Justiţia în Antichitate.

Procese celebre în care Justiţia a eşuat

Atât Iisus, cât şi Socrate au fost condamnaţi la moarte şi apoi ucişi deşi erau nevinovaţi

de Mihaela Gheorghiu

Atât în Grecia antică, cât şi în Imperiul roman, instituţiile judiciare erau centrul vieţii sociale,
care era fondată în esenţă pe drept. Dreptul roman şi cel grec constituie şi în zilele noastre
baza educaţiei în domeniul juridic. Atunci, cum a fost posibil să fie condamnaţi la moarte,
fiind nevinovaţi, Iisus şi Socrate, mai ales că ei nu au comis nicio ilegalite? Victime ale
intoleranţei concetăţenilor lor, ei au plătit preţul dictatului ideologic al unui tribunal popular,
în cazul lui Socrate, respectiv al incompetenţei magistratului roman însărcinat cu aplicarea
legii, în cazul lui Iisus.

Revoltător: Iisus îi frecventa pe cei „impuri”!

La Ierusalim, în luna nisan (aprilie) a anului 30 – data cea mai probabilă, istoric – domnea o
atmosferă febrilă. În apropierea celebrării Paştelui, sărbătoare importantă a calendarului
religios iudaic, care comemorează ieşirea evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise,
Ierusalimul era plin de pelerini care veniseră să participe la sărbătoarea religioasă în Oraşul
Sfânt. În efervescenţa care cuprinsese oraşul, se răspândeşte zvonul că a fost arestat un
galilean, Iisus din Nazaret. Acesta era fiul unui tâmplar, şi la vremea respectivă era considerat
a fi un personaj deopotrivă charismatic şi contestat. În ultimii trei ani, străbătuse Iudeea şi
Galileea, însoţit de un mare număr de discipoli. El ţinuse predici (discursuri) în sinagogi şi în
Templu; se spunea că ar fi înfăptuit miracole (vindecări şi exorcizări). În jurul lui se adună
mulţimi entuziaste, dar popularitatea i-a atras suficient de mulţi duşmani. Iisus nu ezita să îi
atace frontal pe deţinătorii autorităţii religioase – Sinedriul şi preoţii – şi pe reprezentanţii
iudaismului ortodox (aşa-numiţii farisei). El le reproşa acestora că nu respectă spiritul şi
prescripţiile Legii Mozaice.

Iisus i-a şocat pe tradiţionalişti prin faptul că nu respecta „litera” unor impuneri religioase.
Deşi era un evreu credincios, bun cunoscător al textelor religioase şi capabil să le comenteze,
el nu ezită să încalce sabatul şi caracterul său sacru (care interzice orice activitate în cea de-a
şaptea zi a săptămânii), vindecând bolnavi în ziua de sabat. El nu respectă convenţiile
societăţii evreieşti din perioada respectivă, frecventându-i pe cei excluşi din societate
deoarece erau consideraţi „impuri”: vameşii, colectorii de taxe pentru imperiul roman, străinii
şi mai ales femeile, tratându-i pe toţi în mod egal. Uneori, Iisus a recurs la manifestări în forţă,
ca atunci când i-a gonit din Templu, cu lovituri de bici, pe negustorii care vindeau animale
pentru a fi sacrificate.
 „Alungarea vânzătorilor din Templu” de Quentin Metsys

El vorbea despre sine însuşi ca fiind un profet, mai mare decât toţi ceilalţi profeţi, ca fiind
însuşi Mesia, trimis de DUMNEZEU pentru a mântui atât Israelul, cât şi întreaga umanitate.
El nu s-a referit niciodată la El însuşi ca fiind Fiul lui DUMNEZEU, deşi în mod constant, în
predicile sale, vorbea despre „Tatăl” său care domneşte în Ceruri – ori, aceasta i-a făcut pe cei
care îl admirau şi îl urmau să-l numească „Fiul lui DUMNEZEU”.

