Statul roman, nc de la nceputurile sale, i-a constituit unele norme de drept international care, ulterior, sub influena civilizaiei

greceti, dar i datorit bine cunoscutului spirit juridic latin i n condiiile dezvoltrii politice de la faza republican la imperiul care supusese zone ntregi de pe trei continente, au cunoscut o puternic dezvoltare i forme concrete originale. i aici principalele reguli de drept internaional erau legate de problemele rzboiului i ale soluionrii diferendelor cu alte state. Soluionarea problemelor privind relaiile internaionale se fcea n cadrul statului roman de ctre senat, care era ajutat de ctre un colegiu sacerdotal (colegiul feialilor), condus de un pater patratus, care avea un rol deosebit n rezolvarea diferendelor, n declararea rzboiului i ncetarea acestuia, ca i n ncheierea tratatelor de orice fel, aplicnd o sum de norme ncorporate n ceea ce se numea jus fetiale. Romanii fceau o deosebire net ntre statele i popoarele pe care le recunoteau ca egale lor, cu care ncheiau tratate de prietenie, de alian sau de neutralitate, i cele pe care le considerau barbare, cu care ncheiau doar tratate care consfineau relaii de dependent sau clientelare. Tratatele ncheiate trebuiau respectate potrivit principiului pactasunt servanda. Ca urmare, ori de cte ori romanii considerau c este n interesul lor s denune un tratat ncercau s-i justifice atitudinea prin argumente juridice, invocnd nendeplinirea unor formaliti sau lipsa unor elemente solemne la ncheierea lor, interpretnd unele cause ambigue din cuprins ori pretinznd c tratatul era contrar echitii. De regul, romanii nu ncheiau tratate de pace, rzboaiele terminndu-se fie prin armistiii pe termen scurt, fie prin capitularea necondiionat a inamicului sau prin distrugerea acestuia (faimoasa pax romana). Pe timpul rzboiului romanii se purtau cu cruzime acordnd mai puin respect regulilor de protecie umanitar considerate sacre n rile orientului, dar fa de anumii adversari respectau unele reguli, a cror nclcare o considerau barbarie. i n Roma Antic tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecven, iar persoana solilor, chiar ai statelor dumane, era considerate inviolabil. n condiiile prezenei n cadrul statului roman a unui mare numr de strini, acestora li s-a acordat o deosebit atenie, de protecia strinilor ocupndu-se un magistrate important, pretorul peregrin. O dat cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italic, n dreptul roman apare conceptul de jus gentium, ca o sum de reguli care priveau att probleme de relaii internaionale, ct i raporturi de drept privat ntre cetenii romani i cei strini i care prefigureaz dreptul internaional de mai trziu, servind drept baz pentru formarea dreptului internaional n Europa Occidental. [Vasile Creu-Drept internaional public ediia a IV-a]

Roma a mostenit ceea ce grecii au dezvoltat si au adaptat cerintelor administrarii imperiale romane. Pe masura ce teritoriul Romei s-a marit, orasul a negociat adesea cu reprezentantii zonelor cucerite, carora le garanta o guvernare proprie partiala printr-o cale de acord comuna. Acordurile erau facute in general cu celelalte state sub incidenta legii internationale grecesti. In timpul Republicii Romane, Senatul a condus politica externa, desi era deja infiintat un departament de politica externi. Mai tarziu, in timpul Imperiului, imparatul era cel care avea ultima decizie cu privire la relatiile externe, emisarii fiind primiti cu ceremonii si onoruri, iar lor si insotitorilor acestora li se garanta imunitate pe timpul negocierilor. Solii romani erau trimisi peste granita cu instructiuni scrise de catre guvernul lor iar cateodata un astfel de emisar, sau nuntius ajungea sa aiba locuinta permanenta intr-un anumit oras. Pentru responsabilitati mai mari o legatio (delegatie) de 10 sau 12 Legati (ambasadori) era organizata sub conducerea unui presedinte iar delegatii erau alesi pentru abilitatile lor oratorice devenind inviolabili politic si militar. Cand Imperiul Roman de Apus s-a destramat in secolul al V-lea dH, majoritatea traditiilor diplomatice au disparut, monarhiile negociind direct cu conducatorii invecinati sau aflati la departare prin intermediul emisarilor, iar papalitatea a continuat sa utilizeze Legati (delegatiile). Ambele forme de diplomatie intensificandu-se in urmatoarele trei secole. [http://www.scritube.com]

n Roma antic misiunea diplomatic avea rolul de a ncheia o pace, de a soluiona anumite litigii, de a media n raporturile cu terii sau de a declara un rzboi. Romanii au acordat o importan deosebit formrii personalului diplomatic, care se bucurau de un real prestigiu. Pe lng stpnirea retoricii, ambasadorul trebuia s cunoasc regulile alctuirii unui discurs diplomatic. Printre cei care au rmas n istorie drept diplomai iscusii din Imperiul Roman se numr Tiberius Grachus, Cicero, Marcius Philippus, Sextus Iulius Caesar, Caius Iulius Caesar.

Sempronius Gracchus a fost un politician roman din secolul al II-lea .Hr. i fratele lui Gaius Gracchus. Ca tribun al plebei, reformele sale asupra legislaiei agrare au provocat turbulenele politice n Republica Roman. Aceste reforme au ameninat marii proprietari de terenuri bogate din Italia. El a fost ucis, mpreun cu muli dintre suporterii lui, de ctre membrii Senatului roman i susintori ai fraciunii conservatoare a Optimailor. Marcus Tullius Cicero a jucat un rol important n perioada de sfrit a Republicii romane. Activitatea sa literar i politico-social s-a concretizat n domenii att de numeroase, nct Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profund influen asupra literaturii latine i s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar dect Seneca i Augustin. Gaius Iulius Cezar a fost un lider politic i militar roman i una dintre cele mai influente i mai controversate personaliti din istorie. Rolul su a fost esenial n instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democraiei Republicii i instaurarea Imperiului Roman. A provocat rzboaie de cucerire fr acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plnuit de Cezar, a inclus sub dominaia roman teritorii pn laOceanul Atlantic. n anul 55 .Hr. Cezar a lansat prima invazie roman n Marea Britanie. Tradiiile colii romane au fost continuate i mbogite de ctre Imperiul Bizantin. coala diplomatic bizantin se baza pe principii, metode, reguli, ritualuri n care se combin iretenia i intriga, negocierea cu rzboiul, abilitatea i inventivitatea cu scopurile clar formulate. Avnd n vedere faptul c dup cderea Imperiului roman. Bizanul a rmas fora care s continue promovarea valorilor europene, coala bizantin stabilea drept obiectivul primordial al diplomaiei obinerea i pstrarea pcii. De asemenea, coala bizantin punea accent pe buna cunoatere a popoarelor care ameninau imperiul pentru a putea negocia n mod real. La curtea imperial, ambasadorii erau primii cu un fast aparte pentru a-i convinge de fora i mreia Imperiului. [L.P. Zapartan- Strategie, tactica, tehnica si stil in negociere]

Am putea presupune ca romanii, cu renumitul lor simt practice si cu aptitudinea lor exceptionala pentru metode diplomatice mult superioare. Daca elenii au esuat din

