Analiza comparativă între procesul lui Iisus Hristos și Socrate

De-a lungul timpului filosofii au adus în atenția studierii procesul lui Socrate și procesul
Mântuitorului Iisus Hristos prin asemănări și deosebiri, critici și speculații.
Procesul lui Socrate este cel mai cunoscut caz, iar condamnarea lui este una dintre cele
mai faimoase erori judiciare din istorie . Din păcate, nu ne-au rămas discursurile acuzării, ci doar
apărarea lui Socrate în două versiuni distincte, a lui Xenofon şi a lui Platon.
Procesul Mântuitorului în schimb, ar putea fi considerat cel mai important din istorie,
deși informațiile existente au izvorul aproape în totalitate în Biblie.
Pentru a putea înțelege și analiza similitudinile sau contrariile acestor două procese
marcante din istorie, este necesară amintirea acestora confrom textelor și autorilor consacrați.

Procesul lui Iisus Hristos

ARESTAREA. Arestarea lui Iisus s-a făcut noaptea, în taină, pentru ca „să nu fie tulburare în
popor” (Marcu 14,2). Dacă El a fost arestat de către slujbașii Sanhedrinului, după cum afirmă
Evangheliștii Matei, Marcu și Luca, înseamnă că Sanhedrinul a inițiat un proces religios. Iar în
cazul în care la arestare ar fi participat și „oastea romană”, după cum afirmă Evanghelistul Ioan,
înseamnă că autoritatea romană a intervenit de la început în acest proces, care a fost unul politic,
sub jurisdicție romană. 
Cei mai mulți susțin însă că este exclus ca Iisus să fi fost arestat de romani, pentru că un
răzvrătit contra stăpânirii romane n-ar fi fost arestat singur, fără ucenicii săi, și nici predat unui
fost mare preot destituit, în care romanii nu aveau nicio încredere.
Toate împrejurările arestării lui Iisus – prinderea „cu vicleșug”, trădarea lui Iuda, arestarea
noaptea, aducerea lui Iisus în fața fostului mare preot destituit - dovedesc implicarea celor din
garda templului.

Evanghelistul Marcu scrie „Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și
toiege, ca să Mă prindeți. Ȋn fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar
acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.” (Marcu 14,48-49).
ACUZAREA Romanii obișnuiau să fixeze pe bara transversală a crucii, deasupra celui răstignit,
o tăbliță numită „titulus”, pe care era scris numele condamnatului și o descriere scurtă a faptei
pentru care a fost condamnat. Cuvintele „Regele Iudeilor” de pe „titulus” ne arată motivul
condamnării.
INTEROGATORIUL. După arestare, așa cum arată Evanghelistul Ioan, Iisus a fost dus de
soldații romani și de slujitorii iudeilor mai întâi la Anna, socrul lui Caiafa (Ioan 18,12,13).