Numeroşii săi duşmani erau mai ales din rândurile „autorităţilor” iudaismului, care au fost în
mod constant criticaţi de Iisus. El le reproşa faptul că se foloseau de impunerile religioase ca
şi pretext şi modalitate de a-şi întări puterea. Pe de altă parte, chiar şi unii simpatizanţi ai lui
Iisus au fost decepţionaţi de El, în sensul că ei aşteptau un Mesia care să ajute poporul evreu
să scape de sub ocupaţia romană şi să îi întărească autoritatea şi puterea. Ori, Iisus a afirmat
deseori că El nu a venit pe Pământ pentru a juca un rol politic – în schimb, le vorbea tuturor
despre un viitor în care nu vor mai exista distincţii între rase şi popoare şi toţi cei care vor
crede în El vor fi mântuiţi.

La modul cel mai strict şi obiectiv, nimic din ceea ce a făcut Iisus nu era ilegal, nici după
legea evreiască şi nici după legea romană. Părerile personalităţilor vremii erau împărţite:
„Este un om bun!” spuneau unii, în timp ce alţii replicau: „Nu, el îndepărtează poporul de
calea cea dreaptă!” Reprezentanţii autorităţii iudaice vroiau de mult să se debaraseze de Iisus,
căci predicile Lui le subminau autoritatea. Unul dintre aceştia, Caiafa, a solicitat o intervenţie
radicală: „Nu înţelegeţi că este în interesul vostru să moară un singur om în loc să fie distrusă
o naţiune?” Din acel moment, autorităţile au hotărât că Iisus trebuia să moară – dar vroiau să
salveze aparenţele. Nu era suficient să scape de el punând, de exemplu, un criminal să-l
asasineze. Pentru autorităţile iudaice, era important să existe o decizie judecătorească prin
care Iisus să fie condamnat şi astfel, să dispară.

Arestat noaptea, pe ascuns, în cadrul unei operaţiuni „discrete”

În perioada respectivă, statutul judiciar al Iudeii era dublu, căci ţara se afla sub dominaţie
romană. Pe de o parte, Sinedriul, condus de Marele Preot, avea puterea de a decide în toate
chestiunile care ţineau de legea iudaică. În Palestina antică, Sinedriul era curtea de justiţie,
constituită din 71 de membri din rândul aristocraţiei sacerdotale şi civile. Sub dominaţia
romană, Sinedriul reprezenta în faţa autorităţilor romane interesele şi chestiunile iudaice. El
nu mai avea atunci puterea de a condamna la moarte – această decizie trebuia ratificată de
către procurator (magistrat roman). În perioada în care a fost condamnat Iisus, autorităţile
romane erau reprezentate la Ierusalim prin procuratorul Pilat din Pont, care se ocupa de
cazurile considerate a fi cele mai grave, în special cele care reclamau pedeapsa cu moartea.

Fiind conştient de duşmănia autorităţilor iudaice şi de pericolul care îl pândea la Ierusalim,

Iisus a ocolit în peregrinările sale Oraşul Sfânt o bună perioadă de vreme. În anul respectiv, El
s-a dus totuşi la Ierusalim şi astfel a fost arestat pe ascuns, noaptea, ceea ce prevesteşte şi
dovedeşte totodată din plin faptul că acesta nu avea să fie nicidecum un caz judecat cinstit.
Astfel, în noaptea de joi spre vineri înaintea Paştelui evreiesc, Iisus şi câţiva discipoli se
retrăseseră pentru a se odihni în grădina Ghetsimani de pe o colină denumită Muntele
Măslinilor, care se află la răsărit de Ierusalim. În toiul nopţii, o trupă de soldaţi a dat năvală
peste ei şi l-a arestat pe Iisus. Cine erau aceşti soldaţi? Este puţin probabil că arestarea lui
Iisus a fost înfăptuită de soldaţi romani, fiind mult mai probabil vorba de garda Templului,
alcătuită din soldaţi evrei, care se supuneau autorităţii Sinedriului. De altfel, Iuda, unul dintre
discipolii apropiaţi ai lui Iisus, în schimbul a 30 de arginţi, le-a indicat preoţilor locul precis
unde se afla Iisus în noaptea respectivă. Arestarea nocturnă a fost o modalitate de a evita
prezenţa şi intervenţia mulţimilor care îl urmau pe Iisus, astfel încât să nu fie compromisă
întreaga operaţiune.

