UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

PASTORALĂ

PROCESUL LUI SOCRATE

Mătășel Adrian

ORADEA
2022

1
 I.- Introducere

În anul 399 î.e.n. a avut loc unul dintre cele mai celebre procese ale lumii,
care are un puternic ecou până în zilele noastre, Procesul lui Socrate.

Acest proces prezintă o importanță crucială, având în vedere că unul dintre

cei mai mari gânditori ai umanității a fost condamnat la moarte.

Sfredelin, diavolul bătrân, din cartea lui C.S. Lewis1, îi scrie lui Amărel,
diavolul mai tânăr, într-una din scrisorile sale:

,,Oamenii nu trebuie să observe că toți marii moraliști sunt trimiși de

Dușman (Dumnezeu – dușmanul diavolilor) nu pentru a le spune lucruri noi, ci
pentru a le împrospăta memoria, pentru a reafirma platitudinile morale originare,
împotriva eforturilor noastre de a le ține sub tăcere.

Noi îi facem pe sofiști, Dușmanul vine cu un Socrate care să le răspundă.”

Socrate, este indiscutabil una dintre cele mai marcante personalități ale
umanității și în acest context și procesul său este unul dintre cele mai importante
din istoria umanității.

În continuare vom analiza, din punct de vedere juridic, modul cum s-a
desfășurat procesul lui Socrate, având în vedere contextul în care a avut loc,
legislația ateniană, acuzatorii lui Socrate, acuzațiile aduse, apărarea acestuia,
respectiv condamnarea sa la moarte.

II.- Contextul desfășurării procesului

În secolul al V-lea î.e.n, Atena a fost, în cea mai mare parte a timpului,
cetatea cea mai puternică din lumea grecească.

1
Clive Staples LEWIS, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Ed. Humanitas, 2021, p. 119.

2
 Războiul peleponeziac, care a durat un sfert de secol, a făcut din cea mai
mare cetatate a secolului al V-lea să devină, la începutul noului secol (secolul al
IV-lea î.e.n.), o cetate învinsă, având în vedere deznodământul războiului.

De asemenea Atena, era în acest moment o cetate rănită, având în vedere

suferințele suportate de populația atenei pe timpul războiului: țăranii au lăsat
terenurile lor și s-au retras între zidurile orașului, nefiindu-le asigurat un loc unde
să locuiască ajunseseră într-o stare degradabilă2, nici bogații nu o duceau mai bine,
ținând cont de faptul că și-au pierdut domeniile (acestea fiind devastate), de
asemenea au fost nevoiți să suporte o mare parte din cheltuielile de război, iar
situația lor a devenit din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce războiul se prelungea
(acest lucru rezultă inclusiv din dialogul dintre Critob și Socrate) 3.

Tot în această perioadă, a lovit Atena și epidemia de ciumă, în urma căreia a

murit chiar Pericle.

În acest context trebuie privit și evenimentul din anul 399 î.d.C.!

III.- Legislația ateniană

Inclusiv în Atena, sistemul judiciar atenian era una dintre principalele piese
ale democrației.

Vom prezenta succint, în continuare, normele de drept procedural, respectiv

de drept material, după care s-a desfășurat procesul.

Din punct de vedere al dreptului procedural, în anul 399, atât procesele

civile, cât și cele penale erau judecate de către tribunalul heliaștilor. Heliaie,
reprezintă un tribunal popular care era alcătuit din 6.000 de judecători, și era

2
THUCYDIDES, Războiul peleponeziac, Ed. Științifică, București, 1966, p. 254.
3
XENOFON, Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, București, 1997, p. 165.

3
denumit astfel după piața Heliaia, unde se desfășurau ședințele de judecată.
Ședințele de judecată se desfășurau în aer liber4.

Putea să fie judecător, orice cetățean al Atenei care avea vârsta de 30 de ani.
În fiecare an, arhonții (magistrații supremi ai Atenei) trăgeau la sorți 6.000 de
heliaști. Dintre aceștia, se recrutau, printr-o nouă tragere la sorți membrii
tribunalelor propriu-zise chemați să se pronunțe asupra cauzelor care li se aduceau
la cunoștință.