Interogatoriul a fost scurt și pentru că Iisus nu răspundea pe placul lui Anna, un  slujitor al
acestuia I-a dat o palmă, zicând: «Așa răspunzi Tu arhiereului?» (Ioan 18,22). Iar Iisus a răspuns:
„dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18,23)
Cu aceste cuvinte, interogatoriul se încheie, iar Iisus este trimis la Caiafa (Ioan 18,24).
PROCESUL JUDECAT DE SANHEDRIN Procesul a început cu audierea martorilor acuzării.
Iisus a fost acuzat ca prooroc mincinos și amăgitor al poporului iar pentru aceste acuzații
era prevăzută pedeapsa cu moartea. Sanhedrinul a interpretat cuvintele lui Iisus ca fiind o
blasfemie. 
Caiafa i-a cerut lui Iisus să răspundă la aceste acuzații. Ȋnsă Iisus a tăcut, tăcerea
inculpatului în dreptul roman echivala cu recunoașterea faptei imputate, la evrei nu se aplică
acest principiu în procesele penale. Dimpotrivă, tăcerea lui Iisus, despre care s-a spus că „prin
tăcere Ȋși striga nevinovăția”, precum și rezultatul negativ al audierii martorilor impuneau
achitarea celui acuzat. 
Dar Caiafa, care avea nevoie de o mărturisire pe care să o considere dovadă pentru
obținerea condamnării, a întins o capcană, spunându-I lui Iisus: „Te jur pe Dumnezeu cel viu, să
ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26,63). Iar El a zis către ei: „Voi
înșivă ziceți că Eu sunt” (Luca 22,70), astfel acesta a considerat că Iisus a mărturisit.
PROCESUL JUDECAT DE PILAT Toți evangheliștii spun că dimineața Iisus a fost predat lui
Pontius Pilat, care fusese numit guvernator al Iudeei în anul 26 d.Hr. Iisus a fost judecat de către
Pilat ca un localnic, neavând cetățenie romană. Pilat, atunci când Iisus a fost adus în fața sa, a
întrebat, așa cum arată Evanghelistul Ioan, „Ce învinuire aduceți Omului Acestuia?” (Ioan
18,29), întrebare ce dovedește că nu el dăduse ordinul arestării.
Așa cum afirmă evangheliștii, Pilat și-a început interogatoriul cu întrebarea „Tu ești regele
Iudeilor?” (Marcu 15,2; Matei 27,11; Luca 23,2; Ioan 18,33), iar Iisus i-a răspuns „Tu zici”
(Marcu 15,2; Matei 27,11; Luca 23,3). Au urmat și celelalte întrebări, pentru ca, în final, Pilat să
spună că nu-I găsește nici o vină.
Guvernatorul roman, văzând că nici Irod nu i-a găsit vreo vină, încearcă o ultimă
stratagemă pentru eliberarea lui Iisus: lasă mulțimea zgomotoasă care se strânsese în fața
pretoriului să decidă. Pilat „L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată în locul numit
pardosit cu pietre, iar evreiește Gabbata” (Ioan 19,13). Toți Evangheliștii arată că de Paști exista
un obicei: să fie pus în libertate un evreu, deținut al romanilor. Iar Pilat, crezând că poporul va
cere eliberarea lui Iisus, și nu a lui Baraba, care era vinovat pentru crimă, îi lasă libertatea de a
amnistia pe cine dorește. Pilat voia să scape de răspundere.
Ȋnsă inițiativa lui s-a încheiat cu un eșec, căci mulțimea l-a preferat pe Baraba, pe care-l
considera un erou, și a cerut cu înverșunare moartea lui Hristos, după ce a aflat că e acuzat de
blasfemie.
SENTINȚA Sentința fusese însă dată de Sanhedrin înainte ca procesul să înceapă. După învierea
lui Lazăr, au fost convocați toți membrii Sanhedrinului, iar ședința ținută de marele preot Caiafa.
Ei se temeau că vor pierde privilegiile și avantajele materiale pe care le aveau în templul din
Ierusalim. Ultimul cuvânt l-a avut Caiafa, care a spus „... nu știți nimic. Nici nu gândiți că ne este
mai de folos să moară un om pentru popor, decât să moară tot neamul” (Ioan 11,49-50). Aceasta
a fost sentința, iar „... Din ziua aceea s-au hotărât ca să-L ucidă” (Ioan 11,53). Locuitorii
provinciilor romane vinovați erau pedepsiți, de obicei, cu moartea pe cruce.
FLAGELAREA. După eliberarea lui Baraba, Pilat a ordonat biciuirea lui Iisus (Marcu 15,15;
Matei 27,26). La evrei, numărul loviturilor era limitat la 39, anume 13 pe piept, 13 pe umărul
stâng și 13 pe umărul drept al celui pedepsit (Mișna Mak.III, 10; Flavius Josephus, Ant.LV,
8,21). Flagelarea se executa în public.

