Cursuri Diplomatie Economica

DISCIPLINA: Diplomatie economică/ Suport curs din 27.09.
2021
nicoleta.sirghi@e-uvt.ro
Curs nr. 1
Originea şi definirea diplomaţiei. Şcolile diplomatice
1. Originea şi definirea diplomaţiei

Originile diplomaţiei se pierd în negura timpurilor, dincolo de ceea ce numim ”zorile
istoriei”. Prin urmare, nu trebuie să ne amintim decât de faptul că anumite convenţii
teritoriale şi buna convieţuire exista chiar şi în rândul animalelor.
Noţiunea de ”diplomaţie” îşi are originea în vechiul cuvânt grecesc ”diploo”
(dublez). Acesta a desemnat acţiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor
în două exemple, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar
celălalt se păstra la arhivă. Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar
activitatea desfăşurată de acesta diplomaţie. Preluat de la grecii antici, cuvântul a
intrat în vocabularul politic şi diplomatic modern.
Dintre multiplele definiţii ale diplomaţiei, considerată de unii artă, de alţii
ştiinţă, ne oprim asupra celei date de Guillaume de Garden, potrivit căruia,
”diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a
concilia interesele popoarelor între ele”; intr-un sens mai restrâns ”ştiinţa sau arta
negocierilor”.
Conform lui Albert de Broglie, diplomaţia a fost cel mai bun mijloc pe care
civilizaţia a fost capabilă să-l inventeze pentru a veghea ca relaţiile internaţionale să
nu fie guvernate numai de forţă căci precum spunea Tucidide, războiul ca mijloc de
rezolvare a divergenţelor internaţionale, nu e nici practic, nici lipsit de primejdii.
În Dicţionarul Oxford se afirmă, de asemenea că ”diplomaţia reprezintă
conducerea relaţiilor internaţionale prin negocieri; metode prin care aceste relaţii se
reglementează şi se duc prin ambasadori şi trimişi; activitatea sau arta diplomatului”.
O definiţie similară, apare în Dicţionarul Webster, în care se menţionează faptul că
diplomaţia reprezintă ”ştiinţa relaţiilor internaţionale, respectiv conducerea cu tact a
negocierilor cu oamenii".
În sens riguros, diplomaţia nu este o ştiinţă, aşa cum este de pildă matematica,
după cum nu se poate preciza nici cât de aproape este de domeniul artei. Cert este că,
în multe definiţii diplomaţia este denumită simultan, ştiinţă şi artă. În practică se
împletesc atât rigoarea ştiinţifică cât şi arta diplomatului.
1
DISCIPLINA: Diplomatie economică/ Suport curs din 27.09.2021
Desigur nu trebuie confundată arta diplomatică sau diplomaţia cu relaţiile

internaţionale. Trebuie înţeles faptul că, diplomaţia este o activitate care serveşte şi
asigură buna funcţionare a relaţiilor internaţionale, fiind menită să creeze cele mai
bune condiţii pentru ca aceste raporturi să se desfăşoare normal. Deşii unii autori
consideră că diplomaţia se ocupă şi de raporturile ostile ale statelor, în definirea
diplomaţiei trebuie pornit de la caracterul paşnic al acesteia, de la contactele paşnice
ale statelor.
Ca disciplină diplomaţia poate fi considerată ca având principii determinate,
întrucât este fondată pe anumite noţiuni şi are un obiect precis şi distinct (de a
reglementa raporturile existente între state).
2. Scurt istoric al şcolilor diplomatice

De-a lungul timpului, se observă dominaţia anumitor şcoli diplomatice care
prin metodele lor au influenţat şi practica diplomatică a altor ţari. Anumite şcoli
diplomatice au devenit dominante în perioade largi de timp, influenţând prin metodele
lor practica diplomatică a celorlalte ţări. Astfel, şcoala franceză deţine această
dominaţie timp de două secole (XVII şi XVIII).
De-a lungul timpului, în diplomaţie s-au introdus norme şi principii general
acceptate prin procesul de codificare al dreptului diplomatic deosebirile dintre
diferitele şcoli fiind determinate de caracteristicile epocii.
În ordine cronologică, trebuie menţionată mai întâi:
2.1. Şcoala diplomatică greacă

Demonstene a sintetizat importanţa însuşirilor pe care trebuie să le aibă
ambasadorii, arătând că singurele lor arme sunt cuvintele şi momentele prielnice.
Diplomaţia greacă a determinat enunţarea unor principii care se referă la aspecte
esenţiale ale realităţilor dintre state. Diplomaţia greacă este considerată una dintre
cele mai bogate în principii şi sugestii pentru aplicarea ei.
2.2. Şcoala diplomatică romană

Deşi romanii nu erau mobili şi ingenioşi asemenea grecilor, ci mai degrabă nişte
funcţionari disciplinaţi ai metropolei, în istoria Imperiului Roman, şi mai ales în
partea de răsărit a acestuia, exista o abundentă activitate diplomatică. Era necesară
2
însă, crearea unui anumit fel de diplomaţie, în care istoria a văzut un corespondent al
politicii romane atât de dure pe plan militar.
2.3. Şcoala diplomatică bizantină

Este cunoscută datorită fineţei de gândire şi iscusinţei practice, atât de pronunţate,
încât a influenţat apoi în bună măsură diplomaţia apusului medieval, a Veneţiei şi a
statelor italiene, a Rusiei şi Turciei. Popoarele migratoare au preluat numeroase
elemente din diplomaţia bizantină: sistemul darurilor, principiul imunităţii solilor,
scribii, funcţionarii de cancelarie, formulele de tratate şi negocieri.
Diplomaţia republicilor italiene şi în special şcoala diplomatică veneţiană,
este foarte bine cunoscută datorită ordinii pe care veneţienii au introdus-o în arhivele
de stat, păstrând cu grija depeşele şi rapoartele primite de la agenţii lor diplomatici. În
şcoala diplomaţiei italiene întâlnim figura remarcabilă a lui Nicollo Machiavelli,
mare scriitor de depeşe si rapoarte, care acorda o atenţie deosebită corespondenţei cu
guvernul său.
2.4. Şcoala diplomatică franceză

Devine predominantă în Europa pe la începutul secolului al XVII-lea. Practica
diplomatică franceză progresează în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Când
acesta primea un ambasador străin, Ministerul de Externe îi pregătea o notiţă în care i
se spunea nu numai ce trebuia să trateze şi să discute, dar şi ce fel de subiecte trebuia
să evite. Pot fi enumerate multe exemple care dovedesc supleţea şcolii franceze.
Un diplomat francez, Jeannin a fost trimis spre a încheia tratativele de pace
dintre Spania şi prinţii din Ţările de Jos. Cele două părţi se opuneau întrucât nu
doreau din motive de prestigiu, să semneze o”pace”. Soluţia propusă de diplomatul
francez a fost de a înlocui cuvântul”pace” prin”armistiţiu de lunga durată”, fapt
care a dus la formarea Ţărilor de Jos. Diplomaţia franceză din secolul al XVIII-lea
servea şi o politică culturală (de exemplu, eforturile ambasadorilor francezi la
Constantinopol pentru achiziţionarea bibliotecii lui Mavrocordat care se pare că
reprezenta una din marile resurse de manuscrise greceşti ale timpului).
2.5. Şcoala diplomatică otomană se caracterizează prin duritate şi aroganţă, în faza

de ofensivă a Semilunei. Când a început marea lor retragere, turcii au acordat o atenţie
mai mare tratativelor şi negocierilor.
3
2.6. Şcoala diplomatică rusă

Petru cel Mare aduce o serie de înnoiri în diplomaţia rusă, dar cu toată modernizarea,
ruşii nu renunţă la nici una din vechile proceduri şi obiceiuri ruseşti, care puteau servi
la înălţarea prestigiului ţării faţă de curţile străine. Francezii au constatat că trimişii
ruşi puneau deseori întrebări arogante.
2.7. Şcoala diplomatică chineză şi japoneză

Diplomaţia chineză a pus la punct un ceremonial complicat, care crea
dificultăţi diplomaţilor străini, neobişnuiţi cu formele uzitate la curtea împăratului. În
realitate, sub paravanul tuturor acestor dispute de stil diplomatic, se ascundeau
divergenţe reale, care constituiau fondul relaţiilor pe care China le întreţinea cu alte
state.
Japonezii au folosit aceeaşi metodă a rezistenţei pasive uzitate de chinezi.
Folosindu-se de un ceremonial complicat, solii japonezi tergiversau continuu
negocierile.
2.8. Şcoala diplomatică românească

Formată în decursul secolelor prin contacte cu cele mai bune şcoli, diplomaţia
românească constituie un capitol distinct în istoria diplomaţiei mondiale. Prima
trăsătura a diplomaţiei noastre este vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul
ţării de peste două milenii.
Istoricul Herodot se referă la tratativele născute prin convieţuirea coloniilor
greceşti cu localnicii. În statul geto-dac găsim o instituţie diplomatică corespunzătoare
întinderii şi rolului jucat de această ţară, în perioada greco-romană. Dacii au elaborat
cu grijă o schema de alianţe, menite să le apere existenţa alături de lumea greacă şi
romană.
În primele secole de consolidare ale Moldovei şi Munteniei, întâlnim frecvent
numele şi realităţile româneşti în documentele diplomatice străine. De exemplu un sol
muntean la regele Carol Robert, a fost imortalizat de miniaturistul ”Croinicii vieneze”
care relatează evenimentele din Ţara Românească la 1330.
4
În perioada când solii lui Ştefan cel Mare sunt primiţi cu cinste la curţile europene şi
când domnitorul Moldovei şi urmaşii săi încearcă aplicarea unor scheme de politică
externă, care uimesc astăzi prin ingeniozitatea şi resursele lor, în Ţara Românească a
apărut o carte despre normele de bună conducere a politicii externe şi practica
diplomaţiei. ”Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie” reprezintă un
monument al şcolii diplomatice româneşti, care conţine în germene, toate calităţile
care au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu.
În perioada dependenţei de Imperiul otoman, asistăm la practicarea
neîntreruptă a contactelor cu Ungaria, Polonia, Rusia, Imperiul romano-german şi
republicile italiene. Solii se perindă fără încetare, de multe ori pe ascuns şi cu riscul
sancţiunilor otomane. Spre deosebire de celelalte state europene, ţările române oferă,
în perioada turcocraţiei exemplul unic al unei diplomaţii care se dezvoltă fără sprijinul
subsidiar al armatelor. Timp de secole, drepturile româneşti vor fi acreditate în
conştiinţa europeană prin dovezi istorice, opere culturale şi evidenţa unei comunităţi
de gândire şi civilizaţie neabătută de presiunea externă. Astfel, de la începuturile ei,
diplomaţia noastră este caracterizată de faptul că a slujit apărării unor drepturi
fundamentale ale poporului român, nu unor tendinţe agresive.
Întemeietorii şcolii diplomatice româneşti moderne îi regăsim în revoluţionarii
de la 1848. Pregătind dosarul tratativelor cu Poarta în probleme cu implicaţii sociale
şi politice adânci, N. Bălcescu foloseşte argumente istorice şi juridice care vor jalona
acţiunile ulterioare ale diplomaţiei româneşti moderne. Tot Bălcescu este acela care a
simţit necesitatea afirmării tradiţiei diplomaţiei româneşti, fiind primul autor de
biografii de diplomaţi români. În contact cu şcolile diplomatice mari, românii au
înregistrat cu atenţie ceea ce putea fi absorbit în sistemul şi practicile lor, iar
capacitatea de a sta pe picior egal cu interlocutorii lor şi-au dovedit-o şi prin faptul că
diplomaţii români din exil au servit cu prestigiu la curţi străine. Petru Cercel tratează
la curtea lui Henric al III-lea posibilitatea dobândirii prin intermediul Franţei a
tronului Munteniei. Nicolae Milescu este un reprezentant de seamă al marelui curent
ortodox, în calitatea sa de om de încredere al Patriarhului de la Constantinopol.
Diplomaţia secolului al XIX-lea introduce noi principii în domeniu. Metodele
diplomatice cunosc o considerabilă unificare: pornind de la normele privitoare la
eticheta şi precăderea diplomatică şi până la regulile de întocmire a tratatelor şi
acordurilor internaţionale. Începând cu secolul al XIX-lea, se poate vorbi din ce în ce
5
mai puţin de şcoli. Toate metodele diplomaţiei se disting printr-o importantă

sistematizare şi unificare, chiar dacă diplomaţia continuă să poarte anumite trăsături
specifice ţărilor pe care le serveşte, politicii externe pe care o aplică şi tradiţiilor
popoarelor respective.
3. Diplomaţia modernă
Tratatele de pace, înţelegerile şi alianţele scrise reprezintă cele mai vechi
documente din diplomaţie. La început, raporturile între comunităţile umane nu
depăşeau caracterul episodic, misiunile fiind organizate numai cu anumite scopuri
(alianţe, căsătorii, tratate comerciale etc.), pe o durată determinată. Primele formaţiuni
statale nu permiteau instalarea unor misiuni cu caracter permanent.
Instalarea unor misiuni permanente pe teritoriul altor formaţiuni statale cu
scopul de a întreţine raporturi politice, economice sau de alt gen a desemnat
revoluţionarea diplomaţiei. Practica instalării unor misiuni permanente a fost
inaugurată în secolul al XV-lea şi s-a generalizat în Europa în cursul secolului al
XVII-lea după tratatul de la Westphalia,” Testamentul politic” al cardinalului de
Richelieu aflându-se la originea acestei noi diplomaţii numită şi diplomaţia modernă.
La sfârşitul secolului al XVII-lea termenul de ”diplomaţie” semnifica deja
ştiinţa ducerii tratativelor pentru revendicarea unor drepturi. Din această perioadă
termenul de diplomaţie însemna şi arta desluşirii relaţiilor internaţionale cu ajutorul
unor instituţii speciale. Prin intermediul diplomaţiei relaţiile internaţionale s-au
dezvoltat într-un mod paşnic şi conciliant. Până la începutul secolului al XX-lea, mai
precis până la primul război mondial, diplomaţia era circumscrisă, în Europa, mai ales
la nivelul curţilor domnitoare. Primul război mondial a bulversat întregul echilibru
stabilit. Principalele monarhii din Europa a căror rivalitate a determinat marele
conflict cauzator de ruină şi dezastru au fost înlocuite cu un număr mare de state
independente în majoritatea lor republicane. Prin urmare, în acest context a apărut şi
un număr mare de idei şi teorii politice noi. Creşterea frecvenţei întâlnirilor între
oamenii politici de prim rang şi noile idei politice au schimbat radical atmosfera
derulării raporturilor mondiale şi au determinat apariţia unor noi metode diplomatice.
6
Curs nr. 2
Diplomaţia prin conferinţe internaţionale

Pe măsură ce relaţiile internaţionale s-au extins şi interdependenţele dintre state au crescut,
pe măsura ce în viaţa naţiunilor lumii au apărut fenomene şi probleme care interesau sau afectau
concomitent un număr tot mai mare de state, a apărut necesitatea ca acestea să se întâlnească într-un
cadru mai larg pentru a dezbate asemenea probleme. Acest cadru a fost constituit de reuniunile
internaţionale.
Reuniunile internaţionale, denumite uneori congrese alteori conferinţe internaţionale,
sunt considerate de unii autori forma tradiţională a diplomaţiei multilaterale, întrucât noţiunea de
”reuniune internaţională” desemnează o întâlnire organizată a mai multor state pentru a dezbate şi
a soluţiona una sau mai multe probleme care interesează pe toţi participanţii.
Congresele şi conferinţele internaţionale constituie cadrul organizat pentru desfăşurarea
de activităţi diplomatice, statele încercând ca prin negocieri, să aplaneze conflicte şi să înlăture
divergenţe ori să stabilească reguli care să contribuie la stabilitatea şi dezvoltarea normală a
relaţiilor internaţionale.
La origine, marile întâlniri diplomatice se prezentau sub formă de reuniuni cu caracter
politic. Statele erau împinse spre asemenea reuniuni, în principal, de preocupările pe care le aveau
pentru stabilirea şi menţinerea unui echilibru între puteri care să le fie avantajos sau pentru a
participa şi influenţa reglementarea unor probleme de mare însemnătate (problemele teritoriale-
anexări de state sau teritorii, etc.).
Cu timpul, pe măsura ce s-a produs o evoluţie ascendentă în viaţa internaţională şi s-au
instaurat unele norme de conduită în cadrul comunităţii internaţionale, acţiunea acestei forme de
activitate, a primit o notă tot mai constructivă, prin aria de probleme abordate şi prin soluţiile oferite
(elaborând norme juridice sau organizând procedee şi mecanisme se urmăreşte atingerea unor
obiective de interes comun).
Într-o etapă succesivă, conferinţele au primit menirea exclusivă de a institui reguli
obligatorii de drept internaţional. În special, de la începutul secolului al XIX-lea, aceste reuniuni
solemne-conferinţele internaţionale-au crescut atât în număr cât şi în importanţă.
Conferinţele la nivel înalt au devenit un fenomen propriu al zilelor noastre, realizându-se o
parte însemnată a relaţiilor diplomatice .De asemenea reuniunile de specialişti în diverse domenii
de activitate au în prezent o importanţă deosebită, prin frecvenţa cu care se recurge la această formă
şi prin domeniile largi şi diverse pe care le acoperă (problemele economice, financiare, sociale şi
culturale fiind tot mai frecvente pe ordinea de zi a reuniunilor internaţionale).
Ca urmare a evoluţiei care a avut loc, s-au produs şi o serie de modificări în structura
instituţiei conferinţei internaţionale (simplificarea adusă convocării din cauza periodicităţii;
democratizarea în alcătuirea delegaţiei; pregătirea minuţioasă a reuniunilor, etc.)
Ceea ce distinge o conferinţă internaţională de o simplă reuniune de oameni politici sau de
tehnicieni din diferite ţări este faptul că, o conferinţă, alcătuită din delegaţi ai statelor, caută să
soluţioneze probleme de interes comun, să aplaneze divergenţe, stabilind, prin discuţii libere şi pe
cale de negociere, reguli de drept, mecanisme de procedură, de control, servicii comune, etc.
Conferinţa urmăreşte, adesea, realizarea unui acord, negocierea unui tratat sau ajungerea
prin negocieri la acorduri care ar putea influenţa atmosfera politica internaţională. Faptul că se
1
ajunge sau nu la semnarea unui acord poate să nu fie relevant cât priveşte aprecierea rezultatelor ei,
important fiind, de multe ori, scopul urmărit şi mai puţin rezultatul propriu-zis atins.
Folosirea noţiunilor de congres şi conferinţă pentru reuniunile internaţionale nu are o
determinare precisă. Ele se interferează în cea mai mare măsură. Evoluţia lor istorică este oarecum
diferită. Până în secolul al XIX-lea s-a folosit mai mult termenul de congres pentru desemnarea
marilor reuniuni internaţionale. Primele congrese s-au organizat în secolul al XV-lea, după modelul
conciliilor generale convocate de papalitate.
Diplomaţia prin conferinţe propriu-zise s-a afirmat după primul război mondial şi s-a
dezvoltat puternic în timpul şi după cel de-al doilea război mondial.
Caracteristicile conferinţelor internaţionale

