ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE

Este o instituţie feudală extrem de complexăcare reuneşte trăsături ale rudeniei, testamentului şi
contractelor. Infratirea a fost o institutie generala la multe popoare, inca de la comuna primitiva.
Înfrăţirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul destrămării
relaţiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolaţi şi lipsiţi de ajutorul ginţii, context în care încearcă
să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin înfrăţire, care este o învoială formală
de ajutor reciproc însoţită de o procedură realizata printr-o procedura ce consta în amestecul câtorva
picături din sângele celor înfrăţiţi, aceasta având să simbolizeze faptul că înfrăţirea imită rudenia de sânge.
De-a lungul timpului, concepţia despre înfrăţire, ritualul înfrăţirii şi efectele acesteia au cunoscut o
anumită evoluţie sub influenţa aparitiei statului şi a raspandirii religiei creştine.
În statul sclavagist roman şi în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată înfrăţirea între
peregrini, interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituţiune imperială dată în anul 285 dHr.
În statul feudal apare înfrăţirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-şi acorda sprijin reciproc
pentru săvârşirea faptelor de arme. Ritualul înfrăţirii se spiritualizează sub influenţa creştină astfel
încâtformele păgâne sunt înlocuite cu forme creştine, o infratire de cruce.. Spre pildă, în cazul înfrăţirii între
boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în biserică, iar în cazul înfrăţirii între ţărani,
care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăţiei haiduceşti, amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură
pentru sânge se face în formă de cruce.
În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrăţire, şi anume înfrăţirea pe moşie.
Ea se realizează, imbracand forma unuiact scris emis de Cancelaria domnească, act în care se
consemnează declaraţia de înfrăţire făcute în faţa Domnului şi a Sfatului Domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, pe fond, înfrăţirea pe moşie nu duce numai la
stabilirea unor relatii de rudenie, ea are efecte patrimoniale, asa incat duce:
 la realizarea unor relaţii personale între cei înfrăţiţi, în sensul că ei devin rude din punct de
vedere formal juridic
 la realizarea relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrăţiţi
constituie anumite drepturi, acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrăţirii pe moşie
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente cazuri,
înfrăţirea se realiza asupra pământului, ocinilor, mosiilor; de aceea se şi numea înfrăţirea pe moşie.
Existau 2 forme de înfrăţire:
 In care toţi cei înfrăţiţi îşi uneau ocinele sau moșiile
  Înfrățirea se realiza doar pe ocina sau moșia uneia dintre părţi
Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moşii era o condiţieindispensabilă pentru a participa la o
înfrăţire pe moşie.
În actul de înfrăţire se stabilea de la bun începutcui aparţinea ocina sau ocinile asupra căreia/cărora se
realiza înfrăţirea.
Prima formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:
I. Cel al unirii ocinelor
II. Al aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocinele astfel unite
A doua formă de înfrăţire presupune un singur moment:
I. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocina pe care se înfăptuieşte înfrăţirea, a unuia dintre ei.
După modul în care se constituie raporturile de înfrăţire, înfrăţirea îmbrăca 2 forme:
 Directă (în acest caz, raporturile de înfrăţire se stabilesc între toţiparticipanţii la actul
înfrăţirii)
 Indirectă (în acest caz, cel care constituie înfrăţirea nu intra în raporturi de înfrăţire, şi doar
așează ca fraţi alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale)
Înfrăţirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrăţire directă.
Efectele sau efectul juridic pe care îl produce constau în crearea unei stări de coproprietate între cei
înfrăţiţi asupra ocinelor unite, in sensul ca anterior înfrăţirii erau proprietarii exclusivi ai unei moşii, iar după
actul înfrăţirii devin coproprietari în cote indivize, ideale, abstracte şi egale asupra ocinilor unite. Cotele
dobândite sunt egale,indiferent de suprafaţa ocinilor aduse în actul înfrăţirii.
Înfrăţirea prin aşezarea ocinelor poate fi directă sau indirectă, iar dacă e indirectă, numai cei
aşezaţi ca frati pe ocina respectiva dobândesc cote indivize ideale, abstracte şi egale din dreptul de proprietate
asupra ocinii.
Înfrăţirea pe moşie se realiza din considerente economice pentruformarea unor moşii mai mari şi mai
puternice din punct de vedere economic.
Aceasta indtitutie genereaza şi efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor şi a proprietăţii.
În materia rudeniei, înfrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie între cei înfrăţiţi ce poate constitui
temelia vocaţiei succesorale.
În materia succesiunilor, infratira pe mosie este utilizată în următoarele situaţii:
  În Țara Românească se înfrăţeau fetele cu băieţii, acestea dobândind, din punct de vedere
juridic, calitatea de băieţi prin efectul înfrăţirii, şi ca atare vocaţie succesorală asupra
bunurilor ereditare.
 Proprietarul unei moşii care nu avea moştenitor sau, dacă suntem în Țara Românească, avea
doar fete, recurgea la o înfrăţire directă cu alte persoane pe moşiile unite sau doar pe moşia sa
sau recurge la o înfrăţire indirectă a fetelor lui cu fiii unei alte persoane pe moşia sa.
 Prin înfrăţirea pe moşie puteau fi chemate la moştenire în concurs cu fiii şi alte persoane pe care
fiii le excludeau de la moştenire, rezultatul fiind schimbarea ordinii succesorale în favoarea
acelor persoane, pe care constituentul înfrăţirii dorea să le favorizeze, pe principiul proximitatii
gradului de rudenie.
În ceea ce priveşte materia proprietății, înfrăţirea pe moşie este un contract translativ de proprietate,
fiind un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece în actul înfrăţirii se putea prevede cătransmiterea
drepturilor de proprietate către cei înfrăţiţi se face de îndată, ipso iure, şi nu mortis causa.
Cu asemenea transmitere imediată se putea face şi cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite
obligaţii ale înfrăţiţilor faţă de constituentul înfrăţirii.
Înfrăţirea se putea face şi cu clauză de rezervă a proprietăţii (rezervatii domini), în sensul că
transmiterea bunurilor către cei înfrăţiţi se va realiza la momentul morţii constituentului înfrăţirii.
Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de aservire a obştilor săteşti sau
teritoriale, sens în care boierii se înfrăţeau cu ţăranii din obşti pe pământurile acestora din urmă, deveneau
coproprietari ai acelor pământuri şi rude cu ţăranii în sens juridic şi, ca atare, puteau exercita dreptul de
protimis (dreptul de cumpărare şi răscumpărare) pentru a acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în
hotarul obştilor săteşti sau teritoriale.

INSTITUŢIILE SI DISPOZITIILE DE DREPT PENAL ALE LEGII ŢĂRII

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării
private, însă asistăm la creşterea treptată a intervenţiei statului în soluţionarea pricinilor penale pe fondul
consolidarii si centralizarii sistemului feudal.
Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului prin sancţionarea cu
amenzi, numite zaveasca, a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.
Totodată Legea Ţării consacră făţiş si expresdiscriminarea în faţa legii penale, în funcţie de categoria
socială căreia îi aparţineau făptuitorul şi victima, în sensul că aceleaşi fapte şi aceleaşi pedepse sunt apreciate
şi respectiv aplicate în mod diferit, în funcţie de poziţia socială a părţilor. Legea Tarii consacra si sistemul
rascumpararii in bani a pedepselor, sistem care ii incurajeaza pe bogati.
Infracţiunile erau denumite „vini”, şi erau împărţite în 2 categorii, in functie de gravitatea lor:
 Vini mari. Fapte mai grave.
 Vini mici
I. O primă categorie de infracţiuni erau infracţiunile îndreptate împotriva statului si oranduirii
feudale:
 Hiclenia
 Neascultarea

HICLENIA
Putea fi comisă numai de boieri şi însemna încălcarea de către aceştia a obligaţiei de dreaptă şi
credincioasă slujbă pe care o aveau faţă de domn şi care intra în conţinutul raportului juridic de vasalitate.
Hiclenia era sancţionată cu moartea şi confiscarea averii boierului viclean. Bunurile confiscate erau
atribuite bierilor credinciosi si manastirilor.
NEASCULTAREA
Neascultarea („osluh”) era nerespectarea poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către ţăranii
aserviti a obligaţiilor de plată a rentei feudale.
Era sancţionată cu moartea sau o amendă în vite şi confiscarea ocinilor.

II. O altă categorie erau infracţiunile împotriva persoanei.

 Omuciderea (o vină mare, sancţionata cu moartea)
 Lovirea, ranirea (vina mică, amenda în vite)

III. O altă categorie, considerate vini mari, erau acţiunile care aduceau atingere concepţiei feudale cu
privire la religie şi morală.
 Sacrilegiul
 Violul
 Adulterul
 Bigamia
 Sodomia
  Erezia
 Ionosidia
 Rapire de fecioare
Toate acestea erau sancţionate cu moartea, în plus, în caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra
în proprietatea soţului, ca o pedeapsa complimentara.

IV. O altă categorie era reprezentată de acţiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei (toate vini mici).
Mărturiamincinoasă („limba strâmbă”,sperjur) este sancţionată cu însemnarea cu fierul roşu(numai
daca savarsea de 4 ori pentru acoperirea furturilor) şi denunţul calomnios, denumit „sudalma cea mare”,
sancţionat cu aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunţat, dacă denunţul s-ar fi dovedit a fi adevărat.
Sfada era pedepsită cu amenda (sfada includea insultele, delictul de încălcare a hotarului,
distrugerea semnelor de hotar).