Deși inițial Heliaie reprezenta o curte de apel, aceasta a devenit un tribunal

suveran (cum era și în anul 399) care era obligat să cunoască problemele care erau
supuse judecății lor, iar arhonții și thesmotheții nu erau decât magistrați de
instrucție5.

Acest Tribunal Suveran era obligat să cunoască atât cauzele private cât și
cauzele publice.

În ziua când se ținea procesul erau convocați toți helialiștii și se trăgeau la

sorți, cei care trebuiau să rămână și să judece procesul respectiv.

În funcție de importanța cauzei, numărul judecătorilor trași la sorți era între

201 și 2501. De asemenea, la fiecare proces trebuia ca toate cele zece triburi să
aibă reprezentanți în cadrul tribunalului. La procesul lui Socrate au fost trași la
sorți 501 judecători6.

Teoretic, ședințele de judecată nu erau publice, cetățenii atenei neavând

acces la proces, însă din discursurile pledanților rezultă că atenienii se
îngrămădeau în jurul palisadelor în interiorul cărora se aflau judecătorii.

Acuzatorul și acuzatul luau cuvântul pe rând. Timpul lor în care își puteau
ține pledoariile era limitat, fiind măsurat de un ceas cu apă, clepsidră care erau
oprite, în timpul audierii martorilor sau când se lecturau legile invocate de către
pledant în sprijinul acuzării sau apărării.

4
George BIANU, Din dosarele marilor procese politice, vol. I, Ed. Politică, București, 1972, p. 15.
5
Claude MOSSE, Procesul lui Socrate, Ed. Orizonturi, București, 1996, p. 110.
6
Geroge Bianu, op. cit., p. 15 .

4
 După legile din Atena, fiecare parte din proces trebuie să susțină acuzarea
sau apărarea personal. Rolul avocaților era limitat la redactarea cuvântului în
apărare, pe care acuzatul o învăța pe de rost și era prezentată în fața tribunalului,
precum și la posibilitatea de a interveni în discuțiile care se iveau pe parcursul
procesului7.

Denumirea avocaților, celor care redactau pledoariile era de logograph.

Din cauza numărului mare de judecători, lipsea una dintre cele mai
importante etape ale procesului (esențială în legislațiile contemporane) și anume
deliberarea.

Deliberarea este operațiunea prin care judecătorii stabilesc situația de fapt,

la care vor aplica apoi normele juridice corespunzătoare, reprezentând însăși
esența actului jurisdicțional8.

În orice caz, din cauza numărului mare de judecători tribunalul heliadiștilor

doar votau asupra hotărârii pe care o pronunțau, în funcție de propunerile formulate
de părți în cadrul procesului, aceștia acceptau sau respingeau propunerea
respectivă.

Judecătorii nu aveau posibilitatea să adreseze nici o întrebare.

Judecătorii, depuneau o pietricică, într-una din urnele care erau așezate pe

masa președintelui Tribunalului. La aceeași masă, se mai afla, alături de
președintele tribunalului, grefierul și pristavul, care anunța rezultatul votului.

Simpla majoritate era suficientă pentru pronunțarea soluției.

În condițiile în care se pronunța achitarea, acuzatorul putea primi o

pedeapsă, iar în ipoteza în care se pronunțau în favoarea acuzării, erau două
posibilități: în prima situație normele de drept material prevedeau o pedeapsă, iar
în această situație executarea acesteia era încredințată magistraților competenți, în
cea de a doua situație nu exista o normă de drept material, astfel încât acuzatul și

7
Claude MOSSE, op. cit., p. 114.
8
Gabriel BOROI, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 610.

5
acuzatorul puteau ei înșiși să-și propună o pedeapsă, asupra căreia se pronunțau,
din nou, judecătorii.