Procesul lui Socrate

În vremea lui Socrate, atât procesele civile, cât şi cele penale erau ofertie spre soluţionare
tribunalului heliaştilor, denumire dată după piaţa din Atena, Heliaia, şedinţele se desfăşurau în
aer liber.
De menţionat este faptul că judecător putea fi orice cetăţean al Atenei care împlinise vârsta
de 30 de ani. Socrate a fost judecat de către un tribunal format din 501 judecători, iar după legile
în vigoare la Atena, fiecare parte din proces trebuia să-şi susţină apărarea personal, avocaţii
având cel mult rolul de a redacta cuvântarea pe care părţile o învăţau şi o rosteau în faţa
tribunalului.
PRIMA FAZĂ A PROCESULUI Judecătorii se pronunţau asupra vinovăţiei acuzatului iar,
dacă verdictul lor era afirmativ, treceau la următoarea etapă care consta în votul în privinţa
pedepsei, numai după ce ascultau propunerile părţilor cu privire la pedeapsa ce urma a fi
aplicată.
Împotriva lui Socrate au depus plângere, declanşând astfel procesul penal, Meletos (poet),
Anytos (om cu stare şi influenţă, tăbăcar şi comerciant) şi Lycon (orator de profesie). Aceştia trei
erau tipologia conservatoare a democraţiei sclavagiste şi speriaţi de influenţa pe care Socrate o
avea mai ales în rândurile tinerilor. Prin acest proces, aceștia voiau să ofere un exemplu pentru
cei care subminau credinţa strămoşească şi criticau viciile conducătorilor. În apărarea lui Socrate,
el arată că învinuirile ce-i sunt aduse, sunt lipsite de substanţă.
Socrate se adresează lui Meletos și demonstrează în faţa judecătorilor că nu a avut intenţia
să influențeze tineretul cu învăţăturile lui, iar dacă neintenționat a făcut-o, nu ar trebuie judecat
pentru asemenea greşeală, ci în particular pentru a înţelege: “Într-adevăr, e limpede că, dacă mi
se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără de voie. Tu însă, Meletos, ai fugit de
întâlnirea cu mine, n-ai vrut să mă luminezi cu învăţăturile tale, în schimb, mă duci la judecată,
unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapă, nu de învăţătură”.
Cu toată stăruinţa depusă de Socrate, acesta, la finalul primei părţi a procesului, este găsit
vinovat cu 281 voturi contra 220.
A DOUA PARTE A PROCESULUI. PEDEAPSA Având în vedere că acuzatorii lui Socrate
au propus pedeapsa cu moartea, pentru a oferi o alternativă judecătorilor, Socrate trebuia să
propună o pedeapsă tot atât de grea, precum era exilul. Acesta respinge repede ideea exilului,
având în vedere că, la data procesului, avea şaptezeci de ani şi nu părăsise niciodată Atena.
Socrate sfidează tribunalul şi ajunge la concluzia că nu i se cuvine o pedeapsă, ci o răsplată: “O
bună răsplată, bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit “. În cele din urmă, Socrate
a propus să plătească o mină de argint (monedă din Grecia), însă, văzând că prietenii şi discipolii
săi prezenţi se oferiseră să achite ei amenda, Socrate cere o amendă de treizeci de mine. În final,
judecătorii votează pentru aplicarea unei pedepse şi Socrate este condamnat la moarte cu 361 de
voturi.
 ATITUDINEA ÎN FAŢA MORŢII Deşi este condamnat la moarte, Socrate se adresează
judecătorilor care l-au condamnat la moarte: “Eu plec spre moarte osândit de voi. Ei se duc spre
păcat şi nedreptate, osândiţi de adevăr; fiecare rămâne la osânda sa. Poate că aşa şi trebuia să se
întâmple şi cred că în lucrurile acestea a fost o măsură…Dacă credeţi cumva că ucigând oameni
veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine…”. Adresându-se
apoi judecătorilor care nu au votat contra sa, Socrate le spune concepţia sa despre moarte, despre
viaţa de apoi și anume că moartea este pentru el un vis plăcut care durează veşnic, ori o călătorie
spre locul de întâlnire al tuturor celor care au murit.
După ce a fost condamnat, pedeapsa nu a putut fi executată imediat. Au urmat săptămâni de
aşteptare, în care Socrate ar fi putut evada, însă el considera o datorie morala supunerea fa’[ de
legile existente.
El a refuzat să plece departe de Atena şi să-şi salveze viaţa, iar în anul 339 î.e.n a murit
după ce a băut cupa cu otravă, având ca dorinţă să-i fie educaţi copiii în spiritul concepţiilor sale.
Condamnarea lui Socrate în 399 î.e.n. este una dintre cele mai faimoase erori judiciare din
istorie,însă după aproape 2500 de ani, filosoful Socrate, care a plătit cu viaţa pentru activitatea
sa, a fost achitat în anul 2012, după 2500 de ani de la moarte, prinntr-un proces rejudecat
simbolic în Grecia, unde au luat parte zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, rejudecarea
procesului fiind organizată de Fundaţia Onassis.
Dialogul pe care cei mai mulţi îl consideră a fi istoric este Apărarea lui Socrate. Ar fi vorba
de discursul pe care l-a rostit Socrate la procesul ce i s-a intentat Platon luând parte la proces
relatează lucruri care s-au păstrat în amintirea lui la câţiva ani după acest eveniment. Acesta pare
destul de clar că cele aşternute de el în scris sunt în genul lucrurilor pe care şi le amintea și este
suficient pentru a da o imagine destul de fidelă despre personalitatea lui Socrate.