Talharia era pedepsita prin spanzurare la locul faptei, furtul flagrant totodata, iar furtul simplu,
sanctionat cu o dușegubină (ispasirea sufletului), o amenda. Toate acestea erau vini mari si erau facute
impotriva proprietatii.

Sistemul sancţionator cuprindea următoarele categorii de pedepse:

 Pedepsele fizice (intrau şi diversele forme ale pedepsei cu moartea)
 Pedepsele privative de libertate
 Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, duşegubina şi zăvescă)
 Pedepsele infamante (de natură a duce la oprobiul public – darea pe uliţă, darea prin târg)
Cu excepţia pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogaţi. Cei săraci erau nevoiţi să şi
vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru răscumpărare => acest sistem a devenit un mijloc de
aservire a ţăranilor liberi.
 INSTITUŢIILE DE DREPT PROCESUAL ALE LEGII ŢĂRII
Şi pe plan procesual, Legea Ţării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de procedură
pentru toate tarile romane..
Instanţele de judecată erau:
 La nivelul obştilor săteşti sau teritoriale:
 judele
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 La nivelul oraşelor:
 judeţul în Țara Românească
 șoltuzul în Moldova împreună cu cei 12pârgari(consiliul orăşenesc)
 La nivelul ţinuturilor si judetelor:
 Vornicii si pârcălabii, conducatori ai institutiilor administrativ
teritoariale ale zonei.
 În Moldova cei doi vornici pentru Ţara de Sus şi pentru Ţara de Jos. În
Țara Românească, în stânga Oltului -vornicul şi în dreapta Oltului -
Marele Ban
Toate acestea aveau o competenta generala in materie civila si penala.
La acestea se adaugă ceilalţi dregătorii, care aveau o competență specializată, precum şi boierii şi
mănăstirile investite cu imunităţi, care aveau o competentă specializată si drept de judecata asupra numai
anumitor cazuri, rezultată din hrisovul de acordare a imunităţii respective.
Procesele mai grele erau judecate de Domn şi Sfatul Domnesc, la fel şi procesele mai importante,
precum şi plângerile celor nemulţumiţi de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor căi
de atac, ci mai degrabă al unor reclamaţii împotriva celor care judecasera in fond.

Domnul aveacompetență deplină, putând judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă şi rejudeca
toate celelalte procese, soluţionate de celelalte instanțe. Domnul putea judeca impreuna sau fara Sfatul
Domnesc.
Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția feudală are
un caracter itinerant.
În procesul feudal nu existau grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la
aceeaşi instanţă sau la o instanţă superioară.
 De asemenea,nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce creea o stare de nesiguranţă în
relaţiile judiciare.
Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a îngrădi posibilitatea
redeschiderii lor, Legea Ţării a consacrat anumite reguli şi anumite instituţii pentru a limita posibilitatea
redeschiderii proceselor:
 Zaveasca - ea nu împiedica redeschiderea procesului direct, dar obliga partea care vra sa
redeschida procesul să depună în vistieria statului o sumă de bania priori. Unele hotărâri erau
pronunţate de domn chiar cu aceasta menţiune.
 Fieria - partea care a câştigat procesul depune o sumă de bani în vistieria statului şi, în schimb,
domnul îi garantează prin hrisov că nu va aproba redeschiderea procesului.
 Amenzile judiciare - se introduc din sec. XVIII şi sancţionează culpa procesuală a părţii care
solicită redeschiderea procesului. Acestea erau denumite gloabe în Tara Românească şi Moldova şi
birsabi în Transilvania, desegubine? In Tara Romaneasca.
O altă caracteristică este faptul că instanţele puteau avea nu numaiatribuțiuni jurisdicţionale, ci şi
atribuțiuni administrativepotrivit confuziunii de atribuţii specifică instituţiilor feudale. Nu exista principiul
separatiei puterilor in stat.
O altă caracteristică este principiul judecătorului unic. Chiar şi atunci când domnul judecă împreună
cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului, Sfatul având doar un rol consultativ. Exista si exceptii, Sfatul
Oamenilor Buni si Batrani. Toti membrii justitiei apartin feudalilor.
O altă caracteristică a justiţiei feudale este faptul că, exceptând instanţele de la obştile săteşti, toate
celelalte instanțe reprezintă monopolul feudalilor.
Concepţia care stătea la baza justiţiei feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze „după lege
şi dreptate” sau dupa „obiceiul tarii si dreptate”. Cuvântul „legea” desemnează Legea Ţării, iar cuvântul
„dreptate” desemnează conştiinţa juridică a epocii care trebuia să vegheze la respectarea moravurilor, adică
morala epocii.