Prizonierul a fost dus imediat la Anna, fostul Mare Preot (deşi acesta nu mai avea o funcţie
activă în cadrul Sinedriului), pentru un prim interogatoriu, care s-a referit la elemente ale
„doctrinei” predicate de Iisus. După un scurt răstimp, Anna îl trimite pe Iisus, care în tot acest
timp este legat cu lanţuri, în faţa Sinedriului. Astfel, în aceeaşi noapte, Iisus este dus în casa
Marelui Preot Caiafa (care pe de altă parte era ginerele lui Anna), compărând în faţa acestuia,
care era înconjurat de o parte a Sinedriului. Prin urmare, prima înfăţişare în cazul „procesului”
lui Iisus a avut loc în faţa unui consiliu restrâns. De altfel, nu este vorba decât de o parodie de
proces, căci Sinedriul apelează la martori şi aduce în discuţie unele capete de acuzare care la
modul esenţial sunt toate de natură religioasă: Iisus ar fi fost chipurile un fals profet care s-a
prezentat în mod mincinos ca fiind Mesia. Mai multe mărturii false reproduc în mod deformat
unele afirmaţii făcute de Iisus, iar acesta refuză să vorbească şi să se apere. Mărturiile
respective au fost toate depuse împreună, ceea ce este contrar legii. În plus, declaraţiile lor nu
erau concordante şi de aceea, în mod normal, ele erau lipsite de valoare juridică şi nu ar fi
trebuit să fie luate în considerare. Neputând să se pronunţe, consiliul restrâns al Sinedriului
întrerupe procesul pentru câteva ore, lăsându-l pe deţinut în mâinile gărzilor, care l-au insultat
şi l-au lovit.
Problema autorităţilor: găsirea unui cap de acuzare

„Iisus Cristos la judecată” de Quentin Metsys

În zori, tribunalul suprem, Sinedriul, s-a reunit din nou, de data aceasta în forma sa completă,
şi Iisus a fost adus în faţa sa. Chestiunea era urgentă pentru autorităţile iudaice, care vroiau cu
disperare să găsească un cap de acuzare care să permită condamnarea galileanului. Consiliul
se reunise de altfel înainte şi discutase acest caz, soarta lui Iisus fiind deja pecetluită şi
condamnarea sa la moarte deja hotărâtă. Problema era însă inexistenţa vreunei acuzaţii
precise. Marele Preot l-a întrebat pe Iisus: „Eşti tu Mesia, Fiul lui DUMNEZEU?”, iar El i-a
răspuns: „Tu ai spus-o”. Aceasta era „blasfemia” de care avea nevoie Sinedriul pentru a
inventa o acuzaţie. În mod teatral, Marele Preot îşi rupe veşmântul pentru a-şi dovedi
indignarea şi declară: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui.” Apoi
îi întreabă pe ceilalţi membri ai consiliului: „Care este părerea voastră?”, iar aceştia îi
răspund: „Merită să moară”.

Totuşi, dacă Sinedriul putea pronunţa o pedeapsă cu moartea, nu avea şi dreptul de a o

executa, căci numai autorităţile romane puteau executa condamnările la moarte, după ce în
prealabil le ratificau. Prin urmare, prizonierul înlănţuit a fost dus în faţa lui Pilat din Pont.
Procuratorul Iudeii, a cărui reşedinţă era în mod normal în Cesareea, era la momentul
respectiv în Ierusalim, împreună cu un mic contingent militar, cu ocazia sărbătorii Paştelui
care ar fi putut eventual degenera în mişcări populare contra autorităţii romane. Deoarece
pentru evrei era considerat un păcat să intre în zi de sărbătoare în casa unui roman, Pilat a
trebuit să iasă el în prag pentru a discuta cu cei care l-au adus pe Iisus. El a întrebat de la bun
început ce acuzaţii s-au formulat împotriva deţinutului care i-a fost adus.