Considerații privind cele două procese istorice

Socrate şi Iisus Hristos
 Procesul Mântuitorului ar putea fi considerat cel mai important din istorie. Ceea ce s-a
intamplat ulterior este greu de determinat, îtrucât, chiar și în Evanghelii, evenimentele sunt
relatate diferit. Elementul comun este aducerea lui Iisus în fața prefectului Pilat din Pont, în
vederea executării. Deși a existat varianta ca Iisus să fie eliberat, mulțimea l-ar fi ales totuși pe
Barabas, iar Mântuitorul a fost răstignit pe cruce. Relatările ulterioare răstigniri, ei bine, aici totul
se rezumă la credinta. Crucificarea are totuși o semnificație deosebită pentru că în absența ei,
creștinismul, așa cum îl cunoaștem, nu ar fi existat.
Socrate, părintele filosofiei grecești, a fost trimis în judecată, fiind acuzat de coruperea
tinerilor din Atena. La momentul respectiv, Socrate era o personalitate controversată și nu era
agreat de concetățenii săi. Punea sub semnul întrebării orice sistem de gândire, prin intermediul
dialogurilor sale, și, de asemenea, critica proslăvirea zeilor olimpieni. Singurele "opere" ale lui
Socrate care au supraviețuit au fost transmise prin elevii săi, Platon si Xenophon.
Potrivit acestor relatări, Socrate ar fi putut să fugă din Atena dupa ce a fost judecat și declarat
vinovat, dar a ales să rămână, considerând acest lucru moral.
Observăm că viaţa Lui Iisus, asemeni celei a lui Socrate a fost remarcabilă, datorită
consecvenţei sale. Aceştia nu au căutat o ,,împărăţie” în această lume, câştigul şi pierderea
nemăsurându-se pentru ei în bani. Intrând în contact cu oamenii, ambii au încercat să le
comunice celor care îi ascultau caracterul vieţii prezente.
Nici Hristos şi nici Socrate nu au venit să aducă pacea pe pământ ci sabia. În acest sens
Hristos afirma: ,,Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci
sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” 
Unul din capetele de acuzare la procesul lui Socrate era coruperea tineretului şi prin
urmare despărţirea acestuia de părinţi. Astfel, în opinia lui Anytos, Socrate ,,trebuie neapărat
condamnat la moarte, pentru că prin lăsarea lui în libertate, fii celor prezenţi ar practica  mai
departe învăţăturile lui şi s-ar corupe de tot”
Altă acuză adusă filosofului atenian a fost aceea că este ateu, necinstind zeii cetăţii şi că
introduce zeii noi în cetate. Iisus a fost socotit drept nesocotitor al legilor mozaice şi
blasfemiator, deoarece se numea Fiu al Lui Dumnezeu, făcându-se pe Sine egal cu
Dumnezeu: ,,Noi lege avem şi după legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu
al lui Dumnezeu”  
 Dacă în ajunul patimilor, ,,Petru i-a zis (Lui Iisus): Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu
mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel” , în timpul patimilor, Iisus este urmat de un
singur discipol, Ioan, spre deosebire de Socrate, ai cărui discipolii îi rămân aproape.

Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să fie întruchiparea dezordinei, a sângelui, a

trădării însă, a fost contrarul acesteia, senină şi demnă. În schimb cea a lui Hristos, este
caracterisica tragediei, dezgustului şi ororii.
Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, în vreme ce el soarbe otrava
nedureroasă oferită de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos este chinuit de sete şi
batjocorit. Socrate moare ca un om demn, Hristos ca un infractor, chinuit, între doi bandiţi, pe un
maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă:
„De ce m-ai părăsit?” Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare
inferioară, tulbure, este nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei pare – prin
contrast – literară, abstractă, şi mai ales nerealistă ,,Socrate – cu bună credinţă şi izbîndind în
bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii
pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.
 

BIBLIOGRAFIE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008;
2. Platon, Opere complete I, Apărarea lui Socrate, trad. Petru Creţia, Constantin Noica,
Cătălin Partenie, trad , Editura Humanitas,  Bucureşti, 2001;
3. Wenley M. Robert, Anghel Alexandru, trad. Socrate şi Christos, Un studiu asupra
Filosofiei Religiei, Editura Herald, Bucureşti, 2009;
4. Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008.
 UNIVERSITATEA DIMITRIE CANTEMIR
Facultatea Științe Juridice și Administrative
Specializare Drept
Anul I, IFR

Analiza comparativă între procesul lui Iisus Hristos și Socrate

Prof. dr. hab. Student

Gabriela Pohoață Pandelescu (Drăgulin) Alexandra
Gabriela
2019