Având în vedere faptul că atât Platon, cât și Xenofon când descriu procesul
lui Socrate relatează că acesta a prezentat și pedeapsa care solicită să îi fie
aplicată9, rezultă faptul că pentru faptele de care a fost acuzat nu existau norme de
drept material.

Un alt aspect important este reprezentat de faptul că, sistemul juridic atenian
nu avea un minister public, care să formuleze acțiunile de natură penală.

Practic, orice persoană putea să formuleze o acuzație în favoarea unei

persoane victime a unei nedreptăți10.

Astfel, se pare că au apărut denunțătorii, numiți sicofanați și care, ofereau

tuturor celor interesați, contra unei renumerații, serviciile lor.

Adesea, trimiterea în judecată a constituit și în perioada respectivă un mijloc

de răfuială politică. Chiar și Pericle a fost atacat de adversarii politici, din tabără
oligarhică, prin trimiterea în judecată a unor persoane apropiate lui (prietenul său
Fidas – care a creat statuia zeiței Palas Atena – a fost acuzat de delapidarea unei
cantități de aur destinată edificării statuii; soția lui Pericle, Aspazia, a fost acuzată
că strică moravurile cetățenilor etc.)11.

Probabil, în acest context a fost instituită și regula, conform căreia cel ce

introducea o acțiune împotriva unei alte persoane, care era achitată, dacă nu
obținea cel puțin a cincea parte din voturile judecătorilor era pedepsit cu o amendă
de 1.000 de drahme, cu pierderea dreptului de a mai fi acuzator, respectiv
interdicția de a mai aduce sacrificii zeilor în temple12.

Un aspect important este reprezentat de faptul că acuzatorul era în cursul

procesului pe același plan cu acuzatul.

9
PLATON, Dialoguri, Ed. Iri, București, 1995, p. 36; Xenofon, op. cit. p. 240.
10
Claude MOSSE, op. cit., p., p. 112.
11
Geroge BIANU, op. cit., p. 16.
12
Ibidem, p. 16.

6
 În ceea ce privește normele de drept material aplicabile precizăm
următoarele:

Așa cum am arătat anterior, prim prisma faptului că atât acuzatorul cât și
acuzatul au propus o pedeapsă, rezultă că nu existau norme de drept material, care
să reglementeze acuzațiile ce i-au fost aduse lui Socrate.

În ipoteza în care ar fi existat acuzațiile reglementate într-un act normativ,

cel mai probabil ar fi fost prevăzute și pedepsele aferente.

De asemenea, ar fi fost prezentate, în mod clar atât de Platon în Apărarea lui

Socrate, cât și de Xenofon în Apologia lui Socrate.

În speța noastră este clar că pedepsele nu existau prevăzute într-un act

normativ, ceea ce conturează ideea că nici acuzațiile nu erau reglementate juridic,
în mod clar și neechivoc.

Atena antică, spre deosebire de romani, nu elaborase categorii juridice atât

de precise13.

Socrate era cetățean atenian, iar Atena era guvernată de un regim

democratic. Principalele două reguli ale regimului democratic atenian erau
următoarele: egalitatea în fața legii a tuturor, care făceau parte din comunitatea
civică și libertatea care permitea fiecăruia să trăiască, să-și crească copii, să
gândească după mintea lui14.

Avem o constituție care nu imită legile vecinilor, ci mai degrabă noi înșine
suntem exemplu, fără să imităm pe alții. În privința numelui – din pricină că este
condusă nu de câțiva ci de mai mulți cetățeni – s-a numit democrație, și, după lege
toți sunt egali în privința intereselor particulare; cât despre influența politică,
fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva, și nu după categoria socială,
ci mai mult după virtute, iar dacă este sărac, dar poate să facă un lucru bun
pentru cetate nu este împiedicat pentru că nu are vază.

