1.

Repere istorice în formarea şi dezvoltarea Dreptului Internațional

1.1. Formarea și dezvoltarea normelor de conduită între state în Antichitate

a. Reglementările raporturilor dintre state, indiferent dacă au îmbrăcat formă scrisă sau
nu, provin din cele mai vechi timpuri. Izvoarele istorice confirmă cu precizia demersului
ştiinţific că primele dovezi de stabilire a unor reguli de conduită între state datează din epoca
Antichităţii.
Odată cu stabilirea primelor relaţii între state, generate de necesităţile obiective,
economice şi politice apărute în domenii din ce în ce mai diverse, se poate observa şi
cristalizarea unor instituţii juridice, a căror genealogie reflectă însăși evoluţia diplomației și a
normelor care o reglementează.
În acest sens, se va urmări modul în care s-au format şi dezvoltat elementele constitutive
ale normelor diplomatice, precum cutume, tratate, practici de soluţionare a diferendelor pe cale
paşnică, concepte şi doctrine. Apariția și cristalizarea acestora au pus bazele abordării științifice
a diplomației și, deopotrivă, a dreptului internațional.
În ceea ce priveşte stabilirea unor relaţii de conduită în perioada Antichităţii, acestea
gravitau în jurul temei războiului, în lupta pentru supremație, existând însă și interes pentru
cooperare. De aceea, normele internaţionale reglementau, în principal, reguli de desfășurare a
războiului, încheierea păcii, regimul solilor etc.
Spre exemplu, elemente conţinând corespondenţa diplomatică dintre Egipt şi Babilon au
fost descoperite la El-Amarna, constând în inscripţii pe tăbliţe de lut ars, datând încă din secolele
XVI-XV î.Hr., în care erau abordate probleme legate de război şi pace.
De asemenea, este atestată și practica Egiptului antic de a întreținere relaţii comerciale şi
politice cu toate statele din Orient, activitate pentru care faraonii aveau organizată o cancelarie în
acest scop. Potrivit unor izvoare care datează de peste 3.000 de ani, preocupări asemănătoare
sunt atestate istoric și în China antică, care avea diverse obligaţii faţă de alte state.
În perioada Greciei antice, războaiele erau precedate de o declaraţie şi de forme solemne.
Totodată, a apărut pentru prima dată ideea asocierii între statele-cetăţi, într-o formă de tip
federal, cu înfiinţarea unor organe de conducere comune şi tribunale arbitrale pentru soluţionarea
conflictelor.
În acest context, era acordat un rol deosebit aşa-numitelor amficționii, care aveau drept
scop protecţia sanctuarelor religioase şi asigurarea respectării regulilor cu caracter religios.
Exista chiar un consiliu al amficționiei cu competenţa judecării încălcărilor acestor reguli.
În perioada Romei antice au fost descoperite o serie de contribuţii, dintre care cele de
reprezentare și, cu un element de originalitate accentuat, reglementarea juridică a relaţiilor cu
alte state.1
Conducătorii romani au dezvoltat în mod constant o anumită conduită în ceea ce priveşte
încheierea războaielor, fie prin dominaţii de scurtă durată, fie prin distrugerea inamicului
(debelattio) şi capitularea necondiţionată a acestuia (deditio), care se finaliza inevitabil cu
supunerea sa puterii romane.
Obiceiurile războiului, însă, erau foarte dure şi se caracterizau printr-o cruzime ieşită din
comun, aşa cum reiese din celebra maximă vae victis. În baza acestei maxime războinice,

1
Reduslob, Robert, Histoire des grands principes du droit des sens, 1923, pp. 52 şi urm.

1
romanii îşi justificau acţiunile de o violenţă deosebită, concretizată prin distrugerea satelor,
transformarea populaţiilor şi prizonierilor de război în sclavi, jefuirea civililor etc.
Ca un element de noutate, ce vine să demonstreze nivelul superior de organizare a
relaţiilor internaţionale în perioada Imperiului Roman, îl constituie modul în care era structurată
conducerea Senatului, unde exista un colegiu sacerdotal (colegiul feţialilor) condus de un pater
patratus, căruia îi era încredinţată gestionarea relaţiilor internaţionale, având în competenţă
medierea şi soluționarea diferendelor, declanşarea războiului, încheierea păcii şi semnarea
tratatelor, toate acestea efectuându-se după un anumit ritual.

b. Elementele cu caracter general menţionate dovedesc că în perioada Antichităţii au

apărut primele forme ale diplomației, existând deja reguli privind modul în care statele relaționau
între ele, prin intermediul persoanelor special desemnate de conducători să poarte negocieri sau
să transmită mesaje. Încă din acea perioadă, China folosea deja practici diplomatice, trimiţând
călători (ambasadorii de azi) şi tălmaci, iar reglementarea diferitelor diferende se negocia în
cadrul unor conferinţe.
În acelaşi context, poate fi menţionată practica diplomatică a Indiei antice, care trimitea şi
primea misiuni diplomatice ad-hoc, realitate consemnată de brahmani şi ilustrată în textele
religioase, datând de peste 2500 ani, cunoscute sub denumirea de Rig-Vedele. Totodată, există
surse istorice care atestă existenţa a patru clase de diplomaţi (n.s. Antha Shastra, lucrare a lui
Kautilya, prin ministrul regelui Ciandragupta).
În Grecia antică exista deja în uzanțele conducătorilor cetăţilor folosirea vestitorilor
(angelos), iar ceva mai târziu a soliilor, care erau persoane dintre cele mai în vârstă (prusbeis).
Aceştia aveau reglementate competenţele şi împuternicirile primite printr-o diplomă (aspect care
a dus la formarea noțiunii de diplomat) şi li se respecta inviolabilitatea. De asemenea, cetăţile
greceşti foloseau şi reguli ale diplomaţiei bilaterale, precum trimiterea de misiuni diplomatice
care purtau numele de ambasade.
Cetăţile greceşti au fost primele care au identificat necesitatea relaţionării cu străinii şi au
inventat în acest sens instituţia proxeniei, care cuprindeau anumite reguli de ospitalitate. Existau
chiar şi persoane care apărau interesele străinilor şi a statelor străine, special desemnate în acest
sens, care se numeau proxen. În aceeaşi logică poate fi încadrată şi instituţia destinată să asigure
străinilor un statut egal cu cel al locuitorilor cetăţii.
Roma antică utiliza, de asemenea, reguli deja împământenite privind relaţiile diplomatice,
folosind soli (legati), oratori (oratores) şi vestitori (nuncii). Solii, indiferent de provenienţa lor,
erau consideraţi inviolabili.
Elementul de noutate adus de epoca romană îl constituie maniera de relaţionare, atât cu
proprii cetăţeni, cât şi cu străinii. În ceea ce îi priveşte pe cei din urmă, tratamentul era cu mult
mai liberal decât cel din cetăţile greceşti. Aceștia erau protejaţi de către un funcţionar special,
numit praetor peregrinus.
Totodată, pe măsură ce Imperiul Roman se extindea dincolo de frontierele Italiei, s-a
instituit jus gentium, sub forma unui grup de norme care reglementau relaţiile între cetăţenii
romani şi cei străini, atât sfera dreptului internaţional, cât şi în cea a dreptului privat. Jus gentium
a constituit borna kilometrică zero în relațiile diplomatice, întrucât a constituit punctul de plecare
a conceptelor, doctrinelor şi chiar a instituţiilor juridice din dreptul internaţional, dezvoltate în
Europa Occidentală (n.s. – noţiuni precum suveranitatea şi jurisdicţia teritorială, condiţiile şi
efectele ocupaţiei etc.).

2
 c. Folosirea tratatului, ca instrument de reglementare a conduitei diplomatice între state, a
fost destul de des întâlnită în perioada Antichităţii. Cel mai vechi tratat cunoscut în istorie,
datează din 1296 î.Hr., numit tratat de prietenie şi alianţă între Ramses al II-lea, faraonul
Egiptului, şi Hatusil al III-lea, regele hitiţilor.
Tratatul este structurat în trei părţi, o introducere (un preambul), textul propriu-zis
(dispozitivul) şi formulele religioase, adesea uzitate în acea perioadă pentru asigurarea respectării
acestuia.
Scopul încheierii acestui tratat a fost acela al stabilirii unei alianţe de natură defensivă,
prin care cei doi conducători se obligau să menţină pacea, să nu se atace și să-şi acorde ajutor
reciproc în cazul agresiunii unui terţ sau în cazul izbucnirii unor răscoale ale sclavilor, astfel
încât acestea să fie înăbuşite, iar fugarii care îşi găseau refugiul pe teritoriul celuilalt stat să fie
extrădaţi acolo de unde au plecat.
În Grecia antică, conducătorii cetăţilor considerate a fi state independente, recurgeau
deseori la încheierea a numeroase convenţii cu caracter militar (de alianţă) şi comercial. De
asemenea, între cetăţi se încheiau deseori tratate de pace, de neagresiune, de ajutor reciproc
împotriva răsculaţilor, precum şi acorduri cu privire la regimul acordat străinilor.
Asemănător faraonilor egipteni, grecii foloseau garanţiile oferite de jurământul religios,
denumit spondai, care erau gravate pe coloane din piatră şi păstrate în temple. Exemple de astfel
de tratate sunt și cele încheiate între eleni şi hereeni, în secolul al IV-lea î.Hr., cel dintre
Macedonia şi Colchida sau cel dintre Sparta şi Atena, prin care s-a sfârşit războiul peloponesiac
din anul 421 î.Hr.
În perioada Romei antice, tratatul a avut chiar un rol constitutiv. Însăşi puterea Romei s-a
construit bazându-se pe tratate de alianţă (reînnoirea alianţei latine din anul 493 î.Hr., tratatul cu
hernicanii, în 486, cucerirea Siciliei şi victoriile consemnate prin tratate încheiate cu Cartagina şi
Macedonia).
Tratatele încheiate de romani aveau însă particularităţi diferite, în funcţie de statutul celor
cu care aceștia încheiau respectiva înţelegere. Astfel, cu cei consideraţi de puteri şi drepturi egale
încheiau tratate de prietenie, de neutralitate (amicitiv) sau de alianţă (foedora).
Pentru cei consideraţi de forţă inferioară, instituiau anumite forme de dependenţă, de
genul vasalităţii sau protectoratului. De regulă, războaiele se încheiau fie prin armistiţii de scurtă
durată, fie prin capitularea necondiţionată a inamicului, care ulterior se transforma în relaţie de
supunere faţă de puterea romană.
Tot în baza tratatelor, romanii au creat federaţii cu oraşe-cetăţi şi teritorii aliate, care şi-au
păstrat astfel mult timp un anumit grad de autonomie. În acest context, s-au format și entități
statale cu un anumit regim juridic, pe care în zilele noastre îl numim conceptul de subiect de
drept internaţional. Pentru romani, acestea se materializa în diferite forme de organizare, precum
statele, statele-cetăţi, oraşele sau chiar şi triburile organizate independent.
Acestea erau singurele care își stabileau regulile de conduită pe care aveau să le urmeze
în relațiile lor bi- și multilaterale, codificând chiar și practicile diplomatice. Cu acestea romanii
încheiau tratatele, după formulele menţionate, funcţie de interesul pe care îl avea imperiul faţă de
fiecare subiect în parte.

d. Tot din perioada Antichităţii îşi au originea şi unele principii fundamentale de drept
internaţional. Primul şi cel mai vechi principiu, pacta sunt servanta (îndeplinirea cu bună
credinţă a obligaţiilor asumate) se reflectă în însăşi forma de încheiere a tratatelor din această

3
perioadă şi, implicit, în maniera în care statele se asigurau de respectarea lor, prin forme precum
schimbul de prizonieri, care să stea chezăşie respectării celor convenite între părţi.
De asemenea, regăsim şi germenii unui principiu care urmează cu mult mai târziu să se
cristalizeze ca o regulă de drept internaţional unanim recunoscută, acela de soluţionare pe cale
paşnică a diferendelor. În acest sens, se poate argumenta apariția primelor forme de practică
diplomatică, prin tendinţa anumitor civilizaţii ale epocii de a institui foruri de medieri şi
soluţionare a diferendelor.
China antică a fost prima care a încheiat, încă din secolul al VI-lea î.Hr., un tratat privind
renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre statele chineze prin arbitraj. De asemenea,
statele-cetăţi greceşti foloseau arbitrajul, prevăzut în tratate, precum şi mediaţiunea, în scopul
soluţionării diferendelor apărute între ele, aspect care a constituit un progres remarcabil al acelei
epoci.

1.2. Idei de formare a normelor internaționale și practicilor diplomatice în

Antichitate

Doctrina şi teoria dreptului internaţional sunt şi acestea prezente în perioada Antichităţii,

cu idei şi concepte de mare valoare, care au stat la baza dezvoltărilor ulterioare în materia
reglementării practicii diplomatice și care au dat naștere dimensiunii științifice a diplomației.
În acest sens, cu mai bine de 3000 de ani î.Hr., civilizaţia chineză aborda teorii de drept
internaţional, precum negarea suveranităţii absolute, egalitatea între state, solidaritatea între
acestea, ajungându-se până la ajutor în caz de foamete, inundaţie, cutremure. De asemenea, erau
renegate războaiele de cucerire.2
Dintre cele mai vechi lucrări juridice în domeniul relaţiilor internaţionale sunt legile lui
Manu, din secolul al V-lea î.Hr., care se numeau legile ţărilor (Desa Dharma). Acestea
cuprindeau reflecţii, consideraţii şi orientări asupra unor aspecte precum preîntâmpinarea
războiului, tratamentul cavaleresc al combatanţilor şi necombatanţilor de război, 3 numirea şi
utilizarea solilor, rolul diplomaţiei.
Grecia antică a strălucit şi în materie de teorii privind relaţiile internaţionale. Lucrările lui
Herodot, Tucidide, Aristotel, Platon cuprind analize şi consideraţii cu privire la războaie, juste şi
injuste, la obiceiurile războiului, inviolabilitatea solilor şi reguli de ospitalitate (pe care le
includea într-un drept al tuturor oamenilor), sanctitatea tratatelor şi unele obligaţii de alianţă.
În plus, apar şi primele elemente de codificare ale dreptului internaţional, cum ar fi legile
dreptului maritim, în secolul al III-lea î.Hr., o creaţie a locuitorilor din Rhodos, stat despre care
se ştie că era implicat în comerţ şi navigaţie.
Imperiul Roman a fost cel care, de la bun început, a practicat norme de drept internaţional
şi, totodată, a adus o contribuţie însemnată la reglementarea juridică a relaţiilor cu alte state.4
Juristconsulţii romani au fost cei care au emis judecăţi de mare valoare, care au stat la baza
dezvoltării doctrinei dreptului internațional.
Spre exemplu, Cicero, în lucrarea sa De Republica, trata noţiunea de jus gentium ca pe un
drept natural, care guvernează întreaga omenire. O altă şcoală de gândire o regăsim în lucrarea
lui Ulpian, Digéste, în care jus naturale este văzut distinct de jus gentium şi jus civile. De
asemenea, Cicero promovează în scrierile sale conceptul de bellum justum.
2
Le Fur, Louis, Précis du droit de gens, Ed. Dalloz, Paris, 1937, p. 23.
3
Hershey, AS., The history of international relations diving anthity and the middle agres, în AJIL, vol. V, 1911,
pp. 904-905.
4
Redslob, R., Histoire des grandes principes du droit des gens, 1923, pp. 52 şi urm.

4
 1.3. Dezvoltarea și codificarea dreptului internațional în Evul Mediu

a. Conform celor menţionate, formarea şi dezvoltarea practicilor diplomatice este în

strânsă legătură cu evoluţiile gândirii politice şi istoria umanității. În perioada Evului Mediu,
care delimitează epoca feudalismului, a avut loc scindarea Imperiului Roman în partea de răsărit,
denumită Bizanţ, şi cea de apus, pe ruinele căreia s-au format numeroase state noi.
În consecinţă, procesul de fărâmițare feudală se accentuează, extinzându-se astfel
raporturile de vasalitate. Din acest proces istoric al epocii la care se face referire decurge şi o
caracteristică a raporturilor dintre aceste unităţi feudale şi anume războaiele aproape continue şi
încălcarea tuturor regulilor umanitare.
Un al doilea vector de evoluţie istorică foarte important în secolele al XIII-lea şi al XIV-
lea îl constituie tendinţa către primatul Papei de la Roma, care începe să reprezinte atât puterea
spirituală, cât şi cea laică, temporală.
Această realitate istorică a constituit o urmare firească a fenomenului de extindere a
ideilor creştine, care postulau principiul unităţii genului uman, egalitatea morală şi juridică a
tuturor oamenilor, concepte revoluţionare care aveau să influenţeze evoluţia ideilor şi instituţiilor
politice. Ca o consecinţă a acestui aspect, pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus, în toată
Europa, regii şi prinţii au recunoscut suveranitatea pontificală.
Un alt aspect istoric de importanţă majoră îl constituie formarea şi expansiunea
Imperiului Arab, care a dus la apariţia unor noi reguli în relațiile internaționale, corelativ cu
supunerea zonelor cucerite de arabi, norme care și-au propus să reglementeze conduita statelor
conform principiilor morale incluse în Coran.
Destrămarea feudalismului, favorizată de o putere papală în descreștere şi o afirmare a
puterii princiare, în care regii şi principii se considerau ca fiind ei înșiși unşii Domnului pe
pământ, a dus la formarea curentului protestant şi la lupte sângeroase şi îndelungate pe
continentul european. Acestea au culminat cu pacea de la Westfalia (1648), pe care unii autori o
consideră ca fiind borna kilometrică zero în traseul formării şi dezvoltării relațiilor internaţionale
moderne în plan european.5
O consecință importantă a tratatelor semnate simultan la Münster şi Osenbrück constă în
enunţarea principiului potrivit căruia religia ţinutului era dictată de religia celui care domnea
asupra teritoriului respectiv. Totodată, a fost format principiul suveranităţii şi egalităţii statelor,
indiferent de religia dominantă sau forma de stat.
În urma încheierii războaielor prin pacea de la Westfalia, Franţa, care beneficiase de
geniul politic al cardinalului Richelieu, devenise un stat puternic, dominând scena europeană
timp de aproape două secole, până la înfrângerea lui Napoleon Bonaparte şi convocarea
Congresului de Pace de la Viena (1815). În toată această perioadă, franceza a devenit limbă
diplomatică, înlocuind astfel limba latină.
Nu la fel de întărite au ieşit statele germanice, care, dimpotrivă, în ciuda faptului că au
constituit scena de desfăşurare a ostilităţilor Războiului de 30 de ani, au rămas divizate, până la
Congresul de Pace de la Viena din 1815, în aproximativ 300 de state mici şi au păstrat ca formă
de organizare feudalismul. În acest context, împăratul german al Sfântului Imperiu Roman de
origine germană păstra doar o autoritate nominală, întrucât fiecare din cei aproximativ 300 de
principi îşi exercitau fiecare supremaţia lor teritorială.

5
Collard, C.A., Institution Internationales, ed. a III-a, 1966, p. 29; Năstase, Adrian, Organizarea internaţională,
2001, pp. 78-85.

5
 Între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea s-au format marile state moderne, care însă au
continuat să se dividă, ca o consecință a Reformei apărute prin sciziunea dintre protestanţi şi
catolici, astfel încât morala creştină nu mai constituia un cod de conduită general valabil pentru
toată lumea creștină, valorile universale ale Bisericii Creştine fiind încălcate de însăşi cei care o
deserveau, cum a fost spre exemplu celebrul cardinal Richelieu.
Prin conceptul de interes de stat, elaborat şi utilizat pentru a-şi putea justifica ideile sale
în materie de politică externă, premierul francez a creat cadrul ideologic care a dus la eşuarea
Contrareformei principilor habsburgi. Potrivit acestui concept revoluţionar în domeniul relaţiilor
internaţionale nimic nu reprezenta un interes mai mare decât apărarea graniţelor statale, chiar cu
preţul unei înţelegeri cu protestanţi, contrar dogmei religioase creştine, după care s-au condus
într-un mod inflexibil principii habsburgi.
La scurt timp după 1648, principiul interesului stat este adoptat şi utilizat de toate statele
europene, care încep să dezvolte în mod natural, în baza alianţelor tradiţionale, principiul
echilibrului de puteri. Acesta din urmă a fost consacrat odată cu sfârşitul hegemoniei franceze, în
1713, prin pacea de la Utrecht.
Acest nou principiu va domina relaţiile internaţionale de pe continentul european nu doar
până la declanşarea Revoluţiei franceze, dar și după aceasta, până la sfârşitul războaielor
napoleoniene. Ideea fundamentală pe care se baza principiul echilibrului de puteri pornea de la
necesitatea apărării în fața unei posibile agresiuni din partea unui stat care devenise o putere
economică şi militară emergentă, prin formarea de alianţe între toate celelalte state vecine, în
ideea de a fi în măsură să ţină piept unei eventuale tentative expansioniste a celui puternic.
Este evident că acest principiu nu poate fi privit ca un instrument premediat în mâna
statelor europene de atunci, nefiind reflectarea unei autoînfrânări conştiente a actorilor
internaţionali, ci mai degrabă era un proces aleatoriu, haotic şi subiectiv, în care suveranii
respectivi acţionau pentru cuceriri şi compensaţii teritoriale, astfel încât să se poată menţine un
echilibru.
Acesta din urmă nu putea reprezenta decât un echilibru material, motiv pentru care avea
un caracter fragil, în care nu aveau vreo influenţă nici dreptul şi nici morala. Un exemplu al
modului în care a fost aplicat acest principiu de natură incontrolabilă îl constituie efectele sale
asupra împărţirii repetate a Regatului polonez (1772, 1793, 1795) între Rusia, Prusia şi Austria,
fiecare dintre acestea urmărind ca cealaltă să nu-şi extindă excedentar propriul teritoriu.
În concluzie, realizarea unui echilibru de puteri, ca un sistem politic dezirabil, nu putea fi
justificat dacă, pentru obţinerea sa, se foloseau metode şi mijloace în dauna altor state şi popoare.
În acest context, principilul echilibrului de puteri nu reprezenta decât legea domniei celor
puternici, adică legea forţei, ceea ce nu avea nimic de a face cu o ordine internaţională care s-ar
fi dorit fondată, pornind de la forţa legii asupra modului de relaţionare dintre state.

b. Urmând aceleaşi repere în analiza evoluţiei istorice a relațiilor internaţionale, în

legătură cu evoluția practicilor diplomatice, se poate afirma că tratatele încheiate în această
perioadă s-au perfecționat și diversificat.
Carol cel Mare a reuşit să refacă, în baza unor acorduri internaționale, Sfântul Imperiu
Roman, condus evident de lideri germani, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, iar entităţile
feudale încheiau o serie de tratate comerciale şi de navigaţie, armistiţii, tratate de pace, între ele
sau în afara imperiului (Anglia, Suedia, Persia, statele arabe, feudali din Africa şi Asia).

6
 Tratatele se refereau nu doar la probleme legate de război, ci şi la transmiterea de
teritorii, prin moştenire, căsătorie sau vânzare. Acest ultim gen de tratate erau întărite prin
jurăminte, la care se adăugau drept gaj castele, fortăreţe, bijuterii sau schimb de ostatici.
Tratatele comerciale încep să ia amploare, devenind o practică uzuală a oraşelor libere
italiene, care le încheiau atât între ele, cât şi cu liga Hanseatică sau oraşe din Olanda, Spania,
Franţa, suveranii arabi, sultanul, Imperiul Bizantin etc.
Principalele aspecte urmărite în conţinutul acestor tratate se refereau la acordarea de
privilegii economice şi comerciale, interzicerea pirateriei, desfiinţarea dreptului de naufragiu
(prin care se recunoştea că bunurile naufragiate pot fi însuşite de cel pe teritoriul căruia erau
descoperite), precum şi jurisdicţie consulară sau acordarea regimului de extrateritorialitate,
pentru cartiere locuite de italieni.
O contribuţie semnificativă la modul în care erau încheiate tratatele a adus Bizanţul, care
se afla într-o poziţie geostrategică nefavorabilă, fiind confruntat cu presiuni inamicale din toate
părţile. În aceeași perioadă, la polul opus practicii bizantine, s-au situat unele tratate impuse prin
violenţă, cum a fost, spre exemplu, tratatul de la Madrid, din 1526, între Francisc I şi Carol V.
De asemenea, extinderea creştinismului nu s-a făcut tocmai simplu, ci în urma unor
evenimente care contraveneau regulilor şi principiilor statuate până la acel moment. În acest
sens, se poate menționa desconsiderarea de către Papă a tratatelelor încheiate cu ereticii,
războaiele religioase între creştini şi musulmani, împărțirea lumii noi prin Bula Papei Alexandru
al VI-lea din 1493 şi Tratatul de la Tordesillas între Spania şi Portugalia (1494).

c. Referitor la practicile diplomatice, pe lângă misiunile ad-hoc au apărut în secolul al

XV-lea primele misiuni permanente, mai întâi folosite în practica Veneţiei. În acest context, a
apărut și s-a dezvoltat instituţia consulilor, lărgindu-se competenţele acestora. Au fost elaborate
primele reguli privind atribuţiile, rangurile şi imunităţile misiunilor diplomatice.
Cu privire la principiile dreptului internaţional se poate constata că se recurgea adesea la
mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor, cum ar fi mediaţiunea şi arbitrajul. În rolul
mediatorilor sau arbitrilor erau Papa de la Roma, împăraţi sau chiar jurişti celebri. Apar chiar
primele tratate dedicate soluţionării prin arbitraj a diferendelor viitoare (tratatul din 1343 între
regii Danemarcei şi Suediei).
Principala preocupare a împăratului (Bazileu) era aceea de a-şi asigura securitatea
imperiului, motiv pentru care încheia frecvent tratate cu Persia, prinţi ruşi, califi arabi etc.
Bizanţul, din cauza situaţiei geostrategice dificile, a creat şi dezvoltat instituţii cu totul
diferite de cele ale Romei, practicând o diplomaţie nuanţată, subtilă. Totodată, se practicau
oferirea de onoruri şi daruri, legarea de căsătorii, trimiterea de misionari la popoarele barbare,
educarea copiilor în şcolile sale, folosirea în avantajul Bizanţului a contradicţiilor dintre inamicii
acestuia.
Prima instituţie a consulatelor şi a consiliilor a fost cea care reprezenta comunităţile de
negustori stabilite la Constantinopol şi alte centre ale imperiului, acordându-se o importanţă
deosebită aspectelor ce țineau de ceremonial diplomatic.6
În domeniul codificării internaţionale apar primele legi, însă cu caracter intern, privind
obiceiurile internaţionale practicate în comerţul pe mare. S-a enunţat pentru prima dată principiul
navigaţiei în timp de război pentru vasele neutre, pornind de la practica maritimă din
Mediterana.7

6
Lucrarea „Cartea ceremonialului Curţii” a grecului Petru Patrikios.
7
Lucrarea Consolata del Mare, 1494, Barcelona.

7
 În această perioadă, diplomaţia bizantină a constituit sursă de inspiraţie pentru modul de
promovare al relaţiilor internaţionale de către domnitorii ţărilor româneşti. 8 Formele de
manifestare ale diplomaţiei romane se concretizau în utilizarea solilor, iar mai apoi
reprezentanţele permanente pe lângă Poartă (capuchehaie), precum şi reprezentanţele temporare
de la Veneţia. Tratatele pe care le încheiau domnitorii români erau în principal cu caracter
politic,9 însă existau şi tratate de natură economică.10
Principalul obiectiv urmărit în întreaga activitate internaţională a Țărilor Române îl
constituia afirmarea independenţei şi a stabilităţii acestora. Chiar dacă perioadele de
independenţă au oscilat cu cele de vasalitate faţă de Imperiul Otoman, Țările Române au
continuat să rămână autonome în planul organizării interne şi chiar în manifestarea independenţei
lor în domeniul relaţiilor internaţionale.
În ciuda situaţiei de subordonare, acestea au continuat să întreţină relaţii între ele, să
angajeze negocieri cu Imperiul Habsburgic, Rusia şi Veneţia, integrându-se astfel în viaţa
internaţională, păstrându-se în circuitul instituţiilor internaţionale din Evul Mediu.
În Evul Mediu au fost promovate o serie de concepte care însă nu au putut împiedica
războaiele crude şi îndelungate. Acestea au fost lansate de reprezentanţii Bisericii Creştine, care
promova egalitatea statelor, răspunderea celor care încălcau legea superioară, respectarea cu
bună credinţă a angajamentelor asumate.
În acest context, apar instituţii originale îndreptate împotriva războiului cum ar fi pacea
sau armistiţiul lui Dumnezeu, precum şi replici prin care se urmărea protejarea populaţiei paşnice
şi interzicerea războiului în perioade cum ar fi sărbătorile creştine sau de sâmbătă până miercuri.
De asemenea, în 1139, a fost interzisă prin Conciliul de la Lateran 11 folosirea în luptă a unor
arme ca arbolete sau arcuri, precum şi transformarea prizonierilor civili în sclavi.
Nu doar reprezentanţii Bisericii au fost activi în domeniul doctrinelor şi ideilor care au
dezvoltat dreptul internaţional, ci şi mirenii, cum ar fi Petru Patrikios, care a dezvoltat şi
codificat o serie de reglementări în materie de ceremonial, în cartea sa intitulată Cartea
Ceremoniilor Curţii.12
În materia ştiinţei diplomației şi a elaborării unor concepte privind relaţiile internaţionale
şi reglementarea acestora, Evul Mediu a adus o contribuție esențială, multe dintre curentele de
idei ale vremii regăsindu-se şi în teorii din zilele noastre.
La începutul Evului Mediu, în mod firesc, principalele curente în domeniul relaţiilor
internaţionale au fost lansate de slujitorii Bisericii, atotputernică, în numele lui Dumnezeu.
Astfel, tot teologii care se ocupau cu dreptul canonic au început să abordeze aspecte privind
dreptul războiului.
De asemenea, comentariile glosatorilor şi post-glosatorilor la textele de drept roman care
tratau probleme de drept internaţional, propuneau soluţii în spiritul dreptului civil roman, cum ar
fi justificarea unei largi competenţe regale în domeniul politicii externe, dreptul la represalii,
valoarea juridică a tratatelor.
Evident că toate acestea urmăreau să pună într-o poziţie favorabilă Biserica şi pe slujitorii
săi. În acest sens, poate fi menţionată lucrarea intitulată Despre cetatea lui Dumnezeu, în care Sf.
8
Berindei, Dan, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, 1965, pp. 13-19.
9
Tratatul de alianţă defensivă între Mircea cel Bătrân şi regele Vladislav al Poloniei, semnat în 1389 la Lublin.
10
Tratatul prin care Alexandru cel Bun a acordat, în 1408, anumite facilităţi negustorilor din Liov, prin
documentul intitulat „aşezământ”, prin care se reglementa importul şi exportul unor categorii de mărfuri,
precum şi tranzitul acestora, după modelul privilegiilor practicate comercianţilor străini în apusul Europei.
11
Diaconu, Ion, Tratat de Drept Internaţional, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 56.
12
Ibidem, p. 58.

8
Augustin (345-430) încerca o departajare a războaielor juste de cele injuste, prin prisma
intereselor Bisericii, propunând un model de organizare a omenirii într-o singură comunitate,
evident sub guvernarea Bisericii.
Aceleaşi preocupări legate de război şi de modul în care acesta trebuie să se desfășoare,
pentru a fi în voia lui Dumnezeu, pot fi observate în scrierile episcopului Isidor de Sevilla (560-
636), în care autorul delimita problematici pe care le regăsim în practica diplomatică: războiul,
prizonieratul, tratatele, inviolabilitatea solilor etc.
Primele semne ale naşterii unor concepte moderne în sfera relaţiilor internaţionale pot fi
întâlnite la unul dintre cei mai mari ideologi ai catolicismului – Toma d’Aquino (1225-1274).
Acesta definea relațiile internaţionale ca fiind guvernate parţial de un drept pozitiv şi parţial de
un drept natural, abordare care admitea, în cazul războiului just, dreptul nelimitat la jefuirea
teritoriului cucerit şi înrobirea proprietarilor.
Toate acestea erau permise în scopul formării unui stat mondial teocratic, condus de
papă. Se poate deduce că, deşi promova ideea teocraţiei universale, D’Aquino raporta practica
diplomatică la state, anticipând concepţiile moderniste care aveau să urmeze.
Formarea statelor monarhice şi emergenţa puterii principilor mireni au generat apariţia
unor scrieri laice care serveau întăririi puterii regale şi a statului acesteia în raport cu puterea
papală. Spre exemplu, Dante, în lucrarea sa Despre monarhie, promova ideea unei monarhii
universale a poporului roman, avându-l ca moştenitor pe împăratul german, viziune care apăra
independenţa acestuia faţă de Biserică.
Tot în scopul sprijinirii ideii statelor ca entităţi politico-juridice pot fi menţionate lucrările
lui Pierre Dubois (1306), De recuperatione terrae sanctae, şi a regelui ceh Podrebrad, scrisă la
sugestia şi după ideile consilierului său francez Antoine Marini.
În cazul primului autor, statele erau privite separat, propunându-se doar o alianţă între
puterile creştine şi instituirea unei instanţe de arbitraj permanente pentru soluţionarea
diferendelor dintre acestea. Cel de-al doilea autor propunea direct înfiinţarea unor organizaţii
internaţionale permanente, având ca fundament egalitatea în drepturi a statelor, cu scopul de a
soluţiona pe cale paşnică diferendele, având ca instituţii constitutive un congres, un consiliu şi o
curte de justiţie.
Conceptul de suveranitate a fost formulat în această perioadă în lucrarea lui Jean Bodin,
Les six livres de la République, în care este definită suveranitatea ca fiind puterea absolută şi
perpetuă a unei republici. Autorul admite totuşi limite ale suveranităţii ca fiind morala şi justiţia.
Odată cu afirmarea monarhiei absolute și-au făcut apariţia şi doctrinele politice, care
urmăreau să justifice folosirea forţei în relaţiile dintre state, plasând astfel războiul în materia
fundamentelor dreptului. Cel mai cunoscut autor în acest sens este Niccolo Machiavelli (1469-
1527). În lucrările sale – Il principe şi Despre arta războiului – a fundamentat conceptul de stat,
în numele căruia se putea admite folosirea oricăror mijloace pentru realizarea unui obiectiv,
indiferent că acest mijloc ar fi violenţa, perfidia, sperjurul. În această viziune, raţiunea de stat
justifică folosirea oricăror mijloace pentru servirea interesului acestuia.13
Din cele menţionate se poate observa că în perioada destrămării feudalismului şi cea a
formării statelor moderne, au apărut principii şi reglementări noi, care au dus la necesitatea
cercetării şi sistematizării aspectelor relevate de practică, dând naştere în acest fel la formarea
unei ştiinţe a dreptului internațional, de sine stătătoare, în cadrul practicilor diplomatice.
În acest sens, poate fi menţionată ca pionieră în domeniu şcoala de la Salamanca, în care
activau teologi catolici spanioli, întemeiată de Francisco de Vitoria (1480-1546). Aceştia au
13
Cavaré, Louis, Le droit international public positif, t. 1, 1967, p. 13.

9
examinat raporturile juridice dintre state prin prisma concepţiei catolice despre jus gentium, ca
drept natural, analizând aspecte privind problema războiului, precum şi legitimitatea menţinerii
dominaţiei spaniole asupra indigenilor din noul continent.
În lucrarea sa Relactiones de Indis novitus inventus („Prelegeri despre indienii nou
descoperiţi”), chiar dacă a pornit de la o axiomă controversată, afirmând că indigenii s-ar fi opus
comerţului spaniolilor în regiune, autorul a dezvoltat o serie de idei care aveau să stea la baza
unor norme imperative, obligatorii de urmat în practica diplomatică. În acest sens, pot fi
menționate: dreptul fiecărui popor asupra teritoriului pe care îl locuieşte, indiferent de religie,
obligaţia de a trata omenos pe indigenii din America, ideea libertăţii comerţului, precum şi cea a
aplicării legilor războiului faţă de toţi beligeranţii.
Succesorul lui Vitoria, Francisco Suarez (1548-1617), a dezvoltat ideea că autoritatea
statului trebuie să fie limitată de comunitatea internă, de morală şi de drept. El a făcut însă
diferenţierea între dreptul natural şi cel internaţional, apreciind că primul decurge din regulile
moralei, având legitimitatea de a avea forţă juridică obligatorie, spre deosebire de cel de-al
doilea, care ar decurge din voinţa oamenilor şi ar fi constat din uzanţe, tradiţii, cutume şi practica
statelor.
Studii privind dreptul diplomatic şi dreptul războiului au fost efectuate în această
perioadă de juristul italian A. Gentilis (1552-1608). Principala contribuţie a lucrărilor sale este
aceea că sistematizează un bogat material adunat din practica diplomatică a statelor, contribuind
astfel la desprinderea dreptului internaţional de morală şi teologie. El a elaborat prima expunere
asupra dreptului internaţional, în sensul a ceea ce înţelegem prin acesta şi în zilele noastre.
În această perioadă, contribuţia cea mai importantă la cristalizarea conceptelor dreptului
internaţional a fost cea a lui Hugo Grotius (1583-1645), recunoscut de specialişti ca fiind
părintele ştiinţei dreptului internaţional.
Opera lui Grotius are ca principal merit desprinderea elementelor teologice şi morale de
normele de drept internaţional, fundamentând astfel o ştiinţă de drept internaţional unitară şi de
sine stătătoare. În acest sens, în lucrările sale Mare Liberim şi De jure belli ac pacis, Grotius
argumenta că dreptul natural decurge din natura umană, omul ca fiinţă sociabilă, iar dreptul
ginţilor din consensul general recunoscut a fi dreptul pozitiv.
Astfel, deşi a păstrat disocierea dintre jus naturae şi jus gentium, a adus o serie de
clarificări care au contribuit la cristalizarea esenţei juridice a fiecăruia dintre acestea. În opinia
sa, dreptul natural era de necontestat şi aplicabil statelor, limitând acţiunea acestora, în mod
deosebit în sfera dreptului războiului.
De asemenea, dreptul voluntar era prezentat ca avându-şi izvoarele în perceptele biblice
(dreptul divin) sau în voinţa popoarelor, care s-a materializat prin exprimarea sa în practică,
dobândind totodată forţă juridică obligatorie, aspect care definește cutuma în dreptul
internaţional.
În acest context, se poate observa că dreptul ginţilor este considerat a fi de o mai largă
aplicabilitate decât dreptul natural, construind totodată un fundament puternic independenţei
statelor, care aveau legitimitatea de a crea reguli de conduită între ele.
În legătură cu dreptul natural, Grotius a dezvoltat conceptul de război just, formulând o
serie de reguli de desfășurare a războiului, conturate pe considerente umanitare. Plecând de la
aceleaşi considerente, el a imprimat un spirit de toleranţă şi în materia încheierii de tratate,
respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele considerate infidele, care
interziceau realizarea unor acorduri între acestea.

10
 În afara studiilor sale de ordin general, Grotius şi-a adus contribuţia în probleme speciale
ale dreptului internaţional, cum ar fi dreptul mării şi dreptul diplomatic. A formulat principiul
libertăţii mărilor, afectând serios interesele Portugaliei, care emitea pretenţii de suveranitate
asupra Oceanului Indian. De asemenea, a fundamentat conceptul de extrateritorialitate, care a
stat la baza elaborării teoriei imunităţii diplomatice.
Opera lui Hugo Grotius a stat la baza majorităţii dezvoltărilor ulterioare în materie
diplomatică, care într-o primă fază au cunoscut formarea a trei curente în ştiinţa dreptului
internaţional.
Primul era format din adepţii şcolii dreptului natural pur, care încercau să fundamenteze
dreptul internaţional pe natura omului, abordare care opunea dreptul natural regimului feudal
absolutist, viziune ce a contribuit substanțial la evoluţiile ulterioare în planul organizării politico-
juridice a statului.
În esenţa sa, analiza prin prisma dreptului natural susţine că nu există un drept voluntar,
legea naturală fiind singura care ar putea reglementa raporturile dintre state, iar, în consecinţă,
pentru a o înţelege ar trebui să fie foarte bine analizată natura omului, sentimentele acestuia.
Această abordare o întâlnim reformulată în politica SUA, atunci când unul din principalii
exponenți ai politicii externe americane aprecia că nu există diferenţe între moralitatea statului şi
cea a oamenilor. În esenţă, această concepţie neagă caracterul obligatoriu al dreptului
internaţional, consecinţă pe care o regăsim şi în secolul XX, atunci când H. Kissinger afirma în
lucrarea sa Diplomația că politica externă a SUA era aceea de a nu avea nicio politică externă,
justificând astfel această realitate.
Al doilea curent de opinie se situează la polul opus şcolii dreptului natural, reţinând din
opera lui Hugo Grotius doar teza dreptului voluntar, care a primit ulterior denumirea de drept
pozitiv. În această abordare, voinţa statelor reprezintă singurul izvor al dreptului internaţional,
care are drept unică limită doar raţiunea umană, plasându-se într-o poziţie importantă în dreptul
pozitiv.
În această abordare, normele de drept se exprimă numai sub forma tratatelor sau a
cutumei. Dreptul pozitiv adoptat de state independente şi egale îşi găseşte valoarea în el însuşi, în
timp ce legea naturală, care derivă din raţiune şi utilitatea statelor, are doar un caracter accesoriu,
întrucât creează doar obligaţii imperfecte, cunoscute sub denumirea de morale sau naturale.
Cea de-a treia şcoală de gândire care a derivat din opera lui Hugo Grotius este cea
eclectică sau graţiană. Potrivit acestei abordări, dreptul natural se aplică statelor, ca şi
persoanelor, având ca izvor natura umană care trebuie studiată.
În acest sens, dreptul natural apare ca fiind necesar şi imuabil, suferind modificări care
decurg din dreptul voluntar, exprimând manifestări de voinţă a statelor, adoptându-se astfel
principiul dreptului natural la necesităţi. Conform acestei viziuni, dreptul voluntar completează
dreptul natural, susţinând independenţa statelor şi determinând limitele aplicării dreptului
natural.
În materia codificării practicilor diplomatice, în această perioadă au apărut lucrări de
referinţă, cum ar fi Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional, scrisă de Leibniz (1693),
Dreptul public al Europei bazat pe tratate (1747), care aparține scriitorului francez Mably.
Au fost elaborate diverse proiecte de organizare internaţională, cum ar fi împărţirea
Europei în 15 state şi unirea acestora într-o federaţie condusă de un consiliu general, idee lansată
în 1603 de Sully, ministrul regelui francez Henric al IV-lea sau proiectul lui Emeric Grucé, în
1623, care propunea unirea tuturor statelor existente în lume, coordonate de un consiliu general
ca organ suprem, cu sediul la Veneţia.

11
 1.4. Dreptul internațional și practica diplomatică în epoca modernă

Evoluţiile politice şi economice îşi făceau tot mai pregnant simţită influenţa asupra
dezvoltării practicii diplomatice. Principalii factori care au marcat epoca modernă au fost
formarea statelor naţionale, apariţia claselor sociale determinată de dezvoltarea producţiei
industriale, precum şi necesitatea crescândă a nivelului şi calităţii comerţului între state şi regiuni
tot mai îndepărtate.

a. În această perioadă a început un proces de influenţare reciprocă, economică şi politică,

a principalilor actori internaţionali, indiferent de aria geografică în care aceştia erau plasaţi.
Acest proces, care ulterior s-a accentuat şi adâncit, a depășit în anumite cazuri nivelul unei
simple cooperări, ajungând la integrare.
În acest sens, exemplul cel mai relevant îl constituie formarea SUA, consfinţită prin
Declaraţia de independenţă din 1776, prin care se constituia într-un stat independent, împotriva
dominaţiei şi autorităţii unei Mari Puteri existente la acel moment. Astfel, avea să se formeze un
stat, nu pe criterii naţionale, ci pornind de la o uniune reală de state, prin înţelegeri între state şi
restrângerea puterii individuale a acestora în favoarea unei construcții federale. Ideile
democratice cuprinse în succinta, dar extrem de clara Constituţie americană aveau să constituie
un precursor al Revoluţiei franceze.
Asemănător expansiunii SUA pe continentul american, însă cu practici diferite şi vectori
opuşi de extindere, avea să se formeze Imperiul Ţarist. Dacă SUA s-a extins de la est către vest,
ţarii au ales să-şi extindă imperiul de la vest către est, datorită rezistenţei armate şi culturale ale
Marilor Puteri europene, care ar fi fost mult mai dificil de înfruntat.
De asemenea, metoda clasică folosită de conducătorii ruşi era cucerirea în urma unor
confruntări militare cu armatele barbare aflate pe continentul asiatic, în timp ce cointeresarea
reprezenta cheia de boltă a expansiunii americane către Oceanul Pacific.
Însă, indiferent de metode, perioada modernă a fost martora formării a două mari puteri
internaţionale, care aveau să influențeze substanțial ordinea mondială, surclasând la un moment
dat tradiţionala influenţă a fostelor imperii Spania, Olanda, Marea Britanie sau Franţa.
De asemenea, aceeaşi perioadă istorică confirma procesul de unificare al Germaniei, sub
coroana regelui Frederic cel Mare, în 1871, poate ca o ironie a sorţii, proclamată chiar în sala
Oglinzilor a Palatului de la Versailles, după încheierea războiului franco-prusac.
Apariţia acestor trei actori importanţi pe scena politică a lumii nu a fost singura evoluţie
determinantă în dezvoltarea practicilor diplomatice și, implicit, a relațiilor internaţionale în
ansamblul lor. Un vector extrem de important l-a constituit apariţia unor idei progresiste,
democratice, dar şi a unor principii de organizare politică, pe care statele moderne le-au
promovat.
În acest context, un rol important l-a avut Revoluţia franceză din 1789, care a proclamat
principii şi instituţii noi, ducând la modificări de substanţă în forma de organizare a statului
(Republica Franceză).
Ideile revoluţionare în materia relațiilor internaționale şi-au găsit expresia în Declaraţia
asupra dreptului ginţilor, din care s-au desprins conceptele corespondente în Declaraţia asupra
drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789. Aceasta, deşi elaborată de un prelat al bisericii,
abatele Grégoire, proclamă existenţa unei stări naturale între state şi a unei morale universale,
care să reglementeze conduita acestora.

12
 Totodată, acest document afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, precum şi liberul
arbitru de care dispune fiecare naţiune pentru a-şi organiza şi modifica forma de guvernare,
conform propriului acord de voință, liber exprimat, sprijinind astfel, din punct de vedere
conceptual, legitimitatea construcţiei republicane.
De asemenea, documentul menţionat lansează conceptul renunţării la războaiele de
cucerire şi la agresiunea asupra altor popoare, precum şi pe cel al neintervenţiei în treburile
interne ale unui stat. Aceste principii au fost proclamate de Adunarea naţională din 1789 şi, mai
târziu, de Convenţie.
În consecinţă, încorporarea unui teritoriu avea să se facă doar în urma unui plebiscit (cum
a fost cazul Avignonului), procedură care se constituia într-o expresie a principiului dreptului
popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Convenţia a avut consecinţe benefice și pentru activitatea economică, întrucât, în
perioada 1791-1794, o serie de decrete ale guvernelor revoluţionare au reglementat ca fluviile să
constituie proprietate inalienabilă a ţărilor pe teritoriul cărora trec, recunoscându-se totodată
libertatea de navigaţie a statelor riverane.
În domeniul dreptului războiului, a fost prevăzut, în condiţii de reciprocitate, tratamentul
egal pentru răniţii şi prizonierii străini cu cel al soldaţilor francezi.
În plan politic, una dintre cele mai importante consecinţe este aceea de transformare a
conceptului suveranităţii statelor recunoscut prin Pacea de la Westfalia, în conceptul politico-
juridic de suveranitate naţională, ca expresie a formării naţiunilor, aspect care a modificat
decisiv vectorul de dezvoltare al dreptului internaţional și, implicit, a practicilor diplomatice.
Paradoxul istoric care a urmat liberalismului primei etape a constat în derapajele Franţei,
care s-a abătut de la multe din principiile proclamate, inițiind o serie de incursiuni militare
conduse de Napoleon, abuzând de măsura represaliilor instituite de ţările continentale contra
Angliei, în 1807, la care aceasta din urmă a ripostat prin măsuri similare atât contra Franţei, cât şi
a neutrilor.
Din cele menţionate se poate afirma că atât ideile revoluţionare, cât şi războaiele
napoleoniene au zguduit ordinea mondială bazată pe principiile feudalismului, ducând la
înlăturarea formei de organizare dominată de absolutismul feudal, promovând concepţii
democratice, liberale, care aveau să se impună treptat.
Al doilea set de concepte şi idei care au modificat ordinea mondială în perioada modernă
au decurs dintr-o necesitate conservatoare a monarhiilor europene relevante de a-şi menţine
avantajele şi privilegiile, speriate fiind de efectele pe care le-ar putea produce o mişcare
revoluţionară asupra stabilităţii monarhiei, ca forma instituţională consacrată de organizare a
statului.
Astfel, după înfrângerea lui Napoleon, monarhiile răsăritene (Austria, Prusia şi Rusia) au
modificat în favoarea lor harta Europei şi a propriilor colonii. Această reorganizare continentală
s-a făcut în cadrul Congresului de la Viena din 1815, unde la masa negocierilor de pace au fost
prezenţi atât învingătorii, cât şi învinşii, procedeu care a conferit stabilitate şi legitimitate celor
convenite.
Astfel, documentele congresului au fost semnate de Austria, Franţa, Portugalia, Rusia şi
Suedia. În acest context, a fost consacrat principiul legitimismului invocat ulterior ca suport
juridic al restaurării şi menţinerii monarhiilor absolute.
În completarea măsurilor de siguranţă, care erau menite să consolideze instituţia
monarhică, a fost constituită Sfânta Alianţă, în baza unei înţelegeri convenite şi semnate de
Austria, Prusia şi Rusia. Principalul obiectiv al acestei prime forme de cooperare

13
instituţionalizată a unor state europene, ca formă embrionară a ceea ce mai târziu avea să devină
conceptul de securitate colectivă, a fost acela de a suprima mişcările revoluţionare şi a menţine
hotărârile congresului.
În acest sens, se promova politica de intervenţie armată împotriva mişcărilor de eliberare
naţională, nu doar în spațiul european, dar şi în coloniile deţinute de statele europene (Spania şi
Portugalia) în cele două continente americane. Aşadar, unui set de concepte ideologice
axiomatice bazate pe legitism, li se adaugă şi o alianţă militară care aveau să ducă la îndeplinire
deciziile pe care capetele încoronate urmau să le ia cu privire la ordinea monarhică şi gestionarea
crizelor ce ar fi putut să o ameninţe.
Semnatarii Sfintei Alianţe şi-au dat seama că nu pot fi excluşi de la masa negocierilor alţi
doi actori. Primul era Anglia, care era consecventă politicii sale de neimplicare pe continent şi
practicarea balanţei de putere, ca vector de politică externă al perfidului Albion. Cel de-al doilea,
Franţa, care, deşi învinsă, rămânea o mare putere şi cu importante sentimente revanşarde.
Pentru a îngloba toate interesele marilor puteri ale vremii, britanicii au propus instituirea
unui sistem de congrese europene în care discuţiile şi negocierile să nu implice decizia politică a
monarhilor, să fie doar un cadru de dialog, de cooperare internaţională. În acest fel, a luat naștere
o practică diplomatică inedită, care avea să se regăsească și în epoca contemporană, chiar și în
cadrul construcțiilor integraționiste, precum Uniunea Europeană din zilele noastre.
În spiritul colaborării celor cinci mari puteri ale vremii, în cadrul unuia dintre congrese,
mai exact în acela din 1820 de la Trapau, membrii congresului au convenit asupra dreptului de
intervenţie militară a aliaţilor împotriva oricărui stat ameninţat cu schimbarea formei de
guvernare, care ar fi survenit ca efect al unei revoluţii.
În aplicarea acestei decizii, au fost considerate legitime intervenţiile militare ale Austriei,
Prusiei şi Rusiei la Neapole şi în Piemont, pentru a reprima insurecţia organizată împotriva
dinastiei locale. De asemenea, Franţa a intervenit în acelaşi scop în Spania, în anul 1823, iar
Anglia în Portugalia, în 1826.
A fost recunoscută neutralitatea Elveţiei şi restaurarea monarhiilor în Franţa, Spania,
Italia şi statele germanice.

b. Ca o consecinţă în planul ideilor politice reformatoare promovate în contextul

Congresului de la Viena poate fi inclusă şi materializarea dorinţei de remodelare a structurii
europene, prin formarea de entităţi statale mai puternice, capabile să se opună militar unor
agresiuni ale terţilor, dar insuficient de puternice ca să se poată opune coaliţiei marilor puteri.
Astfel, a fost recunoscută unirea Norvegiei cu Suedia şi a Belgiei cu Olanda. Totodată a fost
agreată unificarea celor aproximativ 320 de state germanice, într-un mozaic format din 35 de
state vorbitoare de limbă germană.
Esenţial pentru evoluţia dreptului internaţional a fost şi consacrarea principiului
neamestecului în treburile interne, odată cu enunţarea doctrinei Monroe (1826). În esenţa sa,
doctrina Monroe postula că gestionarea oricărei probleme care avea să apară pe continentele
americane era de competenţa exclusivă a SUA, iar orice altă imixtiune a puterilor coloniale într-o
astfel de problemă avea să fie considerată amestec în treburile interne ale SUA, aceasta fiind
îndreptăţită să reacţioneze.
Trebuie subliniat că, deşi această doctrină nu era percepută ca un postulat de politică
externă al SUA, era însă evident îndreptată împotriva statelor europene, în mod deosebit în
sprijinul coloniilor europene din America Latină care îşi proclamaseră independenţa.

14
 Reciprocitatea în aplicarea acestui principiu a determinat SUA să admită că nu vor
interveni în Europa, indiferent de cine şi cum va intra în conflict, însă nici nu permiteau statelor
europene să se amestece în treburile Americii, fie sub pretextul noilor ocupaţii sau colonizării, fie
în scopul de a restabili dominaţia unui stat european asupra unui popor care şi-a câştigat
independenţa. SUA îşi rezerva însă dreptul de a interveni în oricare din statele aflate pe
continentele americane.

c. O altă idee progresistă, legitimată doctrinar prin valorile consacrate de Revoluţia

Franceză, a fost cea care a introdus în politica europeană principiul naţionalităţilor. În acest
context, după 1830, dreptul naţiunilor de a-şi decide singure soarta devine o cutumă în plan
european, contrabalansând principiul politic al echilibrului puterilor, conceput de cancelarul
Metternich şi asumat de Marile Puteri ale vremii.
În consecinţă, principiul naţionalităţilor avea ca principal obiectiv contopirea conceptului
de naţiune cu cel politico-juridic de stat, demers care avea să reuşească şi să creeze noul concept
de stat naţional. Acest principiu nu se impunea doar ca o idee morală, în baza căreia naţiunile
erau libere să-şi decidă destinul intern şi internaţional, dar şi ca un principiu juridic decurgând
din voinţa liber exprimată a poporului, ca purtător de suveranitate.
Aplicarea acestui principiu a dus la independenţa Greciei (1830), a Belgiei (1831),
unificarea Italiei ca stat unitar (1870), unificarea Germaniei ca stat federativ (1871), Unirea
Principatelor Române (1859). Validitatea acestui principiu a fost reconfirmată prin recunoaşterea
independenţei statelor care și-au declarat-o, cum ar fi România, Serbia, Muntenegru şi, ulterior,
Bulgaria. Au existat şi eşecuri în aplicarea acestui principiu, cum au fost cazurile Ungariei şi
Poloniei, unde revoluţiile din 1848 nu au avut succes.
În concluzie, Revoluţia de la 1848 din Europa, pe de o parte, a consacrat afirmarea
suveranităţii naţionale, înlocuind conceptul westfalian al suveranităţii individuale a
conducătorului unui ținut, iar pe de altă parte, a confirmat şi aşezat în prim-plan principiul
naţionalităţilor, care avea să răstoarne sistemul şi principiile Sfintei Alianţe.
Aşa se explică şi că Franţa a intervenit în favoarea provinciilor italiene, împotriva voinţei
dominatoare a Austriei, contribuind astfel la realizarea unităţii statului italian. De asemenea, deşi
erau state monarhice, Franţa şi Anglia aveau să sprijine SUA în promovarea şi respectarea
acestui principiu.

d. Un alt moment istoric semnificativ care a dus la modificări de substanţă a formei de

organizare a societăţii internaţionale, precum şi la cristalizarea unor principii noi de drept
internaţional, l-a constituit Congresul de la Paris din 1856, organizat în urma încheierii
conflagraţiei militare dintre puterile Sfintei Alianţe, dar şi la finalizarea confruntărilor militare
ale acestora cu Imperiul Otoman, cunoscute generic ca Războiul Crimeei.
Noile evoluţii doctrinare care au avut loc drept consecinţă a consacrării noilor principii
menţionate, la care s-au adăugat urmările Războiului Crimeei, au contribuit decisiv la
dezmembrarea de facto a Sfintei Alianţe. Congresul de Pace de la Paris din 1856 avea să
consfinţească destrămarea acestei alianţe, fiind înlocuită cu un sistem denumit Concertul
European, care avea stabilită ca manieră de lucru consensul Marilor Puteri.
Noua formă de organizare a societăţii internaţionale a creat premisele şi pentru
dezvoltarea practicilor diplomatice. În acest context, în scopul de a împiedica expansiunea
rusească către strâmtori, a fost adoptată o declaraţie care, deşi fragmentară şi empirică, poate
reprezenta prima încercare de codificare a normelor juridice privind războiul maritim.

15
 A fost stabilită neutralitatea Mării Negre, declarație care obliga Rusia să-şi distrugă flota
de război din această mare, precum şi fortificaţiile de coastă. Totodată, s-a interzis dreptul de
trecere a navelor de război prin Bosfor şi Dardanele. Chiar dacă acest regim de neutralitate a
durat puţin, restricţiile impuse Rusiei fiind ridicate prin Tratatul de la Londra din 1871, a fost
însă menţinută interzicerea trecerii prin strâmtori a navelor de război.
De asemenea, a fost internaţionalizat regimul fluviului Dunărea, printr-o hotărâre a
congresului, care favoriza însă Marile Puteri europene neriverane.
Acest moment istoric a avut consecinţe şi asupra Țărilor Române. Prin Tratatul de la
Paris din 1856 a fost înlocuit regimul de vasalitate impus atât de Turcia, cât şi de tratatele
succesive ruso-turce, încheiate în urma frecventelor confruntări militare care aveau loc între
Imperiul Ţarist şi cel Otoman (Kuciuc – Kainargi – 1774, Bucureşti – 1812, Akkerman – 1826,
Adrianopol – 1829).
Această reglementare, care elimina regimul de vasalitate, era garantată prin dreptul
Rusiei de a asigura respectarea sa, printr-un regim care avea să fie stabilit de Concertul
European. În consecinţă, Principatelor Române li s-au recunoscut drepturi proprii de a stabili
relaţii comerciale internaţionale, rămânând însă dependente de Poartă prin acele relaţii de natură
politică, chiar dacă acestea aveau un caracter limitat.
Astfel, chiar dacă tratatele Porţii cu terţii continuau să fie obligatorii pentru Principatele
Române, acestea și-au câştigat dreptul de a încheia tratate proprii de comerţ şi navigaţie. Aceste
evoluţii au creat condiţii pentru întărirea autonomiei interne a Principatelor Române.
Conjunctura creată a permis înfăptuirea unor acte istorice importante, cum ar fi alegerea
unui singur domnitor în 5 şi 24 ianuarie 1859 pentru Moldova şi Ţara Românească, Constituţia
din 1861, Statutul din 1864. La aceste realizări istorice, care au consolidat Unirea Principatelor
Române, s-au adăugat acele acte internaţionale succesive care au modificat Tratatul şi Convenţia
de la Paris (prin protocoale ale puterilor garante din 1859 şi 1864), dar care au recunoscut dreptul
Principatelor Române de a negocia la nivel de stat.
În consecinţă, Principatele încep să aibă o activitate externă proprie, justificând
înfiinţarea Cancelariei Ministerului Treburilor Străine, în 1859, precum şi a primelor agenţii cu
atribuţii de misiuni diplomatice permanente, în perioada 1859-1864. Aceste realizări au fost
completate de desfiinţarea de facto a regimului capitulaţiilor (1865) şi a jurisdicţiei consulare,
precum şi de Tratatul de la Berlin din 1878, prin care s-a recunoscut independenţa statului
român.

e. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a dezvoltării sistemului consensual

de luare a deciziilor în plan politic printr-un sistem cunoscut în istorie drept Concert European,
relaţiile economice şi comerciale internaţionale au cunoscut o evoluţie similară.
Se poate afirma că această perioadă a marcat un sensibil proces de dezvoltare a laturii
multilaterale a practicilor diplomatice, atât la nivel doctrinar, cât și în privința codificării lor,
progres evidenţiat de creşterea numărului şi diversificarea temelor congreselor şi convenţiilor
multilaterale de interes general. Această realitate reflectă dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor
internaţionale, generate de Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea, în care Marea Britanie a
jucat un rol extrem de important.
Tot în această perioadă s-au înfiinţat şi primele organizaţii internaţionale (Uniunea
Telegrafică Internaţională – 1865, Uniunea Monetară Latină – 1865, Uniunea Poştală Generală –
1874, Uniunea Europeană a Transporturilor pe Căi Ferate – 1890 etc.).

16
 Toate aceste evoluţii în planul dezvoltării materiale au făcut să întârzie apariția evoluţiile
în planul ideilor şi conceptelor care să aibă capacitatea de a revoluţiona ordinea mondială.
Preocupările relevante în materia dreptului internaţional au înregistrat progrese în domeniul
legilor şi obiceiurilor războiului. În anul 1864, s-a încheiat Convenţia de la Geneva, prin care a
fost îmbunătăţită situaţia răniţilor din războiul terestru, reglementându-se norme mai umane de
desfășurare a războiului, care rămânea în continuare licit, recunoscut şi acceptat ca formă legală
de soluţionare a conflictelor internaţionale.
De asemenea, prin Declaraţia de la Petersburg, din 1868, a fost interzisă utilizarea
proiectilelor explozibile sau încărcate cu substanţe inflamabile.
Tot în această perioadă, Marile Puteri coloniale au lansat teoria împărţirii popoarelor în
civilizate şi necivilizate, cele din urmă fiind lipsite de protecţia dreptului internaţional.

f. Nici Concertul European nu a avut o existență prea lungă, destrămându-se de facto

după războiul franco-prusac (1870). După unificarea Germaniei, Europa a cunoscut o schimbare
de fond în arealul său geopolitic, întrucât centrul Europei nu mai reprezenta un conglomerat de
state mai mici şi de cele mai multe ori rivale, care îndemnau parcă Marile Puteri către o atitudine
ofensivă, ci, dimpotrivă, s-a transformat într-un stat puternic, construit pe principii militare,
înzestrat cu o armată disciplinată, dotată cu echipament modern, capabilă oricând să învingă pe
oricare dintre vecinii săi.
În aceste condiţii, ale apariţiei unei noi Mari Puteri, trebuiau create premisele afirmării
acesteia ca atare, proces care în general presupunea o confruntare militară de anvergură, în urma
căreia această nouă forţă emergentă avea să-şi capete locul său în rândul Marilor Puteri
consacrate. Situaţia internaţională a evoluat în sensul favorizării unui astfel de deznodământ,
Concertul European fiind înlocuit cu două blocuri militare: Triplu Alianţă (Germania, Italia,
Austro-Ungaria – 1879) şi Tripla Înțelegere, cunoscută și sub denumirea de Antanta (Franţa,
Anglia, Rusia – 1901).
Crearea acestor două blocuri militare, care aveau să devină din ce în ce mai rigide şi care
generau o cursă a înarmării fără precedent, a oferit şansa strategiilor militare să le surclaseze pe
cele ale diplomației tradiţionale și, totodată, a constituit semnalul revenirii Europei la politica de
echilibru al puterilor, într-o formulă binomială, prin crearea a două alianţe militare.
De asemenea, în această perioadă istorică a avut loc şi confruntarea militară ruso-
româno-turcă din 1877, soldată cu înfrângerea Imperiului Otoman şi începerea declinului
acestuia. Contextul geopolitic creat prin deciziile luate în cadrul Congresului de la Berlin din
1878, convocat de Marile Puteri pentru găsirea unor soluţii care să împiedice expansiunea
influenţei ruse în Europa de Sud-Est, au dus la recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi
Muntenegrului.
După cum s-a menţionat, societatea internaţională a cunoscut modificări cantitative şi
calitative. Astfel, statele care alcătuiau cele două blocuri militare nu erau singurii actori globali,
iar în raporturile internaţionale din perioada 1871-1914 s-a diversificat natura demersurilor prin
care avea să se desfășoare lupta pentru putere şi preocuparea pentru echilibru, pieţe de desfacere
şi resurse naturale.
Pot fi menționate în acest sens incursiunile militare din America Latină, atât din partea
puterilor europene, cât şi a SUA, precum şi intervenţiile Marilor Puteri europene în Imperiul
Otoman şi Orientul Mijlociu. De asemenea, au avut loc anexări teritoriale, precum cea a Bosniei-
Herzegovina de către Austria (1908), a Cubei, Filipinelor şi insulelor Hawaii de către SUA.

17
 Statele coloniale au continuat să îşi revendice teritorii, proces în care au avut loc o serie
de conflicte, precum cel din Maroc, între Germania şi Franţa sau cel din Manciuria, între Rusia şi
Japonia. În acelaşi registru s-a plasat şi lupta pentru obţinerea de concesiuni pentru exploatarea
bogăţiilor economice şi pieţelor în alte zone ale lumii (China, Orientul Mijlociu).
Un aport semnificativ la creşterea tensiunii internaţionale l-a avut şi cursa înarmărilor,
atât cea terestră, între Germania şi Franţa, cât și cea navală între Germania şi Anglia.
Acest tablou geopolitic deloc liniştitor a generat preocupări crescânde ale politicienilor de
a găsi soluţii diplomatice pentru gestionarea tuturor tipurilor de crize, dar în mod deosebit pentru
evitarea unor confruntări militare, care, în condiţiile date, ar fi devenit devastatoare.
În acest context, demersuri extrem de importante în evoluţia practicilor diplomatice au
fost Conferinţele de la Haga, din 1899 şi 1907, convocate cu scopul găsirii unor mijloace paşnice
pentru soluţionarea diferendelor internaţionale.
Cu acest prilej, au fost elaborate norme referitoare la procedurile de conciliere, anchetă şi
arbitraj, precum și convenţii pentru codificarea legilor şi obiceiurilor războiului. A fost înfiinţată
Curtea Permanentă de Arbitraj, iar la Conferinţa de la Londra, din 1909, s-au reglementat
normele privind neutralitatea în timp de război.
În acest context, este utilă menţiunea privitoare la convenţiile anterioare prin care a fost
reglementată neutralitatea Canalului de Suez (1888) şi a Canalului Panama (1910), în scopul
asigurării căilor de comunicaţie necesare desfășurării activităților comerciale.
De asemenea, un alt demers care reflectă preocuparea pentru evitarea conflictelor între
Marile Puteri coloniale l-a constituit organizarea Congreselor de la Berlin, din 1874 şi 1885,
unde a fost stabilită libertatea de navigaţie pe fluviul Congo, au fost reglementate procedurile
permise pentru ocuparea de teritorii şi au fost stabilite aşa-numitele protectorate.
Se poate concluziona că secolul al XIX-lea a marcat o evoluţie calitativă în materia
practicilor diplomatice, în urma confruntării dintre tipul relaţiilor anterioare, bazate pe forţă şi pe
echilibrul puterilor, pe de o parte, şi ideile noi, consacrate de Revoluţia franceză (1789),
Congresul de la Viena (1815) şi revoluţiile europene din 1848.
În acest context, s-a afirmat ideea stabilirii şi menţinerii unei ordini mondiale, însă prin
mijloace diferite, cum ar fi doctrina intervenţiei în favoarea popoarelor (Revoluţia franceză), a
celei în favoarea dinastiilor (Sfânta Alianţă), sau a celei în favoarea naţionalităţilor (Congresul de
la Berlin, 1878).
În plan concret, au avut loc congrese care au pus bazele cooperării internaţionale sub
diferite aspecte şi modalităţi, declanșând inclusiv procesul de reglementare în materia dreptului
războiului.

1.5. Evoluţii în cadrul ştiinţei dreptului internațional și a practicilor diplomatice în

epoca modernă

Modul de organizare al societăţii internaţionale a preocupat în egală măsură gânditorii şi

filosofii epocii moderne.
Unul dintre exponenţii perioadei de început a istoriei moderne a fost filosoful german
Gottfried Wilhelm von Leibniz, preocupat de construcţia europeană în formula unei federaţii,
conduse de un şef spiritual (papa) şi unul temporal (împăratul), după modelul binecunoscut al
anilor 1600. Ceilalţi prinţi urmau să îşi menţină suveranitatea, iar, în cazul apariţiei unor
divergenţe, litigiile aveau să fie soluţionate de un Senat, înfiinţat de un consiliu creştin.

18
 Tot în ideea construcţiei federale a Europei, Immanuel Kant a gândit formarea unei
federaţii de state libere, în temeiul unei constituţii, care să reglementeze modul de relaţionare
între ele şi să asigure astfel pacea veşnică. În aceeaşi logică se înscrie şi ideea lui Christian Wolf
de a construi o comunitate a naţiunilor, care să aibă însă o organizare supranaţională, din care să
facă parte toate statele lumii.
Aceleaşi preocupări le-au avut şi gânditorii englezi ai vremii. Jeremy Bentham a fost
preocupat mai mult de teme legate de pace, de aceea a imaginat un sistem mondial de apărare a
păcii de către un tribunal internaţional şi de opinia publică.
Într-un alt registru a creat William Penn, care gândea formarea unei federaţii, conduse de
o dietă care să aibă putere de decizie asupra soluţionării litigiilor, în care statele urmau să fie
reprezentate cu ponderi egale, indiferent de mărimea sau importanţa lor geopolitică. Referitor la
implementarea soluţiei asupra căreia urmau să convină, statele membre se obligau să se unească
pentru a-l determina pe cel care defecta să execute deciziile dietei.
Tematica păcii a constituit obiect de reflecţie şi pentru gânditorii francezi, abatele Saint
Pierre elaborând proiectul unei formule care să menţină pacea, pe baza unei alianţe permanente,
a unei Ligi ce ar asigura independenţa şi integritatea teritorială a statelor.
Liga urma să fie prevăzută cu un congres cu atribuţii atât legislative, cât şi de mediere.
Medierea urma să fie realizată, în caz de litigiu, de către ceilalţi aliaţi (care nu se aflau în acel
litigiu), iar părţile aflate în conflict urmau să se supună deciziei mediatorilor. În caz contrar,
ceilalţi aliaţi aveau libertatea de a impune decizia prin forţa armelor.
Reorganizarea societăţii a fost temă de reflecţie şi pentru Henri de Saint-Simon, acesta
văzând societatea europeană condusă de un guvern general, independent de cele naţionale şi,
corelativ, un parlament general, care ar coordona proiectele de utilitate publică, dar învestit şi cu
rolul de a soluţiona litigiile ce ar apărea între parlamentele naţionale.
O viziune asemănătoare o regăsim şi la filosoful german Immanuel Kant, el promovând
ideea soluţionării oricărui diferend exclusiv pe cale paşnică, prin crearea unui parlament
permanent al unei federaţii de state libere, în care fiecare stat suveran avea să respecte interesele
şi valorile celorlalte. În acest context, se regăsesc concepţiile dreptului natural, în care
autoritatea statului este absolută şi nelimitată.
În consecinţă, dreptul, atât cel intern, cât și cel internaţional, este creaţia statului și i se
subordonează, acesta fiind singurul în măsură să reglementeze practicile diplomatice.
În aceeaşi cheie au văzut organizarea societăţii internaţionale atât Friedrich Hegel, cât şi
I. Kluber, în lucrarea Dreptul Internaţional Contemporan al Europei, apărută în 1819.
În epoca modernă, orientarea predominantă a fost cea pozitivistă, potrivit căreia dreptul
internaţional trebuie să se limiteze la analiza sistematică a tratatelor, cutumelor, practicii statelor
în relaţiile lor internaţionale, legislaţiei interne şi jurisprudenţei. În acest curent pot fi incluși I.l
Kant, cu lucrarea Comentarii asupra dreptului american (1826), A. Philimare, cu studiul
Comentarii asupra dreptului internaţional (1854) şi T. Twiss, autor al cărții Dreptul naţiunilor
(1861-1863).
Un interes deosebit a fost manifestat nu doar pentru opera gânditorilor şi filosofilor în
materia practicilor diplomatice, dar şi faţă de educarea opiniei publice în spiritul acestor
preocupări. În acest context, apar o serie de tratate de drept internaţional şi manuale al cărui
bogat material documentar pot constitui sursă de inspiraţie şi în zilele noastre.14
14
Holzendorff, F., Manual de drept internaţional, 4 vol., Berlin, 1885-1889; Listz, Drept internaţional de
prezentare sistematică, Berlin, 1848; Oppenheim, L., Drept internaţional, prima ediţie în două volume, Londra,
1905-1912, iar ediţia a 8-a în 1955, sub îngrijirea lui Lautterpacht, H.; Pradier-Fodéré, P., Tratat de drept
internaţional public european şi american, 8 vol., Paris, 1992-1896; Calvo, C., Drept internaţional teoretic şi

19
 În literatura română este relevant că statele apar ca exponente ale naţiunilor, potrivit
principiului naţionalităţilor, ca entităţi politico-juridice care au dreptul la existenţa de sine
stătătoare şi la respect reciproc. În acest context, scrierile oamenilor politici în probleme de drept
scot în relief ideea că unitatea, independenţa şi suveranitatea naţională stau la baza relaţiilor
dintre state (George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Simion Bărnuţiu).
Poate cea mai relevantă contribuţie în materie de drept internaţional a scriitorilor romani
au adus-o gânditorii şi oamenii politici ai Revoluţiei din 1848 şi cei ai Unirii. Cel mai important
reprezentant al acestora a fost Nicolae Bălcescu, care şi-a întemeiat lucrările pe conceptul de
naţiune, văzută ca o „comunitate ce uneşte pe oameni prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri,
simţăminte, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi, în sfârşit, prin nevoia de a se păstra şi a se
mântui”.15
Se poate concluziona că Bălcescu a pus la temelia relaţiilor internaţionale și a practicilor
diplomatice suveranitatea poporului şi caracterul indivizibil al acesteia. De aici opinia sa că
piatra unghiulară a construcţiei unei societăţi internaţionale se bazează pe respect reciproc,
schimburi de idei şi comerciale, precum şi la renunţarea politicilor expansioniste.
Epoca modernă a deschis calea către colaborarea multilaterală, atât în domeniul politic,
cât şi în domeniul economic, numărul mare de tratate multilaterale care reglementează conduita
statelor indicând o tendinţă ascendentă a intercondiţionalităţii dintre state. Toate tratatele
internaţionale multilaterale sunt instrumente juridice (constituţiile) care stau la baza primelor
uniuni administrative destinate realizării cooperării multilaterale în toate domeniile.
Şcolile de gândire dezvoltă curente deja existente în literatura de specialitate încă din
perioade anterioare, aducând ca plusvaloare adaptarea mai vechilor modele la realitățile istorice
ale epocii moderne.

1.6. Dreptul Internațional în epoca contemporană

Secolul al XX-lea a fost marcat de cele două războaie mondiale şi de evoluţiile în plan
economic, politic şi social care le-au urmat.
În ceea ce priveşte Primul Război Mondial, omenirea a asistat neputincioasă la etalarea
forţelor celor două blocuri militare, într-un context în care eforturile diplomatice de găsirea unor
soluţii paşnice pentru reorganizarea societăţii internaţionale au cedat în faţa strategiilor militare.
Generalii celor două alianţe militare erau mult mai preocupaţi de antrenarea forţelor
militare într-o confruntare reală, decât de adevăratele motive ale tensiunii internaţionale.
Germania devenise o Mare Putere europeană şi își propusese câştigarea locului la masa
decidenţilor politici prin forţa armelor, şi nu prin strategii diplomatice de tipul celor utilizate de
Bismarck după unificarea sa.
Finalul Primului Război Mondial avea să consemneze înfrângerea Berlinului şi a aliatului
său, Imperiul Austro-Ungar, care, cu această ocazie, s-a dezmembrat şi a făcut posibilă atât
apariţia de noi state independente pe harta lumii (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia), cât şi unirea cu România a provinciilor locuite majoritar de români, dar aflate sub
dominaţii imperiale străine, Transilvania şi Bucovina.
Reorganizarea teritorială a Europei a fost negociată şi asumată în urma Tratatelor de Pace
de la Paris.16
practic, 6 vol., Paris, 1887-1896.
15
Bălcescu, Nicolae, Opere, Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, p. 311.
16
Versailles cu Germania – 28 iunie 1919, Saint Germain – Austria 28 iunie 1919, Trianon cu Ungaria – 4 iunie
1920, Neuilly cu Bulgaria 27 nov. 1919, Sevres cu Turcia 10 aug. 1920, acesta din urmă neintrând în vigoare,

20
 În planul reorganizării politice a lumii postbelice și-au făcut loc tot mai clar şi mai
convingător principiile enunţate de președintele Woodrow Willson în faţa Congresului SUA în
momentul în care acesta a reuşit să convingă forul legislativ american de necesitatea implicării
Americii în Primul Război Mondial, decizie ce avea să schimbe decisiv soarta unui război pe
punctul de a fi câştigat de Germania şi aliaţii săi.
În acest context, Tratatele de Pace de la Paris au inclus înfiinţarea Ligii Naţiunilor, ca o
primă încercare de organizare instituţională internaţională cu un profil general și universal. Acest
proiect îşi propunea, pe de o parte, menţinerea păcii şi îngrădirea folosirii forţei sau ameninţării
cu forţa în soluţionarea diferendelor, iar, pe de altă parte, garanta status-quo-ul stabilit prin
sistemul de la Versailles, având totodată ca sarcină inclusiv soluţionarea divergenţelor ce
persistau între unele state în urma reglementărilor din Tratatele de Pace de la Paris.
Mecanismul de funcţionare al Ligii Naţiunilor se baza pe o nouă viziune asupra ordinii
mondiale, aceea a existenţei unui sistem de norme imperative, pe care statele să le respecte în
relaţiile lor internaţionale, de la care să nu existe derogări prin nicio altă reglementare bi- sau
multilaterală.
În acest sens, 32 de state au fondat Liga Naţiunilor, în 1937, cu speranţa într-un viitor mai
bun, ferit de confruntări militare, în care toate divergenţele între state să poată fi soluţionate pe
cale paşnică, într-o arhitectură legislativă şi instituţională generată în baza principiilor
fundamentale de drept internaţional.
Greşelile strategice şi tactice făcute de Marile Puteri, în contextul negocierilor de pace, au
făcut ca Liga Naţiunilor să nu poată asigura menţinerea păcii, ca urmare a deficienţelor
constituţiei sale, cunoscută sub numele de Pactul Ligii Naţiunilor, care a permis puterilor
învingătoare să nu ţină cont de prevederile sale în rezolvarea divergenţelor apărute între acestea.
Cu toate acestea, existenţa şi activitatea Ligii Naţiunilor a deschis calea unei noi abordări
a mecanismului de funcţionare a relaţiilor internaţionale, aducând contribuţii semnificative la
dezvoltarea dreptului internaţional și, corelativ, practicii diplomatice, menite să asigure
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Sub auspiciile Ligii au fost negociate şi convenite o serie de tratate internaţionale
relevante pentru evoluţia dreptului internaţional, în sensul celor menţionate. Astfel, Pactul
Briand-Kellog, semnat la Paris, la 27 octombrie 1928, este cel mai elocvent exemplu al voinţei
statelor de a renunţa la război, ca formă de soluţionare a diferendelor.
O premieră introdusă prin adoptarea acestui document a constituit-o excluderea din
rândul normelor de conduită internaţională a formelor violente de exercitare a politicii externe a
statelor și scoaterea războiului în afara legii, care a devenit astfel o practică ilicită în relațiile
internaționale.
De asemenea, colaborarea între doi iluştri diplomaţi ai vremii, Nicolae Titulescu şi
Maxim Litvinov, a adus dreptului internaţional una dintre cele mai importante contribuţii, prin
definirea agresorului şi a agresiunii, incluse în Convenţiile încheiate la Londra în 1933.
Tot în scopul asigurării păcii internaţionale, în perioada interbelică s-a dezvoltat
conceptul de securitate colectivă, într-o manieră coerentă şi mai eficientă decât au făcut-o
politicienii Evului Mediu, prin construcţia juridico-politică cunoscută sub numele de Sfânta
Alianţă, iar mai apoi prin Congresele europene şi Concertul European.
A fost încheiat pactul occidental de securitate, la Locarno, în anul 1925, prin dispoziţiile
căruia semnatarii urmăreau să facă un pas important în asigurarea status-quo-ului european,

pacea cu Turcia fiind consemnată prin Tratatul de la Lausanne din 1923.

21
urmând într-o primă fază garantarea frontierelor vestice stabilite de Congresul de Pace de la
Paris.
A fost discutată, dar fără un rezultat în materia aranjamentelor internaţionale, problema
încheierii unui pact regional răsăritean care să garanteze frontierele dintre URSS, Cehoslovacia,
Polonia şi Ţările Baltice. Această tentativă a întâmpinat o serioasă opoziţie din partea Germaniei
şi Poloniei.
În aplicarea dispoziţiilor Tratatului de Pace, au fost purtate negocieri în vederea realizării
programului de dezarmare, între 1923-1925, tot sub auspiciile Ligii.
De asemenea, a fost adoptat, în anul 1920, în temeiul art. 14 al Pactului Ligii Naţionale,
Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, care a avut o evoluţie pozitivă, judecând o
serie de cazuri şi creând o jurisprudenţă bogată, constituindu-se într-un model pentru perioada
care a urmat.
Nu toate conflictele au putut fi însă evitate, chiar dacă o serie de diferende au putut să fie
soluţionate fără a se recurge la războaie regionale sau locale. De menţionat în acest sens
disputele dintre Grecia şi Bulgaria din 1925, cele de pe continentul sud-american (Columbia şi
Peru, în 1932, sau cel dintre Bolivia şi Peru, dintre 1932-1936), precum şi cele dintre Ungaria şi
Iugoslavia (1934-1935).
În materia politicii de alianţe pot fi consemnate două tendinţe. Unele cu ambiţii
revanşarde (URSS, Germania, Ungaria), care urmăreau zădărnicirea formării ordinii mondiale
consfinţite prin Tratatele de Pace de la Paris, în timp ce la polul opus se aflau celelalte state,
interesate în respectarea ordinii politico-juridice stabilite după încheierea Primului Război
Mondial.
Acestea din urmă promovau principiul conformării conduitei internaţionale cu privire la
afirmarea principiilor fundamentale de drept internaţional, prin respectarea tratatelor convenite, a
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, împiedicarea tendinţelor revizioniste şi
construirea unui mecanism de securitate colectivă eficient care să asigure pacea internaţională.
În acest sens, în anul 1931 au fost încheiate trei pacte bilaterale şi au fost create alianţe
regionale precum Mica Antantă (România, Cehoslovacia, Iugoslavia), transformată ulterior, în
anul 1934, în Înţelegerea Balcanică (România, Turcia, Cehoslovacia, Iugoslavia).
În acest context, se cuvine a se menţiona rolul deosebit de important pe care l-a avut
ilustrul diplomat român Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv ales ca preşedinte al Ligii
Naţiunilor, în crearea de mecanisme care să asigure securitatea colectivă şi stăvilirea agresiunii.
Titulescu a lansat teza indivizibilităţii păcii, a combătut revizionismul teritorial şi a căutat
soluţii viabile şi echitabile pentru minorităţile naţionale în cadrul mai larg al conceptului de
frontiere spiritualizate şi a argumentat natura de drept coordonator a dreptului internaţional, în
care sentimentul naţional şi voinţa statelor constituie cheia de boltă a întregii ordini mondiale.
Se poate afirma că – prin articolele, discursurile şi conferinţele susținute – Nicolae
Titulescu s-a dovedit a fi un urmaş al marilor teoreticieni ai păcii, precum abatele Saint-Pierre
sau Immanuel Kant.17
Aceste evoluţii pozitive generate de statele doritoare de pace nu au putut însă împiedica
manifestări ale primei categorii de state menţionate, cele revanşarde, care au încălcat de mai
multe ori normele de drept internaţional, cu efecte negative asupra evoluţiei dreptului
internaţional, dar şi a relaţiilor internaţionale în ansamblul lor.

Conac, Gérard, Un architecte de la paix; Titulescu, Nicolae în Les relations internationales à l’épreuve de la
17

science politique, Mélanges Marcel Merle, 1993, pp. 29 şi urm.

22
 În acest sens, pot fi menţionate politica de denunţare a obligaţiilor asumate, promovată de
fascismul italian, nazismul german şi de Japonia militaristă. Exemple în acest sens sunt actele de
agresiune ale Japoniei în Manciuria, Italiei în Etiopia, Germaniei prin anexarea Austriei şi
dezmembrarea Cehoslovaciei, intervenţia în războiul din Spania.
Însă cel mai puternic derapaj de la conduita paşnică a statelor l-a constituit cel de-al
Doilea Război Mondial, precedat de o suită de acte ilegale, în timpul cărora crimele de război
comise de fascism şi militarism au cunoscut o gravitate deosebită.
O caracteristică importantă a celui de-al Doilea Război Mondial a constituit-o modul în
care s-au desfăşurat în paralel ostilităţile militare cu negocierile pentru încheierea războiului şi
obţinerea păcii. Marile Puteri aliate au adoptat hotărâri decisive nu doar pentru obţinerea
victoriei şi stabilirea frontierelor postbelice, dar şi decizii care au conturat viitoarea ordine
mondială, conduita statelor în relaţiile internaţionale, precum şi o serie de evoluţii ale dreptului
internaţional.
Dintre cele mai importante evenimente din seria celor menţionate pot fi amintite
Conferinţa de la Moscova, din 1943, unde a fost convenită răspunderea hitleriştilor pentru
crimele de război, Conferinţele de la Moscova şi Teheran, din 1943, Dumbarton Oaks, 1944 (la
care a participat şi China), Yalta şi San Francisco, din 1945 (în care s-au pus bazele ONU şi a
sferelor de influenţă postbelice), Postdam, din 1945 (la care a participat şi Franţa şi unde au fost
înfiinţate tribunalele internaţionale de la Nürenberg şi Tokio, în care aveau să fie judecaţi
principalii criminali de război).
Împărţirea în sfere de influenţă a dus la crearea blocurilor militare şi la Războiul Rece. În
acest context, pe mapamond aveau să se formeze o serie de înţelegeri şi organizaţii
internaţionale, unele suprapunându-se (din punctul de vedere al componenţei membrilor săi), iar
altele militând pentru obiective diametral opuse.
Referitor la organizaţiile înfiinţate în sectorul militar, se poate afirma că, după încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, lumea era dominată de două blocuri militare: NATO şi
Tratatul de la Varşovia. În afara acestora, au mai fost create pacte politico-militare şi în afara
Europei, cum ar fi Pactul de la Bagdad, din 1955 (între Turcia şi Irak, la care ulterior au aderat
Pakistan, Anglia şi Iran) şi Pactul de la Manila, din 1954 (SEATO) (incluzând SUA şi state din
regiune).
Ca linie dominantă în politica internaţională, perioada postbelică este puternic influenţată
de ideologizarea relaţiilor internaţionale, de dezvoltarea fragmentară, separată a unor grupe de
state (mai ales în Europa, binomul Est-Vest), precum şi de cursa înarmărilor.
Ca reacţie la această evoluţie prin care s-au creat blocuri militare şi o competiţie acerbă
între acestea, o serie de state de pe mapamond au format mişcarea de nealiniere, care şi-a propus
să promoveze o politică externă independentă a statelor membre, chiar dacă unele dintre ele au
constituit subiect de dispută ideologică şi politică între cele două superputeri.
În domeniul securităţii internaţionale s-a dezvoltat o situaţie paradoxală. Deşi aflate în
plină cursă a înarmărilor, statele au încheiat o serie de tratate privind limitarea înarmărilor şi
reducerea cantitativă a unor categorii de arme.
De asemenea, se poate evidenţia că, la începutul perioadei de destindere care a marcat în
mod deosebit Europa, a fost convocată Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE), în contextul căreia a fost semnat Actul Final de la Helsinki, din 1975. Cu acest prilej, au
fost recunoscute frontierele stabilite până la acel moment şi, totodată, a fost consacrat principiul
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca principiu fundamental al dreptului
internaţional public.

23
 În această atmosferă de eforturi susţinute pentru obţinerea asentimentului general pentru
o politică internaţională a păcii şi destinderii, au avut loc o serie de conflicte şi crize pe întreg
globul, adăugându-se şirului de confruntări generate imediat după căderea Cortinei de Fier. Toate
acestea au avut ca resort politica externă promovată constant de administraţia SUA de îngrădire a
sistemului comunist, împiedicând în acest fel extinderea prin forţă a ideologiei şi sferei de
influenţă sovietice în lume.
În acest context, pot fi menţionate războaiele locale din Coreea (1950-1953), Vietnam
(1961-1975), Orientul Mijlociu (1967-1973), criza rachetelor din Cuba, precum şi războaiele
coloniale (Vietnam, Algeria) sau intervenţiile militare (Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, în
ţările latino-americane, în state africane etc.).
În domeniul reorganizării politice a lumii, după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a
putut observa o schimbare de fond a întregii societăţi internaţionale, care şi-a asumat principiile
Cartei ONU şi şi-a propus să acţioneze pentru implementarea acestora. În consecinţă, omenirea a
asistat la prăbuşirea sistemului mondial al colonialismului şi aplicarea pe scară tot mai largă a
principiilor libertăţii proclamate în timpul războiului.
Astfel, în doar un deceniu, harta politică a lumii a cunoscut o creştere substanţială a
numărului de state independente, aproximativ 100 de noi ţări, aspect ce a modificat profund
raporturile dintre state.
Tot în sfera organizării politice a lumii, adoptarea Cartei Naţiunilor Unite şi crearea ONU
au constituit pași foarte importanți în crearea unui for internaţional, la nivel mondial, cuprindând
majoritatea statelor lumii şi care să traseze vectori de conduită pentru societatea internaţională. În
prezent, ONU numără peste 190 de state membre, este gândit ca un sistem de securitate
colectivă, bazat în esenţă pe acordul celor cinci Mari Puteri, membre permanente în cadrul
Consiliului de Securitate şi este prevăzut cu un sistem de instituţii specializate în cele mai multe
domenii.
De asemenea, s-au mai înfiinţat o serie de organizaţii regionale, cu respectarea
principiilor şi mecanismelor ONU, care contribuie la o mai bună conjugare a eforturilor statelor
respective pentru îndeplinirea unor obiective comune, ţinând seama de specificul regional.
Fenomenul cel mai important la nivel politic îl constituie creşterea interdependenţei
dintre state, ca răspuns la necesitatea obiectivă a organizării cooperării internaţionale, aspect ce
duce inevitabil la instituţionalizarea continuă a raporturilor dintre state.
În acest context, s-au dezvoltat şi anumite forme de integrare statală, evidentă în mod
deosebit prin construcţia europeană, prin care statele membre au adoptat un mecanism legislativ
şi instituţional menit să exercite pentru acestea şi în folosul lor o serie de atribute suverane.
În termeni succinţi, pe parcursul a jumătate de secol, Uniunea Europeană a evoluat de la
o construcţie instituţională economică către una politică, parcurgând mai multe etape. Astfel, de
la uniunea vamală s-a ajuns la cea economică (formarea unui singur teritoriu vamal, libertăţi
fundamentale – circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor – politica agricolă comună, o
monedă comună, reglementări comunitare în diferite domenii), prefigurând treptat elemente de
uniune politică.
Această construcţie a fost favorizată şi de un eveniment politic esenţial, petrecut la finele
secolului al XX-lea, căderea Cortinei de Fier, care a dus la schimbări în politica externă a mai
multor state ce au ieşit de sub influenţa sovietică şi care şi-au exprimat liber consimţit voinţa de
aderare la valorile europene şi principiile democratice.
Această desprindere nu a avut acelaşi scenariu pentru toate statele foste comuniste. În
Europa au avut loc o serie de violenţe generate de Războiul Civil din fosta Iugoslavie, determinat

24
de proclamarea independenţei Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei. Un scenariu apropiat, însă generat
de interesele menţinerii sferei de influenţă rusească, s-a desfăşurat la dezmembrarea URSS.
În anumite state ex-sovietice au avut loc ciocniri armate între trupele naţionale şi forţele
separatiste care îşi doreau formarea unor state independente de noile state (Transnistria faţă de
Republica Moldova, Nagorno-Karabach faţă de Azerbaidjan, Abhazia şi Osetia de Sud faţă de
Georgia). Totodată, încercările Ceceniei de a-şi obţine independenţa faţă de Kremlin au stat la
baza celor două războaie locale.
Pe continentul african, abolirea regimului de apartheid din Africa de Sud a generat
izbucnirea unei serii sângeroase de conflicte interetnice, în Rwanda şi Burundi, războaie interne
în Congo, Sudan, Somalia, Etiopia, Liberia şi Sierra Leone.
Confruntări militare locale au avut loc şi pe continentul Americii de Sud, în Nicaragua,
Republica Dominicană, Haiti, Grenada etc., precum şi în Asia (Timorul de Est, Afganistan,
războiul Iran-Irak, războaiele din Golf).
Necesitatea cooperării internaţionale între state, generată atât de considerente economice,
cât şi de cele politice, duce la cristalizarea unui alt fenomen la scară mondială – globalizarea,
care pe cât de simplu este în enunţarea sa, pe atât de complicat devine în definirea sa. Acest
fenomen are ca efect o abordare unitară la scara întregii planete a tot mai multe sectoare
economice, ştiinţifice, tehnologice, precum și a unor domenii precum comunicaţiile sau
comerţul.
De asemenea, pot fi întâlnite în plan politic norme unanim recunoscute şi valori devenite
universale, cum ar fi conceptul de democraţie, protecţia drepturilor omului şi libertăţilor sale
fundamentale. Apare în această perioadă necesitatea conjugării eforturilor statelor pentru
soluţionarea unor probleme de interes general, aspect care a generat crearea unei noi categorii de
drepturi, drepturile de solidaritate.
În fine, evoluţii importante pot fi remarcate în materia dreptului internaţional, care, în
pofida unei evoluţii istorice contradictorii, a urmat o traiectorie în general ascendentă, atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. În această perioadă s-a desfăşurat o amplă şi
meticuloasă activitate de codificare a dreptului internaţional şi o dezvoltare progresivă a sa în
câteva domenii fundamentale.
De asemenea, a avut loc o identificare a sferelor noi de activitate umană necesare a fi
reglementate, în special în domeniul cooperării internaţionale, cum ar fi spaţiul extraatmosferic,
spaţii submarine, mediul înconjurător.
În materia dreptului internaţional se poate observa că acesta a devenit dintr-un drept
aplicabil statelor denumite în Carta ONU ca fiind civilizate, într-un drept aplicabil tuturor
statelor, în ansamblul relaţiilor internaţionale, aspect ce îi conferă caracter de universalitate.
În evoluţia sa contemporană, dreptul internaţional s-a îmbogăţit cu noi teorii care reflectă
realităţile istorice şi politice prin care a trecut umanitatea în această perioadă, precum bloc şi
sfere de influenţe, teoria suveranităţii limitate a statelor comuniste, argumentată cu ajutorul unor
criterii ideologice care, ulterior, continuă să se manifeste, justificată fiind de interese istorice, de
securitate, strategice etc.
Realităţile menţionate, dezvoltarea cantitativă şi calitativă a dreptului internaţional a
obligat ştiinţa/doctrina dreptului internaţional la o specializare accentuată, ajutând aprofundarea
cercetării fenomenului juridic în diferite domenii de reglementare.

1.7. Doctrine în epoca contemporană. Ştiinţa dreptului internaţional în epoca

contemporană

25
 Izbucnirea Primului Război Mondial a avut consecinţe dramatice nu doar în plan
material, al distrugerilor umane şi materiale, dar şi în cel al conceptelor filosofice care au stat la
baza organizării societăţii internaţionale până în 1914. Astfel, ideile şi conceptele bazate pe o
suveranitate absolută şi pe dreptul internaţional pozitiv au fost puternic afectate de critici în
cadrul unor noi teorii şi doctrine juridice.
Dintre acestea, pot fi menţionate afirmaţiile care evidenţiază limitele dreptului
internaţional în ceea ce priveşte considerarea statului ca unic subiect de drept internațíonal şi
excluderea altor entităţi politico-juridice care ar putea avea această calitate, cum ar fi
organizaţiile internaţionale sau națiunile care luptă pentru eliberare.
De asemenea, au existat şi teze care au criticat absolutizarea conceptului de suveranitate
în sistemul anarhic interstatal, în care războiul era considerat un mijloc licit de realizare a
obiectivelor de politică externă ale unui stat.
Nici izvoarele dreptului internaţional nu au fost scutite de aprecieri critice, în sensul
limitării acestora la tratat şi cutumă, neluându-se în consideraţie şi alte surse potenţiale, cum ar fi
rezoluţiile organizaţiilor internaţionale sau limitele pozitivismului în a explica raportul dintre
dreptul intern şi cel internaţional.
În setul de doctrine care aveau să apară ca o alternativă la pozitivismul tradiţional este
doctrina normativistă, al cărei principali promotori sunt membrii Şcolii de la Viena, cu precădere
Hans Kelsen, care a denumit această doctrină teoria pură a dreptului.18
În opinia şcolii interbelice de la Viena, dreptul, dar mai ales dreptul internaţional public,
este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice a căror validitate se găseşte în afara voinţei
statelor. În acest sens, norma de drept internaţional este analizată în contextul internaţional pe
care îl normează, proces care plasează analiza normei în afara oricăror consideraţii de ordin
politic, social şi moral.19
În esenţă, Kelsen consideră ca unic izvor al dreptului o normă fundamentală ipotetică şi
unică pentru dreptul intern şi dreptului internaţional, opozabilă deopotrivă şi unuia şi celuilalt,
care ar servi ca fundament pentru întregul sistem juridic. Această abordare exclude voinţa
statelor (fundamentul dreptului internaţional din teoria pozitivistă) din ecuaţia de legiferare,
afirmând că dreptul nu derivă din voinţa statelor, dreptul şi statul formând un tot unitar, devenind
un stat de drept.
În acest context, normele dreptului internaţional apar ca fiind concepute într-un sistem
juridic ierarhizat, în care normele dreptului internaţional determină ordinea juridică
internaţională, ce decurge dintr-o normă imperativă superioară (ex.: aplicabilă în dreptul
convenţional), precum şi o normă ipotetică de bază pentru dreptul cutumiar. Ambele norme sunt
superioare şi prioritare faţă de dreptul intern, care reglementează ordinea statală, delimitând şi
determinând totodată această ordine, sistemul său juridic intern.
Trebuie menţionat că adepţii normativismului au oscilat în privinţa determinării normei
fundamentale primare, nefiind în măsură să ofere un criteriu de selecţie a acestei norme. Spre

18
Les principaux problèmes de la doctrine de droit public développés d’après la doctrine de la norme juridic
(1911); Le problème de la Souveraineté et la théorie du Droit de gens (1920); Les rapports de system entre le
droit interne et la droit international public (RCADI – 1926, t. IV); Théorie du Droit International Public
(RCADI, 1953, tIII).
19
Kelsen, Hans, Rehtslehre, Reine, Teoria pură a dreptului, Wien, 1934; La science juridique pure, Lausanne,
1940; La théorie pure du droit, Paris, 1962.

26
exemplu, Averdros a considerat ca normă fundamentală mai întâi autoritatea şefului puterii
executive de a încheia servanda.20
În consecinţă, statul nu există ca atare şi deci nici suveranitatea de stat nu mai constituie o
realitate obiectivă. Aceasta este înlocuită cu o competenţă, o serie de atribuţii conferite de dreptul
internaţional, care le poate determina atât natura, cât şi întinderea acestor competenţe.
Analizând prin această prismă, ordinea juridică internaţională devine singura suverană,
însă pentru a putea deveni eficace este nevoie de crearea unui stat sau o guvernare mondială. În
această cheie se explică de către normativişti şi primatul dreptului internaţional asupra celui
intern.21
În substanţa sa, normativismul preia din teoria pozitivistă ideea existenţei normelor
juridice, înlăturând principiul acordului de voinţă al statelor şi deci caracterul volitiv al dreptului
internaţional. Din aceste considerente normativismul mai este cunoscut ca neopozitivism.
Cu toate acestea, chiar dacă recunoaşte existenţa normei de drept şi a celor două sisteme
juridice (statal şi internaţional), normativismul se bazează pe concepte axiomatice cum ar fi
teoria pură a dreptului, norma de bază, competenţe, intrând în contradicţie cu conceptele reale
existente deja în teoria relațiilor internaţionale, cum ar fi existenţa statului, a relaţiilor interstatale
şi mai ales a unui context uman.
Aceste concepte rămân pe mai departe elementele reale care determină şi explică
formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, atât natura, cât şi finalitatea sa.
Normativismul a pierdut din importanţă imediat după cel de-al Doilea Război Mondial,
fiind abandonat de unii autori, criticat pe considerentul că reprezintă expresia unei concepţii
abstract speculative, formaliste şi antiistorice.22 Din această abordare, teoria atribuirii de
competenţe a fost însă reţinută şi adaptată la curentul pozitivist, dar văzută ca efect al voinţei
statelor, în logica organizaţiilor internaţionale, cu deosebire în construcţia europeană.
O a doua doctrină relevantă care s-a dezvoltat în istoria contemporană este cea a
solidarităţii. La fel de critică la adresa pozitivismului, această doctrină mai poate fi identificată
în conceptul de obiectivism sociologic, 23 având ca bază axiomatică a dreptului solidaritatea
socială, care impune atât statului, cât şi individului norme de conduită. În acest context, statul nu
poate reglementa în contradicţie cu principiul solidarităţii sociale, principiu care îşi găseşte
fundamentul în natura generică a oamenilor şi nevoile lor esenţiale.24
Dintre principalii promotori ai acestei doctrine pot fi menţionaţi Léon Duguit, Georges
Scelle (Franţa) şi Nicolas Politis. În viziunea lui G. Scelle, singurul subiect de drept este
persoana fizică, întrucât doar între persoanele fizice se pot stabili relaţii, interne sau
internaţionale, context în care dreptul internaţional apare ca ordinea juridică a popoarelor.25
În consecinţă, doctrina solidarităţii sociale neagă existenţa reală a statului, a conceptului
obiectiv de suveranitate, precum şi a relaţiilor interstatale. Atât dreptul intern, cât şi cel
internaţional constituie consecinţe ale solidarităţii dintre persoane, raporturile internaţionale sunt
rezultatul unor conexiuni individuale, devenind astfel raporturi internaţionale interpersonale.

20
Règles générales du droit international de la Paix, RCADI, 1929, IV, t30, pp. 275-507.
21
Kelsen, Hans, Théorie du droit international public, RCADI, III-1953, pp. 7-14, 33; Vedross, Alfred, Le
fondament du droit international, RCADI, I-1927.
22
Vissacher, Charles de, Théories et réalités en droit international public, Paris, 1960, p. 154.
23
Ruzie, D., Droit international public, Daltoz, Paris, 1985, p. 98; Dinh, N.D., Dailler, P., Pellet, A., Droit
International public, LGDI, Paris, 1987, p. 72.
24
Duguit, Léon, Traité de droit constitutionnel, ed. IV-a, Ed. Boccard, Paris, 1927, pp. 184-199; pp. 713-733.
25
Scelle, Georges, Précis du droit des gens premier partie, Requeil irey, Paris, 1932; Les Règles général du
Droit de la Paix, RCADI, 1929, t. IV, Cours de droit international public, 1948, pp. 18-19, 96, 100-101.

27
Chiar şi conceptul de drept al ginţii cunoaşte o nuanţare, fiind privit prin prisma persoanelor
fizice ce compun societatea şi determină relaționările lor externe.
Doctrina solidarităţii sociale nu împinge la absurd rolul persoanei fizice. Georges Scelle
propune să se abandoneze conceptul utopic de persoană ca stat şi subiect de drept, pentru a se
încadra în realitatea existenţei unei ordini internaţionale suprapuse, unor ordini juridice statale
unitare sau federale, însă acestea au rolul de a reglementa competenţa guvernanţilor şi a agenţilor
statului, văzute ca unicii agenţi juridici reali.
În această abordare, suveranitatea încetează să mai fie o trăsătură caracteristică a statului,
aparţinând doar ordinii juridice internaţionale.
Doctrina solidarităţii sociale se încadrează într-un curent mai larg de reactualizare a
doctrinei dreptului natural în gândirea juridică contemporană, pe care îl putem eticheta ca fiind a
treia doctrină care se dezvoltă pornind de la critica pozitivismului. Numeroşi specialişti în
materia dreptului internaţional reiau, încă din perioada interbelică, ideile dreptului natural într-un
curent de gândire cunoscut sub denumirea de neonaturalism.
În acest context, se reevaluează raportul dintre dreptul natural şi cel internaţional pozitiv,
analizat cu secole în urmă de Grotius, menţinându-se atât deosebirea dintre cele două sisteme, cât
şi faptul că dreptul natural constituie fundamentul celui de-al doilea.
Conform acestei şcoli de gândire, dreptul internaţional se formează prin acordul de voinţă
al statelor, însă forţa sa obligatorie derivă din factori exteriori voinţei statelor, cum ar fi norma de
bază, ipotetică, conştiinţa morală sau juridică a popoarelor etc. Au existat specialişti care au
considerat chiar că fundamentul moral al dreptului îi conferă acestuia valoare juridică şi
eficacitate.26
Un alt adept al reactualizării dreptului natural este J.L. Briely, care critică pozitivismul
voluntarist, rezultat al anarhiei generate de suveranitatea statală, evidenţiind că forţa obligatorie a
dreptului constă tocmai în aceea că fiinţa umană, fie individual, fie în cadru organizat, statal, este
constrânsă să creadă, ca fiinţă raţională, că ordinea şi haosul constituie principii de guvernare al
lumii.27
Acelaşi curent de gândire l-a influenţat şi îl promovează şi Malcoln N. Show, care susţine
că multe din ideile şi principiile dreptului internaţional actual îşi găsesc originile în dreptul
natural.28
Elementul de noutate, pe care noii adepţi ai paradigmei care stabileşte primatul dreptului
natural faţă de cel internaţional, este acela că înlătură criticile aduse dreptului natural, care
introduce subiectivismul (raţiunea umană) şi confuzia între drept şi morală, propunând o nouă
viziune asupra acestor raporturi. Conform acestei noi abordări, dreptul natural constituie o
aplicare a justiţiei în relaţiile internaţionale, precum şi o manifestare a unor principii
fundamentale, cum ar fi respectarea obligaţiilor asumate şi repararea prejudiciilor injust cauzate.
În legătură cu raportul dintre morală şi drept, există autori care susţin că valorile morale
şi principiile devin relevante doar în momentul încorporării lor în dreptul pozitiv, ale cărui norme
sunt elaborate, asumate şi respectate de state numai pe baza consimţământului şi acordului liber
de voinţă al statelor. În acest sens, pot fi incluse principiile dreptului umanitar, ale bunei
credinţe, dreptul natural la legitimă apărare etc.
În acest context, poate fi menţionată contribuţia lui Solomon R. Guggenheim care afirmă
că obligativitatea normelor dreptului pozitiv derivă dintr-o normă fundamentală, ipotetică,

26
Reuter, Paul, Principes de droit international public, RCADI, II – 1961, pp. 482-484.
27
Briely, J.L., The Law of Nations, London, 1963, p. 56.
28
Show, Malcolm N., International Law, Cambridge University Press, 1997, p. 44.