De asemenea, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial s-au instituţionalizat
conferinţele la nivel înalt, întâlniri la care participă şefi de state sau de guvern. Aceste întâlniri au
devenit în ultimele decenii o parte integrantă a activităţii diplomatice. Instituţionalizarea constă în
organizarea lor periodică, uneori la intervale precis stabilite.
Conferinţa la nivel înalt a ţărilor membre ale Organizaţiei Unităţii Africane are loc anual,
întâlnirea la nivel înalt a ţărilor nealiniate din patru în patru ani, Conferinţa Grupului celor 7 (SUA,
Canada, Germania, Franţa, Anglia, Italia şi Japonia) şi respectiv 8 (care include şi Rusia) în fiecare
an.
Un organism instituţionalizat este şi Conferinţa Islamică, la care participă ţările musulmane
sau cu populaţie preponderent musulmană. Ea se întruneşte periodic şi uneori la nivelul cel mai
înalt, cu participarea şefilor de state sau guvern.
În funcţie de obiectivele urmărite, conferinţele internaţionale privesc un stat, un grup de
state sau toate statele lumii. Există conferinţe internaţionale care marchează istoria unui popor.
1. În funcţie de punctele înscrise pe ordinea lor de zi, conferinţele se clasifică în:

- conferinţe generale
-conferinţe specializate
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană, conferinţele Organizaţiei Unităţii
Africane, conferinţele ţărilor nealiniate şi altele sunt conferinţe cu caracter general, în timp ce
conferinţa pentru dezarmare, conferinţa pentru mediu, conferinţa pentru populaţie etc. sunt
conferinţe specializate. De regulă, conferinţele se organizează pe domenii specifice ale relaţiilor
internaţionale.
2. După natura participanţilor, conferinţele internaţionale se clasifică în :

- conferinţe guvernamentale (participanţii sunt reprezentanţi ai guvernelor)
- conferinţe neguvernamentale (participanţii sunt organizaţii sau persoane fizice şi juridice care
participă în nume propriu şi nu al statului cărora îi aparţin).
Conferinţa internaţională este o entitate finită, care se deosebeşte de reuniunile
periodice. Conferinţa internaţională are o existenţă de sine stătătoare fiind independentă faţă de
conferinţele care o precedă sau o urmează. Aceasta oferă un cadru de negocieri, de armonizare a
poziţiilor, fiind chiar o metodă de politică externă, acceptată de state dar nu şi un organ de politică
externă.
2
Studiu de caz
Reuniunea anuală a diplomatiei
(1 sept. Ziua Diplomatiei)
https://www.mae.ro/node/56572#null
Reuniunea Anuală a Diplomației Române – ediția 2021 – „Acțiunea diplomației pentru
consolidarea rezilienței României”
Tip:
Comunicat de presă
Data:
05.09.2021
Ediția 2021 a Reuniunii Anuale a Diplomației Române (RADR) se va desfășura în
perioada 7-9 septembrie 2021, sub titlul „Acțiunea diplomației pentru consolidarea
rezilienței României”în sistem video-conferință, pentru a doua oară în istoria organizării
acestui eveniment.
Tema principală a reuniunii din acest an este centrată în jurul conceptului de reziliență,
având în vedere creșterea importanței acesteia în contextul pandemiei de COVID-19 și de
provocările de provocările asociate.
Pentru diplomația română, conceptul de reziliență înseamnă protejarea mai eficientă a
valorilor, intereselor cetățenilor, ale statului și ale organizațiilor internaționale din care
acesta face parte – atât prin acțiuni pe plan intern, cât și pe plan extern. Mai concret,
înseamnă creșterea rezistenței și capacității de adaptare și de a gestiona provocări
regionale și globale, securizând în același timp funcționalitatea optimă la nivel instituțional.
Consolidarea rezilienței necesită o acțiune coordonată împreună cu partenerii care
împărtășesc aceeași viziune, like-minded.
Astfel, pentru a răspunde pe mai departe acestor provocări folosind instrumentele acțiunii
diplomatice, o atenție specială va fi dedicată modului în care poate fi consolidată
cooperarea cu statele partenere.
Invitații acestei Reuniuni reflectă importanța pe care România o acordă principalelor
formate regionale și globale, dar și consolidării relațiilor bilaterale cheie, cu state din
Europa și din întreaga lume, în acord cu obiectivele asumate.
Cu prilejul RADR, se vor afla la București, cu acest prilej, ministrul afacerilor externe din
Republica Moldova, Nicolae Popescu, ministrul grec al afacerilor externe, Nikos Dendias,
precum și Secretarul General al Comunității Democrațiilor, Thomas E. Garrett.
La lucrările RADR vor participa, în sistem video-conferință, Secretarul General al
Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Helga Schmid,
3
Vicepreședintele Comisiei Europene pentru democrație și demografie, Dubravka Šuica,

ministrul indian al afacerilor externe, Subrahmanyam Jaishankar, și ministrul australian al
comerțului, turismului și investițiilor, Dan Tehan.
Dezbaterile RADR se vor axa, de asemenea, asupra consolidării multilateralismului,
importanței procesului Conferinței privind Viitorul Europei și al NATO2030, precum și
necesității concentrării eforturilor diplomației române asupra unor teme emergente ca
tranziția digitală și răspunsul la schimbările climatice, creșterea rolului noilor tehnologii și
securității cibernetice.
Agenda RADR 2021 include și două sesiuni extrem de importante din perspectiva
Ministerului Afacerilor Externe: sesiunea dedicată temelor emergente pe agenda
diplomației – precum tranziția digitală, noile tehnologii, schimbări climatice – și o sesiune
dedicată prezentării elementelor de reformă consulară din cadrul MAE. Această sesiune
va oferi oportunitatea realizării unui bilanț al principalelor acțiuni pe linie consulară pe
parcursul ultimului an, cu accent asupra elementelor de reformă consulară implementate
până în prezent sau planificate în viitorul apropiat.
În cadrul sesiunii vor fi abordate sub-teme cheie, precum eforturile de creștere a
accesibilității și eficienței serviciilor consulare, optimizarea și îmbunătățirea sistemelor
informatice din platforma E-Cons, digitalizarea și debirocratizarea serviciilor consulare,
identificarea de noi instrumente și adaptarea acestora pentru o mai bună și eficientă
gestionare a situațiilor de criză consulară, de acordare a asistenței și protecției consulare.
4
Curs nr. 3
Misiunile speciale
Originea a practicării de misiuni speciale este foarte îndepărtată. În acest sens,

Ion Anghel considera că: ”trimiterea de misiuni speciale a constituit în fapt prima
formă de relaţii diplomatice, precedând cu mult practica schimbului de misiuni şi
trimişi permanenţi”.
În realitate, pasajul face referire la acele forme rudimentare de relaţii
diplomatice materializate în trimiterea de ”solii cu caracter temporar”.
Principalul document internaţional, referitor la problema reglementării
misiunilor speciale este Convenţia asupra misiunilor speciale publicată în anexa
Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 2530 din anul 1969. Convenţia este alcătuită
dintr-un preambul şi 55 de articole şi conţine normele privind trimiterea, acceptarea,
funcţiile, activitatea şi componenţa misiunilor speciale, stabilind pentru acestea un
statut de privilegii şi imunităţi analog celui recunoscut misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare.
După codificarea normelor diplomatice şi elaborarea Convenţiei privind
statutul misiunilor speciale din 1969, problema cea mai dificilă a constituit-o
reglementarea în mod diferenţiat a acestora, având în vedere multitudinea de entităţi
care apăreau ca misiuni speciale, dintre care unele erau la nivel înalt (high-level) iar
altele”standard” sau la nivel scăzut (low-level).
Convenţiile bilaterale care se referă la condiţia diplomaţilor ad-hoc oferă
soluţii care apar ca rezolvări izolate şi diferite între ele, aşa încât era greu de vorbit
despre o sursă convenţională în această materie.
Comisia de Drept Internaţional s-a oprit la următoarele concluzii: misiunile
speciale pot fi trimise cu condiţia să existe consimţământul statelor. Aceste misiuni,
compuse din reprezentanţii statelor au drept la privilegii şi imunităţi diplomatice, insă
misiunile speciale nu au ”ex proprio vigore” precădere asupra misiunilor permanente.
1
Referitor la misiunea specială, dreptul diplomatic şi consular oferă

următoarea definiţie: ”o misiune temporară reprezentând statul, care este trimisă de
un stat unui alt stat cu consimţământul acestuia din urma, în scopul de a se ocupa cu
anumite probleme sau de a îndeplini, în raport cu acesta, o anumită sarcină”1, iar
prin expresia de reprezentant al statului trimiţător al misiunii speciale, se înţelege
orice persoană căreia statul trimiţător i-a atribuit această calitate.
Din această definiţie rezultă câteva caracteristici relevante ale misiunii
speciale: calitatea juridică de organ al statului trimiţător; obiectul, adică sarcina
determinată încredinţată misiunii respective; poziţia juridică a statului primitor.
Articolele 2-7 din Convenţia privind misiunile speciale din 1969, precizează că
trimiterea unei asemenea misiuni nu este condiţionată de existenţa unor relaţii
diplomatice sau consulare între statul trimiţător şi cel care primeşte misiunea.
Nivelul la care este condusă misiunea specială îi imprimă autoritate,
precum şi forţă de decizie şi angajare. Când este vorba despre probleme deosebite de
stat, se constituie o misiune specială de către şeful statului sau şeful guvernului.
Tot astfel, primul ministru şi ministrul de externe sunt persoanele care conduc
frecvent misiunile speciale, bucurându-se de toate facilităţile, privilegiile şi
imunităţile care se acordă conform convenţiilor internaţionale.
În prezent, deosebit de frecvente sunt misiunile speciale cu sarcini economice
conduse la niveluri diferite. Dacă o ţară doreşte, de exemplu, să obţină un credit de la
Fondul Monetar Internaţional, ea trimite o misiune specială condusă de ministrul
finanţelor sau guvernatorul băncii naţionale.
În prezent, misiunile speciale sunt tot mai mult folosite de organizaţiile
internaţionale şi cele regionale. În domeniul finanţării programelor de ajustare
structurală, de exemplu, Fondul Monetar Internaţional trimite întotdeauna o misiune
specială în ţările care solicită sprijinul său. Practic, misiunea FMI leagă acordarea
creditului de aprobarea programului de ajustare.
În domeniul politic, se extinde, de asemenea, practica trimiterii de misiuni
speciale. Organizaţia Naţiunilor Unite se bazează foarte mult pe această diplomaţie.
De fapt, se poate spune că întregul sistem al ”forţelor ONU pentru pace” constituie
forma modernă a misiunilor speciale. Acestea au o componentă politico-diplomatică
1
Convenţiea privind misiunile speciale din 1969, articolul 1.
2
si una militară. Forţele ONU pentru pace au jucat un rol pozitiv în viaţa internaţională
şi în stingerea unor conflicte regionale.
Pentru acest rol, ONU a primit Premiul Nobel pentru Pace, ca o recunoaştere
a contribuţiei organizaţiei la restabilirea păcii în aceste zone. În prezent, forţele ONU
pentru pace acţionează în Orientul Mijlociu, Cambogia, Afganistan, Cipru, America
Centrala, Bosnia-Herţegovina, Somalia.
Legat de condiţiile de trimitere a unei misiuni speciale, cea mai importantă
este, conform Comisiei de Drept Internaţional, existenţa acordului statului în cauză.
Se consideră de asemenea, că statul primitor trebuie să fie de acord nu numai cu
trimiterea unei misiuni speciale ci şi cu sarcina pe care urmează să o îndeplinească
misiunea respectivă. Alţi autori consideră că acordul poate fi nu numai un acord
formal ci şi unul tacit, şi că nu este neapărat necesar să fie prealabil (statul trimiţător
poate conta pe faptul că misiunea sa specială va fi primită şi în baza unei înţelegeri
prealabile, deci pe baza consimţământului ulterior).
De regulă, misiunea specială se compune din una sau mai multe persoane.
Când este vorba despre un singur membru, acesta se numeşte delegat special, iar dacă
misiunea este formată din mai mulţi delegaţi, unul dintre aceştia este desemnat ca şef
al misiunii de către statul trimiţător. Problema compunerii delegaţiei este de
competenţa statului trimiţător, ca de altfel şi stabilirea ordinii ierarhice în cadrul
misiunii, care se face pe baza principiilor şi practicii existente în statul trimiţător.
Rangul stabilit este comunicat partenerului sau publicat la reuniunile la care se
participă. Regula care se aplică este aceea că rangul diplomatic al şefului delegaţiei nu
trebuie să fie inferior celui al membrilor delegaţiei şi că un membru al guvernului are
precădere faţă de ceilalţi funcţionari. Delegaţia poate fi formată din consilieri, experţi,
secretari, etc.
În articolul 9 al Convenţiei privind misiunile speciale din 1969 se prevede că
misiunea specială este alcătuită din unul sau mai mulţi reprezentanţi ai statului
trimiţător, dintre care acesta poate desemna un şef.
Misiunea poate cuprinde, în plus, personal diplomatic, personal administrativ
si tehnic precum şi personal de serviciu.
În articolul 14 se precizează că şeful misiunii speciale sau, dacă statul
trimiţător nu a numit un şef, unul dintre reprezentanţii statului trimiţător desemnat de
3
către acesta, este autorizat să acţioneze în numele misiunii speciale şi să adreseze

comunicări statului primitor.
Referitor la sarcinile misiunii speciale, trebuie de asemenea, să existe un
acord al părţilor prin care acestea să convină asupra obiectului misiunii. Determinarea
obiectului misiunii este foarte importantă pentru admiterea ca atare a misiunii. Dacă
sarcina pe care misiunea o are de îndeplinit nu este agreată de statul primitor, nici
misiunea nu se poate finaliza. Părţile pot însă, oricând, să modifice, în virtutea unui
acord explicit sau implicit, obiectul misiunii, adică să extindă ori să deplaseze
discuţiile şi asupra altor aspecte noi.
Activitatea unei misiuni speciale încetează în următoarele cazuri:
- în urma unei înţelegeri intervenite între state interesate;
- în cazul îndeplinirii sarcinii pentru care a fost trimisă misiunea specială; în
cazul expirării termenului de trimitere a misiunii (dacă nu a intervenit o
prelungire a ei);
- în urma unei notificări din partea statului trimiţător prin care se comunică
statului de reşedinţă că se pune capăt activităţii misiunii speciale;
- în urma unei notificări din partea statului de reşedinţă către statul trimiţător
prin care i se comunică încheierea activităţii misiunii speciale.
Acceptarea misiunii speciale nu presupune şi faptul de a fi fost dat
consimţământul pentru o persoană determinată, cu atât mai mult cu cât, se consideră
posibil ca desemnarea persoanei respective să se facă ulterior înţelegerii cu privire la
admiterea misiunii ca atare. În mod practic, uzanţele diplomatice actuale nu impun
obligativitatea unei cereri propriu-zise de agrement, fiind suficientă notificarea
numelui şi a unui curriculum-vitae a membrilor misiunii speciale. Statul primitor este
însă liber să refuze această numire într-un termen cât mai scurt.
Statul primitor poate refuza să admită o misiune specială al cărei efectiv
nu îl consideră rezonabil, ţinând seama de împrejurările şi condiţiile din statul
respectiv şi de necesităţile misiunii în cauză. El poate, de asemenea, fără să motiveze,
să refuze a admite orice persoană în calitate de membru al misiunii speciale.
Este destul de dificil de aplicat o procedură specială pentru agrement sau
pentru acceptarea unui diplomat ad-hoc, dar nu poate fi pus la îndoială faptul că nici
unui stat nu i se poate cere să primească o persoană indezirabilă sau să nu refuze
luarea de contact cu aceasta. Chiar dacă statul primitor poate declara, fără a oferi
4
explicaţii, ”persona non grata”, pe un diplomat ad-hoc, în practică se întâmplă destul

de rar acest lucru, obişnuindu-se de regulă o formă politicoasă şi discretă de refuz.
Problema declarării ”persona non grata”, este reglementată în Convenţia
privind misiunile speciale la articolul 12. În acelaşi timp, se mai menţionează că
diplomatul ad-hoc care are calitatea de membru al unei delegaţii la o reuniune
internaţională nu poate fi declarat ”persona non grata” de către statul de reşedinţă,
pentru că această măsură ar slabi poziţia statului reprezentat la reuniune. Pe de alta
parte, s-a încetăţenit o practică în sensul că procedura pentru declararea ”persona non
grata” să nu se aplice totuşi şefului de stat sau de guvern sau ministrului afacerilor
externe în cazul în care participă sau conduc misiuni speciale la nivel înalt.
În cazul diplomaţiei ”ceremoniale”, există o împărţire în clase a şefilor de
misiuni speciale. Trimişii speciali la ceremonii solemne, sunt dispuşi în clase ”inter
se” în ordinea de prezentare şi deţinere a deplinelor puteri. Cu toate acestea,
diplomaţilor ad-hoc nu li se acordă nici un titlu diplomatic special. Toţi şefii de
misiuni ad-hoc reprezintă statul lor şi sunt egali între ei în conformitate cu principiul
egalităţii statelor.
Regula stabilită este că, în afara unor stipulaţii contrare, se recunosc şi se
aplică privilegii şi imunităţi tuturor persoanelor din care se compune delegaţia, deşi
doctrina şi practica rămân nedecise în ceea ce priveşte temeiul acordării acestora. S-a
afirmat că recunoaşterea acestei condiţii juridice s-ar baza exclusiv pe bunăvoinţa
statului primitor sau pe o simplă toleranţă. În acest ultim caz, problema ar căpăta
importanţă mai ales în cazul în care este violat tratamentul diplomatului ad-hoc,
situaţie în care diplomatul nu are un temei să pretindă beneficiul unor privilegii şi
imunităţi, iar statul trimiţător nu are fundament legal spre a reclama acest tratament
pentru reprezentantul său. Această soluţie contravine principiilor fundamentale ale
relaţiilor internaţionale - respectul suveranităţii statului, garantarea normală a
misiunii speciale cu care este însărcinat diplomatul ad-hoc, precum şi libertatea şi
securitatea acestuia.
5
Curs nr. 4/din 18.10.2021
Negocierile şi caracteristici ale procesului

de negociere în diplomație
1. Negocierile şi calităţile negociatorului
Negocierea este principala funcţie a diplomaţiei, calităţile unui bun diplomat sunt în
bună măsură și cele ale unui bun negociator.
Negociatorul contribuie în mare măsură la reuşita negocierilor şi de aceea acesta trebuie
să cumuleze o serie de însuşiri native cu cele dobândite printr-o pregătire teoretică temeinică,
din experienţa proprie şi prin observarea activităţii altora.
Dintre calităţile native necesare unui bun negociator putem enumera: inteligenţa,
memoria foarte bună, imaginaţia, prezenţa de spirit, curajul, farmecul, capacitatea de
adaptare la situaţii neprevăzute, tactul, modestia.
Referitor la calităţile dobândite pe parcursul formării sale, de o mare importanţă
sunt: ţinuta morală (concretizată şi prin patriotism), dragostea de ţară şi propriul popor,
loialitatea şi cinstea.
Negociatorul trebuie să dea dovadă de o mare capacitate de discernământ, entuziasm
şi pasiune pentru munca sa. În timpul desfăşurării efective a negocierilor, negociatorul
trebuie să fie un bun ascultător şi analist şi, de asemenea, să aibă capacitatea de ”a se pune
în locul celuilalt”.
Simţul momentului şi al timpului este vital - a grăbi sau a întârzia o negociere este o
acţiune care depinde de evoluţia evenimentelor istorice în care se înscrie. Foarte important
este spiritul de cooperare, simpatia şi încrederea, constructivitatea, elasticitatea, care permit
desfăşurarea negocierilor într-un climat favorabil.
Cunoaşterea amănunţită a problemei, a instrucţiunilor de realizare a obiectivelor,
precum şi curajul de a-şi duce la îndeplinire sarcina şi de a defini soluţia în termeni hotărâţi
şi expliciţi sunt indispensabile.
Negociatorul trebuie să-şi controleze permanent tonul replicilor şi expresiile folosite,
să fie convingător, înzestrat cu răbdare, stăpânire de sine şi să nu-şi subaprecieze partenerul
de negocieri.Impactul personal al negociatorului are un rol important. El poate şi trebuie să
folosească şi o serie de instrumente pentru atingerea scopului propus: inflexiunile vocii,
elementele non-verbale, momentele de tăcere.
1. Primul grup de abilităţi ale impactului personal sunt elementele verbale. În

privinţa inflexiunilor vocii există patru variabile pe care negociatorul trebuie să le utilizeze la
un nivel corespunzător. Acestea sunt:
- ritmul în care vorbeşte;
- înălţimea sunetelor;
- volumul vocii - cu observaţia că o modificare a volumului poate fi foarte influentă
(de exemplu, când se doreşte ca ascultătorii să reţină o anumită parte a informaţiilor
prezentate, se va vorbi mai puternic).
- pauzele - utilizarea acestora este utilă atât pentru vorbitor, pentru a se putea gândi la
următorul pas ce urmează a fi făcut, cât şi pentru ascultători, care vor putea înţelege mai bine
ceea ce s-a comunicat.
1
2. Al doilea grup de abilităţi ale impactului personal sunt elementele non-verbale.

Cea mai puternică dintre acestea, este utilizarea contactelor vizuale. Trebuie avută în
vedere atât frecvenţa contactelor, cât şi durata fiecărui contact.
Se recomandă o ”normă” de 6 - 8 contacte vizuale (a se privi în ochii partenerilor),
fiecare de aproximativ 3 - 5 secunde în fiecare minut. În cazul folosirii în exces a acestor
contacte, acestea vor deveni stânjenitoare pentru ambele părţi. Dacă vor fi prea puţine, atunci
se va reduce din eficienţa comunicării.
Pe lângă contactul vizual, avem la dispoziţie şi alte elemente non-verbale cum ar fi:
ţinuta, gesturile sau expresia:
- o ţinuta dreaptă şi alertă va influenţa ritmul negocierilor în bine, în timp ce o ţinută
gârbovită, cu trupul aplecat şi cu un braţ sprijinit pe spătarul scaunului poate avea un efect
contrar.
- gesturile, şi în particular utilizarea mâinilor, au o influenţă deosebită. Acestea pot
întări mesajul verbal ori să reţină atenţia celorlalţi sau chiar să aducă un plus de energie
întâlnirii. Totuşi, utilizate în exces, pot avea şi efecte nedorite.
- expresia feţei poate exprima la rândul ei diverse sentimente cum ar fi: plăcerea,
prietenia, fericirea, surpriza, frica, suferinţa, supărarea ori dezgustul. Uneori negociatorul
este obligat să-şi compună o altă expresie decât cea reală, dar în strategiile care urmăresc o
înţelegere comună ele vor trebui să emită mesaje pozitive cum ar fi: cordialitate, cooperare,
vitalitate sau plăcere.
O altă abilitate este utilizarea tăcerilor, acestea putând fi extrem de sugestive, mai
ales după plasarea unei întrebări.
2. Caracteristici ale negociatorilor din ţările membre ale Uniunii Europene

În lumea afacerilor numai un comportament adecvat dă rezultate. Celor implicaţi în
negocieri le este de mare ajutor să cunoască modul în care sunt văzuţi de către partenerii lor.
Această cunoaştere îi ajută să înţeleagă mai bine modul în care partenerii acţionează şi
reacţionează în procesul negocierilor.
1) Negociatorii francezi
Negociatorii francezii consideră negocierea drept o dezbatere amplă, menită să
conducă la soluţii bine fundamentate. Deseori, negocierea este considerată o competiţie
antagonistă fără scrupule. În general, francezii acordă o importanţă deosebită punctualităţii în
afaceri şi acţiunilor cu caracter protocolar. În marile companii, luarea deciziilor este
centralizată, fapt pentru care negociatorii recurg frecvent la critici faţă de instituţiile şi
condiţiile în care muncesc şi trăiesc.
În negocieri manifestă umor, dar uneori sunt şi sardonici. Clasa socială, vârsta şi
statutul sunt elemente care îşi pun amprenta asupra comportamentului negociatorului. Ei
manifestă o doză de naţionalism şi nu vorbesc decât în franceză. Agreează momentele de
destindere în negocieri prin glume şi atmosfera creată.
2) Negociatorii englezi
Negociatorii englezii sunt bine pregătiţi, politicoşi, punctuali şi protocolari.
Negociază pe baza unor date concrete, semnează după o matură chibzuinţă şi respectă cele
convenite. În general, negociatorii englezi dispun de fişe de caracterizare a partenerilor, de
2
informaţii la zi şi scheme de negociere pregătite în prealabil, astfel încât inspiraţia de

moment joacă un rol minor. Echipa de negociere nu este schimbată pe parcurs şi între
membrii ei există o adevărată comuniune spirituală.
3) Negociatorii germani
Negociatorii germani sunt conduşi de deviza ”Ein Mann, ein Wort” şi îşi respectă
cuvântul dat în orice împrejurare. Sunt serioşi, calmi, siguri de ei, buni profesionişti,
punctuali şi exacţi. Au o educaţie aleasă fiind protocolari, politicoşi şi meticuloşi. De
asemenea, se străduiesc să obţină cele mai bune condiţii, dar lasă şi pe partener să câştige.
Sunt perseverenţi în atingerea scopului şi se transpun uşor în mentalitatea partenerului.
4) Negociatorii italieni
Negociatorii italieni dovedesc o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi a firmelor
concurente de pe piaţă. Le place să se tocmească chiar şi în cazul în care sunt convinşi ca au
realizat o afacere bună. Comunicarea verbală conţine o mare încărcătură emoţională, care
completează argumentaţia logică. Formulările verbale sunt îngrijite şi în multe cazuri, au o
coloratură specifică. Italienii abordează negocierile cu un optimism nedisimulat, au un
temperament meridional preponderent coleric şi se entuziasmează uşor. Apreciază
complimentele şi partenerii care cunosc cultura italiană, protocolul meselor copioase,
băuturile fine, muzica şi femeile frumoase.
5) Negociatorii olandezi şi belgieni

Aceşti negociatori dau dovadă de cinste, corectitudine, iar pe parcursul negocierilor
îşi respectă cuvântul dat. Perseverenţi în atingerea scopului, insistă şi caută soluţii în
aparenţă fără ieşire. Sunt sensibili la atenţii protocolare cu o valoare simbolică, precum şi la
felicitări cu ocazii festive, sărbători de familie, religioase.
6) Negociatorii suedezi
Negociatorii suedezi au o pregătire profesională foarte solidă, însă sunt caracterizaţi
de modestie, punctualitate, eficienţă şi seriozitate. De obicei, introduc în negocieri un mare
grad de siguranţă şi au predilecţie pentru evitarea riscurilor.
3. Principii şi tipuri de negociere

Există trei tipuri principale de negociere: negocierea distributivă; negocierea
integrativă; negocierea raţională.
1) Negocierea distributivă sau câştigător/perdant corespunde unui joc cu sumă netă

şi reprezintă acea negociere în care nu este posibil ca o parte să câştige fără ca cealaltă parte
să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine în dauna concedentului şi reciproc. În
această opinie, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse. Orice concesie
apare ca un semn de slăbiciune. Orice atac reuşit apare ca un semn de putere, obiectivul
negocierii fiind un acord care nu ţine seama de interesele partenerului.Într-o astfel de
negociere, rezultatul va fi determinat decisiv de raportul de forţe dintre parteneri, adică de
puterea de negociere a părţilor aflate în conflict.
3
Tacticile şi tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice pentru

rezolvarea stărilor conflictuale, fiind dure şi tensionate. Este important să anticipăm sau să
descoperim din timp tacticile agresive: polemica exersată prin contre permanente şi devierea
sistematică de la subiect; atacul în forţă şi intimidarea; manevrele retorice bazate pe
disimularea, pe mascarea intenţiilor, etc.Acest tip de negociere este adoptat atunci când
opoziţia de interese este puternică şi dezechilibrul de forţe este semnificativ.
2) Negocierea integrativă sau de tip câştigător/câştigător este negocierea care

presupune respectarea aspiraţiilor şi intereselor partenerului chiar dacă contravin propriilor
interese. Se bazează pe respectul reciproc şi pe toleranţa diferenţelor de aspiraţii şi opinii.
Negocierea integrativă creează, salvează şi consolidează relaţiile interumane pe termen lung.
Ea determină pe fiecare din părţi să-şi modifice obiectivele şi să-şi ajusteze pretenţiile în
sensul rezolvării intereselor comune. Stările conflictuale sunt ocolite, iar climatul este de
optimism şi încredere. Tacticile se bazează pe reciprocitatea concesiilor.
3) Negocierea raţională este negocierea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau
să obţină concesii consimţite de pe poziţii de negociere subiective, ci încearcă să rezolve
conflicte şi litigii de fond, de pe o poziţie obiectivă. Pe această bază, trebuie definite clar
interesele comune în cadrul unei transparenţe totale. Se formulează problemele şi se face un
diagnostic al situaţiei existente, cu găsirea cauzelor problemelor. Ulterior, se caută şi se
adoptă soluţii comune, care se pun în practică.
4. Fazele și tehnici ale procesului de negociere

Fazele dialogului diplomatic coincid cu fazele negocierii. Acestea sunt:
1) Protonegocierile constituie sursa principală a acomodării comportamentului statelor pe

plan internaţional. Protonegocierile sunt reprezentate prin totalitatea ”semnalelor” lansate,
recepţionate şi interpretate de părţile interesate, precum şi a reacţiilor şi răspunsurilor
generate de acestea.
Canalele diplomatice sunt folosite intens pentru protonegocieri. În conversaţiile lor
neoficiale, diplomaţii marchează gradul de nelinişte provocată de acţiunile unilaterale, ajută
la interpretarea cât mai corectă a ”semnalelor”. Importanţa protonegocierilor rezultă, în
principal, din aportul la menţinerea unui climat de destindere şi bunăvoinţă. Dar trebuie avut
în vedere faptul că, acordurile tacite, realizate pe această cale sunt mai puţin stabile decât
cele încheiate în urma unor negocieri propriu-zise.
2) Prenegocierile cuprind totalitatea discuţiilor, dezbaterilor, convorbirilor, schimburilor de

vederi care nu presupun elaborarea unor soluţii reciproc avantajoase, ci au un rol de
informare şi tatonare. Această fază se încheie odată cu declararea oficială a interesului
părţilor.
3) Negocierile propriu-zise presupun o angajare formală a părţilor, adică trecerea la

momentul juridic al relaţiilor - încheierea unei înţelegeri, de regulă scrisă, ce conţine
prevederi şi măsuri întreprinse pentru realizarea obiectivului comun.
4) Postnegocierile reprezintă activitatea de armonizare tacită a intereselor şi urmărirea

realizării şi respectării convenţiilor, tratatelor etc.
4
Negocierea, ca realitate a vieţii, reprezintă o cale fundamentală prin care obţinem

ceea ce dorim de la alţii. Comunicarea în ambele sensuri este procesul dinamic care are
drept finalitate ajustarea reciprocă a condiţiilor şi poziţiilor, în vederea găsirii unei soluţii
reciproc avantajoase într-o problemă dată. Procesul negocierii este complex şi presupune
cunoaşterea minuţioasă a unor reguli stricte de conduită care influenţează decisiv succesul,
sau dimpotrivă insuccesul negociatorului.
Indiferent de numărul şi complexitatea etapelor care compun acest proces, orice
negociere trebuie să aibă o finalitate. După discutarea tuturor problemelor, stabilirea şi
lămurirea obiecţiilor, găsirea alternativelor, stabilirea compromisurilor se ajunge la etapa
finală în care apare necesitatea folosirii unei anumite metode pentru perfectarea decisivă a
contractului.
După desfăşurarea dezbaterilor se ajunge la punctul în care partenerul de negociere
este dispus să accepte finalizarea. Acest moment, care reprezintă de fapt doar ”începutul
sfârşitului” poate fi stabilit printr-o serie de tehnici specifice:
- tehnica concesiilor legate: unul dintre negociatori propune o concesie condiţionată
de o concesie a părţii adverse, ajungându-se, în caz de acceptare la o negociere la un nou
nivel;
- tehnica ofertei ultime şi finale care are caracter de ultimatum;
- tehnica întrebării directe: pentru obţinerea unor date certe cu privire la intenţiile
partenerului de negociere (de exemplu, “În ce condiţii sunteţi dispus să încheiaţi acordul?”).
După cum se observă, cu ajutorul acestor tehnici se poate stabili momentul în care se ajunge
la finalizarea negocierii. În funcţie de punctul în care partenerul este dispus să accepte
finalizarea se pot utiliza mai multe metode:
a) Întrebarea directă
Având în vedere că aşezarea la masa tratativelor implică interes din partea ambelor
părţi, finalizându-se cea mai mare parte din problemele ridicate, adresarea directă apare ca o
concluzie logică a unei argumentări raţionale şi bine conduse.
b) Aprobarea tacită
Deseori, un răspuns afirmativ poate fi dat printr-o înclinare a capului, printr-o tăcere
semnificativă care reprezintă de fapt un acord. Deşi simplu şi eficace, momentul determinat
prin această metodă trebuie ales cu grijă.
c) Afirmaţia continuă
Această metodă este des utilizată în cazul negociatorilor ezitanţi, care se tem să ia
decizii. În acest caz, negociatorul reia toate aspectele asupra cărora s-a convenit în acel
moment, făcând un rezumat, logic şi optimist. Partenerul va răspunde afirmativ. Ca o
concluzie, dacă toate punctele de divergenţă sunt soluţionate este pusă întrebarea:” Deci
putem încheia negocierile şi finaliza acordul?”.
d) Surprinderea
Apar situaţii în care partenerii refuză semnarea sau concluzionarea, solicitând un
”răgaz de reflecţie”. În acest caz, negociatorul va simula încheierea tratativelor, strângând
hârtiile, exprimându-şi părerea de rău, cu atât mai mult cu cât ar fi existat şi o anumită
facilitate, care de fapt reprezintă elementul surpriză pentru partener, intenţionat omis până
acum dar care îl va determina să finalizeze negocierile.
e) Stimularea
Un partener abil ştie să treneze negocierile până în momentul în care apare teama de a
nu putea finaliza tratativele şi când i se vor face concesii suplimentare. Când tensiunea a
devenit maximă, se aduce în discuţie dorinţa de reuşită a partenerului, precum şi teama de a
5
pierde. Indiferent de metoda aleasă, procesul negocierii va avea o finalitate clară dacă
partenerii sunt dispuşi şi doritori să încheie înţelegerea. De aceea, obiectivul fundamental al
unui bun negociator este câştigul pentru ambii parteneri şi în acest sens el va evalua corect
situaţia şi va alege cea mai bună metodă.
6
Curs nr.5/ 25.10.2021
Funcţiile diplomaţiei
În ceea ce priveşte acţiunea diplomatului ea se poate concretiza în patru funcţii

fundamentale care îndeplinesc şi funcţiile diplomaţiei:
1. a reprezenta
2. a proteja
3. a informa
4. a negocia
1. Reprezentarea este principala funcţie a diplomatului. Acesta reprezintă guvernul

ţării sale în faţa autorităţilor ţării unde este acreditat. Diplomatul este înzestrat cu autoritatea
necesară pentru a discuta în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat
să primească şi să transmită comunicările care se schimbă între cele două guverne,
diplomatul este intermediarul permanent şi sigur al raporturilor între state, sursa oficială şi
recunoscută a tuturor informaţiilor privind propria sa ţară.
Funcţia de reprezentare era extrem de solicitată în perioada monarhiilor absolutiste

de aceea ambasadorii erau consideraţi reprezentanţii personali ai suveranului lor şi era
unanim admis faptul că aceştia erau singurii care aveau acces direct la monarhii pe lângă care
erau acreditaţi.
Convenţia de la Viena din 1961, în ceea ce priveşte imunităţile şi privilegiile, a rămas
tributară acestei concepţii mai ales pe linia imunităţilor recunoscute şefilor misiunilor
diplomatice, imunităţi care au constituit cauza multor disfuncţionalităţi protocolare.
Reprezentarea este şi expresia imaginii ţării de origine a diplomatului.

Manifestările publice precum şi viaţa particulară a acestuia, se constituie în reprezentări
favorabile sau defavorabile a ţării de origine a diplomatului, în ţara în care acesta îşi
desfăşoară activitatea.
Valoarea profesională şi morală a diplomatului trebuie să reprezinte criteriul esenţial
al alegerii şi acreditării sale. Un stat care în mod conştient, acceptă să fie reprezentat printr-o
persoană necorespunzătoare, nu merită respect şi prin urmare nu-şi creează o imagine
favorabilă în opinia publică internaţională.
1
Importanţa misiunii diplomatului impune ca fiecare ţară să-şi înzestreze trimişii,

pentru a crea autorităţilor şi opiniei publice din ţara de reşedinţă cea mai bună imagine cu
privire la ţara reprezentată.
2. Protejarea concetăţenilor este o sarcină importantă a unui diplomat, constând în

asigurarea protecţiei concetăţenilor săi aflaţi în ţara de reşedinţă, precum şi a intereselor
economice ale ţării sale pe lângă autorităţile statului acreditar.
Atenţia şi imaginaţia şefului de misiune trebuie să fie astfel dezvoltate încât să
vegheze nu numai la o atitudine corectă a autorităţilor ţării de reşedinţă faţă de proprii săi
conaţionali, ci şi faţă de interesele ţării sale, fără a admite nici un fel de discriminare.
Şeful de misiune trebuie să contribuie la îmbunătăţirea în continuu a statutului
conaţionalilor şi a intereselor ţării sale în ţara de reşedinţă. Obiectivitatea în examinarea
diverselor situaţii precum şi moderarea limbajului sunt elemente de mare valoare în
realizarea funcţiei de reprezentare.
3. Informarea este o componentă esenţială a activităţii diplomatice. Această acţiune

trebuie să fie continuă, directă şi bilaterală. În momentul în care statele consimt să înfiinţeze
misiuni diplomatice, ele îşi exprimă voinţa de a întreţine relaţii specifice, paşnice supuse
regulilor de drept internaţional.
Diplomatul trebuie să înţeleagă politica guvernului său şi să o facă cunoscută
autorităţilor din ţara de reşedinţă. În aceiaşi măsură este necesară cunoaşterea şi înţelegerea
politicii statului acreditar de către autorităţile statului acreditant pentru formularea unor
judecăţi de valoare cu privire la dezvoltarea relaţiilor interstatale.
4. Negocierea este funcţia cea mai însemnată care revine diplomatului în îndeplinirea
misiunilor sale.
Diplomaţia înseamnă negociere, negocierea fiind o funcţie centrală a negociatorului.
Deşi folosite din cele mai vechi timpuri, negocierile au fost consacrate ca modalitatea cea
mai adecvată de rezolvare a problemelor care apar în raporturile dintre state în zilele noastre.
În cursul întrevederilor oficiale, diplomatul este în permanenţă chemat să armonizeze
vederile guvernului său cu cele ale guvernului statului acreditar. Negocierea pe lângă faptul
că este funcţia cea mai pasionantă, este în acelaşi timp cea mai ingrată şi costisitoare din
”meseria” de diplomat.
2
Definită drept ”arta posibilului”, negocierea implică voinţa reciprocă a partenerilor

de a întreţine relaţii paşnice şi amicale şi mai ales de a găsi soluţii la problemele
controversate. În procesul negocierii diplomatul trebuie să-şi expună propriile vederi într-o
discuţie amabilă, ponderată şi plină de curtoazie. În cadrul unor asemenea discuţii
temperamentul diplomatului, simpatiile pe care le-a cucerit în decursul timpului, precum şi
încrederea câştigată vor constitui elemente fundamentale în desfăşurarea negocierilor.
În epoca noastră, cu toate că interesele contradictorii sau opuse nu lipsesc, sfera
recurgerii la forţă s-a îngustat mult, iar pe de alta parte, negocierile joacă un rol crescând. În
definirea negocierii, există diferenţe între autorii care abordează această activitate de pe
poziţia diplomaţiei internaţionale şi cei care o analizează ca instrument al afacerilor
economice internaţionale.
Link video 1
https://www.youtube.com/watch?v=fjiQNUESYGo
Link video 2
https://www.youtube.com/watch?v=T3LzM2SBw50
3
Curs nr. 6/ din 01.11.2021
Ceremonii la nivel de stat. Uniformele şi ţinuta de ceremonii
1. Ceremonii la nivel de stat
Link video 1-ceremonie vizită oficială de stat
https://www.youtube.com/watch?v=vGJfYDlfnfo
Organizarea şi desfăşurarea ceremoniilor la nivel de stat intră, de obicei, în

atribuţiile Şefului Departamentului de Protocol, acestea (incluzând invariabila festivitate
de celebrare a independenţei) fiind în cea mai mare parte comune: inaugurări, vizite,
sărbători naţionale şi funeralii. În toate aceste ocazii (înmormântările fiind o excepţie)
planurile detaliate se fac cu câteva săptămâni chiar luni, înainte şi Ministrul trebuie să se
consulte cu Decanul Corpului Diplomatic, dacă întregul Corp este implicat.
Cooperarea diferitelor organisme este esenţială pentru cele mai multe funcţiuni şi
de obicei se creează un comitet de planificare şi organizare ad-hoc, care va trebui să
includă reprezentanţi ai poliţiei (pentru reglementarea traficului şi parcărilor); armatei
(pentru fanfară şi garda de onoare); biroul de presă şi autorităţile locale; reprezentanţi ai
vămii, oficiului de imigranţi şi aeroporturilor, dacă sunt aşteptaţi vizitatori străini într-un
număr oarecare.
Cu ocazia vizitei unui şef de stat străin sau a unui membru al guvernului sau a unei
alte persoane importante, şeful misiunii statului respectiv este invitat la toate ceremoniile
oficiale şi spectacolele la care participă vizitatorul şi, în schimb, oaspetele va invita la
reşedinţa misiunii sau într-o reşedinţă corespunzătoare demnitarul omolog din ţara gazdă
(de exemplu Şeful statului pe Şeful de Stat, Ministrul de Externe, Capul Bisericii pe Capul
Bisericii).
O vizită oficială la nivel diplomatic începe cu sosirea oaspetelui în capitala statului
(care în mod normal trebuie să fie prima destinaţie) şi aici are loc ceremonia primirii
oficiale. Se intonează imnul statului oaspetelui, este trecută în revistă gazda de onoare şi se
dă onorul drapelului ţării gazdă. Dacă portul, aeroportul sau postul de frontieră prin care
oaspetele intră în ţară este la o oarecare distanţă de capitală, este întâmpinat de autorităţile
locale şi un reprezentant al oficialităţilor care-l va conduce până în capitală.
O coloană escortată de motociclişti sau de o gardă călare va asigura deplasarea
vizitatorului aflat în automobil sa trăsură (în funcţie de distanţa de parcurs). O regulă
generală de amplasare a oaspeţilor în maşini într-o escortă este de a fi instalaţi în vehicule
în ordinea descrescătoare a întâietăţii, cu cea mai importantă persoană din fiecare vehicul
aşezată în spatele drapelului. De obicei, gazda unei vizite de stat trebuie să fie invitată să
întoarcă vizita în capitala oaspetelui într-un interval rezonabil de timp.
1
Ținuta în cadrul doliului oficial
Link video 2-ceremonie doliu

https://www.youtube.com/watch?v=9bEsxcThK9w
Respectarea doliului oficial poate fi declarată de şeful unei misiuni diplomatice,

caz în care aceasta este o problemă internă a misiunii diplomatice sau de către guvernul
ţării gazdă, caz în care priveşte corpul diplomatic in corpore. Într-o situaţie oficială, care
poate fi ocazionată de decesul şefului statului, şefului guvernului sau a unui membru al
familiei regale, şeful misiunii va primi instrucţiuni de la ministerul său privind ceremoniile
oficiale de doliu, coborârea drapelului în bernă etc.
În tot acest timp acesta şi personalul misiunii vor trebui să poarte costume negre
(ţinuta ”black tie”) sau echivalentul lor (doamnele având o ţinută corespunzătoare); se vor
abţine pe cât posibil de la a face vizite sau a face vizite protocolare. Angajamentele
oficiale stabilite anterior pot fi anulate în mod justificat însă funcţiunile de stat trebuie să
fie îndeplinite.
În eventualitatea în care doliul oficial a fost declarat în ţara gazdă, Corpul
Diplomatic acţionează unitar primind indicaţiile prin intermediul Decanului, care va ţine o
legătură strânsă cu şeful Departamentului de Protocol. Membrilor săi şi li se va cere să - şi
coboare drapele în bernă pentru o perioadă dată şi să-şi suspende majoritatea întrunirilor
neoficiale. Din partea lor se aşteaptă să participe la ceremoniile oficiale şi în general să se
comporte în conformitate cu solemnitatea momentului. Şefii de misiune vor trimite
personal scrisori de compasiune Ministrului Afacerilor Externe şi toţi membrii
personalului diplomatic vor lăsa cărţile de vizită marcate” p.c.” (“pour condoleances”) la
sediul ministerului, semnând cartea de condoleanţe. Într-un mod similar, dacă o
personalitate distinsă a ţării unui coleg diplomat încetează din viaţă, şefii de misiune îşi
vor exprima condoleanţele într-un mod similar fără a fi vorba de doliu general. La fel îşi
vor exprima condoleanţele – prin scrisoare sau carte de vizită şi prin participarea la
funeralii - la decesul unui coleg diplomat.
O notă către celelalte misiuni diplomatice ar putea fi formulată astfel:
Ambasada………prezintă complimentele sale către Misiunile Diplomatice

acreditate……..la şi cu adâncă durere are datoria de a le informa că..….a încetat din
viaţă pe data de...…
O Carte de Condoleanţe va fi deschisă la sediul Ambasadei............(adresa).…de
joi 9 până vineri 10 august 200.....între orele 10 a.m. şi 2 a.m.
Ambasada.......foloseşte acest prilej pentru a reînnoi către Misiunile Diplomatice
acreditate la...............…asigurarea celei mai înalte consideraţiuni.
2
Cuvântări oficiale
Link video 3-speach

https://www.youtube.com/watch?v=NnRVAzFa6Og&t=275s
La un dineu oficial, oaspetele de onoare este invitat să ţină un toast oficial (într-o
limbă de circulaţie internaţională) care va conţine: un salut al oaspetelui de onoare; un
discurs scurt de consideraţie; o formulă de adresare către Şeful statului străin sau
personajului care este omagiat. Răspunsul la discursul oficial se va face prin analogie şi va
cuprinde: mulţumiri pentru primire; un discurs privind consideraţiile care motivează
întâlnirea şi reciprocitatea sentimentelor manifestate; urări de bine şi de prosperitate
pentru Şeful statului, ţara şi poporul său.
2. Uniformele. Ţinuta de ceremonii
Regulile privind îmbrăcămintea pentru diplomaţi variază considerabil de la o ţară

la alta, şi depind în mare măsură de tradiţie, obiceiuri şi climă. Portul uniformelor sau a
ţinutelor de ceremonie este utilizat în majoritatea statelor. Aceasta se face în conformitate
cu solemnitatea ceremoniei la care diplomaţii şi consulii sunt invitaţi să participe. Ţinuta
pentru o ceremonie trebuie să cuprindă: pantaloni brodaţi, costum de postav, pălărie cu
pene şi o spadă – pentru bărbaţi. La această ţinută se adaugă şi un bluzon de pânză groasă
sau o vestă cu podoabe şi epoleţi brodaţi şi o caschetă brodată. Există o ţinută de pânză
subţire şi pentru ţările calde. Dacă este necesar portul uniformei în anumite circumstanţe
cu caracter protocolar, atunci trebuie cunoscute următoarele:
a) Pentru ţările temperate

Ţinuta mare: Este compusă dintr-o haină brodată cu multe fireturi conform
gradului, un pantalon cu vipuşcă brodată, o pălărie cu pană şi o sabie. Şeful unei misiuni
diplomatice va purta şi o centură de mătase. Decoraţiile de grad sunt purtate după anumite
reguli. Această ţinută va fi însoţită de o capă.
Ţinuta mică: Este compusă dintr-o tunică cu un veston bleu – marin, cu motive
brodate, un pantalon cu vipuşcă brodată şi o caschetă brodată.
Ţinuta de seară: Este compusă din costum de seară.
b) Pentru ţările calde

Ţinuta mare: Este compusă dintr - un dolman sau o vestă albă cu broderii, un
pantalon cu vipuşcă brodată, o caschetă brodată şi o sabie. Şeful unei misiuni diplomatice
va purta şi o centură de mătase. Decoraţiile sunt de model mare.
Ţinuta mică: Este compusă dintr-un dolman sau o vestă albă cu broderii, un
pantalon cu vipuşcă brodată, o caschetă brodată şi o sabie. Şeful unei misiuni diplomatice
va purta şi o centură de mătase. Decoraţiile sunt cu panglici.
3
Ţinuta de seară: Este compusă dintr-un spencer (frac) alb cu fireturi brodate şi
butoane de aur, pantaloni negrii fără vipuşcă. Decoraţiile sunt în miniatură sau cu panglici.
Având în vedere calitatea pe care o are, precum şi solemnitatea ceremoniilor la

care participă, diplomatul este chemat să respecte şi să acorde o mare atenţie ţinutei
precum şi uzanţelor de protocol în materie.
Ţinuta de ceremonii pentru posturile diplomatice: Serviciile Protocolului trebuie
să precizeze în fiecare caz ţinuta care trebuie purtată de membrii Corpului diplomatic care
participă la ceremonie. Ţinuta mare este purtată la ceremoniile oficiale la care participă
Şeful statului. În caz de doliu oficial, agenţii diplomatici vor purta la uniformă panglică de
doliu (prinsă de sabie) iar mănuşile albe sunt obligatorii în aceste circumstanţe. Ţinuta
mică nu este purtată la ceremoniile la care Corpul Diplomatic participă in corpore. Ea este
purtată la ceremoniile naţionale.
Ţinuta de ceremonii pentru posturile consulare:

-Ţinuta mare: consulii trebuie să îmbrace uniforma de mare ţinută atunci când sunt
invitaţi să participe la o ceremonie oficială la care asistă şeful statului. Se va adopta
această ţinută atunci când: se asistă în corp la ceremoniile oficiale organizate cu ocazia
sărbătorilor naţionale de stat sau la toate celelalte ceremonii la care ei sunt invitaţi să
participe.
- Ţinuta mică se poartă în celelalte circumstanţe oficiale la care agenţii diplomatici
trebuie să fie îmbrăcaţi în uniformă.
Alte reguli privind ţinuta

Regulile privind îmbrăcămintea pentru diplomaţi variază considerabil de la o ţară
la alta şi depind în mare măsură de tradiţie, obiceiuri şi climă, tendinţa generală fiind
scăderea formalismului. Totuşi există anumite ţinute standard care este necesar a fi
cunoscute (pe lângă uniforma diplomatică sau portul naţional pe care le poartă diplomaţii
din anumite ţări); acestea sunt de obicei specificate în cadrul invitaţiilor, iar pentru
diplomaţii bărbaţi sunt: ţinuta de dimineaţă, ţinuta ”în talie” (“white tie” sau ţinuta de
seară), ţinuta de dineu (“black tie” sau ”smoking”), ţinuta naţională.
1) Ţinuta de dimineaţă
Ţinuta de ocazie pentru ceremoniile din timpul zilei, în special la începutul zilei, ca
de exemplu plecări sau sosiri ale unor înalţi oaspeţi este alcătuită din: sacou negru, vestă
neagră de mătase pentru ocazii solemne, alternativ vestă gri pentru festivităţi, cămaşă albă
sau pantaloni ”sare şi piper” cu vipuşcă neagră, guler tare, cravată gri şi pantofi negri. Nu
se recomandă purtarea medaliilor cu panglică, dar dacă ocazia o cere, se pot purta pe piept,
în partea stângă, de exemplu la ceremoniile comemorative.
2) Ţinuta ”în talie” (“white tie” sau ţinuta de seară)

Este indicată în special pentru serile oficiale [dineuri, baluri, recepţii, ocazional
pentru ceremonii oficiale din timpul zilei (de exemplu prezentarea scrisorilor de acreditare
4
în Regatul Unit)] şi este considerată ţinuta de cea mai înaltă clasă: sacou negru lung, vestă
albă, cămaşă scrobită cu guler tare, cravată albă, pantaloni negri cu vipuşcă neagră dublă
de mătase. Pălărie neagră de mătase, pantofi de piele veritabilă, miniaturi ale decoraţiilor
şi ordinelor (panglica decoraţiilor se poartă la gât, sub cravata albă şi eşarfa de ordin peste
vesta albă).
3) Ţinuta de dineu (“black tie” sau ”smoking”)

Pentru serile neoficiale este recomandată următoarea ţinută: sacou negru de
mătase, pantaloni cu vipuşcă de mătase, cămaşă albă (de obicei cu guler normal), cravată
neagră, pantofi din piele veritabilă. Miniaturile decoraţiilor şi ordinelor se pot purta dacă
invitaţia specifică acest lucru. Cu cât este mai mare gradul de formalism al dineului (şi
atmosfera) cu atât mai mare este libertatea în ceea ce priveşte ţinuta. În unele situaţii, la
această ţinută se poartă brâe de mătase (negre, uneori maro) şi cravate colorate. Sacourile
albe sunt purtate în ţările în care clima o cere.
4) Ţinuta naţională: propria ţinută naţională este potrivită pentru toate funcţiile
diplomatice.
5
DISCIPLINA: Diplomatie economică/ Suport curs din 08.11.2021/ nicoleta.sirghi@e-uvt.ro
Curs nr. 7/ 08.11.2021
ACŢIUNI PROTOCOLARE
1. Recepţiile oficiale şi private

Cele mai frecvente acţiuni protocolare care se organizează în diplomaţie sunt:
recepţiile, cokteilurile, dejunurile şi mesele. Cu ocazia participării la aceste acţiuni trebuie
să se respecte regulile de ţinută şi comportare specifice fiecăreia dintre ele. În general
scopul recepţiilor este de a oferi momente plăcute şi confortabile invitaţilor. Pentru
diplomaţi, însă, acestea au un scop mult mai important şi pot oferi următoarele obiective:
a) îmbunătăţirea imaginii publice a ţării lor;
b) procurarea de informaţii de la rezidenţii locali şi de la alţi diplomaţi;
c) stabilirea de contacte şi de relaţii prieteneşti care se pot dovedi utile etc.
Vizita unei personalităţi, o sărbătoare naţională, o reuniune sau un congres pot
constitui tot atâtea motive pentru organizarea unei recepţii. Recepţiile oferite şefilor unei
misiuni şi diplomaţilor le dau acestora posibilitatea să îi ”sondeze” neoficial pe angajaţii
Ministerului Afacerilor Externe în legătură cu propuneri pe care doresc să le facă, dar pe
care preferă să nu le formuleze în scris sau să nu le ridice în mod oficial dacă rezultatele ar
fi în mod clar şi posibil ireversibile, negative.
În cadrul misiunilor diplomatice recepţiile pot avea loc fie în timpul zilei (recepţii
de zi) fie la cină (recepţii de seară) sau sub formă de bal sau recepţii după cină. Recepţiile
de zi sunt organizate, în general, cu ocazia vizitei unei personalităţi, organizarea unui
congres etc. Cinele oficiale sunt oferite îndeosebi în onoarea şefului de stat, membrilor
guvernului sau membrilor corpului diplomatic. Caracterul oficial sau particular care se dă
unei recepţii este în funcţie de felul invitaţiei. Dacă aceasta presupune că participanţii iau
parte la recepţie exclusiv datorită funcţiei lor, atunci este vorba de o recepţie cu caracter
oficial.
Misiunile diplomatice organizează recepţii diplomatice după-amiaza cu ocazia
sărbătorilor naţionale. Scrisorile de invitaţie se întocmesc după acelaşi model (fiecare
misiune diplomatică îşi are propriul model de invitaţie) şi trebuie trimise cu două sau trei
săptămâni înaintea evenimentului. Invitaţiile de ultimă oră pot împiedica gazda să
găsească alt oaspete dacă o invitaţie este refuzată, iar o invitaţie făcută cu prea mult timp
înainte poate jena un oaspete care, pentru un anumit motiv, ar dori să refuze invitaţia
invocând un pretext, de exemplu, că are un angajament anterior.
Invitaţiile se scriu la persoana a III-a şi de regulă, în următorul stil:

Ambasadorul şi doamna”X”
doresc să aibă plăcerea de a se afla în compania
Domnului şi Doamnei”Y”
la dejun
Marţi, 27 august, la ora 1,15 p.m.
Adresa R.S.V.P.
1
În anumite situaţii, când este invitat Ministrul Afacerilor Externe se va cere ”onoarea de a
se afla în compania”. De asemenea, se obişnuieşte ca invitaţia să se facă şi telefonic, cel
mai indicat prin intermediul secretarilor. Dacă răspunsul este afirmativ, gazda sau soţia
trebuie să trimită o invitaţie scrisă cu detaliile necesare şi precizarea” p.m.” sau cuvintele”
de reţinut” şi ataşează o listă cu invitaţii respectivi, cu numele şi funcţiile acestora.
Invitaţia la recepţie va cuprinde tipul de ţinută: de exemplu, ”black tie” sau ”ţinută de
seară”, ori ”rochie lungă” pentru doamne, când este cazul.
Cu ocazia recepţiilor de zi este necesar să fie anunţată şi poliţia (care se ocupă cu
ordinea publică) în legătură cu circuitului maşinilor oficiale. Dacă timpul este nefavorabil
atunci se vor lua toate măsurile necesare care să permită invitaţilor să coboare în bune
condiţii. Gazda recepţiei îşi va primi la uşa salonului invitaţii. Personalul misiunii
diplomatice trebuie să contribuie la reuşita recepţiei (pentru că există un interes naţional
pentru reuşita acesteia).
Consilierii, secretarii şi soţiile acestora vor sosi înainte de începutul recepţiei şi se
vor ocupa de invitaţii care sosesc dirijându-i spre bufet. În acelaşi timp, gazda recepţiei nu
trebuie să rămână niciodată singură ci va fi însoţită tot timpul de un colaborator care în
anumite situaţii va conduce invitaţii. Când majoritatea invitaţilor au sosit gazda recepţiei
îşi va părăsi locul de primire a invitaţilor şi va circula în salon printre invitaţii săi, urmând
ca agentul cu gradul cel mai înalt să primească în continuare invitaţii şi să dirijeze
eventualii întârziaţi spre gazda recepţiei. La plecarea invitaţilor gazda recepţiei îşi va relua
locul la uşa salonului pentru salutări şi mulţumiri.
2. Mese oficiale
În terminologia diplomatică o masă oficială are ca invitaţi şefii de misiune şi soţiile
acestora (care sunt invitate oficial alături de soţii lor). În ţările unde se practică poligamia
uzanţa cere ca o singură soţie să fie invitată la recepţie. O invitaţie de onoare la o masă
oficială va cuprinde doar numele celui invitat (fără numele soţiei, care se consideră
invitată din oficiu). Dacă pe invitaţie este specificată menţiunea ”ţinută de seară” atunci
ea va fi respectată de către toţi invitaţii (se pot purta şi decoraţii dacă este cazul).
Şeful misiunii are obligaţia de a stabili din timp ordinea în care vor fi aşezaţi
invitaţii la masă. În acest sens, îşi va redacta din timp două liste cu numele invitaţilor: una
pentru domni şi una pentru doamne. Invitaţiile pentru un dineu oficial vor fi trimise înainte
cu 8 zile, şi vor specifica numele persoanei invitate. Aceasta are obligaţia de a răspunde
imediat fie pentru a accepta, fie pentru a-şi cere scuze (dacă este cazul) că nu poate onora
invitaţia. Răspunsul la invitaţia oficială va fi dat printr-o scrisoare sau printr-o carte de
vizită. Dacă pe invitaţia oficială este specificat un număr de telefon atunci se admite ca
răspunsul la invitaţie să fie adresat tot telefonic (dar cel mai corect şi mai sigur este tot
răspunsul în scris). De asemenea, este recomandabil ca în invitaţie să specifice ţinuta pe
care trebuie să o poarte invitaţii.
2
2.1 Prezenţa de curtoazie

Protocolul meselor oficiale la care participă personalităţile oficiale însoţite de
soţiile lor, fac obiectul unei atenţii speciale pentru că printre personajele oficiale sunt
prezente şi persoane care au anumite drepturi recunoscute unanim. Dacă dineurile sunt
mixte atunci uzanţele de protocol cer ca soţiile să fie plasate lângă soţii lor, excepţie
făcând femeile şef de misiune diplomatică. Doamnele singure sunt plasate la masă după
vârstă, situaţie personală, distincţii onorifice.
Prezenţa de curtoazie este guvernată, în general, după următorul principiu director:
prezenţa acordată înaltelor naţionalităţi străine este universal admisă şi recunoscută. Există
motive de ordin social sau cultural care determină luarea ei în calcul, dar pentru aceasta
cel mai înţelept este consultarea serviciului local de protocol.
2.2 Locuri la masă

Locul de onoare este faţă în faţă cu uşa de intrare. Dacă aşezarea mesei este în lateral
atunci locul de onoare va fi cel care corespunde părţii de masă orientată faţă în faţă cu
ferestrele exterioare. Vom prezenta în continuare scheme care indică diverse situaţii
privind repartizarea locurilor la mesele oficiale.
1. Dacă la o masă de onoare nu participă decât bărbaţi, atunci locul de onoare oferit este
cel din dreapta gazdei (vezi schema 1).
3 1 gazda 2 4
5 6
7 9 10 8
Schema nr. 1. – dineul la care nu participă decât bărbaţi

(gazda prezidează singură)
3
2. Dacă gazda doreşte să atragă atenţia asupra unui invitat de rang înalt, atunci ea
poate să plaseze la prezidiul mesei oficiale invitatul respectiv faţă în faţă cu el (adică cu
gazda recepţiei) (vezi schema 2).
9 5 1 gazda 3 7 11
1 2 8 4 persoana 2 6 10
de rang înalt
Schema nr. 2. – dineul la care nu participă decât bărbaţi

(gazda împarte rezidenţa cu o persoană de rang înalt)
În situaţia în care la masa oficială participă şi soţia gazdei atunci există mai multe variante
de plasare la masă (vezi schemele 3, 4,5, 6, 7).
3. Dacă la dineu participă bărbaţi şi femei, conversaţia este axată pe mijlocul mesei:
5 3 1 gazda 2 4 6
6 4 2 soţia 1 3 5
gazdei
Schema nr. 3. – dineul la care participă bărbaţi şi femei

(conversaţia este centrată pe mijlocul mesei)
notă: - cifrele pare =femei
- cifrele impare = bărbaţi
4. Dacă la dineu participă bărbaţi şi femei iar conversaţia este axată pe două centre de
conversaţie:
2 4 3 1
gazda soţia
gazdei
1 3 4 2
Schema nr. 4. – dineul la care participă bărbaţi şi femei
(conversaţia este centrată pe două centre de conversaţie)
4
5. Dacă la dineu participă bărbaţi şi femei cu un invitat de onoare (gazda este solicitată să
cedeze locul unei persoane de onoare care va fi aşezată faţă în faţă cu soţia gazdei, iar gazda
va ocupa fie locul 3, fie locul 4, adică la dreapta primei femei):
3 1 soţia gazdei 2 4
4 2 invitatul de 1 3
onoare
Schema nr. 5. – dineul la care participă bărbaţi şi femei cu un

invitat de onoare
Recomandări practice: Dacă şeful unei misiuni diplomatice va oferi un dineu

oficial atunci acesta va fi ajutat de secretarii săi pentru a face invitaţiile necesare.
Punctualitate:
Regele Ludovic al XVIII-lea spunea că ”exactitatea este politeţea unui rege şi
datoria oamenilor de rând”. De aceea, sosirea la ora stabilită este obligatorie pentru
toate persoanele participante la o recepţie oficială sau chiar privată. Punctualitatea trebuie
să fie respectată într-o manieră mult mai strictă pentru invitaţii la masă. În general, nu se
aşteaptă un invitat care întârzie mai mult de ½ oră faţă de ora stipulată în invitaţie. Cel
întârziat va fi aşezat (dacă acest lucru este posibil) lângă gazdă.
Aşezarea la masă: Conform uzanţei de protocol pentru fiecare loc la masă se va
aşeza un carton cu numele invitatului. În momentul în care maestrul de ceremonii anunţă
că dineul este servit, gazda va oferi braţul primei doamne şi se va îndrepta spre salon iar
oaspetele de onoare va oferi braţul soţiei gazdei. La sfârşitul mesei, soţia gazdei se ridică
şi va ieşi prima.
Conversaţia: Gazdele (amfitrionii) vor trebui să fie atenţi, în tot timpul mesei,
asupra modului de derulare a conversaţiilor pentru ca acestea să nu comporte critici
privind statul, autorităţile sau persoanele absente.
Link video-Protocolul și ospitalitatea la Curtea Regală a României
https://www.youtube.com/watch?v=R52SKmZ9kU4
5
DISCIPLINA: Diplomatie economică/ Suport curs din 15.11.2021 / nicoleta.sirghi@e-uvt.ro
Curs nr. 8/ din 15.11.2021

Comunicatul de presă
Model comunicat de presa

( exemplu)
Oras:
Data:
I. Titlul comunicatului (informativ)
Recomandari:
 sa exprime esenta subiectului pe care il are comunicatul de presa;
 sa fie scurt si factual: se recomanda o limita de 15 cuvinte;
 sa fie simplu: se evita folosirea unor cuvinte greu de inteles de publicul larg;
 sa fie explicit;
 sa trezeasca curiozitatea cititorului;
 sa contina numele actorilor implicati: compania sau persoana fizica;
 sa includa verbe la diateza activa;
 sa contina cel mai important cuvant cheie (la inceput).
II. Lead (paragraful introductiv)

Recomandari:
o sa rezume in cel mult 5-6 randuri mesajul esential al comunicatului de presa;
o sa starneasca curiozitatea cititorului si sa-l determine sa citeasca si partea urmatoare;
o sa contina doua sau trei cuvinte cheie in scopul optimizarii aparitiei comunicatului in
motoarele de cautare.
o sa raspunda scurt si obiectiv la intrebarile fundamentale „cei 5 W” sau cei „5 W + H”:
1. Cine? (Who?)
2. Ce? (What?)
3. Cand? (When?)
4. Unde? (Where?)
5. De ce? (Why?) și H Cum? (How?)
III.Corpul comunicatului de presă

Recomandari:
 sa contina paragrafe cu informatii complementare celor prezentate in lead, asezate in text in
ordinea importantei lor – de la cele mai importante, la cele mai putin importante;
 sa raspunda obiectiv la intrebarile De ce? (Why?), Cum? (How?) si, dupa caz, la intrebarea
Cu cine?;
 poate sa contina citate simple (cel mult 2-3 propozitii), care personalizeaza textul si
amplifica valoarea informatiei;
 sa contina numele organizatiei, al personalitatii sau produsului adaugate firesc in context,
in ideea in care se doreste familiarizarea cititorului cu acestea;
 tonul va fi similar celui folosit in lead, adica, neutru si factual;
 textul va fi concis, la modul ideal „o fraza = o idee”.
 se vor folosi in mod coerent cuvintele cheie;
 Se vor pune linkuri pe cuvintele cheie.
III.Finalul comunicatului de presa

