Curs 10 – 10.12.

2015
Continuare Înfrățirea pe moșie

 Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente de ordin economic, cum ar fi crearea unei moșii
mai puternice.
 Instituția înfrățirii generează consecințe juridice în materia succesiunii și în materia proprietății.
 În materie succesorală înfrățirea era utilizată în următoarele cazuri:
a) Se înfrățeau fetele cu băieții spre a li se asigura și fetelor în Țara Românească vocație
succesorală
b) Proprietarul unei moșii care nu avea moștenitori sau în Țara Românească avea numai fete
recurgea la înfrățirea directă cu alte persoane pe moșiile lor sau numai pe moșia sa sau la
o înfrățire indirectă a fetelor sale cu fiii altuia.
c) Puteau fi chemați la moștenire în concurs cu fiii și alte categorii de persoane pe care fiii
le excludeau de la moștenire, rezultatul fiind modificarea ordinii succesorale în favoarea
unor persoane pe care ceea ce face înfrățirea are intenția de a le favoriza
 În materia proprietății, înfrățirea era unul dintre modurile de transmitere a proprietății, pe lângă
contractele translative de proprietate, căci în actele de înfrățire se putea prevedea că
transmiterea dreptului de proprietate către cei înfrățiți se va face de îndată, iar nu mortis causa.
 O dovadă în acest sens este folosirea clauzei de rezervă a proprietății bunurilor asupra cărora s-a
făcut înfrățirea, bunuri care vor trece la cel înfrățit din momentul morții proprietarului. O
asemenea transmitere imediată a proprietății se putea face și cu sarcină, stabilindu-se în acest
sens anumite obligații ale înfrățiților față de cei care au transmis averea.
 Înfrățirea a fost utilizată de boieri și ca un instrument de aservire a obștilor prin înfrățirea
boierului cu țăranii pe ocinile acestora din urmă și exercitarea ulterioară de către boier a
dreptului de protimis și eventual dobândirea imediată a pământului pe care boierul era așezat ca
frate.

Dreptul penal în Legea Țării

 În această materie, dreptul nescris păstrează încă unele reminiscențe ale vechilor răzbunări
private, însă intervenția statului în soluționarea pricinilor a crescut treptat.
 Statul caută să pună stavilă practicii învechite a talionului prin aplicarea unei amenzi numite
zăvească celor care cutezau să recurgă la răzbunarea privată.
 Este consacrată fățiș discriminarea în fața legii penale în funcție de categoria socială căreia îi
aparțineau făptuitorul și victima, aceleași fapte și aceleași pedepse fiind, respectiv aplicate în
mod diferit.
 Este reglementat și sistemul răscumpărării cu bani a pedepselor aplicate, sistem care evident îi
favoriza pe cei bogați.

1
 Infracțiunile erau numite vini sau fapte, fiind împărțite după gravitatea lor în vini mari și vini
mici.
 Cea mai gravă infracțiune era hiclenia, adică încălcarea de către feudali a obligației de dreaptă și
credincioasă slujbă față de domn.
 O altă infracțiune gravă era neascultarea sau osluh constând în nerespectarea lato sensu a
poruncilor domnești și neîndeplinirea de către țăranii aserviți a îndatoririlor față de feudali.
Neascultarea era pedepsită cu moartea sau cu o amendă și confiscarea ocinilor. E adevărat că
uneori neascultarea era confundată cu infracțiunea de hiclenie.
 Dintre infracțiunile contra persoanei care erau tot vini mari amintim moartea, pedepsită după
legea talionului, infracțiune care putea fi răscumpărată cu bani
 Alte infracțiuni contra persoanei dintre vinile mici erau rănirile denumite sânge care se
pedepseau cu gloabe.
 Dintre infracțiunile mari care aduceau atingere religiei și morală sunt:
o sacrilegiul,
o erezia,
o ionosidia,
o sodomia,
o violul,
o răpirea de fecioare,
o adulterul,
o bigamia.
 Sancțiunea în toate aceste cazuri era moartea și, în plus, în caz de adulter, zestrea soției vinovate
devenea proprietatea soțului.
 Dintre vinile mici mai amănunțit reglementate amintim mărturia mincinoasă denumită limbă
strâmbă, socotită sperjur în cazul jurământului, se pedepsea cu fierul roșu, însă numai dacă se
săvârșea în mod repetat, adică de cel puțin 4 ori, pentru acoperirea furturilor.
 O altă infracțiune de aceeași categorie era denunțarea calomnioasă sau sudalma cea mare,
sancționată cu aceeași pedeapsă la care ar fi fost cel denunțat dacă denunțul ar fi fost întemeiat.
 Sfada era pedepsită cu amenda (sfada includea insultele, delictul de încălcare a hotarului,
distrugerea semnelor de hotar)
 Sistemul sancționator cuprindea mai multe categorii de prevederi:
o pedepse fizice, printre care se numărau și diversele forme pe care le putea îmbrăca
pedeapsa capitală (tăierea capului, spânzurătoarea, tragerea în țeapă).
o Pedepse privative de libertate precum închisoarea la ocnă, temniță sau pușcărie.
o Pedepse pecuniare sau amenzi care erau denumite gloabe, dușe gubine sau zăvească.
o Pedepse infamante printre care regăsim tăierea bărbii sau purtarea și bătaia pe uliță.
 Cu excepția hicleniei, toate pedepsele fizice ale infracțiunilor, inclusiv pedeapsa capitală, puteau
fi răscumpărate, ceea ce îi avantaja pe cei bogați. Dimpotrivă cei săraci erau nevoiți chiar a-și
înstrăina libertatea.În acest fel sistemul pedepselor prin dușe gubine și gloabe a devenit un
important instrument de aservire a țărănimii libere de către feudali.

2
 Procedura de judecare
 Legea Țării se remarcă și în procedura de judecată prin caracterul unitar al normelor juridice în
toate cele 3 țări române.
 Instanțele de judecate erau:
o oamenii buni și bătrâni la sate,
o județul sau după caz, șoltuzul și cei 12 purgari la orașe,
o vornicii,
o pârcălabii
o banii din conducerea ținuturilor
o marii vornici și marele ban cu competență în părțile de țară aflate sub co-
cârmuirea lor.
 Toate aceste instanțe aveau o competență generală în materie civilă și penală, la care se adăugau
dregătorii care aveau o competență specială în anumite materii, precum și boierii și mănăstirile,
a căror competență era precizată în actele domnești de delegare a atribuțiilor.
 Exista posibilitatea părșiților de a alege de comun acord mai mulți boieri judecători.
 Procesele mai grele se judecau de către sfatul domnesc. El putea judeca orice proces în primă și
ultimă instanță. Dar putea să rejudece și procesele soluționate de ceilalți dregători.
 Domnul judeca singur sau împreună cu sfatul domnesc, în capitală sau în orice altă localitate din
țară.
 Nu existau trepte de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la aceeași
instanță sau la o instanță superioară.
 Nu exista nici principiul autorității de lucru judecat, ceea ce menținea o stare de nesiguranță în
relațiile judiciare. Spre a curma prelungirea la nesfârșit a proceselor și în scopul îngrădirii
posibilității redeschiderii lor, au apărut unele reguli care reglementau posibilitatea de rejudecare
a procesului.
1. Zaveasca sau legătura, care nu împiedica în mod direct redeschiderea procesului, dar
obliga partea care voia redeschiderea să depună în vistierie o sumă de bani.
2. Fiemia sau ferâia, un alt procedeu prin care partea care câștiga procesul depunea o
sumă de bani în vistierie, în schimbul căruia domnul îi garanta că nu va aproba
redeschiderea procesului.
3. Din secolul al 18-lea se introduc amenzile judiciare, care sancționau culpa procesuală
a părții care redeschisese procesul, amenzi denumite gloabe în Țara Românească,
dușe gubine în Moldova.
 O altă caracteristică a justiției feudale o reprezenta posibilitatea răscumpărării pedepsei. Oricare
dintre cei cu drept de judecată putea hotărî înlocuirea pedepsei cu plata de către vinovat a unei
sume de bani sau cu predarea unui anumit număr de .
 Procesul, în vechiul nostru drept feudal, se caracteriza și prin cumularea atribuțiunilor
judecătorești și administrative de către aceiași dregători, precum și prin existența principiului
judecătorului unic.
 Chiar și atunci când domnul judeca împreună cu sfatul domnesc, hotărârea era luată de domn.

3
 Cu excepția instanței oamenilor buni și bătrâni, monopolul justiției aparținea clasei feudale.
 Concepția care stătea la baza procedurii de judecare era ca să se realizeze după lege si dreptate
sau după dreptate si obiceiul tarii, legea sau obiceiul fiind Legea Țării, iar dreptatea este morala
epocii care trebuia să vegheze la respectarea moravurilor.