13
Claude MOSSE, op. cit., p. 111.
14
Ibidem., p. 8.

7
 În raporturile cu comunitatea și în privința suspiciunii reciproce în
activitatea zilnică ne manifestăm liberi activitatea, fără să ne mâniem pe vecin
dacă face ceva după pofta inimii, și fără să prevedem (prin legi) acțiuni
supărătoare, care nu comportă o pedeapsă, dar sunt de nesuferit pentru alții. Ne
facem, fără să ne supărăm interesele particulare, nu călcăm legile, când chibzuim
treburile publice, mai ales din respect pentru legi, dând ascultare și oamenilor
care sunt, în orice împrejurare, la conducere și legilor, atât acelora care sunt
promulgate, spre a veni în ajutorul oamenilor păgubiți, și legilor care, deși nu
sunt scrise se comportă totuși un respect unanim consimțit15.

Citatul anterior, exprimă, în teorie, modalitatea în care percepeau atenienii

legile lor.

IV.- Acuzatorii

Acuzatorii lui Socrate, sau pârâtorii acestuia, așa cum îi numește chiar
Socrate, au fost: Meletos, Anytos respectiv Lycon.

Meletos, era un poet mediocru, fiind prezentat atât de către Platon cât și de
Xenofon, ca fiind un personaj mediocru, incapabil să introducă singur plângerea
împotriva unui personaj ca Socrate. De fapt, el a fost un instrument al unui
personaj foarte influent în Atena anul 399 și anume Anytos.

Anystos era pielar, însă devenise un om foarte bogat și foarte influent, era
unul dintre noii politicieni propulsat în față de războiul peelponeziac.

În anul 409 a fost strateg și nu reușise să împiedice pierderea Pylosului. În

același an, fusese votat un decret, care prevedea că procedura de eisangelie, de
atingere adusă statului, putea fi formulată împotriva oricărui strateg care abandona
o poziție în mâinile dușmanului.

15
THUCYDIDIES, op. cit., p. 256.

8
 Cu toate acestea, Anystos, a reușit să scape de condamnare, în opinia lui
Claude Mosse, apelând la prietenii din consiliu, respectiv corupând o parte din
membri16.

Deși Meletos, apare în proces ca fiind acuzatorul principal, inițiatorul și

susținătorul esențial al acuzației a fost Anystos. Dușmănia lui Anystos față de
Socrate era mai veche, Socrate reproșându-i acestuia că vrea să facă din fiul său
doar un simplu tăbăcar.

Într-adevăr, Anystos, neputând suporta să fie luat în derâdere de Socrate, a

ațâțat împotriva lui pe Aristofan și pe prietenii acestuia, apoi a contribuit să-l
convingă pe Meletos să-l cheme în judecată pe Socrate pentru vina de impietate și
corupere a tineretului17.

Despre Lycon nu se cunoaște aproape nimic, doar că era un orator obscur și

era ținta glumelor poeților comici.

Cel mai probabil, făcea parte din anturajul lui Anystos și care era folosit de
acesta în luptele sale politice, când nu voia să se arate sau în cazul procesului lui
Socrate pentru a da o greutate mai mare acuzării18.

Concluzia este că Anystos este artizanul acuzării lui Socrate, Meletos,

respectiv Lytos fiind simple unelte de care acesta s-a folosit în sprijinul acuzării.

Meletos, Lycon și mai ales Anystos, au fost exponenți ai tendinței

conservatoare a democrației sclavagiste.

Aceștia, precum și curentul pe care îl reprezentau erau extrem de îngrijorați

de influența lui Socrate, mai ales în rândurile tinerilor și doreau să dea un exemplu,
prin acuzarea lui Socrate și să stopeze în acest mod, ideile propagate de Socrate,
care în opinia lor, submina credința strămoșească.

16
Claude MOSSE, op. cit., p. 116.
17
Diogenes LAERTIOS, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Academiei, București, 1963, p. 9.
18
Claude MOSSE, op. cit., p. 119.

9
 În mod cert, activitatea lui Socrate, precum și criticile aduse viciilor
conducătorilor cetății, constituiau un pericol pentru regimul democrației atenieni și
așa slăbite în urma războiului de un sfert de secol cu spartanii.

