor
persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare sau transportarea acesteia de
către alte persoane decât cele îndreptăţite ar putea genera utilizarea obiectului în mod nelegal.
În acelaşi timp, verificarea veridicităţii cererilor adresate biroului electoral al secţiei de votare
nu s-ar face în condiţii corespunzătoare, ar putea, şi aici, ajunge în urnă mai multe buletine
decât ar trebui sau ar putea vota, de exemplu, alte persoane decât cele îndreptăţite
Textul art. 390 C.pen. vorbeşte despre deschiderea urnelor înainte de ora stabilită. Dacă o
persoană, cu aceeaşi ocazie, deschide mai multe urne, obişnuite sau şi pe cea specială, va
comite o singură faptă, şi nu un concurs de infracţiuni. Această situaţie se poate regăsi, de
exemplu, în cazul alegerilor parlamentare, acolo unde fiecare secţie de votare este dotată cu o
urnă pentru buletinele de vot pentru Senat, iar alta pentru Camera Deputaţilor.
În măsura în care, însă, autorul intră în incinta unei secţii de votare şi realizează activităţi de
deschidere a urnelor, iar apoi merge în locul unde îşi desfăşoară activitatea altă secţie şi are
acelaşi comportament, considerăm că suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. În
primul rând, textul de lege nu poate avea în vedere toate urnele ce se găsesc în toate secţiile de
votare, iar în al doilea, lipsa de unitate de timp şi de loc nu poate contura o rezoluţie
infracţională care să fie specifică unei infracţiuni simple, şi nici măcar uneia în formă
continuată.
Comiterea unui atac asupra locului secţiei de votare poate determina, sau nu, după caz, şi
săvârşirea faptei prevăzute de art. 390 C.pen. Astfel, dacă atacul nu are ca scop deschiderea
urnelor, iar aceasta se realizează accidental, autorul nu va răspunde şi pentru infracţiunea în
discuţie. În situaţia mai previzibilă însă în care atacul se comite tocmai pentru deschiderea
urnelor, faptele vor fi în concurs cu conexitate etiologică, iar dacă autorul acceptă şi faptul că
prin acţiunile sale se vor deschide şi urnele de vot, vom fi în prezenţa, de asemenea, a unui
concurs de infracţiuni.
Urna de vot nu poate fi deschisă sub nicio formă, în nicio situaţie. Tocmai de aceea, în cazul
în care o persoană a greşit votul său, poate primi un buletin nou doar în măsura în care nu l-a
introdus deja în urnă pe cel vechi. De asemenea, legea arată că în ipoteza în care un buletin,
valabil exprimat, ajunge în altă urnă, acesta va fi considerat la numărătoare, dar urna nu s-ar
putea deschide pentru a fi recuperat.
În practică s-a evidenţiat că paleta evenimentelor ce pot apărea pe parcursul votării este largă.
Alegătorii au scăpat în urna de vot chei, acte etc. S-a introdus în urnă, odată cu buletinul, şi
ştampila de votare, ceea ce a dus la perturbarea procesului electoral. Considerăm că, aici, o
interpretare rigidă a textului nu este conformă cu voinţa legiuitorului. Forma de vinovăţie a
comiterii faptei este intenţia. În lipsa acesteia nu avem infracţiune. Mai ales dacă se suspendă
procesul de vot, se deschide urna de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare în
prezenţa membrilor acestuia şi, după recuperarea obiectelor, se resigilează.
Art. 391
Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale
(1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepseşte
cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista electorală
permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează
în această listă.
(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează
înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină
repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepseşte cu închisoarea de la 2
la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri
care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor
alegerilor.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Anterior intrării în vigoare a
noii legislaţii penale infracţiunea se regăsea în variante similare, fie în acelaşi format, fie în
conţinutul mai multor articole, în mai multe legi speciale, astfel: art. 53, art. 57 alin. (1), art.
60 şi art. 61 din Legea nr. 35/2008, art. 106 alin. (2) şi art. 110 din Legea nr. 67/2004, art. 62
din Legea nr. 370/2004,art. 56, art. 60, art. 63 şi art. 64 din Legea nr. 33/2007 şi art. 55 din
Legea nr. 3/2000. Diferenţa importantă constă în sistemul sancţionator, care a fost unificat
prin norma nouă, dar şi îmblânzit faţă de unele dintre reglementări. Sub acest aspect noul Cod
penal este norma mai favorabilă.
2. Subiect activ. Subiectul activ nu este calificat, orice persoană putând comite oricare dintre
cele patru fapte. Totuşi, relativ la valorile sociale protejate, care au legătură cu desfăşurarea
procesului electoral în nişte aspecte foarte specifice ale sale (la copiile de pe listele electorale,
fie acestea permanente sau complementare, nu au acces decât membrii biroului electoral al
secţiilor de votare, de exemplu) considerăm că în covârşitoarea majoritate a cazurilor faptele
trebuie comise de persoane implicate activ în procedurile ce se desfăşoară şi care au atribuţii
în buna desfăşurare a acestuia. Ar fi fost judicios, spunem noi, ca legiuitorul să prevadă o
variantă agravată, aplicabilă tuturor celor patru infracţiuni şi care să aibă la bază calitatea
subiectului activ.
3. Conţinutul constitutiv. Un proces electoral corect şi coerent presupune atât oferirea
posibilităţii tuturor persoanelor de a-şi exprima opţiunea, cât şi o colectare judicioasă a
voturilor, numărarea acestora, precum şi procesarea lor în vederea obţinerii unui rezultat al
sufragiului conform cu realitatea.
Textul articolului cuprinde, în opinia noastră, patru infracţiuni distincte. Considerăm aceasta
în primul rând datorită aspectelor diferite ale procesului electoral cărora li se adresează fiecare
alineat în parte (primul are în vedere înscrisurile emise sau deţinute de birourile electorale, al
doilea listele electorale, al treilea se referă la programul informatic utilizat pentru colectarea
datelor strânse în secţiile de votare, iar ultimul la alterarea acestui program). Al doilea
argument este unul de natură istorică. Aşa cum am arătat mai sus, anterior intrării în vigoare a
noului Cod penal textul art. 391 era conţinut în toate legile care reglementau procesul
electoral, uneori în aceeaşi structură, alteori în cadrul a două sau patru articole. De aici reiese
că actuala formă este datorată unei necesităţi de sistematizare, şi nu altor motive.
Ca o consecinţă, realizarea elementului material specific fiecărei infracţiuni în parte duce la
un concurs de infracţiuni. Aşa se întâmplă când autorul înscrie pe listele electorale persoane
care nu figurează pe acestea, iar ulterior falsifică şi procesele-verbale de constatare a
rezultatelor alegerilor.
Fapta de la alin. (1) reprezintă o variantă de specie a infracţiunilor de fals în înscrisuri
oficiale. Aceasta, ca şi celelalte infracţiuni prevăzute, poate fi întâlnită adeseori în concurs,
real etiologic, cu o serie de alte fapte. Înscrierea pe listele electorale a unor persoane care nu
figurează pe acestea poate avea ca scop facilitarea exercitării votului multiplu sau a votului de
către persoane fără drept. Falsul intelectual privind suspendarea votării, prin consemnarea în
actul de suspendare a unor date neconforme realităţii, poate avea ca scop împiedicarea
exercitării drepturilor electorale ori facilitarea nerespectării regimului urnei de vot sau violării
confidenţialităţii votului.
Infracţiunile prevăzute la ultimele două alineate ale textului au în vedere etapa ulterioară
activităţii de strângere şi numărare a voturilor. Datele obţinute la nivelul secţiilor de votare
sunt sistematizate şi procesate electronic, pentru a se stabili rezultatele scrutinului.
Fapta de la alin. (3) presupune utilizarea unui sistem în totalitatea sa neconform cu exigenţele
legale; cea de la alin. (4) are ca premisă un sistem conform iniţial, dar alterat ulterior prin
diferite proceduri, date sau informaţii introduse în acest scop. Sistemul trebuie să fie efectiv
afectat de activitatea infracţională şi, spunem noi, rezultatul alegerilor să fie influenţat.
Manipulări care au un alt efect nu pot duce la realizarea laturii obiective a infracţiunii.
În aceeaşi situaţie ne găsim şi legat de infracţiunea de introducere în uz sau folosire a unui
program informatic cu vicii. Rezultatul trebuie să fie o alterare a înregistrării ori însumării
rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau o determinare a repartizării mandatelor în afara
prevederilor legii, altfel fapta îmbracă forma tentativei.
Art. 392
Fapte săvârşite în legătură cu un referendum
Dispoziţiile art. 385-391 se aplică în mod corespunzător şi în cazul faptelor săvârşite cu
prilejul unui referendum.
Comentariu
Organizarea referendumului este reglementată prin Legea nr. 3/2000, modificată. Aceasta
conţinea, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, aşa cum am şi notat de altfel în cazul
fiecărui comentariu anterior, un capitol destinat normelor de natură penală.
Chiar dacă aici nu sunt vizate relaţiile sociale ce implică exercitarea dreptului de vot în sensul
său propriu, este indiscutabil că un referendum este o formă importantă de manifestare a
cetăţenilor în cadrul unui stat democratic, iar integritatea opiniei acestora asupra problemei
supuse scrutinului, precum şi a rezultatului consultării populare, trebuie asigurată identic cu
situaţia unui proces electoral obişnuit.
Tocmai de aceea faptele interzise de legea penale sunt similare, fie că se comit în legătură cu
alegerea unui candidat sau a altuia, fie cu exprimarea opiniei legat de aspectul pus în discuţie
în cadrul referendumului.
Evident, conţinutul constitutiv al infracţiunilor urmează a fi adaptat. Astfel, în cazul faptei de
împiedicare a exercitării drepturilor electorale, nu se pune problema de obstaculare a vreunei
candidaturi sau exercitării dreptului la vot în favoarea unui candidat anume.
Asemănător, în cazul coruperii alegătorilor, scopul nu poate fi acela de a vota sau nu în
favoarea unui anume candidat sau a unei anume liste de candidaţi, ci în favoarea sau în contra
aspectului ce face obiectul referendumului.
Art. 393
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 385 şi art. 387-391 se pedepseşte.
Comentariu
Pentru sancţionarea tentativei legiuitorul a ales sistemul prevederii unui articol specializat,
aflat la finele capitolului privind infracţiunile electorale.
Singura dintre faptele descrise anterior în cazul căreia această formă a infracţiunii nu este
pedepsită este cea de laart. 386 C.pen., anume infracţiunea de corupere a alegătorilor. Se
consideră că aceasta este de consumare anticipată, fiind inclusă în verbum regens al formei
consumate activitatea de oferire de bani, bunuri sau alte foloase, pedepsirea tentativei fiind
astfel ineficientă.
Art. 394
Trădarea
Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină
ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Consideraţii generale cu privire la infracţiunile contra securităţii naţionale.
Infracţiunile din acest Titlu au corespondenţă în incriminările din Titlul I al Părţii speciale a
vechiului Cod penal. Însăşi denumirea titlului a constituit subiectul unor divergenţe cu
implicaţii legislative. Astfel, în Codul penal Carol al II-lea, Titlul I din Cartea a II-a (Crime şi
delicte în special) purta denumirea: Crime şi delicte contra statului. Codul penal socialist din
1968, în varianta iniţială, a optat pentru denumirea: Infracţiuni contra securităţii statului. Cum
noţiunea de securitate devenise intolerabilă după 1989, fiind asociată cu instituţia opresivă a
sistemului comunist, una dintre primele modificări legislative în domeniul penal s-a referit la
schimbarea denumirii Titlului I, care, prin Decretul-lege nr. 12/1990, a revenit la o denumire
similară celei din Codul Carol al II-lea: Infracţiuni contra statului. Ulterior, prin Legea nr.
140/1996, denumirea Titlului a devenit: Infracţiuni contra siguranţei statului, denumire ce s-a
păstrat până la intrarea în vigoare a noului Cod penal. Dincolo de denumirea Titlului, ceea ce
este important de remarcat este faptul că locul acestuia în structura Părţii speciale a fost
reevaluat. Astfel, faţă de Codurile penale anterioare, Titlul destinat acestor incriminări nu se
mai află în debutul Părţii speciale. Aşezarea acestei categorii de infracţiuni în Titlul X, spre
finalul Părţii speciale, nu reprezintă o desconsiderare a gravităţii faptelor incriminate. Locul
acestor infracţiuni semnifică, pe de o parte, că priorităţile represive se orientează spre valori
mai importante, cum sunt cele privind persoana. Pe de altă parte, în practică, frecvenţa acestor
infracţiuni este atât de redusă, încât, nici din punct de vedere utilitar, aşezarea lor într-o
poziţie mai „avansată” în Partea specială nu ar fi justificată. În cadrul Titlului au fost
menţinute în linii generale incriminările din vechea reglementare. Au apărut şi incriminări
noi, a fost redefinit conţinutul unor infracţiuni şi au fost operate unele modificări de natură
terminologică. Printre acestea una priveşte, cum am anticipat, chiar denumirea Titlului.
Astfel, „s-a renunţat la expresia siguranţă naţională în favoarea celei de securitate naţională,
aceasta din urmă fiind consacrată expres în diferite texte constituţionale [art. 31 alin. (3) şi art.
119]” (Expunere de motive, p. 69).
2. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de trădare era incriminată în Codul penal
anterior prin art. 155. Conţinutul infracţiunii a fost restructurat formal, pentru mai multă
claritate, dar a rămas nemodificat pe fond. O diferenţă de menţionat apare la nivelul
subiectului activ al infracţiunii, care rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul domiciliat
pe teritoriul statului român, ca în vechea reglementare. Această modificare nu presupune,
fireşte, dezincriminarea faptei comise de apatrid. În viziunea noului Cod, fapta comisă de
apatrid, ca şi cea comisă de cetăţeanul străin vor reprezenta acţiuni ostile contra statului, faptă
prevăzută de art. 399 C.pen. În această viziune doar cetăţeanului român îi revine o obligaţie
de fidelitate faţă de propriul stat şi de aceea doar el poate fi subiect activ al trădării, în oricare
din variantele acesteia. Cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie, chiar dacă aceştia din
urmă locuiesc pe teritoriul statului român, au doar „simpla” obligaţie de a respecta atributele
fundamentale ale statului şi, evident, legea penală română. O altă diferenţă majoră apare la
nivel sancţionator. În primul rând, noul Cod nu mai prevede pedeapsa alternativă a detenţiunii
pe viaţă, existentă în vechiul Cod. În al doilea rând, limitele pedepsei cu închisoarea au fost
diminuate, de la 15 la 10 ani limita minimă şi de la 25 la 20 limita maximă. Astfel, pot apărea
situaţii tranzitorii, atât pe tărâmul art. 5 C.pen., cât şi pe tărâmul art. 6 C.pen. În cauzele aflate
în curs, vor fi aplicate dispoziţiile noului Cod penal care sunt mai favorabile. Dacă au existat
condamnări la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sub incidenţa vechiului Cod, acestea trebuie
reduse la maximul actual prevăzut de art. 394 C.pen., respectiv la 20 de ani de închisoare. La
acelaşi maxim se vor reduce şi pedepsele cu închisoarea mai mari, având în vedere că în baza
vechii incriminări se putea aplica un maxim de 25 de ani.
3. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune, respectiv
aceea de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai
acestora. Intrarea în legătură presupune stabilirea unui contact, a unei relaţii de comunicare
între subiectul activ şi una dintre entităţile enumerate de textul incriminator. Această relaţie de
comunicare se poate manifesta verbal sau în scris, după caz. Ea se poate face printr-un contact
direct, personal, dar se poate realiza şi printr-un mijloc de comunicare la distanţă, de genul:
telefon, radio, sisteme informatice etc. Condiţia esenţială ataşată elementului material şi care
întregeşte latura obiectivă a infracţiunii, este dată de necesitatea ca entitatea cu care se intră în
legătură să fie una dintre cele prevăzute expres de text: o putere străină; o organizaţie străină;
agenţi ai unei puteri sau ai unei organizaţii străine. O putere străină înseamnă un stat străin,
care poate fi reprezentat prin guvern sau prin orice altă organizaţie de stat. O organizaţie
străină presupune orice entitate extranaţională, cu un caracter structurat, care poate avea
caracter naţional sau internaţional. Nu are importanţă natura activităţii (declarate) pe care o
desfăşoară respectiva organizaţie. Este însă extrem de important, în acest caz, ca respectiva
organizaţie să aibă capacitatea şi interesul (chiar disimulate) de a afecta atributele
fundamentale ale statului: unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa.
Doctrina a subliniat acest aspect arătând: „Organizaţia trebuie să fie însă în mod real
susceptibilă de a înfăptui scopul urmărit de cel care a intrat în legătură cu acea organizaţie”
(Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 29). Prin agenţi ai unei puteri sau ai unei organizaţii
străinetrebuie să se înţeleagă orice persoană care se află în slujba puterii sau organizaţiei
străine, lucrează pentru aceasta, indiferent de modul formal sau informal în care este stabilit
angajamentul pe care îl îndeplineşte.Urmarea imediată a infracţiunii este o stare de pericol
pentru securitatea statului, respectiv pentru unul sau mai multe din atributele esenţiale ale
acestuia, menţionate anterior. Nu se cere producerea unui rezultat material pentru existenţa
infracţiunii. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Latura subiectivă a
infracţiunii se caracterizează prin existenţa vinovăţiei în forma intenţiei directe. În acest caz
intenţia este calificată prin scopul cu care trebuie să acţioneze făptuitorul; concret, intrarea în
legătură trebuie să se facă: în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului. Acţionând în scopul menţionat, este evident că
făptuitorul nu doar acceptă, ci urmăreşte punerea în pericol a securităţii statului. Pe lângă
intenţia directă există şi o cerinţă esenţială ataşată elementului subiectiv. Această cerinţă
indică modalităţile concrete în care trebuie să se urmărească lezarea securităţii statului. Aceste
modalităţi, care la rândul lor trebuie să fie prefigurate în mentalul făptuitorului, sunt
alternative şi pot consta în: a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei
militare străine; b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului; c)
aservire faţă de o putere sau organizaţie străină; d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine
pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale. Observăm că latura
subiectivă a infracţiunii are un caracter complex, dar edificator. Este firesc să fie aşa pentru
că, în lipsa unor condiţii subiective certe, textul ar putea fi interpretat într-un sens foarte larg,
abuziv.
4. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trădare se consumă în momentul realizării
elementului material, adică în momentul intrării în legătură cu o putere sau cu o organizaţie
străină ori cu agenţi ai acestora. Ca la toate infracţiunile contra securităţii statului, şi la trădare
tentativa se pedepseşte, conform art. 412 alin. (1) C.pen.Spre deosebire de infracţiunile din
aceeaşi familie (trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat şi trădarea prin ajutarea
inamicului), la infracţiunea de trădare prevăzută de art. 394 C.pen. actele preparatorii
constând în „producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii” infracţiunii, nu sunt ridicate la rang de tentativă [art. 412 alin.
(2)].
Art. 395
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat
Transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce
constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în
scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora,
săvârşite de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent în varianta tip a infracţiunii de
„trădare prin transmitere de secrete” prevăzută în vechiul Cod penal la art. 157 alin. (1).
Denumirea marginală persista în vechiul Cod, în absenţa unei republicări, deşi, prin art. 44
alin. (2) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, s-a dispus ca la data
intrării în vigoare a legii, expresia „secrete de stat” din conţinutul actelor normative în vigoare
să fie înlocuită cu sintagma „informaţii secrete de stat”. Din acest punct de vedere, al
denumirii marginale, noul Cod nu a făcut altceva decât să se adapteze la o cerinţă legală deja
formulată, în vederea armonizării cu alte acte normative. Ca diferenţă structurală, merită a fi
menţionat faptul că în vechiul Cod penal această incriminare nu urma imediat după
infracţiunea de trădare, ci după trădarea prin ajutarea inamicului. Noua succesiune este
firească deoarece atât trădarea, cât şi trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat
sunt infracţiuni pentru care nu este necesară o situaţie premisă, aşa cum este cazul la trădarea
prin ajutarea inamicului, care se comite în timp de război. Din această perspectivă, primele
două variante de trădare menţionate au un punct comun şi este firesc să se succeadă. Pe fond,
o diferenţă de semnalat apare, ca şi la trădare, la nivelul subiectului activ al infracţiunii, care
rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul domiciliat pe teritoriul statului român, ca în
vechea reglementare. Această diferenţiere nu presupune, fireşte, dezincriminarea faptei
comise de apatrid, ea va fi calificată ca spionaj (art. 400 C.pen.). Raţiunea acestei modificări
este aceeaşi cu cea explicată anterior la infracţiunea de trădare.
