Capitulațiile încheiate de Țara Românească și Moldova cu Poarta Otomană 

au fost niște
tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române în cadrul Imperiului Otoman.
Principatele își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale,
fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abțină de la orice act de ostilitate
față de Imperiul otoman și, în general, să se integreze în politica externă a Porții. Definiția
capitulațiilor este dată în Dicționarul limbii române al Academiei Române[1]: Capitulația
reprezintă o "convențiune între un stat creștin și Poarta otomană, care regulează situația
supușilor creștini din imperiul turcesc din punct de vedere administrativ, fiscal și
judecătoresc." S-a crezut că asemenea capitulațiuni ar fi avut și Principatele române; textul
lor nu este însă autentic - se afirmă în Dicționarul Academiei Române.

Reconstituirea capitulațiilor
Deși documentele originale nu mai erau disponibile, ele au fost „reconstituite” și prezentate
de delegații Țării Românești și Moldovei la tratatele de pace între Rusia și Imperiul otoman
de la Focșani (iulie-august 1772) și de la Kuciuk Kainargi (10/21 iulie 1774), și au fost luate
drept bază de discuție în ceea ce privește organizarea și statutul internațional al Principatelor
Române.[2]
Se presupune că realizatorii lor principali în Țara Românească au fost banul Mihai
Cantacuzino, luminatul Chesarie (1773-1780), episcop al Râmnicului, mitropolitul Grigorie și
un boier relativ puțin cunoscut, Pană Filipescu, iar în Moldova de Petre Depasta, spătarul
Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul Ienachi Chirică. Istoriografia
rusească susține că rușii sunt creatorii capitulațiilor.[2]
Ele reprezentau un amestec de adevăr, acte originale și reconstituiri. Nu au fost declarate
false și respinse de Poartă în mod oficial, clar și ferm niciodată (singura punere sub întrebare,
dar extrem de moderată a apărut la 1856, când reprezentantul turc a declarat că nu s-au putut
găsi în arhivele țării sale urme ale capitulațiilor). Chiar dacă nu au fost rescrise în forma în
care fuseseră inițial, fondul lor istoric era real și nu doar o tradiție stătuse la baza redactării
acestor acte, ci chiar documente reale, dar căzute în desuetudine și uitare sau chiar distruse. În
1974 se va descoperi primul izvor turcesc ce cuprindea un act acordat lui Mihnea Turcitul în
1585, descoperire urmată de altele în scurt timp.[2]
După 1774 prin înscrierea „tractatelor” Principatelor cu Poarta (a capitulațiilor) în tratatele cu
caracter internațional dintre Rusia și Turcia acestea căpătau o sancțiune internațională. Din
acest moment, până la 1878 „capitulațiile” deveneau o realitate. Ele erau înscrise în circuitul
diplomatic internațional și oficializate ca acte valabile. În acești 100 de ani capitulațiile au
funcționat, au produs efecte benefice pentru România și au fost reale.[2]
Capitulațiile au existat în conștiința diplomației europene și românești și înainte de 1772. În
secolele XV-XVI, „capitulațiile” („tractatele”) își trăiesc prima etapă, adică stabilirea
raporturilor între Principate și Poartă pe baza „evoluției raporturilor de forță dintre
contractanți”. Din această etapă rămâne tradiția unei autonomii și a unor tratate garantând
aceste privilegii. În aprilie 1711 la tratativele de la Luțk, Dimitrie Cantemir va face să fie
menționate de nenumărate ori cuvintele în textul final: granițele țării, autonomia ei față de
turci, organizarea internă etc., care reprezentau chiar esența capitulațiilor, aceea că avem de a
face cu un pământ liber, libertate răscumpărată anual prin diferite sume de bani înaintate
Porții.[2]
După Revoluția de la 1821 și restabilirea domniilor pământene rolul capitulațiilor se schimbă
radical, elitele românești începând a le folosi pentru întărirea legăturilor cu Poarta și pentru
respingerea protectoratului rus.[2]
Analiza istorică a capitulațiilor[modificare | modificare sursă]
O lungă perioadă de timp de la „redescoperirea” acestor capitulații nimeni nu a chestionat
veridicitatea acestor acte, necesitățile politice ale autonomiei Principatelor față de Poartă nu
permiteau nici unui adevărat patriot să intre într-o analiză de autenticitate fără a prejudicia
interesele neamului. După 1878 schimbarea poziției internaționale a țării, în urma dobândirii
independenței, permitea o analiză pur istorică, neîncărcată de repercusiuni politice.
Paternitatea primului act de punere în discuție a capitulațiilor i-a revenit lui Nicolae Iorga, ce
aprecia că „pretinsele tratate sunt rezultatul relațiilor vechi cu Poarta, așa cum se păstrase
în mintea boierilor dintr-o epocă mai târzie”, „cu o formă neadmisibilă din capul locului,
căci în acest stil nu s-a scris niciodată în cancelaria otomană”. O critică puternică adusă
existenței capitulațiilor a fost făcută de Constantin Giurescu, în lucrarea sa „Capitulațiile
Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric”[3]. Istoriografia de la C. Giurescu a apreciat
integral actele înaintate Congresului de la Focșani ca „falsuri patriotice”, cum spunea N.
Iorga.[2]
În Studiul istoric sus-amintit al lui Const. Giurescu se relatează că la Academia Română
există Mss 114[4] al lui Antohie Sion , fiul lui Iordache Sion, scris între 6 februarie 1804 și 14
septembrie 1804, care conține scrierea cu titlul "Din izvoadele răposatului Nicolai Costin, ce
au fost vel logofăt". În acest text, Antohie Sion povestește că Tăutul vel logofăt a fost trimis
sol la sultanul Baiazid al II-lea de către Bogdan voievod III, fiul lui Ștefan cel Mare, să
închine țara la Turci. Acolo solul moldovean ar fi primit un hatișerif , cu data 1512, care
conținea zece puncte (denumite de Antohie Sion " legăturile celi primite și întărite de
împăratul"), prin care strămoșii noștri s-au închinat la Poartă. După o analiză științifică
extrem de minuțioasă a documentelor rămase de la cronicari, Constantin Giurescu ajunge la
concluzia că "Închinarea Moldovei la Turci sub Bogdan de care vorbește tradițiunea, nu se
adeverește deci prin documente și ea trebuie înlăturată dintre faptele istorice"..."Povestea
închinării la Turci sub Bogdan a fost introdusă în "Cronica lui Ureche" de Simion dascălul.
Dimitrie Cantemir i-a adăugat unele elemente noi, pentru motive care nu se pot încă lămuri,
plăzmuind...condițiunile închinării, consființite printr-un hatișerif al Sultanului."
Textul din Cronica lui Grigore Ureche este următorul: „Pe învățătura tătâne-său, a lui
Ștefan-vodă, [Bogdan] trimis-au la împărăția turcilor pre Tăutul logofătul cel mare, cu
slujitori, pedestrime, dărăbani, de au dus birul, zece povoară de bani și s-au închinat cu
toată țara la sultan Suleimanu împăratul turcescu. Iară împărăția de bucurie mare cu
dragoste i-au priimit și au dăruit toți banii Tăutului logofătului celui mare și i-au adus în
țară și au ziditu pre acei bani o sfântă biserică în satu în Bălinești, ce este la ținutul Sucevii
și trăiește până astăzi.”
Pe de altă parte, în Descrierea Moldovei [5] ,scrisă de Dimitrie Cantemir regăsim următorul
text: „...Bogdan cel Chior, a închinat Moldova turcilor -după cum se zice, în urma diatei
lăsate de tatăl său - învoindu-se să le dea, în fiece an, 4000 de galbeni, 40 de cai și 24 de
șoimi, dar nu ca tribut, ci numai ca semn de închinare...”