Cu abilitate, membrii Sinedriului au lăsat deoparte chestiunile religioase, care aveau prea
puţină însemnătate pentru Pilat, şi i-au adus lui Iisus trei acuzaţii de factură politică. Ei au
afirmat că Iisus îi instigă pe oameni la revoltă împotriva romanilor, că îi împiedică să-şi
plătească impozitele către romani şi că se prezintă pe sine însuşi ca fiind „rege”. Primele două
acuzaţii nu l-au impresionat pe Pilat, fiind foarte uzuale în domeniile ocupate de romani, dar
în schimb cea de-a treia acuzaţie i-a atras interesul, căci romanii erau foarte suspicioşi faţă de
orice pretenţie regală a unor personalităţi care ar fi putut stârni revolte cu şanse de succes în
provinciile colonizate. Nefiind însă deloc convins de afirmaţiile Sinedriului, Pilat se simte
totuşi obligat să îl interogheze pe Iisus: „Eşti regele iudeilor?”, reuşind să obţină de la acesta
un răspuns laconic: „Tu ai spus-o.”

Pilat este pus în încurcătură. Pe de o parte, este presat de autorităţile iudaice care, vociferând,
cer executarea celui pe care l-au condamnat la moarte. „Nu văd niciun motiv pentru a-l
condamna la moarte pe acest om” – le spune acestora Pilat, căci, pe de altă parte, ezită să
condamne la moarte un om despre care ştia că are foarte mulţi simpatizanţi în rândul
poporului evreu. Aflând că Iisus este galilean, el vede o portiţă de scăpare, pentru a nu trebui
să ia nicio decizie, şi îl trimite pe Iisus în faţa tetrarhului Galileii, Irod Antipa, sub jurisdicţia
căruia se afla Iisus. Irod s-a bucurat într-o primă fază că i-a fost adus în casă un personaj
despre care auzise atât de mult vorbindu-se. Lui Irod i-ar fi plăcut să discute cu Iisus, dar
acesta refuză o dezbatere care ar fi fost cu siguranţă plină de capcane; din cauză că Iisus a
refuzat încă o dată să vorbească, Irod, ofensat, l-a trimis înapoi la Pilat.

Justiţia „se spală pe mâini”

Pilat este în continuare indecis. În faţa membrilor Sinedriului şi a mulţimii care a început să se
adune în faţa locuinţei sale, procuratorul reafirmă că el nu vede nimic condamnabil în
acţiunile lui Iisus, dar asta nu rezolvă situaţia şi nu calmează spiritele. În disperare de cauză,
Pilat are ideea să recurgă la obiceiul care exista în perioada Paştelui, ca guvernatorul roman,
pentru a-şi arăta respectul faţă de evrei, să elibereze un prizonier. În temniţele Ierusalimului se
afla la momentul respectiv închis Barabas, un tâlhar condamnat la moarte pentru răzmeriţă şi
crimă, iar Pilat le propune evreilor să elibereze un prizonier, mai precis, pe Iisus sau pe
Barabas. El adresează în faţa mulţimii adunate întrebarea: „Pe care dintre cei doi vreţi să-l
eliberez?” Mulţimea, instigată de preoţi şi agitatorii acestora, răspunde urlând: „pe Barabas”.
„Şi ce să fac atunci cu acest Iisus, pe care voi îl numiţi Mesia?” mai întreabă Pilat. Răspunsul
a fost: „Să fie răstignit!” şi aşa se face că verdictul, în procesul lui Iisus, a fost „formulat” de
urletele mulţimii stârnite de preoţi.
 „Iisus Hristos în fața lui Pilat” de Tintoretto

Constrâns să accepte acest „verdict” în faţa unui grup numeros şi agitat care ameninţa să
devină violent şi periculos, Pilat îl eliberează pe Barabas şi îl dă pe Iisus pe mâna soldaţilor
romani. În mod ostentativ, el îşi spală mâinile într-un gest care a devenit notoriu şi simbolic,
pentru a arăta, chipurile, că se degrevează de orice responsabilitate în cazul acestei
condamnări. Prizonierul a fost apoi dus până la locul unde se executau condamnările,
traversând întregul oraş. Locul supliciului, aflat pe o colină denumită Golgota (care înseamnă
„craniu”) a devenit ulterior celebru. Iisus a fost răstignit între doi tâlhari condamnaţi la
moarte, iar deasupra capului său a fost pusă o placă pe care scria în trei limbi (latină, greacă şi
aramaică) motivul pentru care a fost condamnat: „Iisus din Nazaret, Regele Iudeilor” –
abreviat, INRI.