pricina inconsecventei lor innascute si a institutiilor insuficiente, romanii au esuat din pricina fortei si a grandoarei lor. Nu vreau s afirm ca Impreiul Roman sip ax romana nau constituit una din marile binefaceri, pentru care lumea noastra civilizata trebuie sa nutreasca o vesnica recunostinta. Voi spune doar ca, incercind mai degraba sa-si impuna vointa decit sa negocieze pe baza de reciprocitate, romanii n-au elaborat metode diplomatice indeajuns de pretioase pentru a figura printre numeroasele valori pe care leau lasat mostenire posteritatii. Este adevarat ca pasiunea lor pentru categorii si inclinatia lor pentru formularile juridice i-au facut sa introduca o suma de expresii care sugereaza o conceptie dintre cele mai elevante despre relatiile international si despre metodele trainice de reglementare a acestor relatii. Ei s-au falit intotdeauna cu buna lor credinta, prisca fides, opunind-o duplicitatii inveterate a adversarilor. Fiecare romans e simtea miscat de superbul exemplu al lui Regulus, care a preferat sa se reintoarca in Cartagina decit sa-si calce cuvintul. Romanii se refereau adesea la civitas gentium (dreptul popoarelor), insa primul principiu nu reprezenta altceva decit o pura fraza sentimental, iar cel din urma, dupa supozitiile facute de Grotius si de altii, nu slujea intotdeaauna drept baza dreptului international, ci constituia mai degraba un excellent corp de legi pentru reglementarea relatiilor dintre cetatenii romani si straini. Tot atit de adevarat este ca romanii priveau tratatele ca fiind de natura contractelor juridice si se bazau adesea pe inventivitatea lor juridical pentru a evita respectarea unor clause subscrise si ratificate. Colegiul fetialilor insa si jus fetiale (dreptul fetialilor) nu erau mai mult decit niste reminiscente arhaice. In cel mai bun caz, fetialii indeplineau functii analoge cu cele ale departamentului tratatelor din ministerul nostrum de externe, si anume pastrau tratatele si alte documente similar, rezolvau chestiunile de protocol si supravegheau respectarea ceremonialului cind se declara razboi saus e incheia pace. Procedura stabilita de fetiali aminteste de unele fragmente din Ramura de aur. Cind trebuia sa se declare razboi, pater patratus (parinte sfint) se indrepta spre granite cu inamicul si arunca dincolo de ea o sulita din lemn de corn calit in foc, sau, daca timpul era scurt si granita departe, executa acelas ritual in fata templului Bellonei. Cind trebuia sa se incheie pacea, acelas oficiant, purtind sceptrul lui Jupiter, aducator de victorie si insotit de pater verbenarius (parinte purtator de verbina) care ducea o mladita de verbena sacra din gradinaCapitaliului. Poruncea ca tratatul sa fie citit cu glas tare ambasadorilor celeilalte parti.

Este adevarat ca la inceput, romanii incheiau tratatele pe baza de reciprocitate si ca prima confederatie latina a debutat ca o uniune intre egali. Dar aflam destul de curind caocrotirea in numele legii era cautata la Capitolul din Roma si ca hotaririle incep sa fie adoptate fara incunostintarea sau incuviintarea aliatiilor mai marunti. Vechea forma de alianta a fost inlocuita prin forme noi, in care participantii la federatie erau constrinsi sa recunoasca majestas populi romani (maretia poporului roman) sau sa cedeze Senatorului roman controlul asupra politicii externe si asupra apararii. Doctrina romana a imperialismului, credinta in destinul harazin romanilor de a impune altor popoare obiceiurile legate de pax romana, in datoria lor de a zdrobi orice opozitie si de a cruta doar pe cei care i-au impidicat pe romani sa transmita urmasilor lor: un cod de reguli diplomatice cit de cit acceptabil. Se poate spune ca doar ei au introdus in uz respectful theoretic pentru buna-credinta si recunoasterea necesitatii practice de a incheia tratate trainice. Contributia lor la teoria relatiilor diplomatice erau fie puti laudabile in sine, fie inacceptabile pentru o lume alcatuita din state nationale, care revendica toate un statut de egalitate. Si totusi, multumita neobisnuitului lor talent organizatoric, ei au adus in seama de imbunatatiri aparatului diplomatic pe care il folosisera, in bine sau in rau, orasele-cetati din Grecia. Ambasadorii romani numiti ori nuntii ori oratores, erau desemnati de catre Senat, care le inmina scrisori de acreditare si instructiuni. Numai rareori li se acordau imputerniciri depline, iar ambasadorii care isi depaseau auctoritas puteai fi dati in judecata. Ambasadorii aveau indeobste rang de senatori sau erau alesi dintre cei mai de vaza cavaleri. Locuitorii Rhodosuluiau fost profund vexati (ofensat, jignit) cind Senatul le-a trimis un ambassador care in viata private era un professor de gimnastica. Ambasadorii lui erau in genere oameni de o gravitate impresionanta, reprezentanti demni de vestita maretie a Romei. Soliile lor erau de scurta durata, iar la intoarcere trebuiau sa raporteze Senatului rezultatele tratativelor purtate. Senatul vota apoi aprobarea activitatii lor. Cind increderea in sine si puterea Romei au crescut, soliile straine au inceput sa fie supuse unui tratament uluitor, care varia de la caz la caz. Un trib sau un potent dusman dornic sa incheie pace, trebuia mai intii sa obtina de la generalul roamn cel mai apropiat ingaduinta de a trimite o solie la Roma. La sosire, trimisii sai erau nevoiti sa astepte dincolo de zidurile cetatii, in vre-un han invadat de sobolani aprobarea Senatului pentru intrarea in oras. Ei erau primiti daca primirea avea loc in templul Bollonei. Chiar o solie a unei tari prietene si teoretic egale avea obligatia sa-si vesteasca prezenta, anuntindu-l

pe questor urbanus, si sa solicite permisiunea de a intra. Daca permisiunea le era acordata, solii si suita lor erau gazduiti la graecostasis (platforma) unde asteptau cu rabdare ziua primirii lor de catre Senat. Atunci erau condusi la curte si li se ingaduia sa se adreseze Senatului, la nevoie printr-un interpret. O noutate interesanta o constituia faptul ca fiecare senator putea sa puna intrebari ambasadorilor dupa expunerea declaratiei lor. Apoi solii erau condusi inapoi la graecostasis si eventual rechemati la curie pentru a primi raspunsul Senatorului. Toate acestea nu prea evidentiaza o imbunatatire notabila fata de vechiul system grecesc. [Harold Nicolson-diplomatia]

Romanii au introdus si alte inovatii. Ei au instituit un tribunal de recuperatores, alcatuit din doi judecatori reprezentind fiecare ua din partile care incheiau tratatul si condus de un presedinte neutru. Unele autoritati in materie au vazut in aceasta institutie, despre care de fapt se stiu foarte putine lucruri, prototipul tribunalului de arbitraj. E indoilenic totusi ca tribunalul de recuperatores a detinut vreo functie politica, diplomatic sau de arbitraj. Dupa toate aparentele,destinatia sa nu depaseste atributiile unei actuale comisii mixte pentru examinarea pretentiilor. O alta practica, mult mai putin laudabila, instituita de romani era primirea de ostatici drept garantie pentru respectarea tratatului. Cind, dupa cel de-al doi-lea razboi punic, romanii au devenit stapinii necontestati ai lumii si n-au mai simtit nevoia de reciprocitate in relatiile cu alte tari, ei au inceput sa ceara ostatici de la triburile si popoarele invinse, fara ca ei sad ea vreodata macar un singur ostatic de-al lor. Chiar Iulius Caesar, socotit cel mai generos dintre generali, a luat de la triburile galice nu ami putin de 600 de ostatici. In tratate existau clause care precizau numarul de ostatici, numele si calitatea lor, sexul si virsta. Romanii au constat din experienta ca barbarii erau mai putin dispusi sa trimita ca ostatici femei decit barbati. Atita timp cit tribul sau poporul invins respecta conditiile capitularii sale , ostaticii erau bine tratati si trageau foloase de pe urma sederii fortate la Roma. Dar daca prevederile tratatului sufereau vreo incalcare, ostaticii erau imediat intemnitati si tratati ca prizonieri de razboi. Acest sistem al detinerii de ostatici drept garanti pentru respectarea tratatului, system in sine nedrept si nerecomandabil atit in vreme de pace sit si in vreme de razboi, a supravietuit mult dincolo de epoca romana. Comform prevederilor tratatului de la Aixla-Chapelle din 1748, doi pairi englezi au fost trimisi ca ostatici pentru a cautiona

restituirea catre Franta a insulei Cap Breton. Ei au petrecut luni de zile la Paris, vegetind stinjeniti prin tavernele si teatrele orasului, sub privirile ironice, dar nu lipsite de amabilitate ale societatii franceze. De atunci, luarea de ostatici a fost practicata doar in scopuri militare, nu si in scopuri diplomatice. [Zorin-Istoria diplomatiei]

Concluzie: romanii au contribuit mult la instituirea ordinii in relatiile international

si la incetatenirea conceptiei despre caracterul sacru al tratatelor. Doar ei erau prea inclinati spre distatura pentru a aprecia politetea diplomatic si prea puternici pentru a lasa mostenire exemple sau invataminte capabile sa ajute prosperitatea in elaborarea unor metode valabile de negociere.