Cu toate acestea acuzația împotriva lui Socrate nu a fost una politică, de

altfel nici nu ar fi avut cum să fie, deoarece odată cu terminarea războiului
peloponeziac, la Atena a fost dat un decret prin care au fost amnistiate toate
infracțiunile politice. Anytos a fost unul dintre inițiatorii decretului de amnistie19.

În acest context, una din modalitățile, prin care putea să rezolve problema
Socrate era orchestrarea unei acuzații, care chiar și în ipoteza în care ar fi fost
respinsă, l-ar fi compromis pe Socrate și ar fi diminuat influența sa.

Pe de altă parte, unii autori, consideră că Anytos, chiar dacă a cumpărat

colaborarea lui Meletos și Lycon, era de bună credință, fiind convins că Socrate
este un personaj periculos20.

Jean Brun, în aceeași lucrare, descriindu-l pe Anytos afirmă:

,,Semenii lui Anytos vor putea fi întâlniți veșnic, cu liniștea lor interioară, cu
certitudinea implicită a necesității lor sociale și a perenității lor istorice, cu
sentimentul arhitectural de a fi stâlpii Națiunii: Anytos este dintotdeauna și
pretutindeni, căci el reprezintă mai puțin o castă, cât o anumită structură pisho-
socială.21”

V- Acuzațiile lui Socrate

Din pledoaria lui Socrate observăm că erau două categorii de acuzații:

coruperea tineretului și credința în divinități care nu aparțineau cetății.

19
Geroge BIANU, op. cit., p. 18.
20
Jean BRUN, Mari maeștri spirituali – Socrate, Ed. Humanitas, 1996, p. 39.
21
Ibidem, p. 39.

10
 ,,Acuzația sub jurământ din acest proces, păstrată încă de Metroon, sună,
după Favorinus, așa: Această chemare în judecată și această declarație le-a făcut
sub jurământ Meletos, fiul lui Meletos din Pitthos, împotriva lui Socrate, fiul lui
Sophroniscos din Alopeke: Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaște
zeii pe care îi cinstește cetatea și de introducerea altor divinități. Este de
asemenea, vinovat de coruperea tineretului22.”

Acuzațiile sunt dintre cele mai grave. Filosoful materialist Anaxagora din
Clazomene, a fost și el acuzat de necredință în zei și a fost condamnat la moarte. În
acest context, a fost nevoit să fugă din Atena.

Religia greacă nu era o religie dogmatică. Credința, în nenumărate puteri

divine era dublată de un ritualism, asupra căreia cetatea își exercita controlul.

Manifestările de îndoială sau de indiferență împotriva religiei cetății

reprezenta o atingere adusă comunității și era pasibilă de o acțiune publică.

Socrate a fost învinuit de faptul că înlocuiește zeii cetății cu noi divinități și

anume cu daimones.

Cea de a doua acuzație, este iarăși foarte gravă și putea duce la aplicarea
celei mai grave pedepse: pedeapsa cu moartea.

Foarte mulți tineri, unii dintre cele mai influente și bogate familii ateniene îl
urmau pe Socrate. De asemenea, Socrate avea o mare influență asupra lor.

Pentru cetățenii atenieni obișnuiți (cum erau și judecătorii care au pronunțat

hotărârea) nu era o diferență între sofiști și Socrate, care în Norii (o parodie a
dialogurilor lui Socrate) îl învață pe Phidippide arta de a dovedi tatălui său că are
dreptul să îl bată.

22
Diogene LAERTIOS, op. cit., p. 113.

11
 În orice caz, așa cum am arătat anterior, nici una dintre cele două acuzații,
cel mai probabil, nu se regăseau în dreptul material atenian. De asemenea, cel mai
probabil nu exista o definiție clară asupra noțiunilor de coruperea tineretului, sau
ce reprezenta credința în divinități care nu aparțineau cetății.

În acest context, în lipsa unor norme juridice clare, în lipsa unui proces de
deliberare al judecătorilor, era limpede că hotărârea va fi luată în funcție de
emoțiile pe care le provocau părțile implicate în proces.