Pilat le-a permis discipolilor lui Iisus să desprindă trupul acestuia de pe cruce şi să îl depună
într-un mormânt. Iosif din Arimateea, un adept al lui Iisus, le-a pus la dispoziţie în acest scop
un mormânt nou care tocmai fusese construit la Ierusalim. Învelit într-un linţoliu, trupul lui
Iisus a fost depus în acest mormânt sub paza gărzilor romane oferite de Pilat. Apoi a început
Sabatul şi s-a lăsat liniştea asupra Ierusalimului, până în ziua următoare.
Cine este responsabil pentru moartea lui Iisus? Motivaţia religioasă şi politică a jucat un rol
evident în toate fazele procesului său. Sinedriul a avut un rol decisiv prin faptul că l-a
condamnat pentru blasfemie şi aceasta doar pentru că activitatea şi popularitatea lui Iisus erau
considerate periculoase pentru Sinedriu (sau, altfel spus, neconforme intereselor sale). Pe de
altă parte, pronunţând verdictul de condamnare la moarte şi executând răstignirea, Pilat este
cel care practic se face răspunzător de moartea lui Iisus, căci Pilat a acceptat acest verdict doar
pentru a ieşi din situaţia dificilă în care fusese pus. Dintr-un anumit punct de vedere, procesul
nedrept al lui Iisus nu a fost pentru contemporanii săi decât un fapt divers, limitat ca interes la
zona Ierusalimului. Ulterior însă, discipolii lui Iisus şi în special cei care au ajuns să fie
denumiţi cei 12 apostoli au făcut din aceste patimi îndurate de Christos şi din învierea sa,
evenimentul central al unei noi religii, creştinismul, care s-a răspândit în lumea întreagă.

Pilat din Pont, un prefect sub presiune

Pentru conducerea diferitelor provincii ale imensului lor imperiu, romanii trimiteau
guvernatori (sau prefecţi sau procuratori) care erau acreditaţi cu putere administrativă,
judiciară şi militară, căci atribuţiile lor se intersectau cu toate aceste domenii. Romanii aveau
unele principii înţelepte pentru a guverna popoarele, atât de diferite, care locuiau în
numeroasele provincii ale imperiului: conform acestora, trebuia să se ţină cont de
particularităţile etnice şi religioase ale fiecărui popor şi să se evite perturbarea acestora,
menţinând totodată ordinea publică. Un contraexemplu elocvent, Pilat din Pont, procurator al
Iudeii între anii 26 şi 36 e.n., nu a respectat mai deloc aceste reguli de bun-simţ.

Exemplu tipic de funcţionar incompetent, Pilat nu a fost capabil să reconcilieze legile romane
cu mentalitatea şi obiceiurile iudaice. Rolul său necesita o mare abilitate şi diplomaţie, care îi
lipseau cu desăvârşire – de aceea a şi fost demis din această funcţie şi repatriat în anul 36. Se
pare că el nu s-a preocupat să cunoască obiceiurile şi caracteristicile iudaismului, şi prin
acţiunile sale iresponsabile şi lipsite de consideraţie i-a jignit pe evrei, nesocotindu-le
credinţele religioase, ceea ce a condus în diferite ocazii la evenimente sângeroase. La
începutul mandatului său, el a lăsat să intre în Ierusalim trupe de soldaţi ce purtau flamuri cu
efigii ale împăratului roman. Întrucât legea iudaică interzicea plasarea în Oraşul Sfânt a
oricărei reprezentări de acest gen, locuitorii Ierusalimului au fost indignaţi. A urmat o revoltă
populară căreia i s-au alăturat şi locuitorii oraşelor învecinate şi, în cele din urmă, Pilat a fost
nevoit să retragă din Oraşul Sfânt flamurile romane.

