Organizarea politică a Romei 

Antice

Statalitatea romană a evoluat în următoarele perioade:

1)Regalitatea (753-509 în.Hr) – guvernarea a 7 regi consecutivi.Prerogativele supreme aparțineau

adunării populare(adunarea curiata).Aceasta alegea regele(rex). Odată cu expedițiile militare regele își
consolidează statutul și este ales pe viață.

Societatea romană era formată din patricieni (persoane libere cu drepturi depline),și plebei(persoane
libere fără dreptul de a participa la adunarea populară).

Statutul economic al persoanei nu influența asupra celui politic.Consolidarea economică a unei părți din
plebei a determinat înrăutățirea relațiilor sociale.Pentru aplanarea conflictului în sec XI în. Hr Servius
Tullius a realizat reforme.Societatea a fost împărțită în 5 categorii în dependență de avere. Fiecare
categorie reprezenta un anumit număr de centurii în Adunarea Populară(Comitia
Centuriata),reprezentanții primei categorii puteau adopta deciziile dorite.Persoanele fără avere erau
numite proletari și aveau o singură centurie(un singur vot).Conflictul dintre aristocrație și rege , a
determinat revolta care a modificat organizarea politică a statului.

2)Republica (509-27 în.Hr)  – prerogativele aparțineau celor 3 Adunări Populare și Senatului. Puterea
supremă de facto aparținea senatului.

Senatul controla activitatea adunărilor prin legea conform căreia senatul era în drept să anuleze orice
decizie a Adunării Populare ,dacă considera că aceasta vine în contradicție cu interesele Romei. În
situații de criză senatul numea un dictator , care avea prerogative absolute timp de 6 luni și nu
răspundea ulterior pentru acțiunile sale. Adunările populare – curiata,centuriata și tributa,aveau
prerogative diferite. În secolul 3 în.Hr fiecare categorie socială a obținut același număr de centurii(70).
Deciziile adunării tributa au devenit obligatorii și pentru patricieni. A fost inițiată procedura de plebiscit
(referendum). În urma operațiunilor militare teritoriile dominației romane, au fost extinse .Forma de
guvernare republicană venea în contradicție cu realitatea teritorială.Criza a fost accentuată de luptele
dintre conducătorii militari,învingător a devenit Cezar. Trecerea la imperiu nu era acceptată de Senat.

3)Împeriu se împarte în 2 etape :

a)Principatul (28în.Hr -284 în.Hr).-  regim politic în cadrul căruia instituțiile republicane au funcționat de
rînd cu cele imperiale,însă au fost micșorate în prerogative.În fruntea statului se afla principele,el
deținea prerogative în fiecare magistratură.Senatorii au acceptat compromisul după ce a obținut
privilegii individuale.

b)Dominatul a fost instituit de Deoclețian (284în.Hr) – regim politic în cadrul căruia instituțiile
republicane au fost lipsite de privilegii,iar puterea era controlată de împărat.Extinderea teritorială a
imperiului a determinat începutul crizei interne.Prin reforma administrativă imperiul a fost împărțit în
4,iar forma de guvernare a devenit tetrarhia. Împăratul stăpînea una din cele 4 părți și numea cei 3
conducători.Reforma a fost lichidată iar teritoriile au fost împărțite în 100 provincii.

Reformele au fost continuate de Constantin cel Mare ,în 313 religia creștină a fost egalată în drepturi cu
celelalte religii,apoi a devenit religia oficială.

Criza internă și invaziile din exterior au determinat în 395 împărțirea imperiului în Imperiul Roman de
Apus(centrul la Roma) și Imperiul Roman de Răsărit (Constantinopol).

Partea de vest a fost distrusă de invazia triburilor germanice în sec V d.Hr, partea de est a existat oficial
pînă în 1453 cînd Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Familia Romană

Epoca veche a istoriei statului roman era organizată pe baze patriarhale monogamice. Șeful familiaei era
numit pater familias avea în subordine soția ,copiii și sclavii ,avînd dreptul de viață și de moarte asupra
tuturor. Puterea șefului de familie nu se exercita doar pe soție,dar și asupra bunurilor materiale ,a
patrimoniului familia,căci era singurul proprietar al patrimoniului familial ,unicul judecător și preot
suprem al cultului familial.