Probele
 În vechiul nostru drept feudal întâlnim reguli și mijloace de probă formate in in timpul
feudalismului, dar și forme vechi, rămășițe ale societatii gentilice care au însă în condițiile
feudalismului un conținut nou de clasă, precum și o formă nouă în sensul că aplicarea lor e
asigurată prin forța coercitivă a statului.
 Persistența unor asemenea forme anterioare feudalismului se explică prin caracterul natural al
economiei feudale și mai ales prin dăinuirea unor vechi forme economice, precum stăpânirea
devalmasa a pamantului.
 Din punct de vedere al formei lor, probele sunt orale sau scrise.
 Cele mai obișnuite probe în feudalism, mai cu seama la începutul feudalismului, au fost probele
orale care constituiau mijlocul comun de probațiune, căci proprietățile formate anterior
instituirii statului nu puteau fi dobândite decât prin forme orală, iar slaba răspândire a scrisului
făcea din probele orale o necesitate.
 Probele orale erau:
o proba fierului roșu,
o jurământul cu brazda,
o proba cu jurători și mărturia.

Proba fierului roșu

 Modul cum era utilizată această probă se poate constata din documentul denumit Registrul de la
Oradea, ținut de preoții catolici la reședința episcopală de la Oradea între anii 1208 și 1235,
cuprinzând note despre 3 pricini judecate cu proba fierului roșu.
 Ori de câte ori judecătorul nu putea soluționa pricina datorită probelor contradictorii ale părților,
acestea erau trimise la Oradea, însoțite de un pristel spre a se proceda la proba fierului înroșit.
 Aici, după ce se făcea o slujbă religioasă prin care se invoca divinitatea spre a se arăta de partea
cui era dreptate, se dădea uneia dintre părți o bucată de fier înroșită în foc pe care trebuia să o
poarte în mână pe o distanța de 8-10 pași, apoi mâna era bandajată și bandajul sigilat.
 După 8 zile se proceda la ruperea sigiliului și examinarea rănii, dacă rana era vindecată, se
socotea că afirmațiile celui supus probei erau adevarate, iar hotararea judecatoreasca se dadea
pe cale de consecinta.
 Daca rana nu era vindecata, era socotit că a depus o mărturie falsă, și deci partea din proces
pentru care depusese mărturie era vinovata.
 În afară de semnele arsurii, mai erau socotite dovezi de vinovăție și următoarele împrejurări:
neprezentarea la termenul stabilit pentru examinarea mânii, violarea sigiliului, refuzul de a fi
dezlegat la mână sau sustragerea de la probă prin fugă în timpul ceremoniei religioase.

4
 Din examinarea pricinilor consemnate în registrul de la Oradea, rezultă că peste 200 de procese
au avut ca obiect fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre
acuzați fiind iobagi și alți membri ai celorlalte categorii inferioare.
 Doar aceștia erau puși să poarte fierul, iar nu și nobilii sau înaltul cler. Cei din urmă, chiar dacă
ar fi trebuit să se supună probei, desemnau un reprezentant, de regulă iobag, care făcea acest
lucru în locul lor.
 Prin urmare, proba fierului roșu era o procedură rezervată exclusiv categoriilor sociale inferioare.
 Modul de desfășurare a probei era părtinitor, căci nu era precizată temperatura la care trebuia
încins fierul, rezistența fizică a persoanei supusă probei era esențială iar scrierile medievale
recomandau anumite rețete preventive față de efectele arsurii.
 De aici rezultă caracterul neconcludent li de multe ori contradictoriu al probei. Este de menționat
și mulțimea cauzelor de evitare sau întrerupere a probei, fie prin , fie prin, fie prin recunoașterea
uneia dintre părți.