Anytos, îi alege cu meticulozitate pe Meletos și Lycon, care erau

profesioniști în provocarea emoțiilor auditoriului.

VI.- Apărarea lui Socrate

Se impune a se preciza faptul că, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, de

profesie avocat, care îi pregătise un discurs, iar Socrate trebuia doar să îl citească
în fața publicului.

După ce au terminat cei trei acuzatori de vorbit Socrate ia cuvântul. Începe

prin a afirma cât de iscusite au fost discursurile acuzatorilor săi, încât afirmă că
aproape a uitat cine era el.

În condițiile în care acuzațiile au fost atât de atât de convingătoare nu puteau

fi decât minciuni, cum de altfel, Socrate demonstrează prin discursul pe care îl ține.

De asemenea, pentru a exploata emoțiile judecătorilor acuzatorii îi previn pe

aceștia să nu se lase păcăliți de arta cu care manipulează Socrate cuvintele.

Socrate expune cine este el, prezintă judecătorilor scopul vieții sale
încredințat de divinitate și anume să deștepte conștiința contemporanilor săi.

12
 Socrate subliniază că nu primise niciodată bani pentru învățăturile sale, iar
acest fapt îl distingea în mod clar de sofiști23.

Cel mai probabil, cei trei acuzatori s-au străduit să arate că nu există nici o
diferență între Socrate și sofiști (așa se poate explica și prevenirea judecătorilor de
către acuzatori să nu se lase păcăliți de arta cu care manipulează Socrate cuvintele).

Socrate demonstrează că nu este corupătorul tineretului ci îi educă pe

aceștia, că în ciuda acuzațiilor că nu crede în zei cetății și introduce alți zei, el este
conștiința atenienilor, a cărui misiune este să-i facă să înțeleagă că nu omul ci
Divinitatea este măsura tuturor lucrurilor.

Este de remarcat că Socrate era conștient de faptul că exploatarea emoțiilor

de către acuzatorii săi, cel mai probabil îi va aduce moartea.

În dialogul cu Euthyphron Socrate îi spune:

Dragă Euthyphron, să fii luat în râs nu înseamnă, desigur nimic. Atenienii

nu se prea neliniștesc, cred eu, dacă li se pare că cineva este un om deosebit,
numai să nu vrea să le împărtășească și altora din priceperea lui; dacă li se pare
însă că vrei să-i faci și pe alții asemenea ție, atunci se înfurie, fie din invidie, cum
spui tu, fie din altă pricină.

Și continuă Socrate în același dialog:

... eu însă mă tem ca nu cumva din pricina firii mele prietenoase să li se

pară că spun fără reținere, oricui, tot ce am de spus, nu numai fără plată, dar gata
sa plătesc eu însumi cu bucurie, ori de câte ori vrea cineva să mă asculte. Dacă ar
fi, așadar, precum spui că pățești tu, n-ar fi nici chiar atât de neplăcut să ne
petrecem timpul la judecată glumind și râzând; dacă vor lua însă lucrurile în
serios atunci nu poate ști nimeni cum se va isprăvi, decât doar voi profeții.

Faptul că Socrate a anticipat care va fi rezultatul și care va fi verdictul

rezultă și din discursul pe care Socrate l-a ținut imediat după aflarea hotărârii

23
David Cristopher SHINDLER, De ce Socrate nu pretindea răsplată și alte eseuri, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca,
2021, p. 118.

13
judecătorilor, în sensul că s-a mirat că nu a fost condamnat cu o majoritate mai
semnificativă.

De asemenea, când se referă la modul cum s-a comportat și ce merită pentru

această comportare, apreciază că ar merita să fie hrănit în pritaneu, consideră
așadar că merită o recompensă. (Ce e potrivit pentru un om sărac și făcător de
bine, care are nevoie de răgaz ca să vă îndemne?)

Faptul că cere o recompensă pentru modul cum s-a comportat nu este din
partea sa o sfidare ci sinceritate.