În epoca veche pater familias putea să-i pedepsească ,să-i vîndă,să-i alunge din casă și să-i abandoneze.
Fiul era considerat drept personalitate juridică a tatălui și în consecință era capabil de a se obliga prin
contractele sale de a fi proprietar.

Căsătoria constituie cel mai obișnuit izvor al puterii părintești. Căsătoria romană se efectua cu logodna
,care se încheia de pater familias și apoi de către viitorii soți.Logonda a devenit un raport de drept cu
consecințe juridice.

Pentru a încheia o căsătorie se cereau anumite condiții:

1.Consimțămîntul pater familias și apoi a viitorilor soți.

2.Vîrsta minimă pentru fete -12 ani,pentru băieți -14 ani.

3.Dreptul de a se căsători aparținea din punct obiectiv(cetățenilor) și din punct subiectiv(viitorilor soți).
Nici unul dintre viitorii soți să nu fie căsătoriți,bigamia fiind interzisă.Văduva se putea căsători doar după
10 luni de la moartea soțului.

Formele căsătoriei:

1.Căsătoria cum manu-femeia căsătorită rupea relația cu vechea familia și se subordona soțului.

2.Căsătoria sine manu– căsătoria era reciprocă din partea ambilor soți.

3.Concubinatul  – presupunea traiul a două persoane fără căsătorie legiferată.

Desfacerea căsătoriei se putea iniția de ambele părți,fie voluntar, fie în mod forțat(prin amenințări).
Dreptul obligațiilor

Obligațiunea este un raport juridic, care poate fi din contracte și delicte.

Contractele pot fi reale și consensuale:

Contractele reale:

a)Mutuum –este împrumutul și constă în transferul proprietății unei sume de bani ,sau de lucruri de
către creditor debitorului cu îndatorirea de a restitui bunul.

b)Comodatul-contractul prin care o persoană numită comodat oferă împrumut ,în mod gratuit ,un lucru
în folosință ,cu obligație de a restitui ulterior.

c)Depozitul-este contractul prin care o persoană numită deponent , oferă în păstrare unei alte
persoane,numite depozitat,un lucru,cu îndatorirea de a-l restitui la cerere.

d)Gajul-un debitor remite creditorului său,în vederea garanției unei creanțe,posesiunea unui lucru.

Contractele consensuale:

a)Vînzare-cumpărare – vînzătorul se obligă să transmită cumpărătorului un lucru în schimbul unei sume

de bani.

b)Locațiunea – o persoană se obligă față de o altă persoană să procure în folosință vremelnică un lucru
sau servicii,în schimbul unei sume de bani,

c)Societatea-un contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun
în vederea obținerii unui profit.

d)Mandatul – este contractul pe care mandatorul presta altei persoane numit procurator ceva gratuit în
interesul său.

Obligațiile din delicte

Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor clasei stăpînilor de sclavi și sunt sancționate de dreptul civil
sau pretorian.

Delictele se împart în private și publice.Cele dintîi,încalcă interesele particulare ,iar celelalte –interesele
generale ale orînduirii sclavagiste.

Delictele publice erau judecate înaintea unor tribunale penale,pe cînd cele private – înaintea
persoanelor care judecau procesele civile.Cele publice erau sancționate cu pedepse caracteristice
(moartea,exilul) pe cînd cele private erau sancționate ,în principiu prin pedepse concretizate de o
amendă,plătită victimei de delicvent.
Procedura civilă romană  reprezintă totalitatea normelor care reglementează modul de desfășurare a
procesului de judecată,cu privire la libertate,valorificarea drepturilor de creanță(creditor și debitor) ,
moștenire.

Dreptul roman a cunoscut 3 părți de procedură de judecată:

1.Vechiul drept roman –procedura legisancțiunilor .

2.Drept roman clasic –procedura formulară.

3.Dreptul postclasic – procedura extraordinară.