Recomandari:finalul trebuie sa fixeze evenimentul în mintea cititorului.
1
Studiu de caz:
Sursa: https://www.agerpres.ro/stiri/2019/11/25/comunicat-de-presa-casa-regala--409142
Biroul de Presă al Casei Majestăţii Sale Custodelui Coroanei este autorizat să transmită
următorul comunicat:
Vizită regală la Iaşi la 1 Decembrie 2019
Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, a decis să sărbătorească Ziua Naţională din

acest an la Iaşi, ca omagiu adus străbunicilor ei, Regele Ferdinand Întregitorul şi Regina
Maria.
Familia Regală încheie astfel şirul celor 75 de evenimente publice la care a participat cu
ocazia Centenarului Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, început la 26 august 2016.
Vizita are loc la invitaţia Primăriei municipiului Iaşi, Oraş Regal.
Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei şi ASR Principele Radu vor participa, alături de
ASR Principesa Sofia, la Liturghia cu recviem pentru Regele Ferdinand I şi Regina Maria la
Catedrala Romano-Catolică. Liturghia va fi prezidată de către Preasfinţitul Petru Gherghel,
episcop emerit. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 30 noiembrie 2019, la ora 11.
În continuare, la ora 12, Majestatea Sa va dezveli statuia în bronz a Regelui Ferdinand
Întregitorul, care şi-a găsit locul în centrul oraşului, în faţa istoricului Palat Roznovanu, sediul
primăriei municipale. Vor fi prezente AALLRR Principele Radu şi Principesa Sofia.
La ora 17, Majestatea Sa şi Principele Radu se vor întâlni, în cadrul evenimentului "Tinerii şi
Coroana Română", la Palas Mall, în sala Chopin, cu elevi olimpici ieşeni, cu care vor purta un
dialog. De asemenea, tot în cursul după-amiezii, Principesa Sofia va participa, la Ateneul
Naţional Iaşi, la inaugurarea Salonului Marilor Români, o galerie ce va avea în componenţă
lucrări, documente, acte de cancelarie, manuscrise originale sau cărţi ce poartă semnăturile sau
au aparţinut unor români reper ai istoriei ţării noastre.
La ora 17.45, Custodele Coroanei şi Principele Radu vor participa la o dublălansare de carte la
Palas Mall, în spaţiul librăriei Cărtureşti. Se vor lansa volumele "Lumea Majestăţii
Sale"(coordonatori, Alexandru Muraru şi Daniel Şandru) şi "Ultimele convorbiri cu Regele
Mihai" (autor, Bogdan Şerban-Iancu), apărute la Editura Corint.
La ora 18.30, Majestatea Sa Margareta va aprinde iluminatul cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi

va inaugura Târgul de Crăciun din municipiul Iaşi, în faţa Primăriei. Apoi, Familia Regală va
participa la ceremonia de acordare a titlurilor de Cetăţean de Onoare al Municipiului Iaşi
Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei şi Alteţei Sale Regale Principele Radu, în Sala
"Vasile Pogor" a Primăriei municipiului Iaşi.
Duminică, 1 decembrie 2019, Familia Regală va lua parte, la ora 10, la ceremonia dedicată
Zilei Naţionale, în faţa Palatului Culturii din municipiul Iaşi.
Se cere să se precizeze elementele lipsă în acest comunicat de presă
2
Curs 9 (din 22.11.2021)
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI DIPLOMAŢIA DREPTURILOR OMULUI
1. Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi diplomaţia drepturilor omului a

Uniunii Europene
În prezent ,,Diplomaţia drepturilor omului” a devenit un capitol nou al diplomaţiei
mondiale, devenind un domeniu privilegiat de experimentare a cooperării politice europene şi a
politicii externe şi de securitate comună (PESC).
Drepturile omului şi-au făcut mai târziu apariţia în construcţia europeană În perioada
postbelică (1949) ,,Europa Drepturilor omului” a fost simbolizată de Consiliul Europei. Mai
târziu această idee a fost consacrată prin adoptarea ,,Convenţiei Europene a drepturilor omului”.
În preambulul Tratatului de la Roma a fost realizată o scurtă referinţă la problematica
drepturilor omului prin formula potrivit căreia ,,şefii de state sau de guverne sunt hotărâţi să
afirme, prin constituirea acestui ansamblu de resurse, salvarea păcii şi libertăţii”. Logica
economică a prevalat asupra celei politice în primele faze ale construcţiei europene şi astfel
,,Europa lucrurilor a învins Europa persoanelor”.
Într-un document asupra identităţii europene adoptat la Summit-ul din 14 decembrie
1972, referirea la drepturile omului apare ca o atitudine comună a statelor membre: ,,Statele
membre, împărtăşesc aceiaşi concepţie asupra vieţii bazată pe voinţa de a construi o societate
concepută şi realizată în serviciul oamenilor, înţelegând salvarea principiilor democraţiei
reprezentative, domnia legii, a justiţiei sociale în scopul progresului economic şi respectului
drepturilor omului care constituie elemente fundamentale ale identităţii europene”.
Acest ,, patrimoniu comun al popoarelor Europei” este invocat în favoarea Greciei în

1974, şi în perioada de criză, în ceea ce priveşte Portugalia şi Spania din 1975, şi într-un mod
mai general în perioada ,,Declaraţiei Consiliului European asupra democraţiei” adoptată în
aprilie 1978. După 1974 şi ratificarea mai târzie de către Franţa a ,,Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului” are loc o evoluţie juridică caracteristică în materie de drepturile omului pe
plan european.
Astfel, în Declaraţia comună a apărării drepturilor fundamentale adoptată la 5 aprilie
1977 de către Consiliul şi Comisia Parlamentului european se subliniază importanţa ,,
respectului drepturilor fundamentale aşa cum rezultă din constituţiile statelor membre precum şi
1
din Convenţia europeană a apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Referinţa

la suveranitatea statelor se menţine pentru a marca orice ,, intervenţie în treburile interne” ale
statelor, mai ales în cazul acordurilor de la LOMÉ.
Diplomaţia drepturilor omului a devenit în anii ’90 domeniul privilegiat de
experimentare a cooperării politice europene şi apoi al politicii europene de securitate şi
cooperare (PESC). În ,,Actul Unic European” drepturile omului sunt menţionate ca atare şi îşi
găsesc o largă consacrare în preambulul tratatului: ,,Şefii de stat se angajează să facă în aşa fel
încât să întărească principiile democraţiei şi respectul dreptului omului, principii cărora aceştia
le sunt ataşaţi pentru a-şi aduce împreună contribuţia lor proprie menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, în conformitate cu angajamentul pe care l-au luat în cadrul Cartei ONU. De
altfel, şefii de state şi de guverne sunt decişi să promoveze democraţia, bazându-se pe drepturile
fundamentale recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia de apărare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Cartei Social Europene, pentru libertate,
egalitate şi justiţie socială.
În felul acesta se definesc marile axe în ceea ce priveşte drepturile omului care se vor
regăsi în chiar Tratatul de la Maastricht. Ceea ce apare încă într-o manieră specifică în
preambulul Actului Unic european devine leit-motivul Tratatului de la Maastricht. În plus, se
trece de la o formă de cooperare interguvernamentală marcată prin aportul individual al statelor
la acţiunea comună, a acestora în contribuţia lor la pace sau la promovarea comună a
democraţiei ca un angajament al UE ca atare. În acest sens, realizarea cooperării politice externe
în profitul statelor membre cedează în favoarea unei realizări globale căreia instituţiile
comunitare sunt garanţii în măsura în care ,,Uniunea veghează în mod deosebit la coerenţa
ansamblului activităţii sale externe în cadrul politicilor sale în materie de relaţii externe, de
securitate, de economie şi de dezvoltare. Consiliul şi Comisia au responsabilitatea de a asigura
această coerenţă (art. C).
Întâietatea conferită drepturilor omului apare încă din dispoziţiile generale ale titlului I
sub art. F: ,,Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate de către
Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi aşa cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre în calitatea lor de principii
generale ale dreptului comunitar”. În titlul VI asupra cooperării în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne se arată că problemele vizate ,,sunt tratate în respectul Convenţiei europene de
apărare a drepturilor omului” şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 şi a Convenţiei
2
referitoare la statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 şi ţinând cont de protecţia acordată de către
statele membre persoanelor persecutate pentru motive politice”.
Luarea în considerare a drepturilor omului în domeniul relaţiilor internaţionale are o
dublă semnificaţie. Ea priveşte mai întâi politica de cooperare a dezvoltării: ,,practica UE în
acest domeniu contribuie la obiectivul general de dezvoltare şi de consolidare a democraţiei şi
statului de drept precum şi obiectivului de respectare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale” (Titlul II, art. 130 U, paragraf 2). Ea vizează în sfârşit, titlul V asupra politicii
externe şi de securitate comună, deoarece printre obiectivele PESC figurează ,,dezvoltarea şi
întărirea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectul drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale”(art.1., J, paragraf 2).
În ceea ce priveşte luarea în considerare a trilogiei: ,,democraţie, stat de drept, drepturile
omului” aceasta a fost consacrată imediat după căderea zidului Berlinului în Carta de la Paris
pentru o nouă Europă în noiembrie 1990. În domeniul drepturilor omului acţiunile UE sunt
evidente datorită acquis-lui valorilor comune şi a solidarităţii îndreptăţite de vechile democraţii
europene. Diplomaţia comercială a rămas motorul UE. Cu toate acestea diplomaţia drepturilor
omului a început să ocupe un loc important.
2. Diplomaţia drepturilor omului

În materie de drepturi ale omului PESC nu a plecat de la zero. Diplomaţia drepturilor
omului reprezintă o combinare a eforturilor întreprinse pentru dezvoltare sub rezerva câtorva
iniţiative specifice vizând situaţia europeană. În primul rând, continuitatea eforturilor
întreprinse în materie de cooperare pentru dezvoltare.
Declaraţia miniştrilor Afacerilor Externe din 21 iulie 1976, adoptă, în cadrul cooperării
politice europene şi a Consiliului „ a definit deja cu precizie ,, principiile politicii drepturilor
omului a UE şi a statelor sale membre”. Subliniind mai ales că ,, membrii ei urmăresc respectul
universal al drepturilor omului. Apărarea acestor drepturi este în sarcina (obligaţia) legitimă şi
permanentă a Comunităţii mondiale şi a fiecărei naţiuni luate individual. Expresia preocupărilor
suscitată ca urmare a violării acestor drepturi nu ar putea fi considerată ca un amestec
(imergentă) în afacerile interne ale unui stat”.
Într-o nouă declaraţie asupra drepturilor omului, adoptată cu ocazia Summitu-lui din
Luxemburg din 29 iunie 1991 ,,Consiliul european” reafirmă că respectul, promovarea şi
3
apărarea drepturilor omului constituie un factor esenţial al relaţiilor internaţionale şi unul din
pietrele unghiulare ale cooperării europene precum şi a relaţiilor între Comunitate şi statele
membre şi ţările terţe.
Această voinţă se traduce mai întâi în materie de politică de cooperare. Referirea la
drepturile omului a fost introdusă în cele din urmă şi în Acordul de la LOMÉ, cu ocazia
încheierii Acordului LOMÉ III, în 1984 menţiunea apare dacă în preambul şi în documentele
însoţitoare ale Acordului. Cu acordul LOMÉ IV, în 1989 referirea din preambul este însoţită de
o clauză a acordurilor menţionând o ,,dezvoltare centrată pe om, principalul actor şi principalul
beneficiare şi care postulează deci respectul şi promovarea ansamblului drepturilor acestuia.
Într-o asemenea perspectivă ,, politica de dezvoltare şi de cooperare este strâns legată de
respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5 paragraf 1).
Părţile din Acord, subliniază utilizând limbajul ONU că ,,drepturile astfel vizate sunt
ansamblul drepturilor omului, diversele categorii ale acesteia fiind indivizibile şi
interdependente, fiecare arătând propria sa legitimitate, o tratare nediscriminatorie, drepturile
fundamentale ale persoanei, drepturile civile şi politice, drepturile economice, sociale şi
culturale”. În acelaşi sens se reiterează angajamentul colectiv contra rasismului şi apartheidului
precum şi contra oricărei discriminări referitor la muncitorii emigranţi ,,mai ales în ceea ce
priveşte locuinţa, educaţia, sănătatea, alte servicii sociale, munca”. Accentul este pus pe rolul
cooperării pentru a contribui la eliminarea cauzelor mizeriei nedemnă de condiţia umană şi a
inegalităţilor profunde economice şi sociale.
În ciuda acestor demersuri pentru ţările considerate în curs de dezvoltare acţiunile specifice în
favoarea drepturilor omului sunt realizate cu prudenţă încă:
,,La cererea statelor ACP mijloacele financiare vor putea fi consacrate în conformitate
cu regulile cooperării pentru finanţarea dezvoltării, a promovării drepturilor omului în statele
ACP, prin măsuri concrete, publice sau private care vor fi decis în mod deosebit în domeniul
juridic, în legătură cu organele a căror competenţă în materie este recunoscută pe plan
internaţional. Spaţiul acestor acţiuni vizează şi sprijinul dat stabilirii de structuri d e promovare
a drepturilor omului „ (art. 5 paragraf 3).
Aceeaşi inflexiune a fost marcată pe plan bilateral plecând de la acordul UE încheiat în
aprilie 1990 cu Argentina, apoi în decembrie 1990 cu Chile, preambulul căruia constituie o
inovaţie referitor la drepturile omului. În prezent această clauză a devenit frecventă şi este
formulată conform cu ,, declaraţia asupra drepturilor omului” a Consiliului european din 29
iunie 1991 care sublinia că ,, prin înscrierea de clauze relative la drepturile omului acordurile
4
economice şi de cooperare cu ţările terţe, Comunitatea şi statele sale membre urmăresc activ
promovarea drepturilor omului. În acest fel o clauză tip subliniind condiţionalitatea politică a
cooperării îşi face tot mai mult prezenţa în acordurile recente indicând că toate dispoziţiile
acordului se bazează pe respectul principiilor democratice şi a drepturilor omului care inspiră
politicile interne şi internaţionale ale părţilor. În anumite împrejurări consecinţele unei
eventuale puneri în cauză a acestui element esenţial sunt explicite printr-o clauză de suspendare
care permite părţilor de a ,,suspenda cu efect imediat aplicarea acordului în totalitatea sa sau
parţial în caz de atingere gravă, obligaţiei de respectare a drepturilor omului şi a democraţiei”.
Rezoluţia asupra drepturilor omului democraţiei şi dezvoltării „adoptat în 28 noiembrie
1991 de către Consiliul de miniştrii cooperării UE defineşte politica celor 15 ca acordând o
înaltă prioritate în înţelegerea pozitivă referitor la respectul drepturilor omului şi la favorizarea
democraţiei:
,, un dialog deschis şi constructiv – se spune în Rezoluţie – cu guvernele ţărilor în
dezvoltare poate să aducă o contribuţie importantă la promovarea drepturilor omului şi
democraţiei”.
Invers ,,în caz de violare gravă şi persistentă a drepturilor omului sau în caz de
întrerupere serioasă a proceselor democratice UE şi statele sale membre, conduse de criterii
obiective şi echitabile vor studia măsurile necesare în consecinţă ”.
Astfel de măsuri , proporţionale cu gravitatea cazurilor în speţă ar putea comporta
dimensiuni confidenţiale sau publice, modificând conţinutul programelor de cooperare sau a
canalelor utilizate în plus întârziind semnăturile sau deciziile necesare aplicării cooperării chiar
suspendarea cooperării cu statele în cauză.
5
Curs 10 (din 06.12.2021)
Drepturile, facilităţile şi imunităţile privind posturile consulare
Pentru desfăşurarea normală a activităţii consulare, statul trimiţător solicită statului de

reşedinţă acordarea de înlesniri, drepturi, privilegii şi imunităţi pentru posturile consulare.
Sursa acestora rezidă fie în dreptul internaţional cutumiar, fie în reglementările cuprinse în
dreptul intern al statului de reşedinţă.
În mod curent, se acordă posturilor consulare:

a) inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi
documentelor consulare;
b) scutiri fiscale în legătură cu localurile consulare;
c) scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri importate;
d) libertatea de deplasare;
e) libertatea de comunicare a postului consular cu statul trimiţător;
f) libertatea de comunicare cu autorităţile statului de reşedinţă;
g) libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător;
h) dreptul de a folosi pavilionul şi emblema naţională;
i) înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul postului consular;
j) dreptul de a încasa drepturi şi taxe consulare.
Localurile consulare (construcţiile şi terenurile pe care se află acestea), precum şi

celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosinţa postului consular sunt
inviolabile, astfel că, în principiu, localurile nu pot fi vizitate decât cu consimţământul
şefului de post consular.
Această regulă a inviolabilităţii se aplică tuturor bunurilor care sunt afectate pentru
o normală desfăşurare a activităţii postului consular, indiferent de titlul juridic cu care le
deţine (proprietate a statului trimiţător, a funcţionarului consular sau închiriate de la un
terţ). În categoria bunurilor postului consular se cuprind localurile consulare precum şi
celelalte bunuri ale consulatului: mobilierul, instalaţiile, mijloacele de transport etc.
1
Principiul inviolabilităţii apare ca o prerogativă a statului trimiţător în considerarea

faptului că aceste localuri servesc de sediu pentru postul consular, fiind de o deosebită
importanţă pentru exercitarea funcţiilor consulare. Inviolabilitatea arhivelor şi
documentelor consulare reprezintă una din regulile esenţiale consacrate de către dreptul
internaţional cutumiar în materie de privilegii şi imunităţi consulare, fiind menită să ofere
o protecţie juridică absolută pentru întregul post consular.
Termenul de ”arhivă consulară” desemnează totalitatea documentelor de serviciu