Pilat nu a ţinut cont de acest prim avertisment. Ulterior, atunci când a vrut să construiască un
apeduct, a cerut fonduri din tezaurul sacru al Templului, provocând violente contestaţii. De
data aceasta însă, Pilat a prevăzut problemele şi a infiltrat în mulţime soldaţi romani înarmaţi
cu bastoane care, la comanda sa, i-au lovit pe manifestanţi. Incidentul s-a soldat cu numeroase
morţi în rândul evreilor.

Şi în cazul lui Iisus, procuratorul Iudeii nu a fost la înălţimea situaţiei. Somat să îl judece pe
Iisus, în ciuda propriilor îndoieli, el a cedat presiunii populare. Astfel el a eşuat să-şi
îndeplinească obligaţiile de magistrat. Gestul lui Pilat de a-şi spăla mâinile a devenit celebru.
Confruntat cu riscul unei revolte populare, Pilat îl abandonează pe Iisus mulţimii şi apoi
rosteşte cuvintele care au devenit celebre: „Eu nu sunt vinovat de sângele acestui om drept.”
Este doar o modalitate de a afirma că îşi declină orice responsabilitate, dar aceasta nu-l
absolvă nicidecum de vină.
Cariera lui Pilat s-a încheiat cu un ultim act de violenţă, când a ordonat masacrarea
samaritenilor adunaţi pe muntele Garizim. De data aceasta, Imperiul nu a mai tolerat acţiunile
procuratorului, care a fost demis şi escortat înapoi la Roma de către guvernatorul Siriei,
Vitellius. Pilat a revenit astfel la Roma la scurt timp după moartea împăratului Tiberiu. Nu se
cunoaşte precis destinul său ulterior. Conform unor istorici, el ar fi fost exilat în Galia,
conform altor surse el s-ar fi sinucis. Indiferent de soarta sa ulterioară, Pilat a rămas cu
reputaţia unui execrabil om politic şi magistrat.

Cicero, cel mai mare avocat al lumii romane, a luat-o pe căi greşite în politică

Înainte de a părăsi lumea romană pentru a analiza o altă eroare judiciară celebră
(condamnarea lui Socrate), merită să menţionăm unele detalii mai puţin cunoscute despre
Cicero. Considerat a fi cel mai mare orator şi avocat al Imperiului Roman, jurist reputat
pentru integritatea sa, Cicero a afirmat în repetate rânduri că acţiunile sale sunt guvernate
întotdeauna de onoare. Totuşi, după apariţia unor personalităţi precum Cezar în rândul
grupării politice a reformatorilor (populares), el s-a alăturat conservatorilor (optimales).

În ciuda excelentei sale reputaţii, Cicero este responsabil de unele nedreptăţi şi erori judiciare.
Un astfel de caz este acela al lui Clodius, cunoscut inamic al lui Cicero. Rivalitatea celor doi a
pornit de la faptul că Clodius, desfrânat notoriu, s-a deghizat în femeie pentru a asista la un
ritual iniţiatic al unor femei romane. Fiind descoperit, a urmat un mare scandal şi un proces, în
cadrul căruia Cicero a fost acuzatorul. Incoruptibilul avocat l-a spulberat pe Clodius în
discursul său, dar cu toate acestea respectivul a fost pus în libertate. De atunci, cei doi au
rămas duşmani declaraţi până la moartea lui Clodius, care a fost asasinat de un anume Milon.
Motivat de ură, Cicero s-a oferit să îl apere pe ucigaşul lui Clodius şi a ţinut un discurs
fulminant, dar contrar oricăror principii ale dreptăţii sau bunului-simţ, acoperindu-se de ruşine
cu acea ocazie.

Tot Cicero a fost responsabil şi de aşa-numita afacere Catilina. În anul 63, Catilina, candidat
din partea grupării populares, a pierdut – în mod nedrept, de altfel – alegerile şi a pus la cale o
conspiraţie. Cicero, pe atunci consul, l-a interpelat în plin Senat, dar nu s-a mulţumit cu
aceasta, ci a pledat pentru promulgarea unei decizii a Senatului care l-a condamnat la moarte,
fără judecată, pe Catilina. Cicero a fost convins la momentul respectiv că gestul său a salvat
Republica.