28
corespunzătoare „conştiinţei morale a popoarelor”.29 În aceeaşi linie de gândire regăsim şi
deosebirea făcută de Roberto Ago între dreptul convenţional şi cel cutumiar (considerat a fi
spontan), cel din urmă fiind considerat a fi generat de raţiunea umană şi morală, precedând şi
determinând esenţa juridică a primului.
Cea de-a patra doctrină apărută tot în marja criticilor aduse pozitivismului este cea
dominată de teoriile nihiliste, prin ele fiind negată existenţa dreptului internaţional. Această
doctrină a apărut în prima jumătate a secolului al XX-lea şi reafirmă legitimitatea statelor de a
soluţiona prin forţă orice litigiu, iar dreptul internaţional este considerat ca un drept de stat
extern, fiind obligatoriu doar în măsura în care este un drept de stat.
Aceste teorii elaborate de juristul german A. Lasson şi de A. Zorn (continuatorul teoriei
lui Hegel în această materie), au fost reluate după ascensiunea şi preluarea puterii de către Hitler,
fiind contopite în ideologia partidului nazist, cu efectele binecunoscute pentru întreaga lume.30
Teoriile nihiliste au alimentat, imediat după încheierea Primului Război Mondial,
ideologiile totalitare care atribuie putere absolută statului (comunism, fascism şi nazism),
inclusiv cea de a recurge la utilizarea forţei pentru a-şi realiza obiectivele. Trebuie însă
menţionat că acelaşi gen de teorii au fost promovate și de curentul marxist, dar pornind de la
premise diferite. Marxismul nega validitatea statului şi dreptului capitalist, teoriile sale ducând la
absolutizarea puterii claselor de exploataţi, care legitima recurgerea la toate mijloacele pentru
obţinerea puterii.
Tendinţe recente apărute în gândirea filosofică a ştiinţei dreptului internaţional, fie neagă
valoarea obligatorie a acestuia, fie îl subordonează voinţei şi intereselor individuale ale fiecărui
stat, fie îl fac captiv unor structuri instituţionale ipotetice, inexistente. În termeni succinţi poate fi
menţionată contribuţia lui Hans Morgenthau, care a creat curentul sociologic în drept
internaţional, promotor al primatului interesului naţional, exprimat în noţiune de forţă, în faţa
oricăror obligaţii juridice asumate de state în politica internaţională.
Un alt curent recent, la fel de critic cu actuala ordine mondială, îl constituie curentul
realist. Reprezentantul său principal Myres McDouglas consideră actualul sistem juridic ca
inadecvat condiţiilor internaţionale, iar normele care reglementează conduita statelor ca fiind
nişte reglementări nestabile, în continuă modificare şi aplicare nuanţată şi diferită pentru
repartizarea bogăţiilor lumii. În consecinţă, el legitimează libera opţiune a statului de a se
conforma sau nu principiilor de drept internaţional, reducându-l pe acesta la un joc al raporturilor
de forţă.
Aceeaşi şcoală de gândire poate fi observată la Michael Reisman, care neagă formalismul
în drept internaţional, conexându-l pe acesta cu mecanismele de luare a deciziei politice.
Reisman consideră că dreptul internaţional este doar unul dintre factorii care pot fi luaţi în
calculul mecanismelor ce reglementează conduita statelor, argumentând că el nu poate fi
decuplat de politică, iar normele actuale, inclusiv cele imperative, suferă o aplicare nuanţată sau
chiar o eliminare în faţa unor noi cerinţe.
Pe aceleaşi poziţii critice faţă de actuala ordine mondială se află şi adepţii teoriei
deconstructiviste, promovate de adepţii mişcării Studii Juridice Critice, care consideră că
normele conceptuale ale dreptului internaţional se definesc una în opoziţie de cealaltă, aflându-se
astfel în contradicţie.
Această realitate creează nişa pentru o interpretare şi o relativizare a normelor dreptului
internaţional, neexistând deci concepte juridice absolut obiective. În această accepțiune, dreptul

29
Guggenheim, Paul, Traité de droit international public, vol. I, Geneve, 1967, pp. 37-38, 30-40.
30
Schecter, L., Deutches Ausserstatrecht, 1933.

29
internaţional nu reprezintă o categorie conceptuală distinctă şi nu poate fi deci diferenţiat de
politică. Din acest punct de vedere, această teorie se apropie de nihilismul juridic, pornind de la
modelul obiectivităţii pure şi negând o realitate care corespunde modelului.
În concluzie, se poate observa că tezele sociologice şi realiste au rezonanţă şi în zilele
noastre, adepţii lor considerând că normele dreptului internaţional trebuie să răspundă unor
valori general umane, a unor finalităţi, fără însă a nega rolul predominant al statelor. Această
abordare este legată de modelul de organizare mondială, pornind de la recunoaşterea existenţei
normelor imperative ale dreptului internaţional.
Din cele menţionate rezultă că dreptul internaţional face deja obiectul unor numeroase
judecăţi de valoare, de care este momentul să înceapă să se ţină seama, întrucât acestea dau o
nouă orientare a dreptului către noi finalităţi şi, nu de puţine ori, influenţează aplicarea,
interpretarea şi elaborarea normelor dreptului internaţional.
În acest context, se poate evidenţia că are loc un proces de reintroducere a valorilor în
centrul gândirii juridice şi o mutare a accentului de pe latura tehnică a normei pe cea a judecăţii
de valoare, aşa după cum se evidenţiază în însăşi teza pozitivismului.31
Chiar dacă această judecată de valoare nu este specifică ştiinţei dreptului, o abordare
riguros ştiinţifică nu ar putea să ţină seama de realitatea sistemului internaţional, de analizele
sociologice cu influenţă directă asupra tehnicii juridice, de influența pe care o au în mod constant
actorii vieţii juridice ce efectuează această judecată, prin pârghii indirecte, aplicarea şi
interpretarea dreptului.32
Existenţa mai multor puncte de vedere cu privire la valorile care sunt şi trebuie protejate
prin normele de drept nu respinge relaţia dintre asemenea valori şi normele dreptului
internaţional. Tocmai discuţiile şi abordările diferite asupra sistemului de valori necesar a fi
protejat face ca existenţa dreptului internaţional să nu mai fie pusă la îndoială, fiind considerat de
către state un sistem global şi universal eficient, în ciuda dificultăţilor întâmpinate de sistemul
anarhic internaţional cu privire la aplicarea normelor de drept internaţional.
De asemenea, doctrina existentă în prezent nu abordează problema fundamentului
caracterului juridic al dreptului internaţional, ci porneşte axiomatic de la constatarea că există un
ansamblu de norme ale dreptului internaţional în vigoare, norme asumate de state şi acest fapt
este suficient pentru a-l considera ca fiind drept.33
Lipsa de preocupare pentru teoriile prezentate, privind natura şi fundamentul dreptului
internaţional, precum şi aplecarea către studiul normelor concrete, în diferite domenii ale
dreptului internaţional, a determinat un curent de opinie, în special în rândul cercetătorilor anglo-
saxoni, potrivit căruia dreptul internaţional se află într-o perioadă de declin.34
Departe însă de această abordare, majoritatea cercetătorilor în materie apreciază că
tocmai această deplasare a accentului spre practica formării şi aplicării normelor de drept
internaţional reprezintă o abordare mai pragmatică, mai specializată. Majoritatea experților în
materia dreptului internațional consideră că aceste evoluții reprezintă de fapt o revenire la spiritul
original al teoriilor pozitiviste, care ancorează normele internaţionale în practica statelor.
În prezent, ştiinţa actuală a dreptului internaţional se dezvoltă cantitativ şi calitativ,
prezentând o diversitate de tendinţe, prin care analizează complexitatea normelor şi instituţiilor
existente ale acestuia. Specializarea dreptului internaţional determină o tendinţă spre fragmentare
a ştiinţei juridice, formând uneori anumite instituții ale sale ca ramuri distincte, prin evidenţierea
31
Virally, Michael, La pensée juridique, 1960, p. 217.
32
Dupuy, Pierre-Marie, Droit international public, 1998, 4-ème éd., p. 331.
33
Javanet, Emmanuel, Regards sur en siècle de doctrine française du droit international, în AFDI, 2000, pp. 1-57.
34
Carly, Anthony, The Decay of International Law, 1986, pp. VII, 25, 128.

30
unor diferenţe faţă de alte instituţii juridice şi nu în raport cu elementele fundamentale, care
asigură nucleul dur şi unitatea dreptului internaţional.
În acest context, analiza normelor de drept internaţional ţine seama de un număr sporit de
factori determinanţi în procesul de elaborare al acestora, precum natura tot mai diversificată a
izvoarelor, conţinutul juridic şi forma lor de aplicare, finalitatea şi interacţiunea cu normele de
drept intern, practica statelor, dar şi a altor entităţi politico-juridice internaţionale, instituţia
răspunderii internaţionale.
Această evoluţie în doctrina pozitivistă actuală a determinat flexibilitatea şi eliberarea de
limite în dreptul pozitiv clasic, fără a nega sau ignora doctrine sau teze cu care interferează sau
este complementar (drept natural, sociologică, realistă etc.).
În sensul celor menţionate, se poate evidenţia că principiile dreptului natural, ale naturii
şi moralei umane, precum și doctrinele care le promovează, se află într-un raport de
complementaritate şi nicidecum antinomic.
Necesitatea protejării fiinţei umane, recunoaşterea existenţei statelor şi popoarelor,
influenţa crescândă a progreselor tehnico-ştiinţifice asupra reglementărilor internaţionale în
domenii, precum mările şi oceanele, spaţiul extra-atmosferic şi mediul înconjurător, se regăseşte
în conştiinţa oamenilor, a popoarelor, transformându-se astfel în valoare normativă
internaţională.
Aceste valori unanim recunoscute devin imediat obiectul unor reglementări care să le
protejeze, statele elaborând norme de conduită, în baza liberului lor consimţământ exprimat în
izvoarele de drept (tratate şi cutume).
Aspectele dezvoltării calitative ale dreptului internaţional prin prisma evoluţiei
pozitivismului interstatal menţin acordul de voinţă al statelor ca fundament al dreptului
internaţional, simplificând astfel setul de teorii elaborate în acest sens. Cercetarea ştiinţifică a
dreptului internaţional care se desfăşoară în prezent îmbracă o abordare pragmatică a normelor
sale pozitive. Acestea sunt obligatorii de respectat, ca urmare a consimţământului liber exprimat
al statelor, conform consacrării lor în izvoare şi aplicării lor în practica internaţională a statelor şi
organizaţiilor internaţionale, precum şi în jurisprudenţă.
De asemenea, dezvoltarea calitativă a dreptului internaţional cunoaşte un proces de
înglobare a factorilor extrajuridici, cum ar fi morala, raţiunea umană, principiile justiţiei şi ale
echităţii, condiţiile economice, sociale şi politice. Această invocare complexă a factorilor care
influenţează norma internaţională devine utilă într-o analiză juridică, propunându-și să releve
cerinţele de reglementare interstatală la un anumit moment dat.
Faţă de practica anterioară, în ştiinţa dreptului internaţional se iau în calcul şi elemente ce
aparțin altor ramuri de drept, cum ar fi teoria generală a acestuia, dar şi anumite abordări
sociologice, care în final relevă interacţiunea normelor juridice cu condiţiile externe formării şi
aplicării acestora.
Pentru a putea deveni eficace, dreptul internaţional nu poate fi analizat în abstract, rupt
de politică sau de alţi factori sociali, economici sau tehnologici, interni şi internaţionali.
Formarea, dezvoltarea şi aplicarea normelor de drept internaţional sunt influenţate de concepţia
şi tezele generale despre drept şi justiţie, proprii diferitelor popoare, dar care devin norme
juridice doar în temeiul asumării lor de către state, în forme convenite de acestea.35
Specializarea şi individualizarea normelor de drept internaţional prin dezvoltarea sa
cantitativă şi calitativă nu trebuie să afecteze unitatea acestuia şi nici nevoia sa de sistematizare.

35
Greig, Donald W., International Law, Butterworth, London, 1980, p. 12.

31
Numai în acest fel se poate asigura o înţelegere raţională a unui volum în creştere al textelor şi
actelor juridice, cerinţă impusă de însăşi securitatea juridică.
În esenţă, evoluţia pozitivismului interstatal, care domină gândirea juridică internaţională
actuală, are ca obiectiv observarea concretă şi amănunţită a normelor şi situaţiilor politice
actuale.36
În fond, aceasta reprezintă esenţa tradiţiei pozitiviste, pornind de la observarea riguroasă
a realităţilor juridice şi întemeierea sa pe aceste realităţi. Evoluţia recentă a dreptului
internaţional relevă o teorie pozitivistă în dezvoltare, delimitată de voluntarism şi devenită mai
degrabă o metodă riguroasă, ştiinţifică, de a cunoaşte realitatea juridică bazată pe analiza
realităţilor, a practicii internaţionale şi nu o cercetare a naturii şi fundamentului dreptului
internaţional. În acest fel, ştiinţa dreptului internaţional studiază o realitate, dreptul care există şi
care este în vigoare în relaţiile dintre subiectele sale.
Rămâne însă o problemă generată de necesitatea menţinerii autonomiei dreptului în
raport cu valorile şi faptele sociale şi care constă în maniera în care valorile şi finalităţile umane
şi sociale pot fi integrate într-un discurs realist, pozitiv asupra dreptului internaţional, fără a-l
lipsi de caracterul său juridic.

36
Vissacher, Charles de, Théories et réalités en droit internaţional public, 1970 (4èm4 éd.), pp. 9-10.

32