Totuși, deoarece trebuia să propună o sancțiune a propus o amendă de o

mină, care iarăși nu reprezenta sfidare ci reprezenta toată averea sa (Socrate fiind
sărac).

Răspunsul lui Socrate le-a părut judecătorilor o sfidare a acestora, astfel

încât în momentul când s-a pronunțat sentința (condamnarea la moarte), au fost
trase la sorți optzeci de voturi în plus în favoarea condamnării decât avusese pentru
stabilirea vinovăției sale24.

În ultima parte a discursului său, Socrate le spune adio judecătorilor,

învinuindu-i că vor fi responsabili pentru veșnicie pentru moartea sa.

,,Dar și voi trebuie să aveți bune nădejdi în privința morții judecătorii mei, și
să vă dați seama de acest adevăr; pentru un om bun nu există nimic rău, nici în
viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui ... Dar acum e timpul să plecăm
eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai
mare, nu știe nimeni altcineva decât Zeul.”

De regulă sentința era executată imediat însă a doua zi după condamnarea sa

a plecat la Delos corabia sacră, care ducea an de an jertfă lui Appolo, în insula sa
natală, pentru ajutorul pe care Appolo îl dăduse lui Theseu, în lupta sa cu
minotaurul.

24
George BIANU, op. cit., p. 25.

14
 Până când corabia nu se întorcea erau interzise execuțiile. Astfel Socrate a
rămas în închisoare treizeci de zile, primind vizitele prietenilor săi.

După ce s-a întors corabia din Delos, hotărârea a fost pusă în executare,
Socrate a băut otravă și astfel a murit.

VII. Concluzii

Procesul lui Socrate, care a avut ca și deznodământ moartea lui, a marcat

istoria civilizației occidentale.

Imaginea înțeleptului, condamnat la moarte, din cauza intoleranței

oamenilor, care dă dovadă de curaj, seninătate în fața morții, care nu abdică de la
principiile sale până la sfârșitul vieții marchează istoria civilizației occidentale.

Deși Socrate intuia, că cel mai probabil că va fi condamnat la moarte refuză

ajutorul lui Lysias, care era avocat.

Nu cunoaștem pledoaria pe care o pregătise Lysias, dar cel mai probabil

conținea o serie de aspecte juridice și multe aspecte emoționale, care aveau rolul de
a atrage empatie și de a manipula judecătorii.

Socrate, refuză o astfel de apărare și preferă să rămână fidel principiilor sale,

chiar dacă era conștient de deznodământ.

În ciuda finalului procesului, atitudinea lui Socrate, apărarea pe care acesta

și-a făcut-o singur s-a dovedit câștigătoarea.

Este adevărat că nu a convins judecătorii atenieni, din propriul proces, de

nevinovăția sa, dar a convins o întreagă lume de nevinovăția sa. Iar această victorie
a sa a străbătut granițele timpului ajungând până în zilele noastre.

15
 Oare dacă, un înțelept de talia lui Socrate s-ar naște în zilele noaste și ar
reliefa anomaliile la care societatea noastră a ajuns în acest moment (exact cum a
făcut în Grecia antică) ar avea o altă soartă?

16
 BIBLIOGRAFIE

1.- BIANU, George, Din dosarele marilor procese politice, vol. I, Ed. Politică,
București, 1972.

2.- BOROI, Gabriel, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu,
București, 2017.

3.- BRUN, Jean, Mari maeștri spirituali – Socrate, Ed. Humanitas, 1996.

4.- LEWIS, Staples Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Ed.
Humanitas, 2021.

5.- LERTIOS, Diogenes, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Academiei,

București, 1963.

6.- MOSSE, Claude, Procesul lui Socrate, Ed. Orizonturi, București, 1996.

7.- PLATON, Dialoguri, Ed. Iri, București, 1995.

8.- SHINDLER, David Cristopher, De ce Socrate nu pretindea răsplată și alte

eseuri, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2021.

9.- THUCYDIDES, Războiul peleponeziac, Ed. Științifică, București, 1966.

10.- XENOFON, Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, București, 1997.

17