2. Situaţii tranzitorii. Noutatea majoră pe care o aduce reglementarea în vigoare constă în
faptul că nu a mai fost preluată, din vechiul Cod, varianta atenuată de la art. 157 alin. (2), prin
care erau incriminate „aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin
caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului”. În
principiu, este vorba despre o faptă dezincriminată. Raţiunea pentru care legiuitorul a luat
această decizie are legătură cu caracterul imprecis al normei în privinţa obiectului material al
infracţiunii. Formula prin care acest obiect era indicat, „alte documente sau date care prin
caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului”, era confuză
şi, ca atare, susceptibilă de interpretări diferite. Din această cauză ne aflam în prezenţa unei
norme imprevizibile, de natură a afecta principiul legalităţii. Art. 395 C.pen. prevede în
continuare ca infracţiune fapta comisă în condiţiile alin. (1) al fostului art. 157. Textul, ca şi
denumirea marginală, este pus în acord cu Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate. În acest caz, după cum se va vedea mai jos, obiectul material al infracţiunii este
clar delimitat şi se referă numai la informaţii secrete de stat, documente sau date ce constituie
informaţii secrete de stat. Infracţiunea prevăzută deart. 395 C.pen. nu mai include, aşadar, sub
nicio formă, ipoteza avută în vedere de art. 157 alin. (2) din vechiulCod penal. O eventuală
astfel de faptă, comisă sub imperiul vechiului Cod, nu va putea fi recalificată în baza altei
infracţiuni care se referă la acelaşi obiect material cu cel al infracţiunii de trădare prin
transmitere de informaţii secrete de stat. În acest sens, este de remarcat faptul că atât
infracţiunea de serviciu prevăzută de art. 303 C.pen. (divulgarea informaţiilor secrete de stat),
cât şi infracţiunea contra securităţii naţionale prevăzută de art. 407 C.pen. (divulgarea
secretului care periclitează securitatea naţională) se referă, ca şi art. 395 C.pen., la informaţii
secrete de stat, documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat, deci la alt obiect
material decât cel reţinut în varianta atenuată a vechiului text. Rezultă că, într-o astfel de
ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii penale de
dezincriminare. Ar mai putea intra în discuţie o eventuală recalificare în altă infracţiune,
respectiv cea de „divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice” prevăzută de art.
304 C.pen. O asemenea recalificare ar presupune însă ca fapta să îndeplinească toate cerinţele
acestei infracţiuni, ceea ce, deşi teoretic este posibil, practic este foarte puţin probabil, având
în vedere diferenţele existente între cele două incriminări. În privinţa sancţiunilor, noua
incriminare prevede un regim mai blând, în raport cu dispoziţiile art. 157 alin. (1), care este,
cum am văzut, singurul corespondent. Din acest punct de vedere, ne aflăm în exact aceeaşi
situaţie cu cea de la infracţiunea de trădare, raportată la vechea incriminare, fiind deci valabile
explicaţiile de la Comentariul anterior.
3. Obiectul material al infracţiunii. Un element important de care depinde existenţa
infracţiunii îl reprezintă obiectul material. Acesta constă în informaţii secrete de stat ori în
documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat. Sensul sintagmei informaţii
secrete de stat este indicat în Partea generală a Codului prin art. 178, o normă de referire care
precizează: „Informaţiile secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel potrivit legii”.
Trimiterea se face la Legea nr. 182/2002, deja menţionată. În art. 15 lit. a) din Lege se arată că
se înţelege prin informaţii „orice documente, date, obiecte sau activităţi, indiferent de suport,
formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie”. La lit. d) a aceluiaşi articol se prevede
că sunt informaţii secrete de stat „informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării”. Înart. 17 sunt enumerate în
detaliu informaţiile ce intră în această categorie şi care se referă, spre exemplu, la: sistemul de
apărare a ţării; planurile şi dispozitivele militare; cifrul de stat şi alte elemente criptologice
stabilite de autorităţile publice competente; datele, schemele şi programele referitoare la
sistemele de comunicaţii şi la reţelele de calculatoare speciale şi militare, inclusiv la
mecanismele de securitate a acestora; activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile
publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională etc. Conform art. 22 alin.
(2) din legea amintită: „Listele cuprinzând informaţiile secrete de stat pe niveluri de
secretizare, elaborate sau deţinute de autorităţile ori de instituţiile publice, se aprobă şi se
actualizează prin hotărâre a Guvernului”. În sfârşit, prin art. 24 alin. (1) se dispune:
„Documentele cuprinzând informaţii secrete de stat vor purta pe fiecare pagină nivelul de
secretizare, precum şi menţiunea personal, când sunt destinate unor persoane determinate”.
Rezultă din aceste dispoziţii că informaţiile secrete de stat sunt definite şi individualizare cu
precizie. Pentru a avea această calitate ele trebuie să fie aprobate prin hotărâre a Guvernului
[art. 22 alin. (2)]. Cât priveşte documentele, rezultă că acestea sunt o „subspecie” a
informaţiilor [art. 15 lit. a)]. Practic, documentele sunt informaţiile materializate într-un
suport de hârtie. Mai rezultă că prin documente ce constituie informaţii secrete de stat
trebuie să se înţeleagă doar acele documente care poartă pe fiecare pagină nivelul de
secretizare [art. 24 alin. (1)]. În privinţa datelor, rezultă că şi ele sunt o „subspecie” a
informaţiilor [art. 15 lit. a)]. În general, noţiunea de dată este sinonimă cu cea de informaţie.
Cei doi termeni pot avea însă şi conotaţii diferite. Astfel, datele pot reprezenta un şir de
măsurători sau observaţii disparate şi necoordonate între ele, în timp ce informaţiile
reprezintă, de regulă, date coordonate între ele, organizate, coerente, care au un anumit sens.
Ca formă, datele pot fi alcătuite din cuvinte, litere, numere, cifre, imagini, sunete etc. Rezultă
că prin date ce constituie informaţii secrete de stat trebuie să se înţeleagă acele date (în
sensul descris anterior) care, fie individual, fie în coroborare cu alte date sau informaţii,
privesc securitatea naţională şi prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi
apărarea ţării. Ca şi informaţiile secrete de stat, documentele şi datele trebuie să fie cuprinse
în mod expres în listele aprobate prin hotărâre a Guvernului, pentru a constitui informaţii
secrete de stat. În practică, într-o cauză judecată în fond la instanţa supremă, s-a dispus
achitarea pentru fapta de trădare prin transmitere de secrete, prevăzută de art. 157 alin. (1)
C.pen. din 1968, motivarea fiind în sensul că nu există suficiente probe directe din care să
rezulte comiterea faptei de către inculpat [art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din
Codul de procedură penală anterior] (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa penală nr. 1081 din 3
decembrie 2013, nepublicată). Deşi corectă pe fond, soluţia este, în opinia mea, incomplet
motivată. În cauză, documentele suspectate a fi transmise nu purtau pe nicio pagină menţiunea
„informaţii secrete de stat” şi nivelul de secretizare corespunzător, conform art. 24 alin. (1)
din Legea nr. 182/2002. Prin urmare, în cauză nu au fost întrunite, de fapt, condiţiile necesare
pentru existenţa obiectului material al infracţiunii.
4. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune ce se poate
realiza în trei modalităţi concrete: transmiterea de informaţii secrete de stat; procurarea de
documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat; deţinerea de documente sau date
ce constituie informaţii secrete de stat. Toate aceste modalităţi au fost corect explicate în
doctrină (a se vedea, spre exemplu, O.A. Stoica 1976, p. 31). O problemă de interpretare se
poate ivi în legătură cu cerinţa ataşată elementului material. Astfel, pentru existenţa
infracţiunii este necesar ca informaţiile, documentele sau datele ce reprezintă informaţii
secrete de stat să fie destinate„unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora”.
Calitatea destinatarului reprezintă o condiţie ataşată laturii obiective. Noţiunile de putere,
organizaţii străine şi agenţi ai acestora au fost definite foarte clar în doctrina penală. Inclusiv
lucrările publicate în perioada Războiului Rece, marcată de obsesia protecţiei securităţii
statului, prezintă o definiţie justificat restrictivă a acestor noţiuni: „Prin putere străină trebuie
să înţelegem un stat străin, sau chiar o formaţiune statală străină (…). Prin organizaţie străină
trebuie să înţelegem orice grup străin constituit (…). Organizaţia trebuie să fie însă în mod
real susceptibilă de a înfăptui scopul urmărit de cel care a intrat în legătură cu acea
organizaţie. Prin agent al unei puteri sau organizaţii străine (…) trebuie înţeles o persoană
care lucrează pentru o putere sau organizaţie străină…” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 29
cu trimiterea de la p. 52). Rezultă că organizaţiile trebuie să fie astfel concepute şi proiectate
încât să fie capabile să aducă atingere atributelor fundamentale ale statului, respectiv:
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Agenţii acestor organizaţii trebuie să
fie instruiţi şi apţi să servească aceluiaşi scop. Cu alte cuvinte, este vorba de agenţii de spionaj
sau de organizaţii ori structuri asimilate acestora, precum şi de spioni profesionişti sau
persoane asimilate acestora. Prin urmare, chiar dacă se transmit informaţii secret de stat unor
persoane, fapta nu reprezintă trădare prin transmitere de secrete (poate fi vorba de o altă
infracţiune) dacă persoanele respective nu sunt agenţii unor state sau organizaţii străine ce se
încadrează în tiparul menţionat anterior. Am estimat necesare aceste precizări deoarece, din
aceeaşi sentinţă menţionată anterior, nu rezultă că ar fi îndeplinită condiţia ataşată laturii
obiective, privind calitatea destinatarului documentelor presupuse a fi informaţii secrete de
stat. Or, în aceste condiţii, soluţia de achitare ar fi trebuit să se bazeze pe constatarea lipsei
unui element constitutiv al infracţiunii.
Art. 396
Trădarea prin ajutarea inamicului
Fapta cetăţeanului român care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate
române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot
servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate
române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Trădarea prin ajutarea inamicului a fost incriminată în vechiul Cod
penal prin art. 157,după trădarea prin transmitere de secrete. Cele două incriminări şi-au
schimbat deci locul între ele, motivul fiind menţionat la comentariul anterior. Pe fond, singura
diferenţă de semnalat apare, ca şi la celelalte două variante de trădare, la nivelul subiectului
activ al infracţiunii, care rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul domiciliat pe teritoriul
statului român, ca în vechea reglementare. Această modificare nu presupune, fireşte,
dezincriminarea faptei comise de apatrid, ea va fi calificată ca acţiuni ostile contra statului
(art. 399 C.pen.). O diferenţă de structurare a textului constă în aceea că varianta asimilată din
vechiul Cod este adusă printre ipotezele variantei tip din noua reglementare [art. 396 lit. e)].
Există şi două modificări formale, de înlocuire a unor termeni: servi, în loc de sluji şi inamic,
în loc de duşman. Este de remarcat că această variantă a trădării este singura care păstrează
sancţiunile din vechiul Cod, respectiv detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la
25 de ani şi interzicerea unor drepturi. În aceste condiţii, fireşte, nu se pune problema
situaţiilor tranzitorii.
2. Aspecte privind conţinutul incriminării. Specificul acestei incriminări este dat de situaţia
premisă. Pentru a reprezenta infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului, fapta trebuie să
se comită în timp de război. În conformitate cu art. 185 C.pen., „Prin timp de război se
înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de război”. În afara
acestei perioade, comiterea unei fapte din cele prevăzute în textul de lege poate reprezenta,
după caz, o altă infracţiune, dar nu trădare prin ajutarea inamicului. Elementul material al
infracţiunii se realizează printr-o acţiune de ajutare a inamicului, concretizată într-una din
modalităţile prevăzute de text:predă teritorii etc. (lit. a), nave etc. (lit. b); procură
inamicului oameni etc. (lit. c); trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni… (lit.
d); luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi (lit.
e). Două precizări se impun în legătură cu elementul material al laturii obiective. În primul
rând, acţiunile prevăzute de text reprezintă modalităţi alternative şi, prin urmare, este suficient
să se comită una dintre acestea pentru ca infracţiunea să existe. În al doilea rând, în pofida
aparenţelor, acţiunile enumerate de legiuitor au un caracter exemplificativ, deoarece la lit. d)
se foloseşte o formulare suficient de generală pentru a include şi alte modalităţi: „efectuează
alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de
luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate”. Fapta se comite cu intenţie, în ambele
modalităţi, directă sau indirectă. Consumarea are loc în momentul realizării elementului
material. Tentativa este pedepsită şi, mai mult, unele acte de pregătire sunt considerate
tentativă, conform art. 412 alin. (1), respectiv alin. (2). În practica dezvoltată sub incidenţa
Codului penal anterior nu au existat cauze de acest gen, având în vedere că, din fericire,
situaţia premisă nu a mai fost realizată. În jurisprudenţa mai veche există însă soluţii cu
privire la fapte comise în timpul celor două războaie mondiale, la care statul nostru a
participat (a se vedea, în acest sens, C.P. Ad., p. 559, 560).
Art. 397
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al
îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la
15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de
mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al
îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol
securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are o dublă corespondenţă în vechiul Cod penal, ea fiind
practic alcătuită din contopirea a două infracţiuni: Subminarea puterii de stat (art. 162 C.pen.
din 1968) şi Acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 1661 C.pen. din 1968). Raţiunea
acestei contopiri, care, în principiu, a constat în evitarea unor suprapuneri între cele două
texte, a fost explicată pe larg în Expunerea de motive a Proiectului noului Cod penal: „…
infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale a fost regândită astfel încât noul său
conţinut reuneşte atât infracţiunea de subminare a puterii de stat, cât şi pe cea de acţiuni
împotriva ordinii constituţionale din actuala reglementare care, luate separat, în anumite
cazuri creează paralelisme nedorite, iar în alte cazuri cele două texte apar ca fiind incomplete.
Astfel, o acţiune armată cu manifestări de violenţă prin care se urmăreşte schimbarea ordinii
constituţionale, dar care, prin durată, este şi de natură să slăbească puterea de stat, va face
discutabilă încadrarea acesteia în oricare din cele două texte în cauză având în vedere că
realizează deopotrivă condiţiile ambelor infracţiuni. Pe de altă parte, o acţiune armată fără
manifestări de violenţă prin care se urmăreşte schimbarea ordinii constituţionale, dar prin care
nu este slăbită puterea de stat, nu constituie infracţiunea de subminare a puterii de stat întrucât
lipseşte urmarea cerută de norma de incriminare dar nici infracţiunea de acţiuni împotriva
ordinii constituţionale pentru că fapta nu a fost comisă prin violenţă. Prin noua reglementare
aceste neajunsuri sunt evitate” (Expunere de motive, p. 70). Mai trebuie menţionat că, din
punct de vedere structural, noua incriminare preia modelul de la subminarea puterii de stat din
vechea reglementare, în sensul că este prevăzută o variantă tip, legată de acţiunea armată, şi o
variantă atenuată, legată de alte acţiuni violente.
2. Situaţii tranzitorii. Din punctul de vedere al sancţiunilor, în vederea identificării situaţiilor
tranzitorii şi a modului de soluţionare al acestora, examenul comparativ trebuie nuanţat, în
sensul că noua incriminare trebuie comparată cu fiecare din cele două infracţiuni anterioare,
pe care le reuneşte. În mare, raportat la subminarea puterii de stat, legea nouă este mai blândă
în privinţa variantei tip, dar mai aspră în privinţa variantei atenuate. Raportat la infracţiunea
de acţiuni împotriva ordinii constituţionale din vechiul Cod, noua incriminare este mai severă.
Cum, în mod practic, posibilitatea apariţiei unor situaţii tranzitorii cu privire la aceste
incriminări este ca şi exclusă, un examen mai în detaliu ar fi inutil.
3. Varianta tip. La alin. (1) al art. 397 C.pen. este prevăzută varianta tip a infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii în această variantă este reprezentat de o pluralitate de infractori.
Este o concluzie indirectă, bazată pe configuraţia elementului material, respectiv pe faptul că
o acţiune armată nu poate fi realizată de o singură persoană. Din punct de vedere teoretic, se
poate susţine că „pentru existenţa infracţiunii este necesară săvârşirea acesteia de cel puţin
două persoane, în calitate de coautori” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 87). Din punct de
vedere practic, este evident că o acţiune armată întreprinsă în scopul prevăzut de text trebuie
să se realizeze prin participarea unui număr mai mare de persoane. Elementul material al
infracţiunii în varianta tip este reprezentat de acţiunea armată. Prin acţiune armată trebuie să
se înţeleagă desfăşurarea unei activităţi (operaţiuni) de către persoane ce poartă asupra lor
arme. Noţiunea de armă trebuie înţeleasă în sensul dispoziţiilor art. 179 C.pen., corelate cu
cele ale art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor. Dacă este vorba
despre arme în sensul strict al termenului [art. 179 alin. (1)], este suficient ca participanţii la
acţiune să le poarte la vedere, să ameninţe cu armele respective. Dacă este vorba despre alte
obiecte, asimilate armelor [art. 179 alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate întrun
atac efectiv, pentru a se putea reţine o acţiune armată. Condiţia ataşată elementului material
este ca acţiunea să fie întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării
sau împiedicării exercitării puterii de stat. Scopul prevăzut de legiuitor la această incriminare
are o dublă valenţă, influenţând atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă. Din punct de
vedere obiectiv, scopul determină o anumită caracteristică a acţiunii armate. Ea trebuie
întreprinsă în aşa fel încât să vizeze persoane şi obiective care să aibă semnificaţie pentru
ordinea constituţională sau puterea de stat. Suntem într-o astfel de ipoteză când acţiunea
vizează, spre exemplu, sediul guvernului sau al unor ministere, sediul parlamentului, unităţi
militare sau ale ministerului de interne etc. Dacă acţiunea, armată fiind, vizează entităţi
private, sau chiar entităţi publice, dar care nu au relevanţă din punctul de vedere al ordinii
constituţionale sau al puterii de stat, condiţia ataşată laturii obiective nu este îndeplinită. Într-o
astfel de ipoteză elementul subiectiv nici nu mai are importanţă. Astfel, spre exemplu, dacă
din diferite motive, o mulţime (mai mare sau mai mică) de persoane atacă un spaţiu
comercial, chiar dacă se scandează lozinci împotriva guvernului sau altor autorităţi, fapta nu
va putea fi încadrată ca acţiuni împotriva ordinii constituţionale. Sigur, se vor reţine, după
caz, una sau mai multe alte infracţiuni, dar nu cea analizată. Urmarea imediată principală este
crearea unei stări de pericol la adresa statului şi a atributelor sale fundamentale. De regulă, vor
exista şi urmări secundare, ce pot consta în lezarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unor
persoane, în pagube materiale etc. Acestea nu sunt însă necesare pentru existenţa infracţiunii.
Din punct de vedere subiectiv fapta se comite cu intenţie directă. După cum am anticipat,
scopul cerut de norma incriminatoare are semnificaţie şi în plan subiectiv, mai exact, în acest
caz, el califică intenţia. Astfel, dacă scopul participanţilor la acţiunea armată este de a
schimba, pe această cale, ordinea constituţională, sau de a împiedica exercitarea puterii de
stat, este evident că ei urmăresc (nu doar acceptă) punerea în pericol a statului cu atributele
sale fundamentale.
4. Varianta atenuată. Ca şi varianta tip, examinată anterior, varianta atenuată, prevăzută la
alin. (2), are ca subiect activ o pluralitate de infractori. De această dată legiuitorul prevede
explicit această pluralitate folosind expresia mai multe persoane împreună. În doctrină, sub
incidenţa vechiului Cod penal, se aprecia că în acest caz ar fi vorba de cel puţin trei persoane
deoarece, dacă ar fi fost suficiente doar două persoane, legiuitorul ar fi folosit expresia „două
sau mai multe persoane” utilizată frecvent în cazul altor infracţiuni (Explicaţii III, ed. a II-a,
2003, p. 87). În noul Cod, elementul circumstanţial de agravare constând în comiterea faptei
de două sau mai multe persoane împreună a fost de regulă înlăturat, apreciindu-se că el poate
fi suplinit de circumstanţa agravantă din Partea generală, ce se referă la săvârşirea faptei de
trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută la art. 77 lit. a) C.pen. Fapta comisă de două
sau mai multe persoane împreună a rămas ca variantă agravată la viol, din raţiunile prezentate
anterior (comentariul art. 218), precum şi la agresiunea sexuală care este, de fapt, un „viol
atipic”; în plus, a fost păstrată la unele infracţiuni din Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii
de luptă a forţelor armate. În contextul dispoziţiilor noului Cod, dar şi ţinând cont de
specificul infracţiunii, se poate face următorul raţionament: atâta timp cât legiuitorul nu a
folosit nici expresia „două sau mai multe persoane”, care, deşi izolată, a rămas totuşi în Partea
specială, dar nici expresia „trei sau mai multe persoane”, din Partea generală, rezultă că a vrut
să se refere la un număr de cel puţin patru persoane. Din punct de vedere practic, este evident
că o acţiune neînarmată întreprinsă în scopul prevăzut de text se realizează prin participarea
unui număr mai mare de (patru) persoane. Diferenţa dintre varianta tip şi varianta atenuată se
află la nivelul elementului material. Dacă în prima variantă, cum s-a văzut, era vorba despre o
acţiune armată, în cazul variantei tip elementul material constă în întreprinderea de acţiuni
violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună.
Este vorba despre acţiuni violente comise de persoane neînarmate, pentru că, altfel, ne-am
afla în ipoteza variantei tip. Este exclusă şi folosirea unor obiecte asimilate armelor, în
condiţiile art. 179 alin. (2). În mod evident, în această variantă, infracţiunea este complexă şi
absoarbe lovirea sau alte violenţe sau/şi distrugerea. Ca şi în cazul variantei tip, condiţia
ataşată elementului material este ca acţiunea să fie întreprinsă în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat. Sunt valabile şi
aici explicaţiile anterioare, privind dubla valenţă (obiectivă şi subiectivă) a scopului. În plus,
în cazul variantei atenuate apare condiţia de a se pune în pericol securitatea naţională. Este
vorba despre un pericol concret identificabil, nu de un pericol abstract, cum cerea vechea
incriminare („de natură să slăbească puterea de stat”). În practică, sub incidenţa Codului
anterior, s-a reţinut comiterea infracţiunii de subminare a puterii de stat în varianta atenuată
prevăzută de art. 162 alin. (2) C.pen. din 1968 [faptă ce ar avea corespondenţă cu actualul art.
397 alin. (2) C.pen.], într-o cauză de notorietate la vremea respectivă („mineriada” din toamna
anului 1991). În speţă, instanţa supremă a reţinut în mod greşit varianta atenuată a infracţiunii
(acţiuni violente), în condiţiile în care, din conţinutul hotărârii, rezultă că la atacarea sediilor
Guvernului, Parlamentului şi altor instituţii, atacuri soldate cu morţi, răniţi şi pagube
materiale, au fost utilizate o serie de obiecte asimilate armelor (în acelaşi sens, a se vedea F.
Vasile, notă la decizia nr. 486/1999a C.S.J., Secţia penală, în C.P. Ad., p. 579).
Art. 398
Înalta trădare
Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către
un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de
înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. O infracţiune nouă. Necesitatea incriminării. Infracţiunea de înaltă trădare nu are
precedent în vechiul Cod penal sau într-o lege specială. Noua incriminare a fost necesară
„pentru a garanta respectarea principiului legalităţii raportat la dispoziţiile constituţionale”
(Expunere de motive, p. 69). Astfel, art. 96 din Constituţie prevede următoarele: „(1) Camera
Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru
înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a
putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare şi
până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare”. În doctrina constituţională (sub regimul vechiului Cod
penal) s-a observat, pe bună dreptate, că textul articolului 96 înglobează „atât elemente de
ordin politic, cât şi elemente de ordin juridic”. S-a mai observat că, deşi fapta de înaltă trădare
poate avea un corespondent în toate variantele de trădare prevăzute de Codul penal (art. 155-
157 C.pen. din 1968), nu se identifică prin acestea şi „nu putem aplica o sancţiune prin
analogie cu alte fapte” (Şt. Deaconu, în Comentariu Constituţie 2008, p. 904). În pofida
acestui argument, izvorât dintr-un principiu de drept penal, şi pentru a da satisfacţie unui alt
principiu de drept,actus interpretandus est potius iure ut valeat quam ut pereat (legea trebuie
interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării ei), acelaşi autor a
propus, totuşi, o soluţie, astfel încât textul constituţional să aibă aplicabilitate. Această soluţie
ar fi constat în aplicarea, după caz, a sancţiunii prevăzute de una dintre infracţiunile de trădare
prevăzute de vechiul Cod penal (în acest sens, Şt. Deaconu, în Comentariu Constituţie 2008,
p. 905). Cred că o astfel de soluţie era greşită, deoarece, aşa cum intuise însuşi autorul ei, ar fi
presupus o analogie la lege, un procedeu care în dreptul penal este exclus. În realitate, lipsa de
coordonare între legiuitorul constituţional şi cel ordinar făcea ca textul art. 96, în partea lui
juridică, să fie inaplicabil. Din această perspectivă, deci cel puţin în raport cu instituţia
Preşedintelui, noua incriminare era necesară.
2. Specificul infracţiunii. Ca natură juridică, infracţiunea de înaltă trădare are toate
caracteristicile unei norme de referire. Ea este complinită prin conţinutul infracţiunilor la care
se raportează, respectiv infracţiunile de trădare şi infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale. Raportul dintre norma de referire şi norma complinitoare a fost foarte clar
explicat în doctrină: „Normele de referire, aşadar, îşi subordonează, în parte, preceptul sau
sancţiunea, raportându-se la disciplinarea juridică stabilită de o altă normă; cu alte cuvinte,
conţinutul normei de referire se va întregi cu elementele pe care le va procura norma la care se
adresează referirea. Orice modificare adusă normei complinitoare va atrage, implicit, şi
modificarea normei de referire. Norma de referire urmează, deci, soarta normei
complinitoare” (V. Dongoroz I, p. 77). În acelaşi timp, infracţiunea de înaltă trădare poate fi
considerată o variantă calificată a oricăreia dintre infracţiunile la care se raportează. Ca
element circumstanţial, ea se distinge faţă de fiecare dintre acestea prin subiectul activ, care
este dublu calificat. Astfel, pe lângă calitatea de cetăţean român, pe care o cer şi infracţiunile
la care se face raportarea, în cazul înaltei trădări subiectul activ trebuie să aibă şi o altă
calitate: Preşedintele României sau membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Preşedintele României „este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”
(art. 81 din Constituţie). El „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării” (art. 80 din Constituţie). Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării este un organism din structura autorităţilor publice care, conform art. 119 din
Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a
păcii”. Calitatea de membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este stabilită prin
art. 5 alin. (3) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării. Potrivit textului menţionat: „Membrii Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe,
ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul
Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului
Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională”. La aceştia trebuie
adăugaţi Preşedintele Senatului şi prim-ministrul Guvernului României care, potrivit alin. (2)
al art. 5 din Legea nr. 415/2002, îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 415/2002], astfel încât se poate spune
că el întruneşte ambele calităţi necesare pentru a fi subiect activ al infracţiunii de înaltă
trădare. Atribuţiile importante pe care atât Preşedintele României, cât şi membrii Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării le au în domeniul securităţii statului justifică pe deplin
sancţionarea mai severă a faptelor comise de aceştia. Din această perspectivă se poate observa
că singura infracţiune din cele la care se referă înalta trădare, faţă de care aceasta nu poate fi
considerată variantă agravată, este trădarea prin ajutarea inamicului unde este prevăzută
aceeaşi pedeapsă: detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Art. 399
Acţiunile ostile contra statului
Faptele prevăzute în art. 394 şi art. 396, săvârşite de un cetăţean străin sau apatrid, se
pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de acţiuni ostile contra statului are
corespondent în infracţiunea de acţiuni duşmănoase contra statului prevăzută de art. 158 din
vechiul Cod penal. Observăm, în primul rând, o modificare formală în denumirea marginală a
infracţiunii, cuvântul „duşmănoase”, cu o oarecare încărcătură afectivă, fiind înlocuit cu
termenul „ostile”, mai tehnic, cu mai puţine valenţe afective. Incriminarea este pusă în acord
cu modificările intervenite la nivelul subiectului activ în infracţiunile de referinţă, respectiv
trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului. Astfel, faţă de vechea incriminare, care avea ca
subiect activ cetăţeanul străin şi apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului român,
noua infracţiune are ca subiect activ cetăţeanul străin şi apatridul, indiferent unde acesta din
urmă îşi are domiciliul. Sancţiunea prevăzută de noua incriminare este mai blândă
(închisoarea de la 10 la 20 de ani), având în vedere că, în vechiul Cod, pedeapsa era aceeaşi
cu cea de la infracţiunile de trădare, respectiv detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la
25 de ani. Teoretic, noua reglementare poate genera situaţii tranzitorii şi, evident, legea nouă
este mai favorabilă. Este de remarcat faptul că, în vechea reglementare, cele două infracţiuni
de referinţă erau sancţionate identic şi, drept urmare, infracţiunea de referire trimitea la
sancţiuni identice. În noul Cod, deşi infracţiunile de referinţă (trădarea, respectiv trădarea prin
ajutarea inamicului) sunt sancţionate diferit, infracţiunea de referire prevede aceeaşi pedeapsă,
în raport cu ambele infracţiuni. Această opţiune a legiuitorului poate fi explicată prin faptul
că, în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor, care nu au o obligaţie de fidelitate faţă de statul
român, acţiunile ostile au aceeaşi gravitate, indiferent de varianta de trădare de care se profită.
2. Specificul infracţiunii. Ca şi în cazul infracţiunii precedente, din punctul de vedere al
naturii juridice, infracţiunea de acţiuni ostile contra statului are toate caracteristicile unei
norme de referire. Ea împrumută elementele constitutive de la infracţiunile de trădare şi
trădare prin ajutarea inamicului. Singura deosebire faţă de normele complinitoare este dată de
subiectul activ al infracţiunii, care, aşa cum am anticipat, este circumstanţiat în persoana
cetăţeanului străin sau apatridului. Toate explicaţiile din analiza de conţinut a infracţiunilor
complinitoare, trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, sunt valabile şi în cazul normei de
referire, infracţiunea de acţiuni ostile contra statului.
Art. 400
Spionajul
Faptele prevăzute în art. 395, săvârşite de un cetăţean străin sau apatrid, se pedepsesc
cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Spionajul a fost incriminat în vechiul Cod
penal, sub aceeaşi denumire marginală, prin art. 159. Ca şi în cazul acţiunilor ostile contra
statului, incriminarea este pusă în acord cu modificările intervenite la nivelul subiectului activ
în infracţiunea de referinţă, în acest caz trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de
stat. Astfel, faţă de vechea incriminare, care avea ca subiect activ cetăţeanul străin şi apatridul
care nu domiciliază pe teritoriul statului român, noua infracţiune are ca subiect activ
cetăţeanul străin şi apatridul, indiferent unde acesta din urmă îşi are domiciliul. Sancţiunea
prevăzută de noua incriminare este mai blândă (închisoarea de la 10 la 20 de ani), având în
vedere că, în vechiul Cod, pedeapsa era aceeaşi cu cea de la infracţiunea corespondentă de
trădare, respectiv detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. Teoretic, noua
reglementare poate genera situaţii tranzitorii şi, evident, legea nouă este mai favorabilă.
2. Specificul infracţiunii. Ca şi în cazul infracţiunilor precedente, din punctul de vedere al
naturii juridice, infracţiunea de spionaj are toate caracteristicile unei norme de referire. Ea
împrumută elementele constitutive de la infracţiunea de trădare prin transmitere de informaţii
secrete de stat. Singura deosebire faţă de norma complinitoare este dată de subiectul activ al
infracţiunii, care, aşa cum am anticipat, este circumstanţiat în persoana cetăţeanului străin sau
apatridului, indiferent unde acesta din urmă îşi are domiciliul. Toate explicaţiile din analiza de
conţinut a infracţiunii complinitoare, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat,
sunt valabile şi în cazul normei de referire, infracţiunea de spionaj.
Art. 401
Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
Atentatul contra vieţii săvârşit împotriva unei persoane care deţine o funcţie de
demnitate publică, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior, la art. 160, era
incriminat „atentatul care pune în pericol siguranţa statului”. Dincolo de denumirea marginală
care a fost adaptată din punct de vedere terminologic (apare termenul securitate în loc de
siguranţă), între cele două texte există o diferenţă esenţială. În timp ce vechea incriminare
ocrotea şi integritatea corporală ori sănătatea subiectului pasiv, noul text sancţionează numai
atentatul contra vieţii. Această modificare este firească. Infracţiunea din Codul penal din 1968
a preluat practic această protecţie extinsă, asupra integrităţii fizice, din Codul penal Carol al
II-lea care, înart. 204 alin. (1), sancţiona atentatul contra persoanei Regelui: „Orice atentat
contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii Regelui, constituie crimă de înaltă trădare şi se
pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă”. În textul citat, pe lângă obiectul juridic principal, care
se referea la siguranţa interioară a statului, se acorda protecţie şi unei alte valori, la fel de
importantă în regimul respectiv, şi anume persoana Regelui. Din această perspectivă textul
avea menirea să marcheze caracterul sacrosanct, intangibil al persoanei regale. Or, cu tot
respectul cuvenit persoanelor care deţin o funcţie de demnitate publică, raţionamentul nu este
valabil şi în cazul lor. Dincolo de acest argument de natură simbolistică, trebuie spus că, în ce
priveşte modalitatea care viza integritatea corporală ori sănătatea, textul vechiului Cod
conţinea o contradicţie în termeni: gravitatea minoră a premisei, faţă de gravitatea extremă a
urmării. Este greu de crezut, spre exemplu, că o simplă încercare, neizbutită, de a leza
integritatea corporală a unui demnitar, ar putea să pună în pericol securitatea (siguranţa)
statului, indiferent de împrejurările în care s-ar realiza. În plus, există oricum celelalte
incriminări, inclusiv ultrajul, care oferă protecţia necesară în cazurile în care integritatea
corporală sau sănătatea demnitarului ar fi lezate. Prin urmare, consider că restrângerea sferei
de aplicare la faptele contra vieţii este justificată. Noul Cod penal păstrează aceeaşi sancţiune
(maximă) pentru atentat, drept care, în cazul unei fapte contra vieţii, nu se pune problema
apariţiei unor situaţii tranzitorii. Teoretic, dacă ar fi existat sub incidenţa Codului anterior o
faptă de atentat în modalitatea lezării integrităţii corporale sau sănătăţii, dispoziţiile noului
Cod ar fi mai favorabile, iar fapta fie ar primi o nouă calificare, fie nu ar mai reprezenta
infracţiune (spre exemplu, în cazul unei tentative de lovire sau alte violenţe care nu se
pedepseşte).
2. Conţinutul incriminării. Subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, fiind vorba
despre o persoană care deţine o funcţie de demnitate publică. Textul vechiului Cod făcea
referire la persoana care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau altă activitate publică
importantă. Formularea era destul de vagă, mai ales în privinţa sensului ce putea fi dat
expresiei: altă activitate publică importantă. Modificarea adusă de legiuitor are, deci, rolul de
a clarifica sfera subiectului pasiv. Persoanele care deţin o funcţie de demnitate publică pot fi
identificate pe baza dispoziţiilor constituţionale şi a legislaţiei privind funcţiile de demnitate
publică. Este de menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Constituţie: „funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară”. Întră în categoria persoanelor care deţin o funcţie de
demnitate publică, spre exemplu: Preşedintele României, parlamentarii, prim-ministrul şi
membrii guvernului, avocatul poporului etc. Elementul material al infracţiunii constă într-un
atentat contra vieţii. Noţiunea de atentat cuprinde atât fapta încercată (adică rămasă în forma
tentativei), cât şi fapta consumată. Rezultă că intră în sfera noţiunii de atentat infracţiunile
contra vieţii comise cu intenţie şi la care tentativa se pedepseşte. Practic, atentatul contra vieţii
presupune o infracţiune de omor sau omor calificat, în forma tentativei sau în forma
consumată (sunt excluse din sfera atentatului celelalte trei infracţiuni contra vieţii: uciderea la
cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii şi uciderea din culpă). Putem spune
aşadar că elementul material al atentatului coincide cu cel de la infracţiunea de omor,
respectiv uciderea unei persoane. Din acest considerent nu pot fi de acord cu opinia exprimată
în doctrină potrivit căreia: „Prin atentat se înţelege un atac material şi violent, o acţiune, un
atentat neputând fi realizat printr-o omisiune, inacţiune” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p.
74). Având în vedere că elementul material coincide cu cel de la infracţiunea de omor,
atentatul, ca şi omorul, poate fi realizat şi prin omisiune. Comite un atentat prin omisiune,
spre exemplu, persoana care, cu intenţie, nu efectuează o operaţiune ce îi revenea în atribuţii
şi de care depinde funcţionarea în siguranţă a unui mijloc de transport ce urmează să fie
folosit de demnitar (nu se alimentează cu combustibil suficient o aeronavă, nu se repară
frânele stricate ale unui autovehicul etc.). De asemenea, poate comite un atentat prin omisiune
medicul care, deşi are obligaţia de a-i administra demnitarului un tratament de care depinde
viaţa acestuia, nu se achită de această sarcină etc. Cerinţa esenţială care întregeşte latura
obiectivă în cazul acestei infracţiuni este ca elementul material să se realizeze în condiţii în
care fapta pune în pericol securitatea naţională. Această cerinţă nu poate fi definită în abstract.
Pot fi avute în vedere ipoteze multiple. Dacă fapta, în concret, nu pune în pericol securitatea
naţională, ea va fi calificată, după caz, în omor, omor calificat sau tentativă la una din aceste
infracţiuni. Dacă cerinţa esenţială este îndeplinită, atentatul absoarbe infracţiunea de omor sau
omor calificat (în forma tentativei sau în formă consumată). Atentatul este aşadar o
infracţiune complexă. Fapta se comite cu intenţie, directă sau indirectă. În privinţa formelor
infracţiunii este de precizat că tentativa propriu-zisă nu este posibilă deoarece, aşa cum am
anticipat, legiuitorul a pus pe acelaşi plan fapta încercată (tentată) şi fapta consumată. Totuşi,
deoarece conform art. 412 alin. (2) se consideră tentativă „producerea sau procurarea
mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii”, printre altele,
a infracţiunii de atentat, se poate vorbi (deşi literalmente este impropriu) despre o tentativă la
atentat, prin asimilarea actelor pregătitoare cu tentativa (spre exemplu, se pregăteşte un
material explozibil, sau se achiziţionează o armă de foc, în vederea comiterii faptei). Prin
urmare, în cazul comiterii actelor pregătitoare menţionate fapta va fi încadrată în tentativă la
atentat (în acelaşi sens a se vedea Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 75).
Art. 402
Atentatul contra unei colectivităţi
Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii
sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea exista sub aceeaşi denumire în Codul penal anterior, la
art. 161. Textele celor două infracţiuni sunt asemănătoare, dar nu identice. În vechea
incriminare exista o condiţie ataşată elementului material, respectiv ca faptele să fie „de
natură să slăbească puterea de stat”. În noul Cod, condiţia se transferă în plan subiectiv, într-o
formulă apropiată, respectiv este necesar ca faptele să se comită „în scopul îngreunării sau
împiedicării exercitării puterii de stat”. Pe fond diferenţa nu este semnificativă. În doctrină,
vechea formulă a fost explicată în termeni echivalenţi cu cei folosiţi de legiuitor în noul text:
„Prin slăbirea puterii de stat se înţelege punerea organelor care îndeplinesc sarcini în cadrul
puterii sau administraţiei de stat în situaţia de a nu putea face sau de a face în mod
necorespunzător faţă sarcinilor ce le revin pentru asigurarea ordinii şi necesităţilor curente ale
unei colectivităţi, situaţie susceptibilă de a avea repercusiuni asupra întregii ţări” (Explicaţii
III, ed. a II-a, 2003, p. 81). Altfel spus, formula „slăbirea puterii de stat” este „tradusă” în noul
Cod prin expresia „îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat”, în încercarea
legiuitorului de a clarifica textul, în sensul indicat de doctrină. Transferul condiţiei în plan
subiectiv nu este nici el de natură a schimba semnificativ datele problemei deoarece ne aflăm
într-una din ipotezele în care cerinţa esenţială are, în realitate, o dublă valenţă, obiectivă şi
subiectivă (a se vedea, în acest sens, pct. 3 de la comentariul art. 397). Pedepsele prevăzute în
vechea şi noua incriminare coincid, astfel încât nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul incriminării. Trebuie remarcat în primul rând că subiectul pasiv al infracţiunii
este circumstanţiat. Este vorba despre o colectivitate, adică un grup de persoane care trăiesc şi
(sau) muncesc în acelaşi spaţiu geografic (sat, cartier, oraş etc.); practic, avem de a face cu o
pluralitate de subiecţi pasivi. Elementul material al infracţiunii constă într-un atentat contra
unei colectivităţi, adică într-o acţiune sau inacţiune, prin care se încearcă ori se realizează
uciderea membrilor unei colectivităţi. Sensul noţiunii de atentat este acelaşi cu cel utilizat în
cadrul infracţiunii anterioare; deşi din text nu rezultă explicit, este vorba tot despre un atentat
contra vieţii, cu diferenţa că în acest caz este vizată viaţa mai multor persoane. Modalităţile de
realizare a elementului material sunt multiple. Exemplificativ, legiuitorul indică otrăvirile în
masă şi provocarea de epidemii, dar elementul material se poate realiza prin orice alt mijloc
(explozii, incendieri, inundarea unor suprafeţe etc.). Infracţiunea se comite cu intenţie directă,
calificată prin scop, respectiv acela de a îngreuna sau împiedica exercitarea puterii de stat.
Precizările privind formele infracţiunii, făcute la articolul precedent, rămân valabile.
Art. 403
Actele de diversiune
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în
parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de
comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a
construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune
în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actele de diversiune au fost incriminate în
Codul penal anterior,sub aceeaşi denumire marginală, la art. 163. În doctrină, cu privire la
vechea reglementare, s-a sugerat că ar exista o neconcordanţă între denumirea marginală şi
conţinutul infracţiunii deoarece prin acte de diversiune ar trebui să se înţeleagă activităţi
secundare, înşelătoare, care să ascundă acţiunile principale. Or, nu rezultă care ar fi, în acest
caz, acele acţiuni principale (Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, op. cit.,
1997, p. 81). Este posibil ca legiuitorul de la 1968 să fi vrut să indice, chiar din denumire, că
fapta incriminată nu vizează decât aparent patrimoniul, în realitate fiind vizate relaţiile ce
privesc securitatea statului. Cred că aşa ar putea fi justificată şi păstrarea denumirii marginale
în noua reglementare. Conţinutul incriminării este asemănător. Printre bunurile menţionate cu
titlu exemplificativ de legiuitor nu mai figurează uzinele şi maşinile deoarece acestea se
suprapuneau oarecum cu sintagma „instalaţii industriale”. Chiar dacă nu ar fi aşa, sintagma
alte bunuri este, oricum, acoperitoare. O altă modificare se referă la condiţia ataşată laturii
obiective. Expresia „dacă fapta este de natură să aducă în orice mod atingere siguranţei
statului” a fost înlocuită cu formula: „dacă fapta pune în pericol securitatea naţională”.
Această modificare nu este una formală. Noua cerinţă presupune un pericol concret,
identificabil, nu unul abstract, cum apărea în vechea incriminare. În privinţa regimului
sancţionator, noua incriminare a renunţat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar limitele
pedepsei cu închisoarea au fost reduse (în Codul anterior limitele erau de la 15 la 25 de ani).
Prin urmare, legea nouă este legea mai favorabilă.
2. Conţinutul incriminării. Obiectul material al infracţiunii este indicat cu titlu de exemplu
în textul incriminator: instalaţii industriale, căi de comunicaţie, mijloace de transport,
mijloace de telecomunicaţie, construcţii, produse industriale sau agricole. Legiuitorul lasă însă
deschisă posibilitatea ca obiectul material să fie un alt bun decât cele enumerate, folosind
expresia: ori a altor bunuri. Evident că aceste alte bunuri trebuie să aibă o anumită importanţă
(economică, financiară, militară strategică etc.), astfel încât distrugerea lor să pună în pericol
securitatea naţională. Elementul material al infracţiunii coincide parţial cu cel al infracţiunii
de distrugere prevăzută de art. 253 C.pen. Practic sunt reluate de la infracţiunea menţionată,
primele trei modalităţi ale elementului material: distrugerea, degradarea şi aducerea în
stare de neîntrebuinţare în întregime sau în parte a unui bun (a se vedea comentariul art.
253). Modalitatea concretă de realizare a elementului material este indicată cu caracter
exemplificativ: prin explozii, incendii; legiuitorul lasă însă deschisă posibilitatea realizării
concrete a elementului material şi prin alte acţiuni, folosind expresia: sau în orice alt mod. Şi
aici textul are corespondenţă cu infracţiunea de distrugere într-una din variantele agravate,
mai exact cea prevăzută la art. 253alin. (4). Cerinţa esenţială ataşată laturii obiective este, cum
am anticipat, ca fapta să pună în pericol securitatea naţională. Asemănările cu infracţiunea de
distrugere, deja evocate, nu sunt întâmplătoare. Ele fac din actele de diversiune o infracţiune
complexă în care distrugerea este absorbită. Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o stare
de pericol pentru securitatea naţională. Fiind o infracţiune complexă, actele de diversiune
presupun şi o urmare secundară care coincide cu cea a infracţiunii de distrugere. Este de
semnalat că în cazul distrugerii, primele trei modalităţi de realizare a elementului material,
adică exact cele preluate în actele de diversiune, au un dublu rol în conţinutul obiectiv al
infracţiunii, ele reprezentând atât acţiunea, cât şi rezultatul (a se vedea, în acest sens, V.
Cioclei, Curs 2013, p. 329). Fapta se comite cu intenţie, în ambele modalităţi, directă sau
indirectă. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material care, aşa cum
arătam, coincide cu urmarea imediată secundară a infracţiunii. Tentativa este posibilă şi este
pedepsită, conform art. 412 alin. (1). Actele preparatorii constând în producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
faptei sunt asimilate tentativei, conform art. 412 alin. (2).
Art. 404
Comunicarea de informaţii false
Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori
de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se
pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea nu este nouă în peisajul juridic autohton, textul fiind o
preluare a art. 1681C.pen. din 1968. Deosebirile există la nivel de formulări, acolo unde
noţiunea de siguranţa statului a fost înlocuită cu cea de securitate naţională, dar şi prin
adăugarea explicit a cerinţei cunoaşterii caracterului fals al ştirilor, datelor, informaţiilor sau
al documentelor comunicate sau răspândite, care are darul de a clarifica latura subiectivă a
faptei.
2. Obiectul material. Prin această infracţiune legiuitorul îşi propune să protejeze securitatea
naţională de eventualele pericole generate de comunicarea sau răspândirea unor informaţii
falsificate sau documente necorespunzătoare adevărului.
În aceste condiţii, fapta nu are obiect material. Este foarte uşor de sesizat că ştirile, datele sau
informaţiile nu au existenţă fizică, neputând astfel să fie afectate în vreun fel prin
comunicarea sau răspândirea lor, iar în măsura în care acestea sunt transmise în formă scrisă,
suportul nu este altceva decât mijlocul de comitere al faptei. Singura discuţie ce ar putea fi
făcută se referă la realizarea comunicării sau răspândirii unui document falsificat, dar şi aici ar
fi dificil a se considera că acesta încorporează valoarea socială protejată prin infracţiune
(pentru o definire edificatoare a obiectului material, a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 351).
3. Subiectul activ. Subiectul activ nu este circumstanţiat, orice persoană ar putea comite
infracţiunea, indiferent de poziţia avută în cadrul structurilor de stat, sau de independenţa sa
faţă de acestea. Mai ales privind specificul faptei, care presupune în general o transmitere în
masă a informaţiilor false, este de imaginat cu destulă uşurinţă posibilitatea săvârşirii acesteia
de persoane care au atribuţii în domeniul presei, scrisă sau audio-vizuală. Urmează a fi
apreciat, într-un astfel de context, cu foarte mare grijă, raportul dintre libertatea mass-media şi
necesitatea de a fi protejate eficient interesele statului, scopul cu care se acţionează devenind
deosebit de important.
4. Conţinutul constitutiv. Elementul material cunoaşte două modalităţi alternative:
comunicarea de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, prin care se
înţelege prezentarea elementelor arătate unor alte persoane, expunerea lor, şi răspândirea, ce
presupune difuzarea pe cale largă a acestora. Mijloacele utilizate pentru comiterea faptei pot fi
foarte diverse, variind de la manifestele clasice sau afişe, la utilizarea internetului, a radioului
sau televiziunilor. Fiecare în parte asigură comunicatorului o expunere mai mică sau mai mare
în faţa opiniei publice, dar nu influenţează comiterea infracţiunii.
Textul de lege arată că sunt comunicate ştiri, informaţii sau date false, ori documente
neconforme realităţii. Daca ultima noţiune este facil de înţeles, diferenţa dintre primele trei
este mai greu de făcut. Putem spune că, în fapt, legiuitorul a dorit să se asigure că are în
vedere întreg câmpul posibil de elemente ce ar putea fi folosite în scopul destabilizării
securităţii naţionale (amintim că noţiunea este definită în art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind
securitatea naţională a României, republicată în M.Of. nr. 190 din 18 martie 2014).
În acest context, este indiferent dacă informaţia este total sau doar parţial falsă, ori dacă
documentul nu corespunde în întregime, sau doar fracţionat adevărului.
Din punct de vedere al laturii subiective, legiuitorul a prevăzut că fapta se poate comite doar
cu intenţie. Comunicarea sau răspândirea este necesar să vizeze informaţii sau documente
despre care autorul avea conştiinţa că sunt neconforme realităţii. Dacă are dubii cu privire la
caracterul acestora, dar alege totuşi să le expună în faţa opiniei publice, oricât de iresponsabilă
sau lipsită de deontologie profesională ar fi activitatea sa, mai ales în cazul în care este
jurnalist, nu va putea fi tras la răspundere penală. O astfel de condiţie a fost identificată uneori
în doctrină şi sub imperiul normei anterioare, chiar în lipsa prevederii exprese a acesteia (T.
Toader, Drept penal român, Partea specială, op. cit., 2012, p. 26). Cu siguranţă proba
existenţei dubiilor urmează a fi făcută asemănător situaţiei în care se invocă legitima apărare
sau eroarea.
Art. 405
Propaganda pentru război
(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase
sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în scopul
provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat
intern.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era reglementată anterior în cuprinsul art. 356 C.pen. din 1968,
în Titlul XI al Părţii speciale dedicat infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Deşi îşi păstrează
titlul marginal, noul text este substanţial diferit. Aceasta cunoaşte în prezent o variantă de
bază la alin. (1) care se referă la urmărirea declanşării unui război de agresiune, şi o alta
asimilată, la alin. (2), care priveşte o astfel de confruntare militară îndreptată împotriva
României, sau la un conflict armat intern.
Observăm că infracţiunea a trecut în Titlul privind faptele ce aduc atingere siguranţei
naţionale. S-a considerat că este mai potrivită această variantă datorită faptului că propaganda
este specifică mai mult unei perioade anterioare conflictului armat, dar, în acelaşi timp, s-a
dorit şi alinierea reglementării cu Statutul Curţii Penale Internaţionale.
Formularea normei a fost mult îmbunătăţită. Noţiunea de război a fost clarificată, indicându-
se că este vorba de unul de agresiune, ceea ce face să fie excluse acţiunile care incită la
protejarea împotriva unui atac armat, aşa cum se putea deduce anterior. De asemenea,
elementul material a fost limitat la activităţile de propagandă şi răspândire de informaţii
tendenţioase sau inventate, înlăturându-se referirea la orice alte manifestări în favoarea
dezlănţuirii unui război, săvârşite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf sau prin alte
asemenea mijloace. Aceasta duce la simplificarea textului, care avea un caracter redundant.
Dacă anterior se arăta că propaganda trebuie să fie de natură să servească aţâţării la război,
noul Cod penalalege să prevadă că aceasta este realizată în scopul provocării unui război de
agresiune. Actuala exprimare, pe lângă îmbunătăţirea texturii normei, are şi rolul de a
transforma latura subiectivă, fapta comiţându-se în prezent doar cu intenţie directă calificată
prin scop.
În consonanţă cu filosofia noii reglementări, limitele de pedeapsă au fost scăzute. Astfel, art.
356 C.pen. din 1968 prevedea închisoarea între 5 şi 15 ani şi interzicerea unor drepturi, pe
când în condiţiile art. 405 C.pen. le situează între 2 şi 7 ani şi interzicerea unor drepturi. În
acest context legea penală mai favorabilă apare ca fiind, cu evidenţă, legea nouă.
2. Conţinutul constitutiv. Textul legal prevede două modalităţi de comitere a faptei, anume
propaganda şi, respectiv, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate. Acestea sunt
alternative şi pot apărea în practică în multe forme, de la discursuri publice sau manifestări
precum cele prilejuite de diferite competiţii sportive, la articole apărute în presa scrisă,
emisiuni realizate la posturile de radio sau de televiziune. Putem întâlni, de asemenea,
promovarea conflictului armat prin mijloacele de comunicare mai moderne, precum
internetul, unde reţelele de socializare reprezintă o platformă foarte potrivită pentru
propagarea unor astfel de mesaje.
În cazul răspândirii, este necesar ca informaţiile să fie inventate, complet sau parţial, sau
interpretate într-o formă diferită faţă de realitate. Mesajul de incitare are o firească şi necesară
dimensiune publică, propaganda fiind prin esenţa sa destinată a atinge mase mari de oameni, a
influenţa comportamentul acestora, a genera reacţii puternice, a modifica sau crea tendinţe la
nivel social, credinţe, opinii.
Elementul de diferenţiere între varianta tip şi cea asimilată constă în scopul cu care acţionează
subiectul activ, alin. (2) făcând referire la un război particularizat, care se desfăşoară fie
împotriva României, fie reprezintă un conflict armat intern. Înţelesul acestor noţiuni îl
regăsim în art. 1 al Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. nr. 3314 din 14 decembrie 1974.
Dacă activitatea infracţională este însoţită şi de participarea la confruntarea armată, autorul
poate răspunde şi pentru un concurs de infracţiuni. Putem întâlni într-o astfel de situaţie fapta
analizată de noi aici şi cea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale, prevăzută de art. 397
C.pen., având în vedere că noţiunea de conflict armat intern o include cu evidenţă pe cea de
acţiune armată, fiind, în plus, necesar ca scopul autorului să fie acela de a schimba ordinea
constituţională ori îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat.
Noi am oferit doar un exemplu. În funcţie de amplitudinea conflagraţiei, de urmările acestuia,
concursul poate implica oricare dintre faptele cuprinse în Titlul XII al noului Cod penal.
În final, arătăm că infracţiunea se săvârşeşte doar în măsura în care se doreşte provocarea unui
conflict armat nedrept. Dacă propaganda are ca obiect alte aspecte, tot reprobabile, precum
incitarea la ură rasială, sau discriminare pe bază de naţionalitate, sex, religie etc., se va comite
fapta prevăzută de art. 369 C.pen.
Art. 406
Compromiterea unor interese de stat
Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite
drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în
pericol sau vătămate interesele de stat, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Se reia, cu mici modificări, cuprinsul art. 168 C.pen. din 1968,
menţinându-se şi denumirea marginală a acestuia. S-a înlocuit sintagma „dacă fapta este de
natură a compromite” cu expresia „dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate”,
ambele cu referire la interesele de stat, probabil în încercarea de a conferi normei mai multă
acurateţe. De asemenea, reconsiderându-se sistemul sancţionator, a fost sporită limita minimă
a pedepsei închisorii, de la 5 la 7 ani. În acest context, textul vechi va fi considerat ca lege
penală mai favorabilă, în condiţiile unei eventuale aplicări a art. 5 C.pen.
2. Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei constă în distrugerea unui înscris sau
document, aceasta însemnând dispariţia fizică a acestuia, sau aducerea sa într-o stare de
degradare ce îl face imposibil de utilizat; în alterarea actului, prin modificări sau ştersături,
sau orice altă activitate echivalentă şi, în final, în ascunderea acestuia, acţiune ce presupune
sustragerea documentului sau a înscrisului şi plasarea sa într-un loc necunoscut
reprezentantului statului care este în drept să îl folosească.
Fapta se comite şi în ipoteza în care se acţionează doar asupra unei părţi a documentului sau
înscrisului. Este indiferent dacă acesta este efectiv utilizat în cadrul unui proces sau al unei
negocieri la nivel internaţional, sau nu, la fel cum nu interesează dacă drepturile trecute în
document şi invocate de autoritatea naţională sunt recunoscute sau contestate de puterea
străină.
O cerinţă esenţială, în mod evident, este însă ca documentul sau înscrisul să cuprindă o serie
de drepturi ale statului român, raportate la o putere străină.
Urmarea distrugerii, alterării sau ascunderii actului constă în punerea în pericol sau vătămarea
intereselor de stat, ceea ce implică imposibilitatea realizării acestora, sau concretizarea lor
prin alte metode cu o dificultate mult sporită.
În ceea ce priveşte modificarea adusă textului de noul Cod penal, intenţia legiuitorului,
credem noi, a fost aceea de a spori claritatea normei. Este discutabil dacă rezultatul este cel
scontat. În prezent pare că urmarea ar fi alternativă, putând consta fie în punerea în pericol, fie
în vătămarea valorii sociale protejate. Logic însă, o periclitare efectivă a intereselor de stat
este anticipată inevitabil de punerea în pericol a acestora. În acest context considerăm că fapta
rămâne una de pericol concret.
Art. 407
Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională
(1) Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie informaţii secrete de stat,
de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol
securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conţine informaţii
secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu
închisoarea de la 5 la 10 ani.
(3) Divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care constituie informaţii secrete
de stat, de către cel care ia cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de serviciu, se
pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Deşi îşi are rădăcinile în textul art. 169 C.pen. din 1968, norma în
vigoare cuprinde o serie de modificări faţă de acesta. Astfel, sintagma siguranţa statului din
cuprinsul infracţiunii, dar şi din denumirea sa marginală, a fost înlocuită cu cea de securitate
naţională, adaptare pe care legiuitorul a realizat-o, de altfel, în mai multe situaţii în cuprinsul
Titlului X.
De asemenea, obiectul asupra căruia poartă fapta a fost clarificat, limitându-se la documente
sau date care constituie informaţii secrete de stat, în text nemaifăcându-se la referire şi la „alte
date sau documente” pe care subiectul activ le-ar cunoaşte. Urmarea logică a acestei opţiuni a
fost dispariţia alin. (3) al art. 169 C.pen. din 1968, în prezent fapta având o formă tip şi două
variante atenuante.
Ultimul alineat al textului nu mai face referire şi la deţinerea documentelor ce conţin
informaţii secrete de stat, persoanele ce nu au atribuţii în domeniu urmând a fi sancţionate
doar în măsura în care divulgă respectivele documente sau date. În acest context, ne aflăm în
situaţia unor dezincriminări, dar doar în măsura în care faptele nu pot fi încadrate în celelalte
texte care sancţionează utilizarea defectuoasă a informaţiilor cu caracter special, precum art.
303 C.pen.,art. 304 C.pen. sau, de ce nu, art. 395 C.pen. în cazul deţinerii în vederea
transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora.
Sub aspectul limitelor de pedeapsă, diferenţe există doar la nivelul ultimului alineat, care
reduce limita maximă a pedepsei închisorii de la 7 la 5 ani. În situaţii tranzitorii acesta va
reprezenta legea penală mai favorabilă.
2. Subiectul activ. Fapta în forma sa tip poate fi comisă doar de acele persoane care au acces
la informaţiile secrete de stat în exercitarea îndatoririlor de serviciu. Pot intra în această
categorie magistraţi, demnitari, persoane implicate în activitatea serviciilor de informaţii etc.
Modalitatea în care intră în posesia informaţiilor nu este relevantă, putând avea loc în
condiţiile în care documentele au fost create de autorul faptei, au fost manipulate de acesta din
diferite motive, le are în păstrarea sa, ori a avut acces la documente sau date pentru a putea să-
şi ducă la bun sfârşit însărcinările.
În cazul variantei atenuate de la alin. (3) subiect activ poate fi orice altă persoană care ia
cunoştinţă de documentele sau datele ce conţin informaţii secrete de stat, indiferent de
modalitatea prin care a intrat în posesia acestora, fiind irelevant şi dacă accesul a fost
accidental sau a urmărit descoperirea lor. În practica judiciară s-a dispus, sub imperiul vechii
reglementări, condamnarea inculpatului M.T.A., care a fost încadrat începând din anul 1998
până în decembrie 2001, ca ofiţer S.R.I. la Secţia judeţeană Iaşi, reţinându-se că acesta a
deţinut la domiciliul său, după trecerea sa în rezervă, mai multe documente ce constituiau
secrete de stat, iar o parte din acestea le-a divulgat, în scopul de a obţine avantaje materiale (a
se vedea C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 4707 din 23 octombrie 2003, www.legalis.ro).
3. Conţinutul constitutiv. Infracţiunea se comite, în cazul alin. (1) şi (3), prin activitatea de
divulgare, ce presupune înştiinţarea despre documentele sau datele ce conţin informaţii
clasificate ca secrete de stat, aducerea acestora la cunoştinţă, comunicarea lor către persoane
ce nu au dreptul de a le cunoaşte. În cazul în care divulgarea se face unei puteri sau organizaţii
străine ori agenţilor acestora, fapta va constitui infracţiunea de trădare prin transmitere de
informaţii secrete de stat prevăzută de art. 395 C.pen.
Varianta de la alin. (2) presupune deţinerea unui document ce conţine informaţii secrete de
stat. În practică putem regăsi preluarea actului, sustragerea sa de către funcţionarul care îl
manipulează, sau păstrarea acestuia în alt loc decât cel prevăzut.
Săvârşirea faptei este strict legată de punerea în pericol a securităţii naţionale, ceea ce implică
posibilitatea apariţiei uneia dintre situaţiile considerate de legea specială ca ameninţări faţă de
aceasta, aşa cum sunt descrise de art. 3 din Legea nr. 51/1991. Norma nu este altceva decât o
concretizare a necesităţii asigurării integrităţii informaţiilor secrete de stat într-un domeniu
deosebit de sensibil. Opinăm că punerea în pericol a securităţii naţionale condiţionează
comiterea faptei şi în cazul variantei atenuante de la alin. (3), chiar dacă textul nu o mai
prevede expres.
Art. 408
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională
(1) Atentatul contra vieţii săvârşit împotriva reprezentantului unui stat străin sau altei
persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale, aflată
în misiune oficială în România, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la
15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii,
săvârşite împotriva unei persoane dintre cele menţionate în alin. (1), se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, ale cărei limite speciale se majorează
cu jumătate.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. Infracţiunea este preluată cu modificări
semnificative din textul art. 171 C.pen. din 1968. Cea mai relevantă dintre acestea vizează
extinderea sferei subiectului pasiv, fapt care duce şi la modificarea corespunzătoare a
denumirii marginale a art. 408 C.pen. Astfel, în prezent este cuprinsă, pe lângă reprezentantul
unui stat străin, şi orice altă persoană care se bucură de protecţie în conformitate cu
convenţiile internaţionale. Noua configuraţie răspunde mai bine realităţilor sociale
contemporane, unde activitatea unor organizaţii precum O.N.U. sau O.S.C.E. este intensă şi
deosebit de relevantă.
Prin expresia persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege, potrivit art. 1 al
Convenţiei privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură
de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 14.12.1973, orice şef de stat, inclusiv orice membru
al unui organ colegial, care în virtutea constituţiei statului respectiv îndeplineşte funcţiile
şefului de stat, orice şef de guvern sau ministru al afacerilor externe, atunci când o astfel de
persoană se găseşte într-un stat străin, precum şi membrii de familie care îi însoţesc, orice
reprezentant, funcţionar sau personalitate oficială a unui stat şi orice funcţionar, personalitate
oficială sau alt reprezentant al unei organizaţii interguvernamentale, care, la data când şi în
locul în care o infracţiune s-a comis împotriva sa, a reşedinţei oficiale, a locuinţei personale
sau mijloacelor sale de transport, este îndreptăţit conform dreptului internaţional la o protecţie
specială împotriva oricărei atingeri a persoanei, a libertăţii sau demnităţii sale, precum şi a
membrilor familiei.
Raportat la aria foarte largă de cuprindere a termenului ne putem întreba dacă nu cumva
menţinerea în cuprinsul infracţiunii şi a referirii la un reprezentant al unui stat străin îi conferă
un caracter redundant.
Noul Cod ataşează laturii obiective o cerinţă esenţială nouă, anume ca persoanele menţionate
să se găsească în misiune oficială pe teritoriul ţării. Fapta comisă anterior împotriva unui
reprezentant al unui stat străin, dar care se găsea din raţiuni private în România nu este
dezincriminată, urmând a i se aplica regimul dreptului comun în materia infracţiunilor contra
persoanelor.
Structura infracţiunii a fost modificată, textul având în prezent două alineate, dintre care
primul face referire la infracţiunile contra vieţii comise asupra subiectului pasiv caracterizat,
iar cel de al doilea la cele îndreptate împotriva integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii.
Legiuitorul renunţă astfel la referirea la faptele contra demnităţii, care nu îşi mai găsesc
corespondent în noul Cod penal.
Fapta se comite doar cu intenţie, directă sau indirectă, aspect ce este relevat in terminis în
cadrul alineatului secund, dar care reiese cu necesitate şi în cazul atentatului contra vieţii
sancţionat la alin. (1), care nu poate fi săvârşit decât cu această formă de vinovăţie. În cazul
faptelor culpoase urmează a fi aplicat, după caz, art. 192 C.pen. sau art. 196 C.pen.
În general regimul sancţionator este mai grav în noul Cod penal faţă de reglementarea
anterioară. Limitele de pedeapsă sunt mai ridicate şi a fost îndepărtat din cuprinsul normei
vechiul alin. (2) al art. 171 C.pen. din 1968care condiţiona punerea în mişcare a acţiunii
penale de exprimarea expresă a dorinţei în acest sens de către guvernul străin. Aceste aspecte
urmează a fi avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, în cazul unor situaţii
tranzitorii.
Art. 409
Constituirea de structuri informative ilegale
Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri
informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat ori desfăşurarea de către
acestea a unei activităţi de culegere sau prelucrare de asemenea informaţii, în afara
cadrului legal, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Nici această infracţiune nu are caracter de noutate în peisajul
legislativ autohton, noul Cod penal preluând, cu modificări, textul fostului art. 19 din Legea
nr. 51/1991.
Schimbările sunt semnificative. Au fost suprimate o serie de modalităţi de comitere a faptei,
precum sprijinirea unei structuri informative sau aderarea la aceasta, adăugându-se unele noi,
precum desfăşurarea de activităţi de prelucrare de informaţii. De asemenea, a fost înlăturată
cerinţa ca iniţierea, organizarea sau constituirea de astfel de structuri să poată aduce atingere
siguranţei naţionale, considerându-se că însăşi existenţa organismului prezintă un pericol
suficient.
Nu în ultimul rând, limitele de pedeapsă au fost ridicate, în prezent fapta fiind sancţionată cu
închisoarea între 3 şi 10 ani şi interzicerea unor drepturi, faţă de 2, respectiv 7 ani, cât se
prevedea anterior.
Toate cele arătate urmează a fi avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, cu
menţiunea că dispariţia unor modalităţi ale elementului material nu duce neapărat la
dezincriminarea faptei, în măsura în care pot constitui o altă formă de participaţie la aceasta.
2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană, textul neimpunând niciun fel de
condiţii în acest sens. Deseori, pentru a favoriza activitatea structurii informative, aceasta are
infiltraţi membri în cadrul diferitelor structuri ale statului.
În cazul activităţilor de culegere sau prelucrare de informaţii, din formularea textului, pare că
subiectul activ îl constituie însăşi structura informativă creată. Opţiunea legiuitorului este
dificil de explicat. În aceste condiţii am putea presupune că toţi membrii organizaţiei urmează
a avea calitatea de autori ai faptei, indiferent de contribuţia efectivă avută la acţiunile de
culegere sau, respectiv, prelucrare, sau dacă activităţile lor au fost concomitente ori succesive.
Practica judiciară urmează a se pronunţa în acest sens, în măsura în care va avea ocazia.
În situaţia în care gruparea este mascată în forma unei persoane juridice constituite în mod
legal, aceasta, la rândul său, urmează a avea calitatea de subiect activ al faptei, alături de
persoanele fizice ce au iniţiat-o, organizat-o sau constituit-o.
3. Conţinutul constitutiv. Elementul material conţine modalităţi multiple de comitere a
faptei. Poate că, raportat la raţiunea normei, ar fi fost de preferat o infracţiune cu conţinuturi
alternative, diferenţiindu-se astfel iniţierea, organizarea sau constituirea unor structuri
informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat, şi culegerea sau prelucrarea de
asemenea informaţii.
Textul impune ca structura informativă să fi fost iniţiată, organizată sau constituită pe
teritoriul României. Nu este necesar ca toate actele să întrunească cerinţa pentru ca fapta să
constituie infracţiune. De asemenea, va fi pedepsită activitatea de culegere sau prelucrare de
informaţii secrete de stat, chiar dacă organizaţia a fost creată în afara ţării.
O altă cerinţă esenţială ataşată laturii obiective este ca structura să aibă ca scop culegerea de
informaţii secrete de stat. Utilizarea termenului nu poate avea rolul de a caracteriza intenţia,
întrucât descrie funcţionalitatea grupării iniţiate, organizate sau constituite, concepută ca un
mijloc prin care se obţin informaţiile secrete de stat, iar nu poziţia subiectivă a autorilor, care
poate varia de la caz la caz, nefiind excluse resorturi financiare, de exemplu.
Art. 410
Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale
(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia
dintre infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu înştiinţează
de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a
acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. Fapta este preluată din textul art. 170 C.pen. din
1968, formularea fiind îmbunătăţită şi adaptată pentru a se integra în ansamblul noii legislaţii.
Astfel, este sancţionată luarea la cunoştinţă despre comiterea sau pregătirea săvârşirii trădării,
trădării prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădării prin ajutarea inamicului,
acţiunilor împotriva ordinii constituţionale, acţiunilor ostile contra statului, spionajului,
atentatului care pune în pericol siguranţa naţională, atentatului contra unei colectivităţi,
actelor de diversiune, compromiterii unor interese de stat, divulgării secretului care
periclitează securitatea naţională, unor infracţiuni contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională precum şi a constituirii de structuri informative ilegale. Considerăm că
obligaţia de a denunţa se aplică şi în cazul infracţiunii de înaltă trădare, având în vedere că art.
398 C.pen face referire directă la normele anterioare.
Textul este identic cu cel cuprins de art. 266 C.pen., aşa că nu vom insista aici, observaţiile
făcute acolo fiind pe deplin valabile (a se vedea supra comentariul art. 266).
Arătăm doar că trimiterea la membru de familie din cuprinsul alin. (2) îi conferă normei o
sferă de cuprinde mai mare decât în legislaţia anterioară, care se referea la soţ sau rudă
apropiată. De asemenea, în prezent fapta se comite doar cu intenţie, directă sau indirectă, în
lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului în sensul sancţionării sale şi atunci când
nedenunţarea se face din culpă. Aceasta este consecinţa raportării la art. 16 alin. (6)
C.pen.,unde se prevede că fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune
când este săvârşită cu intenţie, iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când
legea o prevede în mod expres.
Cele arătate urmează a fi avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile, în condiţiile
în care limitele de pedeapsă au rămas neschimbate.
Art. 411
Cauze de reducere a pedepsei
Dacă persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute în prezentul titlu
înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere
penală a autorului sau a participanţilor, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. La fel ca şi în legislaţia anterioară, noul Cod penal
conţine un articol independent care are în vedere cauze de reducere a pedepsei. Spre deosebire
însă de textul art. 172 C.pen. din 1968, s-a renunţat la cauza de nepedepsire, unde se menţiona
că participantul nu se sancţionează, dacă denunţă în timp util săvârşirea infracţiunii, astfel ca
să fie împiedicată consumarea ei, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii şi apoi
o denunţă, care a fost considerată inutilă, prin raportare la normele Părţii generale a Codului.
Cauza de reducere are în vedere participantul la infracţiunea împotriva securităţii naţionale,
spre deosebire de cauza de nepedepsire conţinută de art. 410 C.pen. care se referă la persoana
care ia cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre acestea.
În ceea ce priveşte perioada de timp în care activitatea pozitivă a autorului este recompensată
de lege, reglementarea este asemănătoare altor texte ce prevăd astfel de situaţii, cum este, de
exemplu, art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, republicată în M.Of. nr. 163 din 6 martie 2014, unde se arată că
persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi
penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane
care au săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.
Jurisprudenţa dezvoltată de instanţe în aceste cazuri este pe deplin aplicabilă şi aici, relevant
fiind îndeosebi punctul final până la care se apreciază că poate interveni înlesnirea aflării
adevărului şi a tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Evident,
activitatea persoanei care invocă incidenţa cauzei de reducere a pedepsei trebuie să fie utilă în
cauză.
Art. 412
Sancţionarea tentativei
(1) Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte.
(2) Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor,
precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397,
art. 401-403, art. 408 şi art. 399raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. Pentru infracţiunile din materia siguranţei
naţionale legiuitorul a ales să prevadă sancţionarea tentativei într-un mod unitar, printr-un
articol unic, plasat la sfârşitul titlului. Se continuă astfel tradiţia Codului penal anterior.
Faţă de art. 173 C.pen. din 1968, norma este mult simplificată, renunţându-se la menţiunile
speciale ce priveau actele de tăinuire sau de favorizare. În acest context, pedepsele pentru
comiterea unor astfel de fapte vor fi cele prevăzute de art. 269 C.pen. sau art. 270 C.pen.,
după caz, iar cauza de nepedepsire ce priveşte calitatea de membru de familie are
aplicabilitate generală. În măsura în care în practică întâlnim situaţii tranzitorii care să implice
aceste modificări, legea penală nouă va fi considerată mai favorabilă.
Având în vedere specificul faptelor şi gradul ridicat de periculozitate al acestora, pentru o
serie de infracţiuni realizarea actelor de pregătire a fost asimilată tentativei şi va fi sancţionată
ca atare. Astfel, atrage răspunderea penală producerea sau procurarea mijloacelor ori
instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor de trădare prin
ajutarea inamicului, trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat, acţiuni ostile contra
statului raportat la trădarea prin ajutarea inamicului, dar şi în cazul acţiunilor împotriva ordinii
constituţionale, actelor de diversiune, atentatului contra unei colectivităţi, atentatului care
pune în pericol securitatea naţională, şi infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională.
Art. 413
Absenţa nejustificată
Absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depăşit 4
ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Prima dintre infracţiunile contra ordinii şi
disciplinei militare era reglementată în art. 331 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat
denumirea marginală şi caracterul de infracţiune de pericol, însă a operat modificări în
privinţa subiectului activ şi a momentului când se săvârşeşte infracţiunea.
În privinţa subiectului activ, infracţiunile pot fi săvârşite numai de militari, fără a mai face
deosebirea în funcţie de grad sau dacă acestea se comit contra ordinii sau disciplinei militare,
pe câmpul de luptă ori sunt specifice aviaţiei şi marinei militare.
„Absenţa nejustificată” constituie infracţiune dacă este săvârşită de orice militar, în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, iar nu şi în timp de pace, ca în
reglementarea anterioară. Ca urmare, a fost dezincriminată varianta tip a infracţiunii prevăzute
de Codul anterior, cu precizarea că expresia „în timp de război” din vechea reglementare a
fost înlocuită însă cu expresia mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă”.
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor
armate sau durata stării de război.
Starea de mobilizare şi starea de război sunt reglementate, sub aspectul definirii noţiunilor,
condiţiilor de declarare sau duratei, de art. 1 şi 2 din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării
de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război (M.Of. nr. 805 din 25
noiembrie 2009).
Starea de mobilizare reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea
acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate afecta
suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia
constituţională.
Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din 21
ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din 12
noiembrie 2004).
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole
grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori
integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri
excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică
şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-
teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori
funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea
sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Potrivit art. 93 din Constituţie, Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, limite
mai reduse ale maximului special.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale.
Art. 413
Absenţa nejustificată
Absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depăşit 4
ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Prima dintre infracţiunile contra ordinii şi
disciplinei militare era reglementată în art. 331 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat
denumirea marginală şi caracterul de infracţiune de pericol, însă a operat modificări în
privinţa subiectului activ şi a momentului când se săvârşeşte infracţiunea.
În privinţa subiectului activ, infracţiunile pot fi săvârşite numai de militari, fără a mai face
deosebirea în funcţie de grad sau dacă acestea se comit contra ordinii sau disciplinei militare,
pe câmpul de luptă ori sunt specifice aviaţiei şi marinei militare.
„Absenţa nejustificată” constituie infracţiune dacă este săvârşită de orice militar, în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, iar nu şi în timp de pace, ca în
reglementarea anterioară. Ca urmare, a fost dezincriminată varianta tip a infracţiunii prevăzute
de Codul anterior, cu precizarea că expresia „în timp de război” din vechea reglementare a
fost înlocuită însă cu expresia mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă”.
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor
armate sau durata stării de război.
Starea de mobilizare şi starea de război sunt reglementate, sub aspectul definirii noţiunilor,
condiţiilor de declarare sau duratei, de art. 1 şi 2 din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării
de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război (M.Of. nr. 805 din 25
noiembrie 2009).
Starea de mobilizare reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea
acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate afecta
suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia
constituţională.
Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din 21
ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din 12
noiembrie 2004).
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară,
economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole
grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori
integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri
excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică
şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-
teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori
funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea
sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Potrivit art. 93 din Constituţie, Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, limite
mai reduse ale maximului special.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale.
Art. 414
Dezertarea
(1) Absenţa nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui
militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Dezertarea săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de doi sau mai mulţi militari împreună;
b) având asupra sa o armă militară;
c) în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) În timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau
de urgenţă, dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depăşit 24 de ore
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 332 C.pen.
din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări în
privinţa variantelor agravate, introducând ipotezele din alin. (2), săvârşirea faptei de doi sau
mai mulţi militari împreună; de un militar având asupra sa o armă militară; în timpul
misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român şi înlocuind, în varianta
agravată preexistentă [alin. (3)], expresia „în timp de război” din vechea reglementare, cu
expresia mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă”
(pentru definiţia noţiunilor timp de război, stare de asediu sau stare de urgenţă, a se vedea
supra comentariul art. 413).
Sintagma „teritoriul statului român” nu mai este definită în capitolul final al Părţii generale.
Reglementarea anterioară prevedea că prin teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ şi
apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian, la care se adaugă suprafeţe asimilate teritoriului ţării,
respectiv navele ori o aeronavele sub pavilion român ori sediile ambasadelor române (art. 142,
143 C.pen. din 1968) (a se vedea supra comentariul art. 8).
Expresia „în timp de război” din Codul anterior a fost înlocuită cu expresia „în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra comentariul art.
413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea ce priveşte pedeapsa
închisorii, limite mai reduse ale maximului special.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale.
Art. 415
Încălcarea consemnului
(1) Încălcarea regulilor serviciului de pază, intervenţie, însoţire sau de securitate se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Încălcarea consemnului de către santinela aflată în post la depozitele de armament,
muniţii sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau
de stat se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în timp de război, pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 333 C.pen.
din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări. Astfel,
au fost scoase din sfera ilicitului penal situaţiile în care sunt încălcate regulile serviciului de
gardă, atât la varianta tip, cât şi la cea agravată, lăsând să opereze răspunderea disciplinară,
însă s-a adăugat ipoteza neprevăzută anterior a încălcării regulilor serviciului de intervenţie.
Varianta agravată anterioară, conţinută în alin. (2), încălcarea consemnului de către
santinela aflată în serviciul de gardă, a fost dezincriminată.
Varianta agravată anterioară prevăzută în alin. (3) a fost preluată în alin. (2), renumerotarea
alineatelor fiind determinată de opţiunea legiuitorului ca varianta agravată referitoare la
părăsirea postului sau comenzii [art. 333 alin. (2) C.pen. din 1968] să fie reglementată distinct
(art. 416 C.pen.). În cadrul acestei variante a fost exclusă condiţia referitoare la urmările
grave.
Expresia „în timp de război” din Codul anterior a fost înlocuită cu expresia „în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra comentariul art. 413).
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor
armate sau durata stării de război.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din 21
ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din 12
noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război,stare de asediu sau stare de
urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea ce priveşte pedeapsa
închisorii, maximul special este mai ridicat pentru varianta tip şi mai redus pentru variantele
agravate.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale.
Art. 416
Părăsirea postului sau comenzii
(1) Părăsirea de către militar a postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în care acesta
trebuia să se afle se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an.
(2) Părăsirea comenzii sau a serviciului de permanenţă de către orice militar se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) săvârşite pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar dacă au fost săvârşite în timp de
război, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent parţial în art. 333
alin. (2) C.pen. din 1968, legiuitorul optând să reglementeze ca infracţiune distinctă varianta
agravată anterioară referitoare la părăsirea postului sau comenzii [art. 333 alin. (2) C.pen. din
1968] şi menţinând aceeaşi structură, variantă tip şi agravată, ca în cazul infracţiunii
„Încălcarea consemnului”.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din 21
ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din 12
noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război,stare de asediu sau stare de
urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, pentru varianta tip (părăsirea
postului), noua reglementare, ce constituie în esenţă şi o nouă incriminare, prevede pedeapsa
închisorii, iar în ceea ce priveşte variantele agravate, maximul special al pedepsei închisorii
este mai ridicat pentru varianta agravată a părăsirii comenzii şi mai redus pentru variantele
agravate ce vizează o condiţie de timp, timp de război, stare de asediu sau stare de urgenţă,
faţă de reglementarea anterioară.
Legiuitorul a operat o extindere a sferei infracţiunilor pentru care este ştirbit principiul
oficialităţii, fiind necesară îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate (sesizarea
comandantului) pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În reglementarea anterioară
această condiţie nu era prevăzută pentru părăsirea navei, aeronavei sau părăsirea comenzii.
Art. 417
Insubordonarea
(1) Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, pedeapsa pentru
fapta prevăzută în alin. (1) este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 334 C.pen.
din 1968,legiuitorul actual renunţând însă la varianta agravată cuprinsă anterior în alin. (2), ce
făcea distincţie în funcţie de calitatea (gradul) subiectului activ.
Expresia „în timp de război” a fost înlocuită cu expresia „în timp de război, pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă”. Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege
durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de război.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din 21
ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din 12
noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război,stare de asediu sau stare de
urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea ce priveşte pedeapsa
închisorii, minimul special pentru varianta tip este mai redus, iar maximul special este mai
ridicat. Pentru unica variantă agravată menţinută s-au păstrat limitele de pedeapsă.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale.
Art. 418
Constrângerea superiorului
(1) Constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a şefului de
către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 3 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită de 2 sau mai mulţi militari împreună ori în faţa
trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) În timp de război fapta prevăzută în alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani, iar fapta prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este nou în dreptul substanţial. Este o variantă a abuzului în
serviciu pentru sfera relaţiilor sociale referitoare la forţele armate.
2. Varianta tip presupune că subiectul activ acţionează asupra celui pasiv prin constrângeri
de ordin fizic ori moral ce au aptitudinea de a genera abdicarea acestuia din urmă de la
îndatoririle de serviciu.
Constrângerea fizică sau morală constituie cauze de neimputabilitate, fiind reglementate în
art. 24 şi 25 C.pen.Astfel, constrângerea fizică trebuie să fie suficient de intensă încât să nu i
se poată rezista, iar constrângerea morală trebuie să se refere la o ameninţare cu un pericol
grav ce nu ar fi putut fi înlăturat. Orice alte forme de constrângere atenuate vor fi valorificate
în contextul altor infracţiuni (e.g. infracţiunea de ameninţare – art. 206).
3. Subiectul activ va avea întotdeauna calitatea de „inferior sau subordonat” faţă de cel pasiv.
O activitate infracţională cu un conţinut similar desfăşurată însă de cel aflat într-o poziţie
inversă se va valorifica în contextul altor norme de incriminare (abuzul de autoritate, art. 419
C.pen.; infracţiuni contra libertăţii persoanei – ameninţare, art. 206 C.pen; şantaj, art. 207
C.pen.; infracţiuni contra integrităţii fizice – lovirea inferiorului, art. 420 C.pen.).
4. Latura subiectivă este caracterizată prin scopul urmărit: „încălcarea îndatoririlor de
serviciu”, neavând relevanţă pentru caracterizarea juridică a faptei dacă această încălcare s-a
materializat. În acest context fapta constituie infracţiunea analizată numai dacă este săvârşită
cu intenţie directă.
5. Variantele agravate vizează pluralitate de participanţi, utilizarea unei arme, locul sau
timpul săvârşirii.
Sintagma „prin folosirea unei arme” se va interpreta având în vedere conţinutul art. 179
C.pen. şi dispoziţiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată
(M.Of. nr. 425 din 10 iunie 2014).
Potrivit art. 179 C.pen., arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin
dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme
şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 295/2004, arma este orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau
luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare,
în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexa actului normativ, iar
arma de foc este orice armă portabilă cu ţeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau
poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea unui combustibil
de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonţ
sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc
şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din care este confecţionat, poate fi
transformat în acest scop; în înţelesul prezentei legi, nu sunt incluse în definiţia armelor de foc
armele prevăzute în categoriile D şi E din anexa actului normativ (a se vedea şi supra
comentariul art. 179).
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor
armate sau durata stării de război.
6. Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai pentru
activităţi infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Art. 419
Abuzul de autoritate
Fapta superiorului sau a şefului care, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o
vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului sau subordonatului ori îl obligă să
încalce îndatoririle de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este nou în dreptul substanţial. Este o variantă a abuzului în
serviciu pentru sfera relaţiilor sociale referitoare la forţele armate.
2. Noţiunea de vătămare gravă conţinută de norma de incriminare analizată, s-a considerat a
fi prea vagă şi nedefinită de legea penală [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul
Cod penal…, op. cit., 2014, p. 836].
3. Abuzul de autoritate presupune, spre deosebire de infracţiunea constrângerea
superiorului, că subiectul activ, „superiorul”, acţionează asupra celui pasiv, „subordonatul”,
prin constrângere fizică sau morală atenuate, ce nu constituie cauze de neimputabilitate pentru
acesta din urmă sau prin alte forme de persuasiune (promisiuni referitoare la avantaje de ordin
profesional, material sau financiar), ce obligă subordonatul la încălcarea îndatoririlor de
serviciu. Aceste ultime forme atenuate de constrângere morală nu ar putea fi valorificate ca
instigare la abuz în serviciu pentru superior, deoarece sancţiunea în cazul abuzului în serviciu
este mai severă, închisoarea de la 2 la 7 ani, situaţie în care cele mai uşoare forme de
constrângere (promisiuni referitoare la avantaje de ordin profesional, material sau financiar),
ar conduce la cele mai severe sancţiuni, mai severe decât în cazul variantei tip a infracţiunii
constrângerea superiorului (închisoarea de la 1 la 3 ani).
Existenţa unei astfel de interpretări de ordin doctrinar a textului, referitoare şi la sancţionarea
unor forme de persuasiune ca cele enumerate, anterioară aplicării sale, exclude valorificarea
unui aspect legat de lipsa de predictibilitate ori accesibilitate a normei de incriminare.
4. În legătură cu teza finală, ce vizează ipoteza în care subordonatul şi-a încălcat îndatoririle
de serviciu, acţiunea ori inacţiunea superiorului trebuie să fie aptă să genereze abdicarea
inferiorului de la îndatoririle sale. În cazul în care rezoluţia infracţională este luată anterior,
ori formele de persuasiune nu sunt apte să conducă subordonatul la încălcarea îndatoririlor de
serviciu, nu se poate reţine în sarcina superiorului infracţiunea de abuz de autoritate. Din
perspectiva conduitei infracţionale a subordonatului se va analiza întrunirea elementelor
constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297 C.pen.). Spre deosebire de
infracţiunea constrângerea superiorului unde pentru superior acţionează o cauză de
neimputabilitate (fapta nu constituie infracţiune – art. 25raportat la 23 C.pen.), în cazul
abuzului de autoritate nu este exclusă angajarea răspunderii penale a subordonatului sau
inferiorului. Ca urmare, superiorul săvârşeşte infracţiunea de abuz de autoritate, sancţionată
cu închisoarea de la 1 la 3 ani, iar inferiorul, ca are calitatea de funcţionar public în sensul art.
175 alin. (2) C.pen., ce şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, poate săvârşi infracţiunea de abuz
în serviciu, sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o
funcţie publică.
În ceea ce priveşte executarea unui ordin nelegal, trebuie amintite dispoziţiile
Regulamentului disciplinei militare aprobat prin Ordinul M.Ap.N. nr. M.64 din 10 iunie 2013
(M.Of. nr. 399 bis din 3 iulie 2013). În Anexa 1 a Regulamentului se precizează definiţia
ordinului ca fiind o dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o autoritate militară
pentru a fi executată întocmai.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare sau art. 7 din Legea nr.
384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti (M.Of. nr. 868 din 24
octombrie 2006), aceştia au îndatorirea principală de a respecta jurământul militar şi
prevederile regulamentelor militare şi de a executa întocmai şi la timp ordinele comandanţilor
şi ale şefilor, fiind responsabili de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate.
Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii,
obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea
ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor.
Militarii sunt răspunzători pentru ordinele date şi legalitatea acestora, pentru modul de
executare a ordinelor primite şi pentru faptele care încalcă ordinea de drept sau onoarea şi
demnitatea militară [art. 8 alin. (1) din Ordinul M.Ap.N. nr. M.64 din 10 iunie 2013].
Disciplina militară se realizează inclusiv prin respectarea strictă a actelor normative în vigoare
[art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ], iar neîndeplinirea unui ordin dat de comandant/şef
sau altă autoritate legală nu constituie abatere de la disciplina militară dacă ordinul nu este dat
în forma prevăzută de lege şi nu este în concordanţă cu actele normative în vigoare, cu
obiceiurile războiului şi convenţiile internaţionale la care România este parte [art. 7 alin. (2)].
Nu constituie infracţiune îndeplinirea oricărui act ordonat de comandant sau altă autoritate
legitimă, dacă ordinul este dat în forma prevăzută de lege şi nu este, în mod vădit, ilegal [art.
7 alin. (2) din Legea nr. 384/2006]. Dispoziţia din legea specială este concordantă cu cele
prevăzute de art. 18 raportat la art. 21 alin. (2) C.pen., potrivit cărora nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Ca urmare, numai executarea ordinului ce îndeplineşte exigenţele de formă şi are aparenţa de
legalitate poate constitui o cauză justificativă, ce va exclude angajarea răspunderii
executantului, însă poate atrage răspunderea penală a emitentului, în timp ce executarea
ordinului vădit nelegal poate atrage răspunderea penală sau cel puţin disciplinară a
participanţilor, executant şi/sau emitent (a se vedea L. Lefterache, Drept penal. Partea
generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 109-110, 111-113).
5. Subiectul activ va avea întotdeauna calitatea de „superior” faţă de cel pasiv. O activitate
infracţională cu un conţinut similar desfăşurată însă de cel aflat într-o poziţie de subordonare
se va valorifica în contextul altor norme de incriminare (infracţiuni contra libertăţii persoanei
– ameninţare, şantaj; infracţiuni contra integrităţii fizice – lovirea inferiorului, art. 420
C.pen.).
6. Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai pentru
activităţi infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Art. 420
Lovirea superiorului ori a inferiorului
(1) Lovirea superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat, atunci când
superiorul sau şeful se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte
îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani
sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi lovirea săvârşită de către superior sau şef
împotriva inferiorului sau a subordonatului, atunci când inferiorul sau subordonatul se
află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu
aceste atribuţii.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, limitele speciale ale pedepsei se majorează
cu o treime.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sub denumirea marginală „lovirea superiorului
ori a inferiorului” au fost incriminate două fapte reglementate distinct în Codul penal anterior:
lovirea superiorului (art. 335 C.pen. din 1968) şi lovirea inferiorului (art. 336 C.pen. din
1968). Este de subliniat faptul că pentru infracţiunea de lovire a inferiorului reglementarea
anterioară nu prevedea variantă agravată, dar şi faptul că legiuitorul actual a introdus condiţia
restrictivă ca fapta de lovire să aibă legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru
acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
Expresia „în timp de război” din reglementarea anterioară a fost înlocuită cu expresia „în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra
comentariul art. 413).
Legiuitorul actual a renunţat la cauza justificativă reglementată anterior în art. 336 alin. (2)
C.pen. din 1968,potrivit căreia lovirea inferiorului nu se sancţiona, în timp de război, dacă
fapta era determinată de o necesitate militară. Opţiunea legiuitorului poate fi justificată de
caracterul vag, nedefinit al conceptului de necesitate militară, în contextul stării de război. S-a
exprimat însă şi ideea ca necesitatea militară să fie integrată şi definită în cadrul cauzelor
justificative tradiţionale [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op.
cit., 2014, p. 838].
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă, Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a egalizat limitele
pedepsei pentru cele două categorii de subiecţi activi, însă pentru varianta tip, a sporit
minimul special de la 3 luni/ o lună la 1 an şi maximul special de la 1 an la 5 ani, însă a
introdus alternativ şi pedeapsa amenzii. Pentru varianta agravată limitele de pedeapsă sunt
între 2 ani şi 3 luni – 6 ani şi 8 luni, faţă de 3 luni – 3 ani în reglementarea anterioară.
Art. 421
Capitularea
Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forţelor armate pe care le
comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare
pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de
condiţiile de luptă, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 338 C.pen. din 1968), operându-se o unică modificare de ordin terminologic, concretizată
în abandonarea noţiunii „duşman” şi înlocuirea sa cu cea de „inamic”, ca urmare norma nu
generează situaţii legate de aplicarea legii mai favorabile.
Art. 422
Părăsirea câmpului de luptă
Părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona, săvârşite în timpul luptei, ori
predarea în captivitate sau săvârşirea altor asemenea fapte de natură a servi cauzei
inamicului se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 339 C.pen. din 1968), operându-se o unică modificare de ordin terminologic, concretizată
în abandonarea noţiunii „duşman” şi înlocuirea sa cu cea de „inamic”, ca urmare norma nu
generează situaţii legate de aplicarea legii mai favorabile.
Art. 423
Zborul neautorizat
(1) Zborul cu o aeronavă aparţinând forţelor armate ale statului român, fără prealabilă
autorizare, precum şi nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se periclitează
securitatea zborului în spaţiul aerian sau a aeronavei, se pedepsesc cu închisoare de la
unu la 3 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă a avut ca
urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 340 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări în cazul variantei agravate şi a limitelor de pedeapsă. Varianta tip continuă a fi
reglementată ca o infracţiune de pericol, în timp ce variantele agravate rămân infracţiuni de
rezultat.
Prima variantă agravată nu mai include condiţia producerii unor urmări grave, ci a unor
urmări constând îndistrugerea sau degradarea aeronavei. În această variantă agravată
infracţiunea este complexă, absorbind infracţiunea de distrugere sau degradare prevăzută de
art. 253 C.pen.
În ceea ce priveşte cea de-a doua variantă agravată, noţiunea de dezastru este definită de art.
254 alin. (2) C.pen.: dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a
unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Dacă fapta de zbor neautorizat a produs decesul a două sau mai multor persoane (un dezastru)
nu se va reţine un concurs de infracţiuni (zbor neautorizat, ucidere din culpă), ci numai
varianta agravată specifică infracţiunii de zbor neautorizat, limitele de pedeapsă şi forma de
vinovăţie specifică variantei agravate susţinând justeţea acestei interpretări. Astfel, forma de
vinovăţie este praeterintenţia care presupune că, faţă de rezultatul mai grav (dezastrul/decesul
mai multor persoane), autorul a acţionat din culpă, chiar dacă aceasta este suprapusă intenţiei
iniţiale (de zbor cu încălcarea reglementărilor speciale) [pentru explicarea ipotezei
concursului de infracţiuni, a se vedea R. Slăvoiu în M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal.
Note. Corelaţii. Explicaţii, op. cit., 2014, p. 725, comentariul art. 423].
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare şi
apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare pentru varianta tip
a sporit minimul special de la 3 luni la 1 an şi maximul special de la 2 ani la 3 ani, însă a
introdus, alternativ, pedeapsa amenzii. Pentru variantele agravate limitele de pedeapsă sunt în
prezent 5-10 ani închisoare spre deosebire de 1-5 ani închisoare, respectiv 10-20 de ani spre
deosebire de 5-15 ani închisoare. Ca urmare, pentru varianta tip, dacă procesul individualizării
judiciare nu se orientează către pedeapsa amenzii şi pentru variantele agravate legea
anterioară este mai favorabilă.
Art. 424
Părăsirea navei
(1) Părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către comandant, înainte de a-şi
fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu, precum şi de către orice alte persoane
ce fac parte din echipajul navei, fără ordinul comandantului, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 341 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă şi înlocuirea expresiei „în timp de
război” cu expresia „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se
vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare pentru varianta tip a sporit minimul special de la 6
luni la 1 an şi a menţinut maximul special de 5 ani. Pentru varianta agravată limitele de
pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani, spre deosebire de detenţia pe viaţă
sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Art. 425
Părăsirea comenzii
(1) Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de
nave militare, în situaţii care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori
echipajul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) În cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârşit în timpul luptei, de către
comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, pedeapsa este
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 342 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă în cazul variantei agravate.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare pentru varianta tip a menţinut natura sancţiunii şi
limitele acesteia. Pentru varianta agravată limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de
la 10 la 20 de ani, spre deosebire de detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în
reglementarea anterioară.
Art. 426
Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale
Fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare care, fără a fi fost
oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o avea:
a) nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva inamicului, să ajute o navă a
statului român sau a unei ţări aliate, urmărită de inamic ori angajată în luptă;
b) nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi inamic;
c) nu urmăreşte navele de război sau comerciale ale inamicului
se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 343 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări de fond numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. S-au realizat însă şi
modificări de ordin terminologic, termenul „duşman” fiind înlocuit cu „inamic”.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei şi natura acesteia. Astfel,
limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani, spre deosebire de
detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Art. 427
Coborârea pavilionului
Coborârea pavilionului în timpul luptei, în scopul de a servi cauza inamicului, săvârşită
de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, precum şi
de către orice altă persoană ambarcată, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 344 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări de fond numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. S-au realizat însă şi
modificări de ordin terminologic, termenul „duşman” fiind înlocuit cu „inamic”.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei şi natura acesteia. Astfel,
limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani spre deosebire de
detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Art. 428
Coliziunea
(1) Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la bordul
navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca
urmare avarierea gravă a acesteia, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) În cazul în care fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită în timp de război, pe durata stării de asediu sau
a stării de urgenţă, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 344 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale şi cu păstrarea
caracterului de infracţiune de rezultat, operându-se modificări de fond numai în ceea ce
priveşte urmările pe care fapta trebuie să le producă şi limitele de pedeapsă.
În cazul urmărilor produse legiuitorul a renunţat la sintagma „sau alte urmări grave”,
considerându-se că aceasta nu corespunde exigenţelor de accesibilitate şi predictibilitate,
menţinând doar condiţia producerii unei avarieri grave.
În prezent, pentru varianta tip legiuitorul a prevăzut că fapta trebuie săvârşită cu vinovăţie sub
forma intenţiei, culpa fiind valorificată pentru varianta atenuată.
Legiuitorul a operat şi o modificare de formă, expresia „în timp de război” fiind înlocuită cu
sintagma mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se
vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei astfel: pentru varianta tip a
fost redus maximul special de la 20 la 12 ani închisoare şi pentru varianta agravată s-au redus
atât minimul, cât şi maximul special cu câte 5 ani. Pentru varianta atenuată s-au păstrat
limitele de pedeapsă.
Art. 429
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 421-425, art. 427 şi art. 428 alin. (1) se
pedepseşte.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Legiuitorul şi-a păstrat opţiunea pentru
infracţiunile pentru care şi fapta rămasă în faza tentativei se pedepseşte: capitularea, părăsirea
câmpului de luptă, zborul neautorizat, părăsirea navei, părăsirea comenzii, coborârea
pavilionului şi coliziunea.
Art. 430
Infracţiuni privitoare la aeronave militare
Dispoziţiile art. 424-426, 428 şi 429 se aplică în mod corespunzător şi în cazul
aeronavelor militare.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 347 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale şi a conţinutului.
Art. 431
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute în art. 413-417 se pune în mişcare numai
la sesizarea comandantului.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 337 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, însă legiuitorul a operat o
extindere a sferei infracţiunilor pentru care este ştirbit principiul oficialităţii, fiind necesară
îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate (sesizarea comandantului), în cazul infracţiunilor
de absenţă nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii
şi insubordonarea. În reglementarea anterioară această condiţie nu era prevăzută pentru
părăsirea navei, aeronavei sau părăsirea comenzii.
Art. 432
Sustragerea de la serviciul militar în timp de război
Fapta persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, îşi provoacă
vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau o infirmitate,
foloseşte înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul
militar, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. În Expunerea de motive s-a arătat că infracţiunea de sustragere de la
serviciul militar în timp de război constituie o reglementare nouă. Necesitatea acestei
reglementări este dedusă din art. 55 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii români au dreptul
şi obligaţia de a apăra România. Având în vedere evoluţia legislativă ulterioară anilor 2000 s-
a renunţat la incriminarea faptei săvârşite pe timp de pace. Astfel potrivit art. 1-3 din Legea
nr. 395/2005 (M.Of. nr. 1155 din 20 decembrie 2005), cetăţenii români efectuează serviciul
militar, pe bază de voluntariat, pe timp de pace, executarea serviciului obligatoriu fiind
suspendat, iar pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum şi pe timpul stării de
asediu, executarea serviciului militar devine obligatorie, în condiţiile legii. Legiuitorul actual
a operat o extindere a sferei de aplicabilitate cu accent pe condiţia de timp (pentru definiţia
noţiunilor „timp de război”, „stare de mobilizare” sau „stare de asediu”, a se vedea supra
comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare,
de procedibilitate şi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a
redus limitele pedepsei, acestea fiind în prezent închisoarea de la 2 la 7 de ani spre deosebire
de închisoarea de la 3 la 10 ani, în reglementarea anterioară.
Trebuie subliniat şi faptul că, în prezent, legiuitorul a optat pentru principiul oficialităţii,
excluzând condiţia de procedibilitate referitoare la sesizarea comandantului. Lipsa îndeplinirii
acestei condiţii ar fi exclus declanşarea procesului penal ori continuarea acestuia cu
consecinţa pronunţării unor soluţii de netrimitere în judecată sau încetare a procesului penal,
ipoteză în care legea anterioară este mai favorabilă.
Art. 433
Agresiunea împotriva santinelei
(1) Fapta persoanei care ameninţă sau loveşte santinela sau militarul aflat în serviciu de
intervenţie, însoţire sau de securitate se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani.
(2) Dacă fapta este săvârşită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe
persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
Textul este nou în dreptul substanţial. Infracţiunea constituie o variantă a infracţiunii de ultraj
cu subiect pasiv calificat. Infracţiunea este complexă, absorbind în conţinutul său infracţiunile
de ameninţare (art. 206 C.pen.) sau lovire [art. 193 alin. (1) C.pen.] şi având sancţiuni mai
severe decât în cazul faptelor ce şi-au pierdut autonomia.
Subiectul activ este necircumstanţiat. Subiectul pasiv (santinela sau militarul) trebuie să se
afle în mod efectiv în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate la momentul exercitării
asupra sa a violenţelor fizice ori ameninţărilor.
Varianta agravată presupune pluralitatea de subiecţi activi sau folosirea armei (pentru
noţiunea de armă, a se vedea supra comentariul art. 418).
Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai pentru activităţi
infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Art. 434
Sustragerea de la luarea în evidenţa militară
(1) Sustragerea de la luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a
opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp de pace, se
pedepseşte cu amendă.
(2) Dacă fapta este săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 353 C.pen. din 1968), cu modificarea denumirii marginale, din sustragerea de la
recrutare, şi a structurii ce cuprinde, în prezent, variantă tip şi variantă agravată, incriminând
cu caracter de noutate conduita pe timp de pace. Norma de incriminare este impusă de sfera
îndatoririlor cetăţenilor români, care, potrivit art. 55 din Constituţie, au dreptul şi obligaţia să
apere România, iar condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege
organică.
Legiuitorul a modificat structura incriminării optând pentru o variantă tip, în cazul căreia
fapta se săvârşeşte în timp de pace şi o variantă agravată, care incriminează conduita în timp
de război sau pe durata stării de asediu. S-au realizat şi modificări de ordin terminologic,
termenul „în timp de război” fiind înlocuit cu cel „în timp de război sau pe durata stării de
asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se vedea supra comentariul art. 413).
Pentru ipoteza variantei agravate, în care există continuitate de incriminare, s-au păstrat
limitele de pedeapsă.
Art. 435
Neprezentarea la încorporare sau concentrare
(1) Neprezentarea la încorporare, concentrare sau mobilizare în timp de război sau pe
durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celui încorporat sau concentrat
la unitatea la care a fost repartizat, precum şi a celui care, executând potrivit legii
serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la angajator.
(3) Termenele de prezentare prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se prelungesc cu 10 zile, în
cazul în care cel chemat se află în străinătate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 354 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii variantă
tip – variantă asimilată, operându-se modificări de fond numai în ceea ce priveşte limitele de
pedeapsă. S-au realizat însă şi modificări de ordin terminologic, termenul „în timp de
mobilizare sau război” a fost înlocuit cu cel cu „în timp de război sau pe durata stării de
asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei. Astfel, limitele de
pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 2 la 7 de ani spre deosebire de închisoarea de la 3 la
10 ani, în reglementarea anterioară.
Art. 436
Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă
(1) Jefuirea pe câmpul de luptă a morţilor sau răniţilor se pedepseşte cu închisoarea de
la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta prevăzută în alin. (1) care, fără să fie
săvârşită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operaţii de război.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea anterioară
(art. 350 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii şi sancţiunii şi ca
urmare exclude o analiză pe aspectul legii penale mai favorabile.
Art. 437
Folosirea emblemei Crucea Roşie în timpul operaţiunilor militare
Folosirea, fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu
operaţiunile militare, a emblemei ori denumirii de „Crucea Roşie“ sau a celor asimilate
acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 351 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii,
operându-se modificări de ordin terminologic, sintagma „în timp de război” fiind înlocuită cu
cea „în timp de război sau pe durata stării de asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se vedea
supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. Din
perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limita minimului special de la 3 la 2 ani
închisoare. Astfel, limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 2 la 7 de ani spre
deosebire de închisoarea de la 3 la 7 ani, în reglementarea anterioară.
Art. 438
Genocidul
(1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic,
rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică,
totală sau parţială, a acestuia;
d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă.
(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea
de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în public,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 357
C.pen. din 1968, al cărui conţinut este preluat cu o serie de modificări. Potrivit Expunerii de
motive (pct. 2.92), modificările vizează numai forma şi au drept scop corelarea cu art. 6 din
Statutul Curţii Penale Internaţionale (în continuare, Statutul CPI).
2. Elemente de tipicitate. Cerinţa esenţială care priveşte elementul material al tuturor
variantelor genocidului, aceea ca acţiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor
anumite entităţi (care este, totodată, şi situaţia premisă a infracţiunii) a suferit modificări.
Astfel, situaţia premisă nu mai presupune decât preexistenţa unui grup naţional, etnic, rasial
sau religios, renunţându-se la noţiunea de colectivitate. Expunerea de motive vorbeşte
despre o înlocuire a noţiunii de colectivitate cu cea de grup, justificată şi de faptul că această
din urmă noţiune este preferată de actele normative internaţionale recente. În aceste condiţii,
aria incriminării nu se restrânge.
Incriminarea cuprinde o variantă simplă, susceptibilă de realizare prin mai multe modalităţi
alternative [art. 438 alin. (1) lit. a)-e) C.pen.], o variantă agravată [art. 438 alin. (2) C.pen.]
prin cerinţa săvârşirii faptelor prevăzute de alin. (1) în timp de război, conform art. 185
C.pen.]; în alin. (3) este incriminat ca infracţiune de sine stătătoare actul preparator al
înţelegerii în vederea săvârşirii genocidului, iar în alin. (4) este incriminată o formă
particulară a infracţiunii de instigare publică.
În cazul primei modalităţi a variantei simple a infracţiunii [art. 438 alin. (1) lit. a) C.pen.], în
raport cu incriminarea corespondentă din vechea reglementare [art. 375 alin. (1) lit. a) C.pen.
din 1968], exprimarea elementului material a fost reformulată. Astfel, sintagma uciderea
membrilor a fost înlocuită cu uciderea de membri, făcând clară concluzia existenţei
infracţiunii atât în ipoteza uciderii tuturor membrilor unui grup, cât şi a unei ucideri numai a
unor dintre aceştia.
În cazul celei de a doua modalităţi a variantei simple [art. 438 alin. (1) lit. b) C.pen.],
elementul material nu mai este vătămarea gravă, ci vătămarea, asigurându-se corelarea cu
denumirea actuală a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
S-a precizat, în cazul modalităţii de la lit. c), posibilitatea ca distrugerea grupului să fie totală
sau parţială şi, totodată, s-a eliminat termenul de tratament din sintagma care exprimă
elementul material [supunerea grupului la condiţii de existenţă (sau tratament) de natură să...].
Potrivit doctrinei anterioare (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 930), prin condiţii de existenţă se
înţelegea modul de alimentare, regimul locuinţei, îmbrăcămintea, odihna sau orice alte
condiţii de existenţă inumane; prin tratamente de natură să ducă la distrugerea fizică se
înţelegea supunerea la munci extrem de istovitoare, lipsirea de asistenţă medicală, folosirea ca
material viu la efectuarea anumitor experienţe medicale. În măsura în care asemenea
tratamente alterează în mod inevitabil condiţiile de existenţă, legiuitorul, eliminând noţiunea
de tratamente, a considerat că elimină o redundanţă. Pentru acest motiv, sfera de incidenţă a
textului rămâne neschimbată (nu se restrânge).
În cazul modalităţilor variantei simple [art. 438 alin. (1) lit. d) şi e) C.pen.] au fost aduse doar
modificări terminologice, fără consecinţe juridice [impunerea de măsuri vizând în loc de
luarea de măsuri tinzând – lit. d);transferul forţat de copii în loc de transferarea forţată a
copiilor – lit. e)].
Tratamentul sancţionator al tuturor acestor variante a rămas identic cu cel existent în
incriminarea anterioară (15-25 de ani şi interzicerea unor drepturi).
Varianta agravată [art. 438 alin. (2) C.pen.], în raport cu timpul săvârşirii (în timp de război)
nu a suferit niciun fel de modificări. Şi incriminarea actului preparator al înţelegerii în
vederea săvârşirii genocidului [art. 438 alin. (3) C.pen.] a fost preluată fără modificări, cu
excepţia sancţiunii, a cărei limită maximă a fost redusă de la 20 la 10 ani. În raport cu această
modificare, legea nouă este mai favorabilă.
A fost introdusă o nouă incriminare, aceea a incitării la săvârşirea infracţiunii de genocid,
comisă în mod direct, în public. Conform Expunerii de motive (pct. 2.92), incriminarea era
cerută de prevederile art. 3 lit. c) din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid (1948). De altfel, incitarea directă şi publică la genocid este prevăzută şi de art. 25
alin. (3) lit. e) din Statutul CPI. În condiţiile în care termenul de incitare nu are o definiţie
legală, iar, potrivit limbajului comun, a incita semnifică a aţâţa, a întărâta; a instiga la... (DEX
2009) sau a duce în mod intenţionat la o stare de agitaţie, îndemnând la acţiuni duşmănoase; a
instiga; a aţâţa; a stârni; a provoca; a porni (NODEX 2002), se pune problema diferenţei faţă
de instigare ca formă a participaţiei (în condiţiile în care infracţiunea este susceptibilă de
săvârşire în participaţie, în oricare dintre formele sale). În aceste condiţii, s-ar putea afirma că
incitarea este o instigare neurmată de executare; a se vedea comentariulart. 370 C.pen.). Din
această perspectivă, incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid este o formă particulară a
infracţiunii de instigare publică (art. 368 C.pen.). Incitarea trebuie săvârşită în mod direct, în
public (art. 184 C.pen.), condiţii care sunt cumulative.
În condiţiile în care art. 438 C.pen. este corelat cu art. 6 din Statutul CPI, sunt utile, în analiza
conţinutului juridic al infracţiunii, dispoziţiile art. 9 din Statut, respectiv Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int). De pildă, referitor
la subiectul pasiv al infracţiunii de genocid se precizează că poate fi atât unic, cât şi plural; în
cazul genocidului prin vătămare gravă a integrităţii fizice sau psihice a uneia sau mai multor
persoane [art. 6 lit. b) din Statutul CPI, cu corespondent în art. 438 alin. (1) lit. b) C.pen.], se
arată că elementul material poate să constea, fără însă să se limiteze la aceasta, în acte de
tortură, de viol, violenţe sexuale, tratamente inumane sau degradante; în cazul genocidului
prin supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală
sau parţială, a acestuia [art. 6 lit. c) din Statutul CPI, cu corespondent în art. 438 alin. (1) lit.
c) C.pen.], expresia condiţii de existenţă poate să se refere, fără a se limita la aceasta, la
privarea deliberată de mijloace indispensabile supravieţuirii, precum hrană, servicii medicale,
locuinţă etc.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, doctrina precizează că aceasta presupune două forme
distincte de intenţie, o intenţie generală, precum şi o intenţie de a distruge (K. Ambos, Ce
înseamnă „intenţia de a distruge” din structura genocidului? în C.D.P. nr. 2/2010, p. 1-28).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 439
Infracţiuni contra umanităţii
(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei
populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea unor persoane;
b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în
parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a
acesteia;
c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;
d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin
expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor
măsuri de constrângere;
e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta
exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe
fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul
internaţional;
f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau
detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării
compoziţiei etnice a unei populaţii;
g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;
h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub
protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la
ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau
asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată
de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori
locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;
i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor
generale de drept internaţional;
j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile
fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe
motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de
alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;
k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii
fizice sau psihice,
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în cadrul
unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial
asupra altuia, cu intenţia de a menţine acest regim.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea nu are corespondent în
reglementarea anterioară. Potrivit Expunerii de motive, art. 439 C.pen. reia, într-o formă
adaptată, prevederile art. 7 din Statutul CPI. De altfel, diferenţele în raport cu reglementarea
din Statut sunt precizate şi explicate în Expunerea de motive. Astfel, spre deosebire de art. 7
din Statut, în art. 439 C.pen. nu se definesc termenii utilizaţi, legiuitorul român apreciind că
nu se aduce atingere previzibilităţii legii în condiţiile în care noţiunile sunt suficient explicate
în cadrul fiecărei secţiuni; s-a renunţat la precizarea ca faptele să fie comise „în cunoştinţă de
acest atac”; în varianta prevăzută de lit. d) (transfer forţat) nu s-a mai prevăzut condiţia ca
transferul să vizeze o populaţie; în varianta prevăzută de lit. f) a fost introdusă noţiunea de
agresiune sexuală; în varianta prevăzută de lit. g) s-a introdus şi modalitatea de comitere a
faptei prin vătămarea integrităţii fizice sau psihice.
Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele infracţiunii (document oficial al
CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat în interpretarea şi aplicarea art.
6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int), precum şi definiţiile cuprinse în art. 7 alin. (2) din
Statut.
2. Elemente de tipicitate. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unui atac generalizat
sau sistematic împotriva unei populaţii civile. Deşi, aşa cum s-a precizat, reglementarea
naţională, în raport cu art. 7 din Statutul CPI, a renunţat la precizarea ca faptele să fie comise
„în cunoştinţă de acest atac”, considerăm că autorul infracţiunii trebuie să fie în cunoştinţă de
acest atac. Cu privire la acest aspect, nu trebuie însă dovedit că autorul avea cunoştinţă de
toate caracteristicile atacului. Toate acestea rezultă din documentul Elementele infracţiunii
(art. 7, Introducere, pct. 2). Potrivit aceluiaşi document (pct. 3), prin atac lansat împotriva unei
populaţii civile se înţelege comportamentul care constă în comiterea multiplă a actelor vizate
de alin. (1) al art. 7din Statutul CPI împotriva unei populaţii civile, oricare ar fi aceasta, în
aplicarea sau în urmărirea politicii unui stat sau organizaţii având ca scop un asemenea atac.
Aceste acte nu trebuie să constituie în mod necesar un atac militar. O politică având ca scop
un asemenea atac există şi atunci când statul sau organizaţia favorizează sau încurajează activ
un asemenea atac împotriva unei populaţii civile. În circumstanţe excepţionale, o asemenea
politică poate lua forma unei omisiuni de a acţiona, prin care statul sau organizaţia în mod
conştient încurajează un asemenea atac. Se poate deduce existenţa unei asemenea politici din
simplul fapt că statul sau organizaţia se abţin de la orice acţiune.
În explicitarea elementului material sunt, de asemenea, utile informaţii cuprinse în
documentul Elementele infracţiunii.
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
3. Jurisprudenţă naţională. Instanţele naţionale au fost sesizate cu o cauză având ca obiect
săvârşirea infracţiunii contra umanităţii constând în aceea că, „în perioada 1956-1963,
inculpatul, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi
inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de
deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale
omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de ordin politic”
(http://mpublic.ro/presa/2014/c_18_06_2014.htm).
Art. 440
Infracţiuni de război contra persoanelor
(1) Săvârşirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional, asupra
uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, a uneia
dintre următoarele fapte:
a) uciderea;
b) luarea de ostatici;
c) aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale integrităţii
fizice sau psihice ori suferinţe fizice sau psihice grave, în special prin tortură sau
mutilare;
d) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau
detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării
compoziţiei etnice a unei populaţii;
e) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin
expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de
constrângere;
f) aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o
pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată în
cadrul unei proceduri legale şi imparţiale, care să ofere garanţiile impuse de dreptul
internaţional;
g) expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă sănătăţii
prin:
1. efectuarea asupra acesteia de experienţe cu privire la care ea nu a consimţit în mod
voluntar, expres şi prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu
sunt efectuate în interesul său;
2. prelevarea de ţesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepţia
prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile
medicale general recunoscute şi cu consimţământul voluntar, expres şi prealabil al
persoanei;
3. supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca acestea să
fie necesare pentru sănătatea persoanei şi fără ca ea să fi consimţit, în mod voluntar,
expres şi prealabil;
h) supunerea unei persoane la un tratament degradant, se pedepseşte cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează recrutarea sau încorporarea minorilor care nu
au împlinit vârsta de 15 ani în forţele armate sau în grupuri armate, precum şi
determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilităţi.
(3) Rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internaţional, a unui
membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii inamice, după ce
acesta s-a predat fără condiţii sau care a fost scos din luptă în orice mod, se pedepseşte
cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Săvârşirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, a uneia dintre
următoarele fapte:
a) menţinerea ilegală în detenţie sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai
multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a);
b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei
părţi a populaţiei civile căreia el îi aparţine, în teritoriul ocupat;
c) constrângerea, prin violenţă sau ameninţare, a uneia sau mai multor persoane dintre
cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forţele armate ale inamicului;
d) constrângerea resortisanţilor puterii inamice să ia parte la operaţiunile de război
îndreptate împotriva ţării lor, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Persoanele protejate de dreptul internaţional umanitar sunt:
a) într-un conflict armat cu caracter internaţional: persoanele protejate în sensul
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi al Protocolului Adiţional I din 8 iunie
1977, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de război şi civilii;
b) într-un conflict armat fără caracter internaţional: răniţii, bolnavii, naufragiaţii şi
persoanele care nu participă direct la ostilităţi şi care se găsesc sub puterea părţii
inamice;
c) într-un conflict armat cu sau fără caracter internaţional: membrii forţelor armate şi
combatanţii părţii inamice, care au depus armele sau care, din orice altă cauză, nu se
mai pot apăra şi care nu se află sub puterea părţii inamice.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, „textul referitor la
infracţiunile de război contra persoanelor cuprinde în alin. (1) în principal acele fapte care
sunt prevăzute de art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva şi regăsite în Statut în cadrul art. 8
parag. 2 lit. a). În mod firesc, persoana protejată nu mai este acum prizonierul de război sau
populaţia civilă, ci persoana protejată de dreptul internaţional umanitar, ce include toate
Convenţiile de la Geneva, conform alin. (5) lit. a)-c).
Suplimentar faţă de textul corespondent din Statut – ce face referire doar la experienţe
medicale neconsimţite şi nemotivate de un tratament medical – alin. (1) lit. g) detaliază aceste
aspecte şi adaugă elemente de protecţie suplimentară a persoanei, şi anume: prelevarea de
ţesuturi sau organe (pct. 2), respectiv supunerea la metode de tratament nerecunoscute
medical (pct. 3). Aceste elemente sunt preluate din art. 11 parag. 2 lit. b) şi c) din Protocolul
Adiţional nr. I la Convenţiile de la Geneva (ratificat de România prin Decretul nr. 224/1990).
Deşi acesta se referă doar la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, în
considerarea evoluţiei dreptului internaţional cutumiar, sfera protecţiei s-a extins şi la
victimele conflictelor internaţionale, fapt recunoscut de prevederile Statutului CPI – art. 8
parag. 2 lit. e) pct. (xi).
Corespunzător prevederilor art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vi), respectiv art. 85 parag. 3 lit. e) din
Protocolul Adiţional nr. I, în cadrul alin. (2) [alin. (3) – n.n.] s-a incriminat expres «rănirea, în
cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internaţional, a unui membru al forţelor armate
inamice sau a unui combatant al părţii inamice după ce acesta s-a predat fără condiţii, sau care
a fost scos din luptă în orice mod». Protecţia oferită este mai largă atât din perspectiva
conflictului – nu doar cu caracter internaţional, cum prevede Statutul CPI – cât şi a persoanei,
care nu trebuie să se fi predat obligatoriu necondiţionat, poate chiar să nu se fi predat, dacă
este scos din luptă.
În cadrul alin. (4) se face distincţia deja amintită în funcţie de caracterul internaţional al
conflictului, existând anumite măsuri care nu îşi au sensul în cazul unui conflict fără caracter
internaţional, ca de exemplu întârzierea repatrierii etc.”
Art. 440 C.pen. are corespondent în art. 358 C.pen. din 1968.
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 441
Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi
(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter
internaţional, jefuieşte sau, cu încălcarea dreptului internaţional şi fără ca aceasta să fie
justificată de necesităţi militare, distruge, îşi însuşeşte sau rechiziţionează bunuri ale
părţii inamice, aflate sub puterea părţii căreia îi aparţine făptuitorul, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Declararea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ca fiind stinse,
suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile tuturor resortisanţilor
părţii inamice sau ale unei părţi importante a acestora se pedepseşte cu închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, în cadrul
incriminării infracţiunilor de război contra proprietăţii şi altor drepturi au fost integrate
prevederile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xvi) şi (xiii), respectiv lit. e) pct. (v) şi (xii) din Statut.
Textul de lege are ca obiectiv protecţia dreptului de proprietate [alin. (1)], precum şi a
acţiunilor în justiţie [alin. (2)]. Fapta prevăzută la alin. (2) este posibilă doar în cadrul unui
conflict armat cu caracter internaţional, vizând resortisanţii părţii inamice. Intră în aria de
aplicare a normei orice măsură sau restricţie legală cu caracter discriminatoriu privind
exercitarea unui drept în justiţie.
Incriminarea are corespondent şi în art. 359 alin. (2) şi (3) şi art. 360 C.pen. din 1968.
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 442
Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor
(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional:
a) declanşează un atac împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau
vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menţinere
a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, şi care se bucură de protecţia pe care dreptul
internaţional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil;
b) declanşează un atac împotriva personalului, clădirilor, unităţilor sanitare sau
mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de
Convenţiile de la Geneva, în conformitate cu dispoziţiile dreptului internaţional
umanitar, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional, utilizează fără drept semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la
Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului
ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporală a
uneia sau mai multor persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Conform Expunerii de motive, incriminarea
infracţiunilor de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor are ca obiectiv
protejarea acestora şi asigurarea desfăşurării unor astfel de operaţiuni cu respectarea Cartei
ONU.
Prevederile alin. (1) lit. a) îşi găsesc corespondent în cuprinsul art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (iii) şi
lit. e) pct. (iii) din Statut, ce codifică astfel dreptul internaţional cutumiar, precum şi voinţa
Consiliului de Securitate, exprimată în numeroase rezoluţii (a se vedea, cu titlu de exemplu,
Rezoluţia nr. 1258/1999). Dacă atacul este îndreptat contra unor obiective militare
(determinate astfel potrivit art. 51-52 din Protocolul Adiţional nr. I), fapta nu se va încadra în
dispoziţiile prezentului articol.
Ipoteza declanşării atacului asupra bunurilor enumerate la alin. (1) lit. b) corespunde
dispoziţiilor art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xxiv) şi lit. e) pct. (ii) din Statutul CPI.
În cazul faptei de la alin. (2) este incriminată utilizarea fără drept a anumitor embleme (ca, de
exemplu, semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva), în conformitate cu
dispoziţiile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) din Statut, respectiv art. 85 parag. 3 lit. f) din
Protocolul Adiţional nr. I. Fără recunoaşterea şi respectarea unanimă a anumitor semne
distinctive, operaţiunile umanitare şi protecţia persoanelor care participă la ele ar fi
imposibilă, motiv pentru care se impune protejarea acestor embleme şi sancţionarea faptei de
a le utiliza fără drept, profitând de „scutul” oferit de ele.
Pentru toate faptele incriminate de acest articol, nu prezintă relevanţă faptul că este vorba de
un conflict cu sau fără caracter internaţional.
Incriminarea are corespondent şi în art. 359 alin. (1) şi art. 294 C.pen. din 1968.
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 443
Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă
(1) Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional:
a) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor civili
care nu participă direct la ostilităţi;
b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca
atare de dreptul internaţional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios,
învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor,
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor,
locuinţelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor ori
echipamentelor ce conţin substanţe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt
folosite ca obiective militare;
c) desfăşoară un atac prin mijloace militare, ştiind că el va cauza pierderi de vieţi
omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu
caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului
militar concret şi direct aşteptat;
d) utilizează o persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar
pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devină ţintă a operaţiunilor
militare ale părţii inamice;
e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor,
privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii sau împiedicând, cu încălcarea
dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora;
f) declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinşi;
g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un membru al forţelor armate inamice sau un
combatant al forţelor inamice;
h) utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internaţional umanitar, în
special monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei sau
ştiinţei, pentru declanşarea unui atac prin mijloace militare împotriva părţii inamice se
pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Desfăşurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu
caracter internaţional, ştiind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de
durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului
militar concret şi direct aşteptat, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, fapta de utilizare
de metode interzise în operaţiunile de luptă reia în alin. (1) – aplicabil în cazul unui conflict
cu sau fără caracter internaţional – mai multe prevederi ale art. 8 parag. 2 din Statut. Astfel,
incriminarea de la lit. a) – declanşarea atacului prin mijloace militare contra populaţiei civile
sau unor civili care nu participă direct la ostilităţi – corespunde art. 8parag. 2 lit. b) pct. (i) şi
lit. e) pct. (i) din Statutul CPI, precum şi art. 85 parag. 3 lit. a) din Protocolul Adiţional nr. I.
Fapta se va distinge de cea prevăzută la art. 432 alin. (1) lit. a) prin faptul că atacul trebuie
declanşat prinmijloace militare.
Textul de la lit. b) – corespondent art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (ii), (v) şi (ix), precum şi lit. e) pct.
(iv) şi art. 85parag. 4 lit. d) din Protocolul Adiţional nr. I – vizează protecţia anumitor bunuri
(în special clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor
caritabile, a monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi,
precum şi a oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor neapărate ori a zonelor demilitarizate
etc.), cuprinzând în sfera sa de aplicare bunurile prevăzute de art. 359 C.pen.
Prevederile de la lit. c) incriminează atacul prin mijloace militare, ştiindu-se că vor fi
provocate pierderi umane în rândul civililor, vădit disproporţionate în raport cu avantajul
militar previzibil în mod direct. Potrivit Statutului CPI –art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (iv) şi art. 85
parag. 3 lit. b) şi c) din Protocolul Adiţional nr. I, protecţia vizează doar conflictele cu
caracter internaţional. Textul extinde însă această protecţie, dat fiind că atât Curtea
Internaţională de Justiţie (în raportul său despre utilizarea şi ameninţarea cu utilizarea de arme
nucleare, 1996), cât şi Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (decizia
Kupreskic şi alţii, IT-95-16-T), au stabilit că dreptul internaţional cutumiar nu face distincţie
între tipul conflictului, protecţia fiind necesară în ambele situaţii.
Conform lit. d) este interzisă utilizarea unei persoane protejate pe post de „scut uman” pentru
a asigura apărarea anumitor zone militare, iar potrivit lit. e) se interzice purtarea războiului
prin înfometarea deliberată a civililor, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii, sau
împiedicând, cu încălcarea dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar, primirea ajutoarelor
destinate acestora. Textul Statutului incriminează aceste fapte doar dacă sunt comise în cadrul
unui conflict cu caracter internaţional – art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xxiii), respectiv pct. (xxv) –
dar evoluţia şi interpretarea dreptului cutumiar internaţional justifică acordarea acestei
protecţii suplimentare şi civililor dintr-un conflict fără caracter internaţional (în acelaşi sens a
se vedea reglementarea din dreptul german). Reglementarea propusă are în vedere atât
practica Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, raportat la prevederile lit. d),
cât şi numeroasele documente adoptate la nivelul ONU care solicită permiterea accesului
populaţiei civile la ajutoarele umanitare în conflictele fără caracter internaţional (Rezoluţia nr.
1265/1999 privind protecţia populaţiei civile în timp de conflict armat, precum şi situaţiile din
Sudan, Congo şi Afganistan).
Preluând prevederile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xii) şi lit. e) pct. (x) din Statut, în cadrul lit. f)
este incriminată fapta de a declara sau a ordona că nu va exista îndurare pentru învinşi. Faţă
de forma prevăzută de Statut, unica modificare constă în adăugarea în text a verbului a
ordona. Urmând precizările Elementelor infracţiunilor, cât şi modelul german, elementele
constitutive ale infracţiunii vor fi îndeplinite doar dacă declararea sau ordonarea este realizată
de o persoană cu o anumită autoritate, ce are printre atribuţiile sale pe cele de comandă.
În fine, potrivit lit. g) este incriminată fapta de a ucide sau răni, prin viclenie, un membru al
forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor inamice, corespondent prevederilor art. 8
parag. 2 lit. b) pct. (xxv) şi lit. e) pct. (ix) din Statutul CPI. Fapta a fost incriminată încă din
1907, prin prevederile art. 23 al Convenţiei de la Haga privind regulile şi obiceiurile de
purtare a războiului.
Potrivit alin. (2), este incriminat atacul desfăşurat în condiţiile în care se cunoaşte că el va
cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate
în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat. Incriminarea vizează doar
conflictul armat cu caracter internaţional, dreptul internaţional cutumiar nefiind încă suficient
consolidat pentru a extinde sfera protecţiei şi la alte conflicte.
Incriminarea nu are corespondent în reglementarea anterioară.
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 444
Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă
Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional:
a) utilizează otravă sau arme cu substanţe otrăvitoare;
b) utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau procedee
similare;
c) utilizează arme care cauzează suferinţe fizice inutile
se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, în cadrul
incriminării utilizării de mijloace interzise în operaţiunile de luptă, la lit. a) se regăseşte
utilizarea otrăvii sau armelor cu substanţe otrăvitoare. Faţă de dispoziţiile similare ale art. 8
parag. 2 lit. b) pct. (xvii) din Statut, interdicţia este aplicabilă şi conflictelor fără caracter
internaţional. Aceasta deoarece utilizarea unor astfel de arme constituie o gravă încălcare a
dreptului internaţional umanitar încă din 1907, momentul apariţiei Convenţiei de la Haga
privind regulile şi obiceiurile de purtare a războiului.
Potrivit lit. b) este interzisă utilizarea de gaze asfixiante, toxice sau asimilate, precum şi de
orice lichide, materii sau procedee similare. Spre deosebire de prevederile în materie ale
Statutului CPI – art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xviii) – ce incriminează fapta doar dacă a fost
comisă în cadrul unui conflict cu caracter internaţional, textul proiectului nu conţine această
limitare. Extinderea domeniului de incidenţă al incriminării este justificată atât de
numeroasele acte normative existente la nivel internaţional (privind interzicerea armelor
biologice, chimice etc.) ce incriminează fapta indiferent de caracterul conflictului, cât şi de
practica Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, care a decis că interdicţia
utilizării armelor chimice este aplicabilă conflictelor armate cu sau fără caracter internaţional
(decizia Tadic, IT-94-AR72).
Conform lit. c), este interzisă utilizarea aşa-numitelor gloanţe dum-dum. Deşi art. 8 parag. 2
lit. b) pct. (xix) din Statut incriminează doar fapta comisă în cadrul unui conflict armat cu
caracter internaţional, extinderea incriminării se justifică prin evoluţia dreptului internaţional
cutumiar, fiind general recunoscută interdicţia încă din anul 1899 (prin a doua Declaraţie de la
Haga).
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat
în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Art. 445
Sancţionarea tentativei
Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 445 C.pen. are corespondent în art. 361 alin.
(1) C.pen. din 1968şi prevede sancţionarea tentativei în cazul infracţiunilor de genocid, contra
umanităţii şi de război.
Art. 446
Intrarea în vigoare
(1) Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în
aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4
zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.
(2) Legea nr. 301/2004 - Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 294/2004 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu
modificările ulterioare, se abrogă.
(3) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege
pentru punerea în aplicare a Codului penal.
Comentariu
1. Precizări.Art. 446 alin. (1) teza I C.pen. prevede momentul intrării în vigoare a prezentului
Cod, fără a stabili o dată certă, ci trimiţând la legea de punere în aplicare. Potrivit art. 246
LPACP, Legea nr. 286/2009 privindCodul penal, publicată în M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009,
cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014; la
aceeaşi dată, conform ar. 250 LPACP, a fost abrogat Codul penal anterior, respectiv Legea nr.
15/1968 privind Codul penal, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările
şi completările ulterioare. Prin urmare, se stabileşte unul dintre cele două momente ale limitei
temporale de aplicare a noului Cod penal, cel al intrării în vigoare şi care este util în aplicarea
practică a principiului activităţii legii penale.
Art. 446 alin. (1) teza a II-a, alin. (2) C.pen. au prevăzut abrogarea, respectiv data abrogării
(29 iulie 2009, respectiv 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a prezentului Cod)
altor două legi organice, una privind, de asemenea, Codul penal, iar alta, privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (legi care nu
au intrat niciodată în vigoare).
Art. 446 alin. (3) C.pen. a prevăzut obligaţia Guvernului de a prezenta Puterii Legislative
proiectul legii de punere în aplicare a Codului penal, precum şi termenul acestei obligaţii (12
luni de la data publicării Codului în Monitorul Oficial). Astfel, la 22 iulie 2010 proiectul
Codului penal a fost înaintat de către Guvern şi înregistrat la Senat, pentru dezbatere, la 2
martie 2011 a fost adoptat de către Senat, iar la 2 octombrie 2012 de către Camera Deputaţilor
(www.cdep.ro).
Dispoziţiile art. 446 C.pen. au făcut obiect al controlului de constituţionalitate pe calea
excepţiei; prin Deciziile nr. 4/2012 (M.Of. nr. 137 din 29 februarie 2012), respectiv nr.
94/2011 (M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011), excepţiile au fost respinse ca inadmisibile întrucât
textului nu i-au fost aduse veritabile critici de neconstituţionalitate, ci s-a solicitat instanţei de
contencios constituţional să se pronunţe asupra unei interpretări a textului contestat în sensul
că dispoziţiile Codului penal din 1968 ar fi fost şi ar rămâne abrogate, iar în lipsa altora noi,
incriminarea şi angajarea răspunderii penale nu ar mai putea opera [autorul excepţiei a
susţinut că, începând cu data de 1 septembrie 2009, Legea nr. 15/1968 a fost abrogată tacit
prin Legea nr. 301/2004;aceasta din urmă a fost abrogată prin art. 446 alin. (2) din Legea nr.
286/2009 începând cu data de 29 iulie 2009 – data rezultată din interpretarea art. 446 alin. (1)
şi (2); prin urmare, prevederile contestate sunt neconstituţionale în măsura în care se
interpretează că au introdus în realitatea normativă Codul penal din 1968,abrogat tacit prin art.
512 din Legea nr. 301/2004].
2. Vacatio legis. Efectele intrării în vigoare. Perioada cuprinsă între data adoptării Codului
(24 iulie 2009) şi data intrării sale în vigoare (1 februarie 2014), destinată cunoaşterii
dispoziţiilor acestuia de către toţi destinatarii, a fost îndelungată, fără precedent în raport cu
codurile anterioare; astfel, vacatio legis, în cazul Codului penal din 1968, a fost între 21 iunie
1968 şi 1 ianuarie 1969, iar, în cazul Codului penal din 1936, a fost între 18 martie 1936 şi 1
ianuarie 1937.
Intrarea în vigoare a Codului penal va produce efecte privind legislaţia anterioară; unele
dintre acestea sunt prevăzute în cuprinsul art. 446 alin. (2) C.pen., marea majoritate a efectelor
fiind însă prevăzute de LPACP (a se vedea Titlul II. Dispoziţii privind modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale).
De asemenea, intrarea în vigoare a Codului penal va produce efecte privind situaţiile
tranzitorii [dispoziţiileart. 4-7 C.pen. reprezintă norme de aplicare generală în soluţionarea
situaţiilor tranzitorii, după cum, în Titlul I (Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale)
al LPACP sunt reglementate soluţii ale unor situaţii tranzitorii specifice], precum şi efecte
privind hotărârile penale definitive [art. 6 C.pen.].