Spiritul critic şi înţelepciunea, condamnate la moarte

Socrate a fost la vremea sa ţapul ispăşitor ideal. A avut perfectă dreptate atunci când le-a spus
judecătorilor săi că el moare ca victimă a unui exces de democraţie şi a dictaturii ignoranţei.
În primăvara anului 399 î.e.n., Socrate a fost subiectul unei plângeri depuse la Arhonte (acest
titlu era dat în Grecia, şi în special în Atena, magistraţilor care conduceau cetatea. La atenieni,
de exemplu, existau nouă arhonţi, şi ei erau numiţi pentru un an). Acuzatorul lui Socrate era
un oarecare Meletos, un poet ratat, susţinut de un tăbăcar bogat, Anytos şi de un orator puţin
cunoscut pe nume Lycon. Acuzaţia formulată este gravă: „Socrate încalcă legea pentru că el
nu recunoaşte zeii cetăţii şi introduce noi divinităţi; el încalcă de asemenea legea pentru că îi
corupe pe tineri. Pedeapsa solicitată: moartea.”
 „Moartea lui Socrate” de Jacques-Louis David

Arhontele solicită o anchetă rapidă şi apoi trasmite dosarul tribunalului, conform legii.
Procesul urma să se desfăşoare în faţa unui juriu alcătuit din 501 de cetăţeni ai Atenei, traşi la
sorţi. În cursul procesului, Socrate a fost discreditat şi acuzat de tot felul de grozăvii: că şi-ar
fi bătut joc de religia tradiţională, că s-ar părea că se îndoieşte de existenţa „nemuritorilor”, că
susţine că ar fi fost inspirat de un demon – acesta, de altfel, i-ar fi sugerat să rămână în oraş şi
să se prezinte la proces. Mulţi ar fi preferat ca el să părăsească oraşul, căci fiind foarte
renumit, condamnarea sa ar fi fost în defavoarea Atenei. După cum s-a exprimat Anytos:
„Odată ce Socrate a fost chemat în judecată, el trebuie să moară, căci altfel fiii noştri vor fi
pierduţi dacă îi vor urma învăţătura.” Aici este de fapt miezul problemei: spiritul critic al lui
Socrate este deranjant pentru contemporanii săi, căci el şi-l exercită asupra a tot şi a tuturor,
incitând oamenii să pună unele întrebări incomode. Încă din anul 423 î.e.n., Aristofan l-a
portretizat într-un personaj al piesei „Norii”, care îi convingea pe tineri să se poarte fără
respect faţă de părinţii lor, chipurile prin intermediul filosofiei. Socrate este autorul celebrei
maxime: „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”, prin aceasta criticându-i pe cei
care se credeau învăţaţi şi nu erau capabili să recunoască sincer dacă nu ştiau ceva.

„Este mai dificil să eviţi răul decât moartea”

Socrate nu şi-a pregătit apărarea, afirmând că preferă să se încreadă în înţelepciunea

concetăţenilor săi. El a refuzat oferta lui Lysias, un avocat celebru, de a-l apăra. Ca şi
acuzatorii săi, a luat cuvântul pentru un timp limitat, măsurat de o clepsidră cu apă. Socrate a
ales o apărare riscantă în faţa unui tribunal deja instigat împotriva lui. El afirmă că a fost
calomniat într-atât de mult încât ar avea nevoie de săptămâni în şir pentru a lua în discuţie
fiecare aspect amintit de acuzatorii săi şi a dovedi falsitatea acuzaţiilor. De asemenea, el
respinge în ansamblu toate argumentele acuzării afirmând că „nici măcar un singur cuvânt din
acestea nu este adevărat”. În plus, el explică faptul că i-a pus în dezavantaj pe cei puternici şi
astfel şi-a făcut numeroşi duşmani răuvoitori care au impresia că ştiu totul, dar în realitate nu
ştiu nimic. El reaminteşte cu un aer ironic modul în care îşi pune în încurcătură interlocutorii,
evidenţiindu-le contradicţiile. El susţine că întreaga sa viaţă pledează în favoarea sa, dar pe de
altă parte era conştient că soarta sa era deja hotărâtă dinainte de proces.

I s-a reproşat că nu se implică în acţiuni publice în acea perioadă de criză, marcată de diverse
dezastre – el a răspuns că este mai valoros să se preocupe de sufletul său decât de cetate, şi că
astfel serveşte Atena în felul său, fără a se implica în certurile diferitelor facţiuni, în luptele şi
vendetele neîntrerupte care au urmat după moartea lui Pericle, victoria Spartei, instaurarea
guvernului celor 30. Nimeni nu a amintit de eroismul de care a dat dovadă Socrate în război,
de refuzul său de a se supune tiranului Critias, atunci când acesta i-a interzis să vorbească în
public. După Socrate, este mai bine să te supui zeilor şi nu oamenilor, şi deoarece a slujit
binelui întreaga viaţă, aceasta ar trebui să îi atragă recunoştinţa oamenilor şi nu vreo
condamnare. El a cerut în acest context să fie hrănit de către comunitate pentru tot restul vieţii
sale, iar judecătorii au considerat această solicitare o insultă. Publicul a fost uimit şi de faptul
că Socrate nu a fost însoţit de soţia, copiii şi apropiaţii săi la proces, considerând aceasta un
afront în plus.

Uluitor este nu atât faptul că în acest proces s-a pronunţat o condamnare la moarte, cât slaba
majoritate cu care sentinţa a fost adoptată: din 501 de juraţi, s-a decis condamnarea la moarte
cu foate puţine voturi în plus (după unele surse, doar 3, după altele, 30 de voturi în plus).
Socrate a comentat: „Pentru a fi achitat ar fi fost suficient să vă spun ceea ce doreaţi să
auziţi, dar prefer să mor decât să trăiesc o viaţă cumpărată cu acest preţ. Cel mai dificil nu
este să eviţi moartea, ci să eviţi răul. Drumurile noastre se despart: eu sunt condamnat la
moarte, voi vă faceţi vinovaţi de impostură şi nedreptate în faţa Adevărului.”

Contrar obiceiurilor ateniene, execuţia sentinţei nu a urmat imediat după proces. Socrate a mai
dispus de o lună, perioadă în care a fost închis, iar mulţi sperau că el va fugi – prietenii săi au
pus la cale planuri de evadare. Fidel principiului său de a nu răspunde unei nedreptăţi cu o altă
nedreptate, Socrate a ales să rămână în închisoare, dezamăgindu-i astfel pe toţi cei care
considerau că sentinţa ce i-a fost dată era o mare greşeală. În momentul execuţiei, el a fost
obligat să se sinucidă, respectiv a băut o cupă cu otravă (aşa era obiceiul să fie omorâţi
condamnaţii la moarte), înconjurat de discipolii şi prietenii săi.

Pentru mulţi atenieni a fost evident că Socrate a demonstrat lipsa de substanţă a acuzaţiilor
care i-au fost aduse şi condamnarea sa la moarte era nedreaptă şi nejustificată. Pentru Platon,
prieten apropiat al lui Socrate, indignarea pe care i-a trezit-o procesul a determinat dedicarea
sa totală către filosofie. Socrate nu a fost condamnat din motive politice sau religioase şi nici
măcar dintr-o răzbunare personală, ci pentru a satisface mediocritatea majorităţii, incapabilă
să se ridice la înălţimea lui. Aceasta este revenirea la democraţie şi la puterea pe care
democraţia o dă fiecărui cetăţean în a decide dacă un mare înţelept trebuie să moară sau să
trăiască. Cu ani în urmă, tiranul Critias l-a cruţat pe Socrate, deşi acesta nu i s-a supus; mai
apoi, poporul îl ucide, cu o decizie luată cu o majoritate de 30 de voturi, adică insignifiantă,
dar în numele libertăţii – şi nimeni nu poate împiedica această crimă. Aşa cum le-a spus
Socrate acuzatorilor săi, el a murit ca victimă a unui exces de democraţie, democraţia fiind
„dictatura ignoranţei”.