Procedura legisancțiunilor

Vechiul drept roman și dreptul roman clasic prin divizarea procesului în două faze:

-Prima fază in iure (în fața magistratului) – procesul începea cu citarea pîrîtului,iar reclamantul trebuia
să asigure prezența pîrîtului în fața magistratului.

Citare -chemarea pîrîtului în fața magistratului .

a)Prima metodă de citare ius vocatio – cînd între părți exista un litigiu și judecătorul trebuia să puie
capăt litigiului prin hotărîre. Reclamantul trebuia să-l întîlnească în public și să pronunțe cuvinte
solemne  in ius te voco – în fața magistratului te chem. Dacă pîrîtul refuza să vie, putea fi adus cu forța .

b)A doua metodă de citare Conditio se punea cita pîrîtul pereglin ,se aplica în raport cu străinul cu care
cetățeanul roman avea o pretenție.

c)A treia metodă de citare Vadimonium extrajudiciar –această metodă se aplica atunci cînd între părțile
nu exista vriun litigiu dar exista un acord încheiat între reclamant și pîrît , în care ei se înțelegeau cînd să
se prezenteze la judecată.

Reclamantul trebuia să asigure prezența pîrîtul,și după asta venea însăși reclamantul și invoca pretențiile
sale către pîrît .

Pîrîtul : 1. Recunoașterea (confessio in iure)

2. Nu recunoștea (părțile erau trimise la a doua fază numită in iudicio)

3.Pîrîtul nu se apără în mod corespunzător(fie tace sau nu pronunță corect formulele solemne sau
gesturile rituale.)-în acest caz victoria îi vine reclamantului .

-A doua fază in iudicio – în fața judecătorului. În vechiul drept roman judecățile erau evaluate în for  (în
public) .Nu avea caracter judiciar și putea fi evalutat și în lipsa uneia din părți(dacă una dintre părți nu
venea la ora stabilită,judecătorul aștepta pînă amiază, și cîștiga procesul cel ce era prezent). Judecătorul
audia pe reclamant și pîrît,se administrau și alte probe (declarațiile martorilor,probele scrise în
contracte,sau să aducă un bun care demonstrează vinovăția unuia).
Judecătorul aplica sentința de:

Condamnare– se aplica pedeapsa.

Absolvire – pîrîtul nu era obligat la nimic.

Procedura legisancțiunilor

Procedura presupune utilizarea a 5 acțiuni ale legii :

1.Sacramentum

2.Iudicis arbitrive postulatio avea loc judecata și pronunțarea sentinței

3.Condictio

4.Manus iniectio avea loc executarea sentinței

5.Pognoris capio.

Sacramentum – părțile făceau pari prin care cel ce a pierdut trebuie să plătească celui ce a învins .După
cercetarea probelor, judecătorul reclamă al cărui pariu a fost just.

Iudicis arbitrive postulatio – prin cerere de judecător.

Condictio – întelegerea între părți prin care alegeau un arbitru care pronunța o sentință . Judecătorul
sau magistratul pronunța o sentință .

Manus iniectio (punerea mînii) – dacă pîrîtul(debitor) nu executa binevol sentința,reclamantul(creditor)

mergea în fața magistratului și invoca o pretenție .Magistratul în trimitea pe pîrît(debitor) în închisoarea
privată a creditorului pe 60 zile. Dacă timp de 60 de zile debitorul sau o rudă a pîrîtului nu plătea o sumă
anumită, el putea fi vîndut în sclavie peste hotare. Sau creditorul putea să-l omoare pe debitor.
Deasemenea creditorul putea încheia un acord cu debitorul, prin care debitorul se obliga să lucreze pe
un termen anumit .

Putea să se implice și o persoană numită vindex care se adresa la instanța de judecată și afirma pretenția
față de creditorul în raport cu debitorul, și atunci dacă se adeverea că creditorul nu are dreptate ,
plătește o sumă anumită . Iar dacă se adeverește că vindexul a dus în instanța de judecată mărturii
false,plătea suma debitorului de două ori mai mult.

Pognoris capio –luare de gaj

Avea 3 caractere juridice:

– Legal (formulele prevăzute de legea celor 12 table).