Jurământul cu brazda
 Denumirea probei vine de la rolul pe care pământul îl juca în desfășurarea ei.
 Cel care jura invoca pedeapsa pământului dacă nu declară ceea ce sub jurământ.
 În Moldova, cei care jurau puneau brazda direct pe cap și erau denumiți brăzdași, iar în Țara
Românească, cu precădere în Oltenia, brazda era purtată într-o traistă iar cei care jurau erau
denumiți treistași.
 Jurământul cu brazda era folosit in procesele referitoare la stabilirea hotarelor.
 Cei care jurau se angajau sa arate adevăratele hotare si înconjurau pământul tot timpul purtând
țărâna asupra lor.
 Originea acestei probe este străveche. Vechile popoare ale Antichității priveau pământul ca o
divinitate cu puteri unificatoare, atât în sens material cât și in sens spiritual, pământul ajutând pe
cei ce spun adevărul, de unde expresia „să-i fie țărâna ușoara”, și pedepsind pe sperjur, pe care
„nu-l mai rabdă pământul”.
 Suntem astfel în prezența unui dublu simbolism judiciar, căci brazda simbolizează zeitatea
pământului iar capul e cea mai importanta parte a corpului.
 Sub influenta creștinismului, proba s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de Evanghelie. După
apariția statului feudal, proba a dobândit un caracter de clasă, fiind rezervată doar claselor
inferioare.
 Pe măsură ce proprietatea feudală se dezvoltă, crește și interesul boierilor în utilizarea acestei
probe pentru moșiilor lor. De aceea, ei nu se mulțumesc cu martori întâmplători cu privire la
recunoașterea hotarelor, ci recurg la constituirea lor, recurgând la copiii de țărani trasi de fiică?
pentru a ține la adevăratele hotare.

Proba cu jurătorii
 Instituția jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularitățile sale, contrazice ideile
moderne relative la dovezi.

5
 În procesul penal, prin jurământul lor, ei susțin jurământul uneia dintre părți, arătând că ea este
demna de crezare, deci jurământul are aici un caracter subiectiv, nu tinde la stabilirea adevărului,
ci a unei bune reputații a persoanei pentru care jurăm, fiind un jurământ de credibilitate.
 În procesul civil, jurătorii cercetează personal faptele și drepturile părților, jurământul lor fiind
unul de veridicitate.
 Până la apariția dreptului feudal scris, proba cu jurători a fost, mai ales în satele românești, cel
mai răspândit mijloc de probă pentru soluționarea procesului de orice fel, pentru denumirea de
lege ce i se dădea.
 Cu toate acestea, unii istorici și juriști români au socotit-o o probă misterioasă si stranie, o
procedură grosolană și dubioasă, un principiu absurd de dovedit.
 Instituția jurătorilor este o creație originală a poporului român ce-și are izvorul in vechea practica
geto-daca a juramantului pe zeitatile palatului regal, jurământul fiind prestat de un grup de
jurători putea fi combătut doar de un număr dublu de jurători.
 În epoca gentilică, grupul jurătorului era compus din rudele celui pentru care se depunea
jurământul, Ulterior jurători pot fi nu numai rudele, ci și vecinii, și apoi membrii obștii sătești.
 Acordarea probei de către domn era exprimată prin sintagma „I-am dat lege”.
 Partea putea să ia legea, sau să se lepede de ea și să o defere părții adverse.
 Ori de câte ori se încuviința administrarea probei, se preciza și numărul jurătorilor, iar în unele
cazuri ei erau implicați și nominal, fiind așa-numiții jurători de răvașă.
 Jurătorii trebuiau să fie de o seama cu partea pentru care jurau, adică să aparțină aceleiași
categorii sociale.
 Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, cât și juridic.
El era depus pe Evanghelie in fața împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuarii probei.
 Conținutul și forma jurământului trebuia sa fie identice cu cele ale partii din proces pentru care
se depunea acel juramant, iar schimbarea cuvintelor ducea la anularea probei.
 În Ardeal se acceptau formule echivalente, precum și repetarea cuvintelor rostite inițial greșit.
 Dacă jurământul era depus cu respectarea legii, atunci împuternicitul domnesc consemna
desfășurarea probei într-o carte de jurământ ce purta semnăturile si pecețile jurătorilor, pe care o
înainta domnului spre a hotărî asupra solutionarii cazului.
 Domnul pronunța hotărârea in sensul celor arătate in jurământ, iar partea sprijinită de jurători era
considerată că s-a apucat de lege sau „s-a directat”.
 Dacă proba cu jurători nu putea fi administrata, partea cărei i se acordase proba pierdea procesul
sau „rămânea de lege”.
 Dacă proba fusese administrată, partea adversă putea cere lege peste lege, un număr dublu de
jurători.
 Dacă contraproba se administra cu respectarea probelor impuse, hotărârea inițială se anula si se
pronunta o noua hotarare, iar cel anterior era socotit fals, ceea ce atrăgea globirea primilor
jurători.
 Numărul maxim de jurători era de 48.
 Prin proba cu jurători se puteau dovedi orice situații de fapt si de drept și se putea combate orice
altă probă, inclusiv proba cu înscrisuri.
 Cu timpul, si acest mijloc de probă dobândește caracter de clasă, căci jurătorii nu mai sunt
recrutați decât din rândul boierilor, element defavorabil părților litigante atunci când acestea erau
țărani.

6
 Martorii
 Martorii sunt persoane care au cunoscut cu propriile simțuri anumite împrejurări despre care
relatează în fața instanței în vederea soluționării procesului.
 Forța juridică a mărturiei decurgea din faptul că se făcea sub prestare de jurământ depus în vizită
sub pedeapsa unor anateme asupra celor care depuneau mărturii mincinoase.
 Forța juridică a mărturiei era inferioară probei jurătorilor, astfel că uneori, când partea nu putea
aduce la termen toți jurătorii, cei prezenți puteau fi audiați ca simpli martori.

Aldămașul
 Aldămășarii reprezintă o categorie specială de martori care erau prezenți la încheierea anumitor
contracte și asistau părțile în stabilirea tuturor elementelor învoielii dintre ele.
 Aldămașul e o veche instituție păgână, anterioară răspândirii creștinismului, ce are un dublu
caracter: religios și juridic.
 Sub aspect religios, după încheierea convenției, persoanele care asistaseră invocau divinitate ca
aceasta să binecuvânteze înțelegerea părților. Invocarea se făcea prin ribatium, ritual care a rămas
ca obiceiul aldămașii să bea vinul cu părșii.
 Consumarea aldămașului semnifica incheierea conventiei pe plan juridic, iar adalmasii erau
martori preconstituiți, urmând în caz de nevoie să depună mărturie în legătură cu învoiala
încheiată in prezența lor.
 De regulă, dacă înțelegerea părților era consemnată într-un înscris, se trecea alături de numele
porastilor si numele aldămășarilor precum și momentele cele mia importante la care aceștia
asistaseră.
 Se mai menționa totodată valoarea aldămașului care a consumat precum si partea care a suportat
cheltuiala.

Probele scrise
 Înscrisurile folosite ca probe in justiție erau emise fie de cancelaria domnească, fie de particulari.
Actele domnești purtau diverse denumiri precum hrisov, ispisoc, uric, priviri și direse. Înscrisurile
emise de particulari se numeau zapise.

Organizarea de stat a voievodatului Transilvania

 La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja formate stratificarea socială și relațiile de
producție de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului și instituțiile politice feudale în
cadrul cărora pe primul plan se alfa instituția voievodatului. Toate aceste tonalități ale lumii
feudale au cunoscut o evoluție specifică pe fondul dominației maghiare.
 Ungurii, care la venirea în Transilvania se aflau într-un stagiu primitiv de organizare și nu aveau
institutii proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor și le-au utilizat apoi ca
instrumente de reprimare socială si nationala ale romanilor.
7
 Constatând totodată că urmare a numărului mic al ungurilor în Transilvania nu pot exercita o
dominație efectiva, regii maghiari au procedat la o colonizare masiva cu sași si secui însă in ciuda
acestor eforturi, populatia romana autohtona a continuat sa reprezinta majoritatea in Transilvania.
 Așa cum rezultă din documentele cancelariei maghiare, pe întreg teritoriul Transilvaniei și chiar
în Câmpia Panonică erau inca din sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti conduse
de nobili romani care purtau diverse titulaturi: cnezi, juzi, jupani, voievozi.
 Existența lor e confirmată nu numai de documente, ci și prin urmele pregnante pe care aceste
instituții le-au lăsat în organizarea interna a voievodatului Transilvania, până la sfârșitul
voievodatului.
 În cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de către unguri s-a dat o luptă ascuțită între
boierimea romana și nobilimea desprinsă din randul cotropitorului. Această nobilime era
desemnată cu termenul de nemes, iar membrii săi au reușit în final să acapareze toate drepturile
prin deposedarea și subordonarea acestora.
 Între secolele XII-XIV nobilii români sunt menționați alături de cei unguri, sași si secui în
documentele cancelariei maghiare.
 Din a doua jumătate a secolului XV, însă, dar mai ales după constituirea la 1437 a lui Unio
Trium Nationum, drepturile feudalilor români sunt încălcate sistematic, aceștia fiind în cele din
urmă excluși, împreună cu întreaga populație română, de la viața politică a țării.