ale postului consular, precum şi mobilierul menit să servească pentru păstrarea lor. Din
arhiva consulară fac parte actele de corespondenţă consulară, materialul de cifru
diplomatic, fişierele, lucrările şi registrele postului consular. Prin noţiunea de ”documente
consulare” se înţelege orice hârtie care nu se încadrează în denumirea de corespondenţă
oficială cum ar fi, de exemplu, materialele elaborate de către postul consular.
Documentele sunt proprietatea statului trimiţător şi inviolabilitatea lor înseamnă imunitate
contra oricărei hotărâri, percheziţii, cercetări, sechestru sau însuşire fie direct, fie de o
manieră ocolită.
2
În ceea ce priveşte localurile consulare, proprietate a statului sau a şefului postului

consular, statul de reşedinţă acordă scutiri pentru toate impozitele şi taxele de orice natură
- naţionale, regionale, comunale, pe care ar trebui să le perceapă în conformitate cu
legislaţia sa. Aceeaşi scutire de taxe şi impozite se aplică în privinţa reşedinţei şefului
postului consular. Scutirea vizează, de asemenea, impozitele şi taxele percepute asupra
contractului de vânzare sau de locaţie, a clădirilor necesare postului consular, precum şi a
celor care sunt percepute asupra mobilelor sau chiriaşilor (a se vedea articolul 32 din
Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile consulare).
CONVENŢIA DE LA VIENA din 18 aprilie 1961
cu privire la relaţiile diplomatice* EMITENT CONSILIUL DE STAT
Publicat în BULETINUL OFICIAL nr. 89 din 8 iulie 1968
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/21262
Pentru exercitarea funcţiilor consulare, membrii postului consular şi în primul rând

funcţionarii consulari, trebuie să se deplaseze pe teritoriul statului de reşedinţă. De aceea,
în practica internaţională se prevede obligaţia pentru statul de reşedinţă de a asigura
libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriu sau pentru toţi membrii postului
consular. Acest drept de deplasare şi de circulaţie nu este însă nelimitat, pentru că orice
stat poate să interzică ori să reglementeze accesul în anumite zone pe motive de ordine
publică sau securitate internaţională. Această regulă cutumiară este confirmată şi de
articolul 34 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963.
3
Pentru desfăşurarea activităţii consulare, un rol esenţial îl are libertatea de comunicare a

postului consular cu guvernul, misiunile diplomatice şi consulatele statului trimiţător. În
privinţa mijloacelor de comunicare, practica internaţională recunoaşte postului consular
facultatea de a întrebuinţa toate mijloacele de comunicare normale, inclusiv curierii
diplomatici sau consulari, valiza consulară şi mesajele în cod sau în cifru. Pentru a asigura
protecţia şi asistenţa consulară cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari trebuie
să se adreseze tuturor autorităţilor statului de reşedinţă din circumscripţia lor consulară pe
bază de perfectă independenţă şi egalitate. Principiul în materie este că funcţionarii
consulari trebuie să apeleze la autorităţile locale ale circumscripţiei lor consulare deoarece
sfera lor de activitate trebuie circumscrisă teritoriului care le-a fost recunoscut pentru
exercitarea activităţii oficiale pentru care li s-a eliberat exequaturul.
Modalitatea de comunicare a funcţionarilor consulari cu autorităţile statului de
reşedinţă sunt determinate prin acorduri internaţionale aplicabile în materie precum şi prin
legislaţia şi uzanţele statului de reşedinţă. Dând expresie practicii internaţionale,
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare (articolul 36), înscrie drepturile
acordate funcţionarului consular pentru a-i facilita exercitarea funcţiilor consulare în
raport cu cetăţenii statului trimiţător. Prin urmare, este vorba de stabilirea unor coordonate
pentru posibilitatea care se oferă funcţionarului consular de a acorda asistenţă şi protecţia
necesară pentru cetăţeanul statului trimiţător aflat într-o situaţie specială, supus unei
măsuri privative de libertate.
Dreptul posturilor consulare de a încasa taxe consulare reprezintă o regulă de drept
internaţional cutumiar, deoarece încă din cele mai vechi timpuri, consulii percepeau
drepturi şi taxe pentru serviciile pe care le acordau conaţionalilor lor. Perceperea de taxe
consulare se face asupra activităţilor consulare admise de statul de reşedinţă. Ca atare,
postul consular nu poate percepe taxe asupra actelor consulare care nu sunt admise prin
acordurile internaţionale aplicabile în materie şi care ar fi în conflict cu dreptul statului de
reşedinţă.
4
Imunitatea consulară reprezintă totalitatea drepturilor şi privilegiilor acordate

consulului în ţara de reşedinţă pentru îndeplinirea funcţiei sale, reglementate de normele
dreptului consular. Consulul se bucură de această imunitate numai după ce statul de
reşedinţă, autorităţile sale centrale i-au acordat exequatur-ul (document prin care
guvernul unui stat recunoaşte consulului străin calitatea sa oficială acordându-i
permisiunea de a-şi îndeplini funcţiile consulare, în circumscripţia consulară şi dă
dispoziţie autorităţilor locale să-l spijine în realizarea atribuţiilor sale).
Exequatur-ul poate lua forma unui document separat, a unei menţiuni sau a unei simple
semnături a Ministerului Afacerilor Externe pe patenta consulară 1. Conţinutul patentei
consulare este stabilit prin legislaţia internă a fiecărui stat. De obicei, aceasta indică:
numele consulului, categoria şi clasa lui, circumscripţia consulară, şi sediul consulatului.
Ea atestă numirea consulului în această calitate, şi este păstrată de acesta împreună cu
exequatur-ul. Patenta consulară indică rangul consular şi individualizează circumscripţia
consulară, conţine şi o formulă de încheiere prin care statul de la care emană se adresează
autorităţilor statului de reşedinţă rugându-le să acorde sprijin consulului în îndeplinirea
funcţiilor sale. La sosirea în ţara de reşedinţă, consulul transmite prin intermediul misiunii
ţării sale, patenta consulară la Minsterul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă pentru a
primii exequatur-ul.
1Patenta consulară este documentul special pe care îl primeşte consulul numit de guvernul său pentru a funcţiona la un
post consular în străinatate.
5
Imunitatea consulară este mult mai restrânsă decât cea diplomatică şi constă, în
general, din următoarele drepturi:
a) inviolabilitatea persoanei, a sediului consulatelor, a arhivelor şi corespondenţei
consulare, exceptarea de la plata impozitelor directe şi de la prestaţiile personale, dreptul
de a menţine legătura cu statul care l-a trimis;
b) dreptul de arbora drapelul şi stema statului, de a folosi însemnele statului său;
c) consulii se bucură de imunitate şi ţările de tranzit când se duc sau se reîntorc de
la post.
Imunitatea consulară încetează în momentul în care statul comunică guvernului de

reşedinţă al consulatului rechemarea lui sau în clipa restrăngerii exequaturului de către
statul de reşedinţă în caz de deces.
6
Curs 11 (din 13.12.2021)
Imunităţile şi privilegii ale funcţionarilor internaţionali
Acordurile de creare a organizaţiilor internaţionale cuprind şi prevederi speciale

referitoare la privilegiile şi imunităţile organizaţiei şi statutul special pe care statele
membre înţeleg să îl dea funcţionarilor fiecărei organizaţii precum şi misiunilor care vin
din exterior pentru a participa la lucrări. Aceste privilegii şi imunităţi sunt acordate
făcându-se referire la cele ale diplomaţilor. Astfel, şefii de organizaţii şi adjuncţii se
bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi şefii de misiuni diplomatice. Funcţionarii
internaţionali de rang înalt se bucură de imunităţile şi privilegiile diplomaţilor de rang
corespondent. Imunităţile necesare funcţionarilor internaţionali sunt însă de esenţă diferită
de cele ale diplomaţilor.
Imunităţile diplomaţilor sunt acordate persoanei acestora şi au rolul de a-i sustrage
pe diplomaţi de sub acţiunea autorităţilor statelor de reşedinţă pentru ca aceştia să-şi poată
desfăşura activitatea în totală libertate: imunitatea de jurisdicţie îi sustrage de sub
competenţa tribunalelor ţării de reşedinţă, imunitatea personală de a fi arestaţi, imunităţi
fiscale, imunităţi vamale. Toate acestea au scopul de a garanta libertatea diplomaţilor faţă
de autorităţile statelor de reşedinţă. În acelaşi timp însă diplomaţii rămân sub jurisdicţia
ţării acreditante.
Imunităţile şi privilegiile funcţionarilor internaţionali sunt acordate funcţiei lor în
virtutea statutului organizaţiei internaţionale. Situaţia funcţionarilor internaţionali este
diferită cel puţin pentru cei de la birourile sau serviciile care se bucură de acelaşi statut.
Din simplul fapt că ţara în care funcţionarii internaţionali rezidează, a accepta prezenţa lor
rezultă că aceştia sunt protejaţi în vederea exercitării funcţiilor lor. De asemenea,
funcţionarii internaţionali în exercitarea corectă a funcţiilor care le revin nu pot comite
acte reprobabile. Ei se bucură de protecţia acordată oricărui cetăţean sau străin contra
abuzurilor justiţiei sau poliţiei. Statutele organizaţiilor precizează că imunităţile
funcţionarilor internaţionali sunt acordate în interesul funcţiei lor.
Imunităţile funcţionarilor internaţionali sunt totale în condiţiile în care şi
privilegiile sunt excepţionale. În timp ce imunităţile acordate diplomaţilor sunt simple
transferuri de competenţe deoarece aceştia rămân sub jurisdicţia tribunalelor naţionale,
funcţionarii internaţionali beneficiază de imunităţi juridicţionale care nu depind de nici o
altă jurisdicţie naţională şi pot astfel să se găsească în situaţia de a nu răspunde în faţa nici
unui tribunal. Convenţiile asupra privilegiilor şi imunităţilor precizează că acestea sunt
acordate în interesul funcţiei şi nu în interesul individului. Prin urmare, autorităţile
calificate ale organizaţiilor pot suspenda imunităţile pentru ca justiţia să - şi facă datoria.
Din acest punct de vedere există numai posibilitatea dar nu şi obligaţia reală de a se
acţiona în această direcţie.
1
Categorii de privilegii şi imunităţi acordate funcţionarilor internaţionali
Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor internaţionali se împart în patru categorii:

1) privilegii şi imunităţi la sediul social sau biroul permanent;
2) privilegii şi imunităţi pe teritoriul unui stat membru al organismului
(organizaţiei);
3) privilegii şi imunităţi în misiunea oficială pe teritoriul unui stat nemembru
al organizaţiei;
4) privilegii şi imunităţi de tranzit pe teritoriul unui stat în care nu au avut loc
misiuni oficiale.
Privilegii şi imunităţi acordate la sediul social şi la birourile permanente. Aşa

cum am mai subliniat, situaţia funcţionarilor internaţionali nu este aceeaşi ca şi în cazul
diplomaţilor. Funcţionarii internaţionali sunt însărcinaţi cu misiuni de interes public
internaţional şi acţionează în interesul comunităţii statelor părţi ale acordului care a creat
organizaţia şi care i-a angajat.
Statul pe teritoriul căruia rezidează sau acţionează este interesat ca funcţionarii

internaţionali să-şi îndeplinească corespunzător obligaţiile. În virtutea statutului public al
funcţionarului public, potrivit căruia acesta se bucură de imunitate de jurisdicţie în
exerciţiul funcţiunii, la fel şi funcţionarii internaţionali se bucură de imunitate. Imunitatea
de jurisdicţie este în general acordată pentru toate actele înfăptuite în exerciţiul funcţiei de
către toţi funcţionarii permanenţi ai organizaţiilor internaţionale. Funcţionarii permanenţi
străini se bucură, la sediul şi birourile permanente de imunităţi fiscale.
Imunităţile fiscale ale funcţionarilor internaţionali sunt complexe datorită

multiplicării situaţiilor care decurg din efectivul foarte mare al organizaţiilor
internaţionale. Din motive deosebite unele organizaţii (ONU, UEO şi UE) au stabilit un
anumit impozit intern asupra salariilor funcţionarilor lor. În organizaţiile cu caracter
politic s-au instituit aspecte noi ale imunităţilor pentru a acorda o protecţie mai extinsă
funcţionarilor.
Dintre acestea se pot aminti:

a) imunitatea personală contra arestării cu excepţia unor delicte grave;
b) imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor internaţionale;
c) imunitatea fiscală pentru onorariile plătite din fondurile organizaţiei;
d) scutire de formalităţi de poliţie sau de imigrare pentru funcţionari şi familiile lor;
e) garantarea plecării acestora spre ţara de origine în caz de conflict internaţional;
f) facilităţi vamale (acordate agenţilor străini pentru cumpărarea de automobile, aparate
electrocasnice etc.).
2
Alte imunităţi similare acordate de către statele sediilor sociale şi birourilor

permanente, asimilate diplomaţilor de carieră au caracter de curtoazie. Statele acordă
adesea conducătorilor organizaţiilor, imunităţi jurisdicţionale destul de largi în materie
civilă şi penală precum şi facilităţi vamale corespunzătoare şefilor de misiuni diplomatice.
Imunităţi şi privilegii în timpul misiunilor oficiale. Imunităţile şi privilegiile în
aceste condiţii sunt similare cu cele pentru funcţionarii organizaţiilor şi sunt destinate să
contribuie la exercitarea liberă a activităţii funcţionarilor internaţionali. Aceste imunităţi şi
privilegii se acordă şefilor de misiune, membrilor misiunii precum şi persoanelor
însărcinate de către organizaţiile internaţionale cu o acţiune de cercetare în afara sediului
social sau cu o misiune de asistenţă în cadrul activităţii misiunii oficiale. Când imunităţile
şi privilegiile sunt prevăzute într-un act organic al organizaţiilor internaţionale ele pot fi
mai extinse pentru personalul misiunii decât pentru personalul sediului social sau
birourilor externe permanente.
Curtea Internaţională de Justiţie a decis ca membrii misiunilor trimise de către

ONU să se găsească sub garanţia responsabilităţii statului pe teritoriul căruia misiunea îşi
exercită acţiunea chiar dacă statul respectiv nu face parte din organizaţie. Jurisprudenţa
internaţională prevede garanţii solide pentru membrii misiunilor oficiale. În schimb, când
agenţii unei organizaţii internaţionale sunt în deplasare oficială de la un sediu la altul sau
de la un birou extern la altul situat în altă ţară, deplasarea nu constituie o misiune.
Agenţilor respectivi li se eliberează un ordin de teritoriu sau un alt titlu de deplasare.
Imunităţile acestora sunt garantate prin mecanismele acordului asupra sediului social sau
biroului.
Misiunile oficiale pe teritoriul unui stat nemembru sau în tranziţie implică

negocieri pentru a li se recunoaşte imunităţile şi privilegiile de care membrii respectivi au
nevoie. Ca excepţie o reprezintă hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la
misiunile ONU.
3
Imunităţi şi privilegii în practica unor organizaţii internaţionale.

Specificul Uniunii Europene.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie internaţională de mare

importanţă pentru toate statele lumii. Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU,
aprobată de Adunarea Generală la 13 februarie 1946 a reglementat privilegiile şi
imunităţile organizaţiei. Rezoluţia a fost supusă statelor membre pentru a fi ratificată.
ONU a cărui misiune generală este reprezentată de menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între state şi rezolvarea problemelor care
interesează umanitatea este formată din următoarele organe:
a) Adunarea Generală cu comitetele şi organele subsidiare;
b) Consiliul de Securitate;
c) Consiliul Economic şi Social împreună cu comitetele şi organele sale subsidiare;
d) Consiliul de Tutelă;
f) Secretariatul.
Imunităţile funcţionarilor ONU sunt cuprinse aşa cum am precizat, în articolul 5 al

Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor adoptată la 13 februarie 1946. Funcţionarii
ONU de la sediul din New York nu primesc legitimaţia diplomatică a guvernului SUA, în
timp ce funcţionarii de la sediul din Geneva primesc legitimaţia diplomatică elveţiană.
Funcţionarii ONU care călătoresc în misiune oficială primesc din partea
organizaţiei legitimaţia de liberă trecere, aceasta fiind recunoscută cu titlu valabil de
călătorie de către toate statele care au ratificat Convenţia generală asupra imunităţilor şi
privilegiilor ONU. Funcţionarii instituţiilor specializate ale ONU primesc din partea
organizaţiei un document special de liberă trecere în urma unui aranjament particular
încheiat de ONU cu statele membre. Convenţia ONU asupra privilegiilor şi imunităţilor şi
acordurile de sediu determină procedurile urmate pentru a rezolva dificultăţile de ordin
juridic care apar în materie.
Imunităţi şi privilegii ale membrilor Parlamentului European
Imunităţile şi privilegiile de care se bucură membrii Parlamentului European sunt

reglementate de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene
adoptat la 8 aprilie 1965 şi de Regulamentul intern al Parlamentului European. 1
Potrivit articolului 8 al Protocolului privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene, împotriva membrilor Parlamentului European nu pot fi adoptate
măsuri de ordin administrativ sau de altă natură, menite să împiedice libera deplasare a
acestora spre şi dinspre locul de reuniune a Parlamentului. În materie de facilităţi vamale
şi de schimb valutar, membrii Parlamentului European dispun de facilităţii acordate atât de
către propriu guvern cât şi de către guvernele statelor membre. Propriul guvern le acordă
aceleaşi facilităţi ca şi cele recunoscute înalţilor funcţionari însărcinaţi cu misiuni oficiale
1 Parlament européen, Règlement interieur, Journal officiel, no. L 202 du 02/08/1999, p. 0001 - 0108; article 3;5;6:
4
temporare, iar guvernele celorlalte state membre, aceleaşi facilităţi ca şi cele acordate
reprezentanţilor străini însărcinaţi cu misiuni oficiale temporare.
Pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acestuia beneficiază pe
teritoriul naţional de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului naţional, iar pe
teritoriul celorlalte state membre sunt exceptaţi de la deţinere şi urmărire judiciară.
Imunitatea unui membru al Parlamentului European poate fi ridicată numai după
parcurgerea procedurii prevăzute în articolul 6 al Regulamentului intern al Parlamentului
European.
Cererea de ridicare a imunităţii unui deputat este adresată Preşedintelui de către
autoritatea competentă a statului membru interesat, fiind comunicată în şedinţă publică şi
remisă comisiei competente.
După ce raportul este dezbătut în şedinţă publică, Parlamentul procedează la un vot
unic asupra fiecărei propuneri cuprinse în raport. Preşedintele comunică imediat decizia
Parlamentului autorităţii competente a statului membru interesat, cerând să fie informat în
legătură cu decizia judiciară adoptată în urma ridicării imunităţii parlamentare.
5
Curs 12 (din 03.01.2022)
ANGAJAMENTELE INTERNAŢIONALE. ACORDURILE EUROPENE
1. Angajamente internaţionale – angajamentele bilaterale şi multilaterale

Termenul de angajamente internaţionale se referă la acordurile care au un
caracter obligatoriu, încheiate între membrii comunităţii internaţionale, fie că este vorba
de state suverane sau de organizaţii internaţionale.
O trăsătură comună tuturor angajamentelor internaţionale este faptul că acestea se
prezintă sub forma scrisă. Angajamentele internaţionale pot fi negociate fie de către
delegaţii constituite special în acest scop, fie prin alte procedee care permit negocierea
permanentă între guverne utilizând în calitate de intermediari misiunile diplomatice.
Acestora din urmă le revine rolul de a veghea la buna aplicare a tratatelor.
O diferenţă esenţială care deosebeşte angajamentele internaţionale de contractele
private este dată de faptul că obligaţiile stipulate de acestea din urmă pot fi impuse părţilor
contractante de către tribunale şi executate prin forţa publică. Pe plan internaţional, însă,
cu anumite excepţii, nu există o jurisdicţie potrivit căreia deciziile (hotărârile) au în mod
direct o forţă executorie. Executarea tratatelor depinde doar de buna voinţa şi buna
credinţă a părţilor contractante. Obligaţia juridică fără sancţiune directă pe care o cuprind
este exprimată de expresia latină ”Pacta sunt servanda”, a cărei formulare nu lasă urmă de
echivoc.
În testamentul său politic, cardinalul Richelieu se exprimă astfel: ”Regii trebuie să
acorde o atenţie sporită tratatelor pe care le semnează..., odată semnate, acestea trebuie
respectate cu sfinţenie”. Această obligaţie este formulată în limbajul juridic modern, în
Declaraţia de la Londra din 17 ianuarie 1871:”Puterile recunosc că există un principiu
esenţial al dreptului ginţilor potrivit căruia nici una nu se poate elibera de angajamentele
unui tratat, nici nu-i poate modifica stipulaţiile, decât în urma asentimentului părţilor
contractate printr-o înţelegere amicală”. Această formulare a fost reluată de Societatea
Naţiunilor în aprilie 1935, şi de Declaraţia de la Londra din 19 martie 1936, în urma
încălcării deliberate a părţii a cincea a Tratatului de la Versailles şi denunţării unilaterale a
Pactului de la Locarno de către Reichul german.
1
Pentru a desemna aceste angajamente uzanţele au consacrat mai mulţi termeni. Se

vorbeşte despre tratate de pace sau de comerţ; se utilizează cuvântul convenţie în
domeniul consular, cultural sau social. În domeniul comercial sau financiar, se utilizează
deseori termenii de acord sau de aranjament.
În general, diplomaţii disting două părţi în cadrul angajamentelor internaţionale.
1. Pe de o parte, prezentarea obiectului actului precedată eventual de anumite
consideraţii, se numeşte text.
2. Pe de altă parte, formulele de început şi de deschidere, mai mult sau mai puţin
stereotip, răspund precauţilor pe care guvernele le-au utilizat în mod tradiţional
pentru a garanta regularitatea juridică a negocierii şi calificarea plenipotenţiarilor.
Această parte poartă denumirea de protocol.
OBS: Ansamblul textului şi a protocolului formează conţinutul.
În general, în literatura de specialitate, se face o deosebire netă între tratate care

sunt angajamente internaţionale negociate de plenipotenţiari şi ratificate de preşedintele
statului potrivit regulilor constituţionale, şi acordurile internaţionale nesupuse ratificării
(acordurile în forma simplificată, protocoalele, reglementările internaţionale).
Termenul de acord în forma simplificată acoperă toate angajamentele încheiate între
guverne, nu între şefii de state. Acordurile în formă simplificată pot îmbrăca toate formele
scrise, cuprinzând, de asemenea, schimburile de scrisori sau de note. Clauzele acestor
acorduri menţionează, de obicei, numele guvernelor angajate, obiectul negocierii, locul şi
data semnării.
Termenul de protocol desemnează toate documentele oficiale care consemnează în
mod autentic şi solemn rezultatele unei negocieri. Termenul de reglementare
internaţională se referă la documentele în care sunt consemnate rezultatele deliberărilor
unor conferinţe sau organizaţii internaţionale. Particularitatea reglementărilor
internaţionale este oferită de faptul că acestea îşi bazează forţa obligatorie pe vot, însă, în
general, nu sunt semnate de ansamblul negociatorilor, fiind cel mai adesea anexa unor
procese nereale de deliberare.
2
2. Instrumente, tratate, convenţii, acorduri, protocoale, reglementări
Termenul de tratat se referă la angajamentele încheiate în formă tradiţională, care

au caracter solemn şi sunt încheiate de negociatori investiţi cu depline puteri, iar apoi sunt
ratificate potrivit prevederilor constituţionale. În prima parte, un preambul enumeră statele
sau şefii de stat în numele cărora este negociat acordul, enunţă obiectul negocierii şi
prezintă numele plenipotenţiarilor. Urmează apoi textul cu formulele protocolare şi la
sfârşit, locul şi data semnării.
Titlul indică, în general, obiectul acordului.
Preambulul cuprinde următoarele clauze:
a) enumerarea statelor sau a şefilor de state în numele cărora este încheiat
acordul;
b) enumerarea plenipotenţiarilor;
c) menţionarea faptului că plenipotenţiarii au fost investiţi cu puterea necesară
pentru a-şi angaja ţara;
d) textul, care conţine: angajamentele semnatarilor, prezentate sub formă de
articole, data intrării în vigoare a tratatului, durata tratatului şi locul în care se va efectua
ratificarea.
Protocolul final cuprinde:
a) menţiunea referitoare la faptul că plenipotenţiarii au semnat tratatul şi şi-au pus
sigiliul;
b) menţinerea referitoare la numărul de exemplare semnate;
c) precizări legate de limbile utilizate;
d) locul şi data semnării.
În funcţie de importanţa atribuită tratatului, preambulul poate fi mai mult sau mai
puţin amplu. În ceea ce priveşte protocolul final, clauzele acestuia sunt aproape
întotdeauna identice.
Tratatele pot fi însoţite de protocoale sau articole adiţionale, un protocol de
semnare, un schimb de scrisori interpretative şi de anumite anexe. Protocolul adiţional
este utilizat când, după negocierea tratatului şi înainte de semnarea sa, Înaltele Părţi
Contractante doresc să adauge noi stipulaţii. Textul protocolului adiţional va fi semnat în
aceeaşi zi ca şi tratatul.
3
Protocolul adiţional debutează cu următoarea formulă:
<< Înainte de a precede la semnarea tratatului..…care este încheiat în această zi,

plenipotenţiarii subsemnaţi au convenit ceea ce urmează: >>
(Urmează textul)
Formula de încheiere este următoarea:
<< În virtutea faptului potrivit căruia plenipotenţiarii subsemnaţi au redactat

acest protocol, care va avea aceeaşi forţă şi aceeaşi validitate ca şi dispoziţiile care au
fost înserate în textul tratatului. >>
3. Acordurile multilaterale
În trecut, marile evenimente politice au fost consacrate prin documente solemne

care purtau semnătura plenipotenţiarilor multor state. Tratatele de la Viena (1815), Berlin
(1878) sau Versailles (1919), care au remodelat Europa, fac parte din categoria celor mai
importante. După cel de-al doilea război mondial, prin intermediul unor convenţii
internaţionale, statele au fondat organisme politice cu vocaţie universală sau regională a
căror importanţă sporeşte în mod constant.
Pe de altă parte, în cursul secolului XIX-lea, multiplicarea relaţiilor economice,
sociale şi culturale a determinat statele să recurgă la stabilirea unor reguli comune
destinate a rezolva probleme din ce în ce mai variate şi mai complexe. De asemenea,
statele au creat instituţii internaţionale permanente şi au încheiat numeroase convenţii cu
ocazia unor conferinţe tehnice reunite sub egida marilor organisme mondiale sau
regionale.
Încheierea şi evoluţia acordurilor multilaterale prezintă o serie de particularităţi
importante. Atunci când acordurile multilaterale reprezintă rezultatul unei conferinţe
politice importante, negocierea lor nu este direct legată de misiunile diplomatice întrucât
delegaţiile participante la conferinţe sunt împuternicite să negocieze în numele statelor. În
schimb, în multe capitale sunt încheiate numeroase convenţii multilaterale cu caracter
regional sau tehnic, în aceste cazuri, ambasadelor revenindu-le un rol important în
negocieri.
4
Conferinţele care au ca obiect definitivarea unui acord multilateral sunt convocate

fie din iniţiativa unui guvern, fie din cea a unei organizaţii internaţionale. În primul caz,
conferinţele se desfăşoară în capitala statului care a avut iniţiativa convocării. În al doilea
caz, conferinţele au loc la sediul organizaţiei iniţiatoare sau într-un loc anume precizat.
Alegerea delegaţilor revine fiecărui guvern în parte. În cazul în care conferinţa îşi propune
să trateze probleme tehnice, există un număr important de ministere interesate şi prin
urmare delegaţia va include cel puţin un reprezentant al fiecărui minister. În principiu,
delegaţia este condusă de un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe, căruia îi
revine de fapt, responsabilitatea guvernamentală a negocierii.
Reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe primeşte raportul întocmit de
delegaţie, raportul oficial transmis de organizaţie după sesiune şi întreaga corespondenţă
adresată de organizaţiile internaţionale guvernului său. Dacă delegaţia cuprinde doar
reprezentanţi ai ministerelor tehnice, se consideră că aceasta îşi desfăşoară activitatea în
virtutea unei delegări formale a Ministerului Afacerilor Externe. Într-o asemenea situaţie,
în cadrul delegaţiei va fi inclus un reprezentant al misiunii diplomatice, care va asigura
legătura cu ministerul.
Întrucât negocierea convenţiilor nu presupune o semnare imediată, împuternicirea
delegaţiilor care le abilitează să negocieze este efectuată de Ministrul Afacerilor Externe.
Deseori, împuternicirea este menţionată într-o scrisoare a ministerului care precizează lista
delegaţiei şi numele preşedintelui acesteia. Uneori, împuternicirea acordată este dovedită
printr-o scrisoare specială încredinţată şefului delegaţiei. În cazul în care negocierile se
desfăşoară sub egida unei organizaţii internaţionale, reprezentanţii permanenţi ai statelor
membre sunt consideraţi a se bucura de împuternicirea necesară pentru a participa la
negocieri.
Preambulul convenţiei care rezultă în urma dezbaterilor poate fi redactat conform
tradiţiei. Într-un asemenea caz, statele participante sunt enumerate în ordinea alfabetică a
limbii în care este redactată convenţia.
Atunci când convenţia este semnată într-un singur exemplar, protocolul este, de
asemenea, redactat într-o maniera particulară. Astfel, se recurge la următoarea formulă:
<< Prezentul tratat va fi depus în arhivele Guvernului....>>
<< Copii conforme certificate vor fi transmise de acesta Guvernelor celorlalte
state semnatare. >>
5
În funcţie de limba utilizată pentru redactarea convenţiei, se observă că, ordinea

alfabetică în care sunt enumerate statele poate varia.
Astfel, în franceză Statele Unite ale Americii apar la litera E (Etats-Unis), iar în engleză
la litera U (United States), alături de Marea Britanie (United Kingdom). În general,
reglementările organizaţiilor internaţionale menţionează limba în care statele vor fi
enumerate în ordine alfabetică. În timpul conferinţei se determină locul unde va fi semnat
textul, precum şi data de la care semnatarii pot fi primişi. Statele care au participat la
negocieri şi sunt de acord cu textul final, vor desemna un plenipotenţiar care dispune de
împuternicirea necesară pentru a semna convenţia.
Guvernul care a participat la negocierea unui acord internaţional, însă decide să îl
semneze după încheierea perioadei prevăzute pentru semnare, o poate face recurgând la
procedura de adeziune. Procedura de adeziune permite şi statelor care nu au participat la
negocierea unei convenţii multilaterale de a se supune regulilor generale stabilite de
aceasta. Uneori, se prevede faptul că toate statele pot solicita să adere la o convenţie
multilaterală. În acest caz, convenţia se numeşte convenţie deschisă, iar noul aderent va fi
admis în condiţii de egalitate cu celelalte state membre, care au participat la negocierea
convenţiei.

Cursuri Diplomatie Economica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Diplomatie Economica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DISCIPLINA: Diplomatie economică/ Suport curs din 27.09.

1. Originea şi definirea diplomaţiei

Desigur nu trebuie confundată arta diplomatică sau diplomaţia cu relaţiile

2. Scurt istoric al şcolilor diplomatice

2.1. Şcoala diplomatică greacă

2.2. Şcoala diplomatică romană

2.3. Şcoala diplomatică bizantină

2.4. Şcoala diplomatică franceză

2.5. Şcoala diplomatică otomană se caracterizează prin duritate şi aroganţă, în faza

2.6. Şcoala diplomatică rusă

2.7. Şcoala diplomatică chineză şi japoneză

2.8. Şcoala diplomatică românească

mai puţin de şcoli. Toate metodele diplomaţiei se disting printr-o importantă

Diplomaţia prin conferinţe internaţionale

Caracteristicile conferinţelor internaţionale

1. În funcţie de punctele înscrise pe ordinea lor de zi, conferinţele se clasifică în:

2. După natura participanţilor, conferinţele internaţionale se clasifică în :

Reuniunea anuală a diplomatiei

(1 sept. Ziua Diplomatiei)

Vicepreședintele Comisiei Europene pentru democrație și demografie, Dubravka Šuica,

Originea a practicării de misiuni speciale este foarte îndepărtată. În acest sens,

Referitor la misiunea specială, dreptul diplomatic şi consular oferă

către acesta, este autorizat să acţioneze în numele misiunii speciale şi să adreseze

explicaţii, ”persona non grata”, pe un diplomat ad-hoc, în practică se întâmplă destul

Curs nr. 4/din 18.10.2021

Negocierile şi caracteristici ale procesului

1. Negocierile şi calităţile negociatorului

1. Primul grup de abilităţi ale impactului personal sunt elementele verbale. În

2. Al doilea grup de abilităţi ale impactului personal sunt elementele non-verbale.

2. Caracteristici ale negociatorilor din ţările membre ale Uniunii Europene

informaţii la zi şi scheme de negociere pregătite în prealabil, astfel încât inspiraţia de

5) Negociatorii olandezi şi belgieni

3. Principii şi tipuri de negociere

1) Negocierea distributivă sau câştigător/perdant corespunde unui joc cu sumă netă

Tacticile şi tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice pentru

2) Negocierea integrativă sau de tip câştigător/câştigător este negocierea care

4. Fazele și tehnici ale procesului de negociere

1) Protonegocierile constituie sursa principală a acomodării comportamentului statelor pe

2) Prenegocierile cuprind totalitatea discuţiilor, dezbaterilor, convorbirilor, schimburilor de

3) Negocierile propriu-zise presupun o angajare formală a părţilor, adică trecerea la

4) Postnegocierile reprezintă activitatea de armonizare tacită a intereselor şi urmărirea

Negocierea, ca realitate a vieţii, reprezintă o cale fundamentală prin care obţinem

Curs nr.5/ 25.10.2021

În ceea ce priveşte acţiunea diplomatului ea se poate concretiza în patru funcţii

1. Reprezentarea este principala funcţie a diplomatului. Acesta reprezintă guvernul

Funcţia de reprezentare era extrem de solicitată în perioada monarhiilor absolutiste

Reprezentarea este şi expresia imaginii ţării de origine a diplomatului.

Importanţa misiunii diplomatului impune ca fiecare ţară să-şi înzestreze trimişii,

2. Protejarea concetăţenilor este o sarcină importantă a unui diplomat, constând în

3. Informarea este o componentă esenţială a activităţii diplomatice. Această acţiune

Definită drept ”arta posibilului”, negocierea implică voinţa reciprocă a partenerilor

Curs nr. 6/ din 01.11.2021

Ceremonii la nivel de stat. Uniformele şi ţinuta de ceremonii

1. Ceremonii la nivel de stat

Link video 1-ceremonie vizită oficială de stat

Organizarea şi desfăşurarea ceremoniilor la nivel de stat intră, de obicei, în

Ținuta în cadrul doliului oficial

Link video 2-ceremonie doliu

Respectarea doliului oficial poate fi declarată de şeful unei misiuni diplomatice,

Ambasada………prezintă complimentele sale către Misiunile Diplomatice

Link video 3-speach

2. Uniformele. Ţinuta de ceremonii

Regulile privind îmbrăcămintea pentru diplomaţi variază considerabil de la o ţară