-judiciar (ambele părți prezente la magistrat – reclamant,pîrît).

-formalist (obligația de a pronunța termeni sau formule sacramentale cu gesturi)

Procedura  formulară prin legea aebutia

-a dispărut pronunțarea formulelor solemne

-era mai puțin riguroasă

Formulă-cerere,mic program de judecată.

-magistratul îi făcea acea formulă de judecată unde indica cauza litigiilor.

-dacă nu exista o formulă magistratul putea să creeze alte nrome pentru soluționarea litigiilor.

Structura formulei din 4 părți principale și 2 părți accesorii:

1.Denumirea cererii

2.Numele judecătorului care va soluționa litigiile.

3.Cine este reclamantul și pîrîtul

4.Cele 4 părți principale: a)Intentio – care sunt pretențiile reclamantului față de pîrît

b)Demonstratio-fundamentul juridic al reclamantului adică contractul.Prejudiciul cauzat de pîrît.

c)Adiudicatio-apărarea în formulă,în cazul în care nu se înțelegeau la împărțirea bunului.

d)Condemnatio-sancțiunea ,judecătorului i se arăta soluționarea procesului.

5.Cele 2 părți accesorii:

a)Praescriptio– reclamantul arată în partea judecății o parte din dreptul său,adică contractul de rentă.

b)Excepțiune –venea în favoarea pîrîtului,el arăta contraargumentele lui(de ex. nu datorează toată

suma,ci jumătate).Are loc hotărîrea de absolvire.

Fazele în instanța de judecată:

1.In iure-dispare forța împotriva pîrîtului,dar se aplică cîteva sancțiuni. Missio in prossessionem

Magistratul întocmea formula de judecată și treceau în faza a 2a.

1.1.Litis contestatio-pînă la adresarea judecătorului,ei își luau martori.(o copie de formulă de judecată
se dădea pîrîtului).

Și are 3 efecte juridice:

1.Efectul extinctiv – vechiul drept dedus se stinge.

2.Efectul fixator-litigiul putea fi examinat în fața judecătorului doar între părțile indicate în formulă.

3.Efectul creator – în locul dreptului inițial se năștea un nou drept asupra unei sume de bani la care
judecătorul putea să-l condamne pe pîrît.

Procedura extraordinară

-procesul nu se realiza în două faze și avea loc în fața uni magistrat care avea funcția de judecător.

Procesul de judecată era realizat în încăpere, și la acest procest aveau acces, avocații,judecătorul și
părțile(pîrîtul și reclamantul). Citarea nu se mai făcea de către reclamant,ci de către funcționarii
instanței de judecată. Judecătorul sau grefierul trimite citație pîrîților ,astfel în citație se scrie data și ora
la care pîrîtul trebuie să se prezinte la judecată.

Procedura de judecată se realiza după următoarele criterii:

Reclamantul trebuia să depuie o cerere,astfel judecătorul trimitea copia cu citație pîrîtului. Pîrîtul poate
nega și să aducă contraprobe sau să recunoască vina și judecata avea să-l pedepsească . După ce erau
audiate părțile veneau avocații și apărau fie pe reclamant sau pe pîrît. Forța juridică superioară o aveau
scrisurile, de ex. un contract semnat de către părți nu poate fi combătut de către un martor.

În procedura extraordinară s-a reliefat condamnarea în natură, dacă reclamantul invoca o pretenție
asupra unui bun,judecătorul îl obliga pe pîrît să restituie acest bun ,sau dacă nu era posibilă restituirea
bunului se plătea o sumă de bani.

Atunci cînd se pronunța hotărîrea judecatei, i se dă un termen debitorului pentru a executa sentința,
creditorul se poate adresa autorităților pentru ca să fie dispusă executare sentinței silită.Executarea se
făcea prin sechestrarea bunurilor, și bunurile erau vîndute de către judecător, suma care venea de la
bunuri era dată creditorului , suma care rămîne se restituie debitorului.

Dacă una din părți era nemulțumită de hotărîrea judecătorului putea ataca hotărîrea ,cu apel la instanța
superioară.

Distribuie acest conţinut prin: