CUPRINS

PREZENTAREA ISLAMULUI......................................................................................................2
ISLAMUL CONFORM CORANULUI..........................................................................................2
ISLAMUL CONFORM CONTEXTULUI.....................................................................................3
ISTORIEI ŞI CIVILIZAŢIEI
NAŞTEREA ISLAMULUI.............................................................................................................4
ARABIA ÎNAINTE DE ISLAM.....................................................................................................4
PROFETUL MAHOMED...............................................................................................................8
CORANUL....................................................................................................................................10
Sura - 1: El - Fatiha (Începutul).................................................................................................10
ISLAMUL ŞI FEMEILE...............................................................................................................12
Poligamia...................................................................................................................................13
FAPTE ŞI LUCRURI INTERZISE ÎN RELIGIA ISLAMICĂ....................................................13
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................14

 Civilizatia islamica si contributia ei la dezvoltarea culturii si civilizatiei universale

 PREZENTAREA ISLAMULUI

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea şi bazată pe

textul religios cunoscut sub numele de Coran.
Islam şi musulman sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu
activ, de la verbul „aslama” - „a se supune”, aşadar sensul lor
fiind de „supunere”, respectiv de „supus” faţă de Dumnezeu.
Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are
sensul de „integritate”, „desăvârşire”, „sănătate”, „pace”,
„tihnă” etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină salām
„pace”, „tihnă”, „mântuire” este folosit de musulmani
înformula de salut as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie
asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului „islam” ar
fi aceea de „aflare a păcii întru Dumnezeu”.
Moscheea Carol I din Constanţa
Toată lumea ştie că islamul este una dintre cele trei mari religii ale omenirii, că
beneficiază de peste un miliard de adepţi şi că a dat naştere unei civilizaţii prestigioase a cărei
influenţă se exercită asupra omului până în zilele noastre. Dar această religie este încă puţin
cunoscută de marele public din Occident şi greu de înţeles în ciudat unei avalanşe de scrieri, de
cercetări şi studii. Islamul nu este doar puţin cunoscut, el constituie totodată subiectul a ample
paradoxuri ce par la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială.

ISLAMUL CONFORM CORANULUI

Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a iniţiat-o
sau de epoca iniţierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu” propovăduită de toţi
trimişii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă întrun fel cu religia revelată sau cu religia
monoteistă, aceea a lui Noe, a lui Avraam, a lui moise şi în sfârşit a lui Mohamed. Coranul
afirmă în versetul 19, surata 3: „Religia, în ochii lui Dumnezeu, este de fapt islamul...”.
Avraam şi fiul său Ismail se roagă lui Dumnezeu, spunând în versetul 118, surata 2:
„Doamne, fă din noi două fiinţe musulmane şi din progenitura noastră, o naţiune musulmană”
Înaintea morţii sale, Iacob pune sub semnul întrebării viitorul credinţei celor doisprezece
fii aă săi, în versetul 133, surata 2: „...Când moartea se înfăţişă în faţa lui Iacob, acesta le spuse
fiilor săi: „Pe cine veţi adora voi după moartea mea?” şi ei spuseră: „Îl vom adora pe dumnezeul

2
tău şi pe dumnezeul părinţilor tăi Avraam, Ismail şi Isaac, un
singur şi unic Dumnezeu şi noi suntem pentru El pe de-a întregul
musulmani.” „
Toţi cei care cred întrun Dumnezeu unic, conformându-se
şi supunându-se învăţăturilor transmise de Moise, Iisus,
Mahomed sau oricare alt profet, sunt în concepţia Coranului
musulmani, indiferent dacă aceasta se întamplă înainte de
revelaţia Coranului sau după aceea. Coranul afirmă în versetul 62,
surata 2: „Cei care au crezut (în mesajul lui Mahomed), evreii,
creştinii şi sabeenii; cei dintre ei care cred în Dumnezeu şi în ulmita zi şi fac fapte bune; aceştia
îşi vor afla răsplata de la Domnul lor. Ei nu vor cunoaşte teama şi nu vor fi în suferinţă.”
Coranul recunoaşte iudaismul şi creştinismul prin însuşi faptul că se consideră
continuarea lor firească. Cu această ocazie el aduce un omagiu evreilor şi creştinilor, numindu-i
‘ahl al kitab, „oamenii cărţii” sau ‘ahl al dhikr, „oamenii chemării”. Aceşti credincioşi sinceri,
virtuoşi şi cucernici sunt conform Coranului muslimin curaţi, adepţi ai păcii lui Dumnezeu,
musulmani.
Deşi Coranul critică anumite dogme creştine sau respinge anumite practici evreieşti, el nu
pune la îndoială însăşi autenticitatea mesajelor lor. Pentru Coran, această denunţare vizează ceea
ce el numeşte interpretările eronate şi nu bazele religiilor lor. Dimpotrivă, el confimă
veridicitatea ambelor religii. Musulmanul este deci întrun fel mai monoteist ecumenic.

ISLAMUL CONFORM CONTEXTULUI

ISTORIEI ŞI CIVILIZAŢIEI
Până acum am constatat că: islamul este aderarea la pacea lui Dumnezeu şi denumirea
oricărei religii adevărate.
Dar aceste definiţii nu precizează statutul real al acestei religii şi nu o disting de altele,
mai ales de cele mai apropiate, cum ar fi iudaismul şi creştinismul. Suntem în acest caz siliţi să
definim islamul prin propriile specificităţi. Neîmpărtăşite de celelalte şi vom obţine următoarele:
islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu relevat profetului
Mohamed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Această religie s-a născut la Mecca în Arabia
Saudită, la începutul secolului al VII – lea d. Hr..
Islamul recunoaşte religiile monoteiste apărute înaintea lui, dar în acelaşi timp se declară
ca şi ele izvorît din credinţa lui Avraam şi se socoteşte continuarea iudaismului şi a
creştinismului pe care le confirmă şi le completează.

3
 NAŞTEREA ISLAMULUI
Orice doctrină, orice filisofie sau orice meditaţie ia naştere ca reacţie faţă de anumite
condiţii de viaţă sau faţă de anumite moduri de a gândi sau de a reacţiona. Religia nu face
excepţie de la această regulă.
Această metodă riscă să ne prezinte religiile ca o antiteză, o reacţie necesară pentru
desfăşurarea vieţii omeneşti, ceea ce este foarte aproape de lectura dialectică şi materialistă a
istoriei. Dar credinciosul, indiferent de gradul său de religiozitate, nu poate nega această stare de
lucruri. Dacă el crede profund că religia reprezintă vindecarea a numeroase tare spirituale,
morale şi sociale, este nevoit să admită că pentru a descoperi esenţa remediului trebuie
diagnosticată boala.
Dacă religia este răspunsul la întrebările oamenilor, avem mai întâi de analizat această
problemă, pentru că ea este cheia răspunsului.

ARABIA ÎNAINTE DE ISLAM

Societatea arabă, cu mult înainte islamului, era construită dintrun popor nomad cu o
structură tribală alcătuită din familii, clanuri şi triburi. Gruparea se bazează evident doar pe
înrudirea de sânge.
În această societate, chiar după relativa sa evoluţie,
legăturile de rudenie şi filiaţia rămân noţiuni sacre şi legătura
de sânge va constitui întodeauna liantul intangibil al clanului.
Toşi membrii se nagajează să apere viaţa şi onoarea întregului
trib, iar întreg tribul se nagajează să*i apere pe toţi membrii.
Toţi alcătuiesc o singură fiinţă. Femeile clanului sunt partea
feminină a acesti fiinţe, partea fragilă, punctul său slab.
Mai târziu, sociabilitatea a evoluat graţie bogatei
amintiri a unor lungi experienţe ancestrale (sau prin urmele
lăsate de Mesaje). Iar omul începe să înţeleagă instinctiv că propria sa mântuire este legată de
mântuirea celuilalt şi că de pace nu se pot bucura decât toţi laolaltă.
Acesta este începutul înţelegerilor tacite şi anume prima piatră ridicată la temelia
edificului eticii. Dar etica sau morala nu izvorăşte din neant, ea trebuie să se hrănească din
nevoile unora negociind sau ţinând seama de nevoile celorlalţi. Prin urmare, brutalitatea şi
violenţa nu mai sunt apreciate li marile triburi ăşi aleg de acum înainte în fruntea lor oameni

4
consideraţi înţelepţi, capabili să justifice războiul şi în aceeaşi măsură apţi să proslăvească
binefacerile păcii.
Arabii au elaborat o etică foarte prezentă şi foarte exigentă, dar a fost întotdeauna o etică
războinică, obligând să-şi ocrotească armele, femeile şi memoria strămoşilor şi mai ales să nu
accepte niciodată insulta sau dispreţul. Avem aici toate sculele bine ascuţite pentru a dăltui idolul
aurit şi adorat al onoarei. Bărbatul este gata să accepte mai degrabă moartea în onoare decât să-şi
păstreze viaţa în dezordine. Această exagerare a vitejiei, dictată de atmosfera de rivalitate tribală
şi de zel războinic a sacralizat ceea ce e mai drag şi trebuie ocrotit şi anume, după cum am spus,
armele, femeile şi bunul nume al strămăşilor care sporeşte prin lucrarea urmaşilor.
Reputaţia câştigată de pe urma salvgardării sau renunţării la acest triplu capital este ‘ird –
ul, adică “preţul onoarei” fiecăruia, reputaţia sa.
La arabi, acest „preţ al onoarei” este atribuit femeilor familiei, clanului şi tribului. Atâta
vreme cât femeile sunt caste, ireproşabile, la adăpost de orice insultă ce-l poate afecta de celelalt,
toţi bărbaţii tribului sunt mândri şi merg cu capul sus în faţa întregii lumi.
Dacă, Doamne fereşte, trupurile feminine ale tribului au constituit obiectul celei mai
josnice plăceri a străinului, numai sângele poate spăla această ruşine traumatizantă, căci
altminteri tribul este mânjit pentru totodeauna.
Principala sursă de bogăţie a arabilor era creşterea caprelor şi oilor. Astfel se explică de
ce majoritatea triburilor erau nomade, deplasându-se permanent în căutare de păşuni şi de surse
de apă. Ei deţineau de asemenea două animale mult îndrăgite, care au marcat imaginea arabilor şi
au colorat literatura lor şi le-au inspirat poeţii, calul şi dromaderul. În timp ce calul este motivul
lor de mândrie şi luxul lor, simbolizând libertatea şi nobleţea, cămila este animalul cel mai
folositor, cel mai eficace în viaţa lor aspră şi austeră.
Arabii consumă carne de cămilă, beau lapte de cămilă şi ţes corturi, pături şi haine din
părul lor renumit. Dar valoarea acestui animal este dată de faptul că este unicul mijloc de
transport, fiindcă numai cămila poate străbate deşertul pe o caniculă permanentă, numai cămila
rezistă lasete mai multe zile, chiar mai multe săptămâni. Toate acesta au făcut ca ea să aibă o
importanţă capitală, devenind aproape o monedă de schimb. Arabii preţuiesc efectiv obiectele,
salariile şi indemnizaţiile luând ca etalon „cămila”.
Nu toţi arabii sunt nomazi crescători de vite, existau şi citadini care locuiau în oraşele din
apropierea oazelor de curmali între care se puteau cultiva fructe şi legume cu randament redus.
O parte a arabilor se ocupau de comerţ, mai exact de comerţul exterior, adică de medierea
schimbărilor între regiuni şi continente. Acesta este cazul tribului Quraysh, care locuiau în
Cetatea – Stat Mecca. Tribul făcea două călătorii pe an, prima vara, sper nord – Siria şi Levant, a

5
doua spre sud – Yemen şi Etiopia. Astfel se explică existenţa articolelor şi mărfurilor ce veneau
din lumea întreagă în oraşul Mecca, situat totuşi în inima deşertului occidental al Arabiei.
Cât despre aspectul religios, în Arabia preislamică existau un cult dominant şi mai multe
religii minoritare. Cultul dominant se baza pe adorarea unor divinităţi precum Hubal, Al Hat,
Al’Uzza, Manat, ‘Isaf, Na’ila etc.
Aceşti idoli erau consideraţi ntermediari între oameni şi Dumnezeu, capabili de a face
bine sau rău în locul Lui. Cultul era un fel de politeism, dar nu un politeism adevărat, pentru că
adepţii acestui cult nu recunoşteau decât un singur Dumnezeu care a creat pământul, cerul şi
omul. Dar acest dumnezeu nu domneşte singur asupra universului, el are asociaţi, divinităţi care
au o putere autonomă în raport cu Dumnezeul Creator.
Coranul numeşte acest cult shirk, tradus în franceză prin asociaţionism. În felul acesta,
fiecare trib, sau aproape fiecare trib, avea propriul său dumnezeu – asociat, reprezentat de o
statuie lucrată în argilă sau sculptată în lemn sau piatră. Este ciudat însă că sanctuarul comun al
tuturor asociaţioniştilor era Ka’ba, la Mecca, un loc al unor mari pelerinaje, unde, cu mult înainte
islamului, pelerinii asociaţionişti aveau ca ritual să se rotească în jurul Ka’bei, complet goi. În
calitatea sa de centru cultural al arabilor, Ka’ba a determinat toate triburile să aşeze fiecare în
acest loc o copie a divinităţii sale şi cronicarii relatează cu erau peste 365 de idoli în jurul Ka’bei.
Pe lângă bogăţia comercială, tribul Quraysh se bucura pe atunci şi de un mare prestigiu
religios. Dacă clanul qurayshit deţinea un fel de putere temporală datorită averii sale şi a
cavaleriei, însărcinată mai ales să asigure siguranţa drumurilor străbătute de caravane, clanul
hashmeiţilor avea un prestigu cel puţin la fel de mare, fiind preoţii cultului asociaţionist, deci
preoţi ai tuturor arabilor. Ei sunt cei ce deţineau cheia Ka’bei şi ei se ocupau de pelerinii sosiţi
din toată Arabia.
În Arabia nu exista doar asociaţionism, ci mai existau şi minorităţi evreieşti care se
stabiliseră în preajma verilor lor, după cea de a doua distrugere a Templului din Ierusalim de
către romani. Ei se instalaseră mai ales în sudul Yemenului şi în vestul Hijazului. Everii erau şi
ei grupaţi în triburi, având caracteristic faptul că locuiau în cetăţi fortificate, probabil dintro
teamă ancestrală de a nu fi agresaţi de invadatori străini.
Exista de asemenea creştinism: triburi întregi de sorginte arabă, nomade, îmbrăţişaseră
creştinismul. Erau forme de creştinism destul de răspândite în acea epocă, îndeosebi iacobismul,
cum a fost cazul arabilor din Siria sau nestorianismul, confesiunea lakhmidilor din Iraq sau a
tribului Najran din Yemen. În urma dezbaterilor scolastice despre cele două naturi, umană şi
divină, a persoanei lui Iisus, monofizismul învinge oficial şi nestorienii sunt excluşi.
Ca reacţie la conciliul de la Constantinopole din 381, care a susţinut consubstanţierea
Tatălui şi a Fiului, un preot din Antiohia, pe nume Nestorius, a elaborat o doctrină conform

6
căreia Iisus are două naturi, una divină şi una umană, dar ele nu sunt legate între ele decât în mod
accidental (şi nu în mod esenţial). În acest caz, Fecioara Maria ar fi mama lui Hristos şi mama
omului, dar nu şi mama lui Dumnezeu. Deşi nestorianismul a fost condamnat, el s-a răspândit în
Persia şi Arabia.
Mai existau în Arabia şi cei care se numesc Hunafa’, înţelepţi cultivaţi care cred întrun
singur Dumnezeu. Aceştia îl venerează pe Avraam şi respectă câteva vestigii ale tradiţiei
transmise de primii lor strămoşi, urmaşii lui Adnan şi ai lui Ismail. Dar ei se abţin de la cultul
dominant al arabilor fără controverse sau polemici. Nutresc un respect deosebit faţă de
creştinism şi iudaism fără să urmeze practicile lor sau să adere la dogmele lor. Hunafa – ii nu
alcătuiesc un clan sau un trib şi nici nu se grupau în cercuri. Erau indivizi independenţi care se
bucurau de multă consideraţie.
În privinţa aspectului cultural, arabii nu deţineau cunoştinţe ştiinţifice ca ale egiptenilor
sau o meditaţie filosofică comparabilă cu cea a grecilor. Cunoştinţele lor se bazau pe experienţă
şi intuiţie şi pe un raţionament izvorît din bun simţ şi dintro judecată cumpătată. Toate acestea se
transmiteau pe cale orală prin bătrânii înţelepţi, şeicii. Aceştia din urmă se bucurau de multă
consideraţie, ceea ce îi ridica la rangul de căpetenii de trib şi deciziile importante privind viitorul
tribului erau luate de aceşti bătrâni care se consultau reciproc. Arabii aveau o bogată literatură
orală şi, deşi pare incredibil, ficare învaţă pe de rost mii de versuri. Poezia era memoria
trecutului lor, mijlocul lor de comunicare şi mai ales instrumentul lor de propagandă. Fiecare trib
avea proprii săi poeţi care aveau sarcina de a slăvi onoarea sa şi de a veşteji onoarea tribului
advers. Elocinţa era un atu şi arabii erau foarte sensibili la cuvinte; un cuvânt poate declanşa un
război sau poate linişti spiritele instaurând pacea.
Arabii erau în mare măsură analfabeţi. Existau desigur numeroşi oameni cultivaţi care
stăpâneau scrierea nabateană din care se trag caracterele arabe de astăzi, dar în epoca preislamică
şi chiar la un secol după apariţia islamului, scrierea arabă nu era cu adevărat o scriere, în sensul
de astăzi al cuvântului. Era doar un fel de îndreptar rudimentar, la care se recurgea când se uita
un cuvânt sau o frază, ceea ce se întâmpla raeori. Multe litere se scriau identic iar vocalele
denumite scurte lipseau cu totul.
Pe scurt, majoritatea arabilor nu ştiau să scrie, să citească şi nici să socotească. Faptul cel
mai curios este că nedispunând de un puncte de plecare pentru a data sau a situa evenimentele în
isorie, ei stabileau puncte de reper denumind fiecare an în funcţie de evenimentul cel mai
important produs în anul care se scursese (de exemplu, anul foametei). Algerienii din timpul
ocupaţiei franceze, reduşi la analfabetism chiar în limba lor maternă şi perzând orice reper
istoric, s-au retras şi s-au întors la memoria ancestrală, dând şi ei nume anilor. Bătrânii îşi

7
amintesc astăzi anul Americanilor, adică anul 1942, când a avut loc debarcarea americană la
Alger. Anul „tifis”, anul marii epidemii de tifos, anul lăcustelor etc.

PROFETUL MAHOMED
Revenind la Arabia preislamică, mai exact la anul Elefantului, cronicarii arabi relatează
în unanimitate ce s-a în acel an. Un general abisian pe nume Abraha, însărcinat de Negus să
guverneze Yemen – ul, se interesează de Arabia. Spre deosebire de sassanizi şi de bizantini care
o considerau doar un deşert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinaţi şi înfricoşitori, pe
abisinianul Abraha îl interesează Arabia, se pare, din motive religioase.
Împins de religia sa creştină, el a vrut să-i evanghelieze pe aceşti rătăciţi în cultul păgân.
Ştiind că arabii venereau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a, capitala Yemen – ului,
o mare catedrală şi a invitat triburile să vină acolo în pelerinaj în loc în loc să se învârtă în jurul
celebrei Ka’ba din Mecca.
Hotărăşte să distrugă Ka’ba din cauza modului urât în care arabii au reacţionat în faţa
catedralei. Qurayshiţii, foarte puternici şi temuţi în războaiele intertribale nu auseseră niciodată
de a face cu o armată imperială organizată şi bine echipată, mai ales având în vedere că această
armată era precedată de mai mulţi elefanţi, animale fioroase, nemaivăzute până atunci, cu nişte
colţi care-i speriau pe cavaleri şi pe caii lor.
Înţelepţii qurayshiţi, oficialităţile din Mecca, au găsit o soluţie adecvată. Ei au decis să
negocieze cu Abraha pentru ca el să nu se atingă de bunurile lor. Cât despre Ka’ba, ea avea
ptronul care să o ocrotească, Dumnezeu. Relatările turuor cronicarilor, confirmate mai târziu de
Coran, semnalează că în clipa aceea s-a produs un eveniment neobişnuit, din cer a început să
plouă cu pietre de o natură neidentificabilă. După toate aparenţele, o epidemie a făcut ravagii în
rândurile armatei abisiniene şi ale elefanţilor lor în anl 570 d. Hr. Acesta a fost anul Elefantului.
În anul Elefantului, o qurayshită respectabilă a adus pe lume un bebeluş foarte frumos. În
limba arabă numele Mahomed înseamnă "cel demn de laudă".
Profetul Mahomed s-a născut la Mecca în jurul anului 570. Tatăl său moare cu puţin timp
înainte de naşterea sa şi mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib
de la vârsta de 8 ani.
La 12 ani călătoreşte in Syria, unde un preot creştin îi prezice că el este profetul despre
care se vorbeşte în Biblie. Se căsătoreşte cu prima lui nevastă, Hadijea la vârsta de 25 de ani (ea
avea 40); soţia sa va deveni prima musulmană. Datorita caracterului său integru este ales ca
membru întro organizaţie numită Alianţa pentru Caritate.

8
 Este pentru un timp pastor, având posibilitatea să călătorească mult. Era cunoscut de toţi
ca fiind o persoană foarte corectă şi cu un suflet foarte bun.
La 40 de ani, Mahomed are o revelaţie descrisă în felul următor: în timp ce medita întro
peşteră un înger i-a apărut în faţă şi i-a spus: "Citeşte". Profetul s-a speriat foarte tare de ce i s-a
întamplat (el nu ştia să scrie şi să citească) şi s-a întors acasă şi i-a povestit soţiei sale ciudata
întamplare. Mahomed începe să predice, întâi în familie şi printre cunoştinţe, apoi publicului
larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridicularizat. Totuşi, el
reuşeşte să atragă din ce în ce mai mulţi converţi la noua sa religie.
Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe masură ce numarul
celor ce îl urmau creştea, Mahomed devine o ameninţare la adresa conducătorilor societăţii sale
şi este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protectia unchiului sau Abu
Talib, dar dupa moartea acestuia Mahomed este nevoit sa îşi părăsească oraşul natal şi să meargă
cu un grup de musulmani devotaţi în orasul Yatrib, în 622, unde fusese invitat de două triburi
rivale, care acceptaseră să-l recunoască ca profet şi se aşteptau ca el sa le arbitreze disputele.
Acest eveniment se numeste Hejira şi marcheza începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în
arabă "emigrare". Numele orasului este schimbat in Medina („Oraşul Profetului”).
Mahomed devine conducătorul oraşului şi în scurt timp Medina devine capitala primului
stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însa Mahomed
reuşeşte să câştige câteva bătălii importante, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă
să se extindă şi în cele din urmă Mahomed cucereşte Mecca fără vărsare de sânge în 630. În tot
acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, fiind scrise şi păstrate cu exactitate.
Mahomed a murit la 63 de ani, în 632. La moartea sa, toata peninsula Arabică era unită pentru
prima dată în istorie, în noul stat islamic.
Biografiile lui Mahomed subliniază umanitatea sa. Ca toţi profeţii dinaintea lui,
Mahomed a fost un om obişnuit din multe puncte de vedere, însă el a fost susţinut de Allah din
mai multe puncte de vedere. Spre exemplu, deşi Mahomed a făcut greşeli ca orice om, Allah l-a
ajutat să nu păcătuiască niciodată. Deasemenea, Allah l-a ajutat să-şi corecteze greşelile şi erorile
de judecată, astfel încât viata sa serveşte ca model pentru toţi musulmanii.

9
 CORANUL
Allah a susţinut profeţii pe care i-a trimis prin miracolele pe care aceştia le-au făcut. În
cazul lui Mahomed, Coranul a fost miracolul său şi dovada că este un profet adevărat.
Musulmanii cred că Coranul este cuvântul lui Allah şi că nici un om nu poate inventa un text atât
de perfect.
Coranul are 114 capitole, numite "sura", compuse din versete; versetele sunt numerotate.
Aproape toate capitolele încep cu "în numele lui Allah cel Milos şi Milostiv! (bism Allah al-
Rahman al-Rahim)". Coranul începe cu sura urmatoare, care este folosită în fiecare din cele 5
rugăciuni zilnice:

Sura - 1: El - Fatiha (Începutul)

1.În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv!

2.Slavă lui Allah, Stăpânul Lumilor!
3.Cel Milos şi Milostiv!
4.Stăpânul Zilei de-apoi!
5.Numai Ţie ne rugăm şi numai în Tine avem nădejde!
6.Călăuzeşte-ne pe noi pe calea cea dreaptă;
7.Calea celor care se bucură de mila Ta! Nu calea celor
asupra cărora se varsă mânia Ta şi nici calea celor rătăciţi!
Coranul nu este organizat pe anumite teme. O sura tipică poate adresa teme variate ca:
creaţia lumii, profeţii, societatea islamică, legea islamică, resposibilitatea omului în faţa lui
Allah. Învăţaţii musulmani consideră că univeralitatea şi profunzimea Coranului explică forma
narativă non-liniară.
Musulmanii recunosc originea divină a Bibliei, însă consideră că aceasta a fost schimbată
în timp de oameni, şi de aceea folosesc doar Coranul, care a fost păstrat în forma practic
neschimbată de la Mahomed până astăzi. Coranul a fost revelat în peste 20 de ani, fiecare capitol
fiind dictat de Mahomed (Coranul este cuvântul lui Allah iar Mahomed doar un intermdiar) ăi
scris imediat de scribi.
În 20 de ani de la moartea profetului, aceste scrieri au fost adunate în cartea care o
cunoaştem astăzi, de către apropiaţii profetului. Prioritatea lor a fost păstrarea textelor în formă
exactă, fără a le edita sau recombina în vreun fel - de aici forma narativă dezorganizată a
Coranului. Păstrarea, studierea şi copierea Coranului a fost prima prioritate a învăţaţilor
musulmani încă de la moartea profetului.

10
 Deoarece Coranul este o continuare a cărtilor evreieşti şi creştine anterioare, dar şi o
corectare a greşelilor introduse de oameni în aceste cărti, multe din poveştile biblice sunt repetate
în Coran, inclusiv unele despre Iisus, de obicei cu subtile modificări. Sau, în unele cazuri (când e
vorba de Iisus) modificari importante - Coranul respinge categoric ideea că Allah şi-ar putea
împărţi divinitatea cu fii sau fiice. Deasemenea, în Coran se spune că Allah îşi protejează
profeţii, inclusiv în fata suferinţei fizice şi că Isus a fost ridicat la cer înainte să fie pus pe cruce.
Această repetare a poveştilor biblice a fost adusă ca argument pentru originea divină a
Coranului, logica fiind că dacă Mahomed nu ştia să scrie sau să citească, cum ar fi putut el sa
cunoască atât de bine iudaismul şi creştinismul, care nu erau religiile dominante în ţinutul său
natal.
Coranul este considerat a fi ultima carte Sfântă, făcut pentru stadiile cele mai avansate ale
societăţii şi valabilă pânş la sfârşitul lumii.
În pofida păstrării textului în mod exact, timp de câteva secole scrierea s-a făcut doar cu
consoane (conform standardelor vremii). Adăugarea a diferite vocale la aceste consoane produce,
ocazional, diferite cuvinte şi de aici diferite interpretari ale Coranului.
Coranul este principala sursă care stabileşte legea, morala şi teologia islamică. În anumite
cazuri însă, Coranul nu dă destule detalii - spre exemplu în cazul rugăciunii. De aceea, el este
completat de exemplul dat de Mahomed - ce se ştie că a zis sau a făcut el (Hadith). Hadith însă,
spre deosebire de Coran, nu a fost scris şi a circulat sub formă orală timp de două secole.
În secolul 9, autorităţile islamice au încercat să redea autenticitatea Hatithului. Acesta a
fost studiat intens, unele lucruri au fost respinse ca neautentice, iar altele admise.
Se consideră că prin traducere din arabă, Coranul îşi pierde din înţeles şi profunzime.
Traducerile sunt doar aproximaţii ale textului în arabă, care este cuvântul lui Allah.

11
 ISLAMUL ŞI FEMEILE
Bărbatul şi femeia sunt egali în islam, dar ei au
fost creaîi diferiţi şi au roluri diferite. Islamul
consideră că soţul şi soţia se completează
reciproc. Nici unul nu-l domină pe celalalt.
Fiecare are drepturile şi îndatoririle sale
individuale, împreună ei formează o familie
liniştită şi fericită care constituie baza unei
societăţi unite şi prospere.
Femeia nu este nici pe departe lipsită de
drepturi. Ea are dreptul de a-şi alege singură
soţul, să aibă şi să moştenească avere, să
divorţeze în anumite condiţii (când bărbatul nu
îşi îndeplineşte îndatoriile de soţ, nu o poate întreţine sau o maltratează). Ea nu este supusă
bărbatului ci doar lui Allah, şi are dreptul să-l înfrunte pe soţul sau tatăl său dacă i se cere să
meargă împotriva poruncilor lui Allah.
Coranul stabileşte reguli cu privire la felul în care trebuie să se îmbrace o femeie, dar
acestea au fost interpretate în diferite culturi cu diferită stricteţe.
Controversatul voal pe care femeile trebuie să îl poarte în public îşi are originea în Biblie,
unde este menţionat ca obligatoriu de către apostolul Paul (aţi vazut vreodată o călugăriţă
creştină cu capul descoperit?). Desigur, cum creştinii au ales să ignore această regula şi
majoritatea musulmanilor care trăiesc în societăţi moderne au ales să o ignore (în Turcia este
chiar interzisă purtarea voalului în şcolile statului).
De asemenea, islamul stabileşte reguli cu privire la cum trebuie să se îmbrace bărbatii
(spre exemplu, genunchii trebuie să fie acoperitţi - în Iran este ilegal să porţi pantaloni scurţi!).
Dacă aveţi impresia că crestinismul este mai puţin strict cu privire la portul bărbaţilor,
iată ce spune Pavel în I Corintineni 11:14: "necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung".
Apariţia islamului a avut ca urmare o imediată şi drastică îmbunătăţire a condiţiilor de
viaţă a femeilor din peninsula arabică. După moartea profetului însă, regulile stabilite în Coran
au fost interpretate în mod diferit şi situatia femeilor a devenit similară cu cea din epoca pre-
islamică. În general însă, Coranul nu face diferenţieri între femeie şi bărbat. Spre exemplu, când
se încurajează studiul se subînţelege că aceasta se aplică atât pentru femei, cât şi pentru bărbati.
Diferenţele care există în acest sens în unele ţări islamice se datorează culturii şi
obiceiurilor locale, şi nu religiei.

12
 Poligamia
În timpul vieţii profetului, războiul continuu a lăsat un număr mare de femei văduve care
nu mai puteau să se întreţină şi să îşi crească copii. Considerând că este mai bine ca un bărbat să
aibă mai multe neveste, decât o femeie să trăiască singură şi sa nu aibă posibilitatea de a se
întreţine,
Coranul permite poligamia. Un bărbat nu trebuie însă să aibă mai mult de patru neveste şi
trebuie să fie capabil de a fi drept şi just faţă de fiecare dintre ele. O femeie care va deveni a
doua soţie poate refuza să se căsătorească cu un bărbat pe motivul că acesta are deja o soţie.
Poligamia nu este încurajată cu excepţia situaţiilor de mai sus, iar in zilele de astăzi este
foarte rar practicată şi interzisă prin lege în majoritatea ţărilor islamice.

FAPTE ŞI LUCRURI INTERZISE ÎN RELIGIA ISLAMICĂ

Printre altele, religia islamică interzice:
carnea de porc, carnea animalelor care au murit
natural, băuturile alcoolice, drogurile (în cazul în
care nu sunt folosite ca medicament), vânătoarea ca
sport, cultivarea drogurilor şi a tutunului, adulterul,
prostituţia, divorţul fără motiv sau ameninţarea cu
divorţul, maltratarea soţiei, neascultarea părinţilor,
dispreţul, aroganţa, minciuna, superstiţiile, vrăjitoria, înşelăciunea, blestemele, invidia, specula,
împrumutul cu dobândă/camătă, jocurile de noroc, sinuciderea, mita, risipa, bârfa şi indiferenta
în relatiile umane. Cele 10 porunci au o importanţă la fel de mare în islam ca în iudaism sau
creştinism - deşi nu au aceeaşi formă.
Lucrurile interzise sunt numite haraam şi cele permise halaal. Acest sistem al alucrurilor
permise şi interzise este mai complicat şi include şi lucruri rele dar nu total interzise (Makruh) şi
lucruri recomandate dar nu obligatorii (Mustahab).
Multe lucruri nu sunt interzise în mod absolut; când musulmanul se afla întro situaţie
dificilă şi nu are de ales, unele lucruri devin permise. Spre exemplu, musulmanul are voie să
mănânce carne de porc dacă nu găseşte altceva şi moare de foame. Sau, deşi împrumutul cu
dobăndă este interzis, musulmanul poate depozita sau chiar împrumuta bani de la bancă pentru
că acest lucru este necasar în societatea occidentală şi nu exista alternative care să nu folosească
dobânda (aceasta presupune că musulmanul depozitează banii la bancă din necesitate, şi nu cu
scopul de se imbogăţi din dobândă).

13
 BIBLIOGRAFIE
1. Marile religii – coordonator Philippe Gaudi, editura Orizonturi, Bucureşti, 2005
2. Istoria culturii şi civilizaţiei creştine – Aurelia Bălan – Mihailovici, editura Oscar Print,
Bucureşti, 2006
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam
4. http://www.islam-abc.ro/mahomed.aspx
5. http://www.islam-abc.ro/coran.aspx
6. http://www.islam-abc.ro/islamul-si-femeile.aspx
7. http://www.islam-abc.ro/lucruri-interzise.aspx

14