Capitulațiile Imperiului Otoman

Capitulațiile Imperiului Otoman au fost contracte bilaterale dintre Imperiul Otoman și
puterile europene. Potrivit Dicționarului limbii române al Academiei
Române[1], capitulația (derivat din capitulá; provine din capitulum [latina târzie],= "capitol
(la o scriere), articol, clauză") este "o convențiune între un stat creștin și Poarta otomană care
regulează situația supușilor creștini din imperiul turcesc, din punct de vedere administrativ,
fiscal și judecătoresc. S-a crezut că asemenea capitulațiuni, prin care li se recunoștea
autonomia și li se stabilea raporturile față de puterea suzerană, ar fi avut și Principatele
române; textul lor nu este însă autentic." În amintirile lui Ion Ghica din Scrisori către
V. Alecsandri[2]  , autorul amintește despre " Capitulațiunile încheiate de vechii noștri
Domni."
Regimul capitulațiilor era alcătuit din excepții la regulile de drept internațional, căci nu se
mărginea a garanta libertatea individuală, religioasă și de a face negoț a străinilor, dar îi și
sustrăgea pe aceștia de sub imperiul legilor statului în care locuiau. [3] Cuvântul de
"capitulații" se întrebuințează mai ales în înțelesul de tratate de așezare. Într-adevăr, partea
comercială din capitulații a variat în decursul timpurilor, după nevoile negoțului, iar în veacul
al XIX-lea Turcia a încheiat convenții curat comerciale.
Capitulațiile turcești erau garanții acordate de sultani națiunilor creștine, oferind drepturi și
privilegii supușilor celor din urmă, care locuiau sau făceau comerț pe teritoriul otoman.
Politica capitulațiilor turcești era urmașa în domeniul juridic a politicii Imperiului
Bizantin față de puterile europene. În anul 1535 (după alte surse, 1536) între Soliman
I Magnificul și regele Franței Francisc I a fost încheiată o înțelegere politică și convenție
economică, cunoscută în istorie ca prima "capitulație".[4][5][6]. În ultima referință (Jesse Russell
ș.a.,2012) se enunță textual:"The Franco-Ottoman Alliance, also Franco-Turkish Alliance
was an alliance established in 1536 between Francis I and Suleiman."(Alianța Franco-
Otomană ,de asemenea numită Alianța Franco-Turcă, a fost o alianță stabilită în 1536 între
Francisc I și Soliman Magnificul). Aceste capitulații aveau de fapt valoarea unui dar care
putea fi retras oricând. Capitulația cu Franța a fost reînnoită la 1581, 1597, 1604, 1673 și 25
mai 1740.[3] În următorii ani au fost încheiate asemenea convenții și cu Veneția (la 1540,
reînnoită la 1569), Anglia (1583),Olanda (1612), cu Austria la 27 iulie 1718 (tratatul de la
Passarowitz), reînnoit prin tratatul de la Belgrad, Suedia (1737), cu cele două Sicilii la 1740,
cu Prusia la 22 martie 1761, cu Spania la 1782, cu Rusia ca o urmare a tratatului de
la Kuciuk-Kainargi la 10/21 iunie 1783, confirmat prin tratatele politice următoare dintre
Rusia și Turcia, cu Sardinia la 1823, cu America de Nord la 1830, cu Belgia la 1878, cu
Portugalia la 1843.[3] Convenția franco-turcă (din 18 februarie 1536[7]) acorda francezilor
unele avantaje mai deosebite, ca de exemplu extrateritorialitate personală, taxe vamale
scăzute, scutire de impozite etc., însă ea era diferită de capitulațiile de mai târziu,
caracterizate prin inegalitate între părțile contractante.
Aceste convenții erau redactate pe capitole (care se numeau capitula). Francezii s-au prevalat
ulterior de prevederile convenției încheiate, atunci când Imperiul otoman decăzuse, făcând
presiuni asupra otomanilor să respecte aceste obligații. "Presiunile" se referă mai ales la
clauzele comerciale, care fuseseră acceptate atunci benevol de către sultan.
Inițial, rostul capitulațiilor a fost de a fixa anumite imunități pe care Poarta, de bunăvoie, le
acordă supușilor străini așezați în Imperiul Otoman. Era vorba de un
drept excepțional capitular, concedat de Poartă asupra dreptului comun al imperiului, în
favoarea cetățenilor statelor creștine amice. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai
ales, de când regimul capitular s-a generalizat și numărul consulilor străini în Turcia s-a
înmulțit, puterile europene, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, au răsturnat rolurile,
făcând din dreptul capitular, un drept comun al străinilor așezați în statele Sultanului și
socotind ca un abuz orice încercare din partea Porții de a supune pe sudiții străini legilor
otomane.[3] Fără a căuta textele unor presupuse capitulații pe care vechii domnitori le-ar fi
încheiat cu Poarta, este suficient că de fapt Principatele se bucurau de o largă autonomie,
recunoscută începând cu tratatul de la Kuciuk-Kainargi prin acte oficiale ale Porții. Astfel,
era hatișeriful de la 4 noiembrie 1774[8], promulgat de Poartă imediat după numirea
lui Grigore al III-lea Ghica ca Domnitor în Moldova, care confirmă pronomiile (=
privilegiile) Moldovei, document care prevedea, între altele, că pricinile dintre turci
și raiale erau de competența Domnitorului, împreună cu divan-efendi.
Odată cu instalarea consulilor unor țări europene în Principatele române , hatișerifurile de la
1784, 1791, 1792, reînnoiesc privilegiile Principatelor.
Prerogativele Principatelor reînnoite prin firmanele de la 1802 și 1822 au fost confirmate
prin convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) din 1826 și prin tratatul de la Adrianopol.

Studiul lui Bogdan Murgescu se bazează pe documentele vremii respective (secolele XV-
XVIII) și oferă perspective incitante asupra situației din spațiul românesc de la sfârșitul
Evului Mediu și începutul Epocii Moderne. Dincolo de construcția mentală creeată de-a
lungul anilor față de istoria națională, istoricul dorește să analizeze într-un mod echilibrat
toate aspectele pozitive și negative din trecutul Țarilor Române.

În prima parte, autorul ne prezintă câteva aspecte ale politicii și diplomației domnitorilor
români Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Mulți istorici români susțin un caracter fanatic
antiotoman al lui Ștefan cel Mare și o apropiere față de munteni, dar lucrurile nu stau așa, în
viziunea autorului cărții. În 1462, Ștefan a atacat cetatea Chiliei, participând astfel la
campania otomană îndreptată către Țara Românească condusă de Vlad Țepeș și aliatul său
Ungaria. Ștefan a reluat atacurile asupra Chiliei și în 1465 a și cucerit-o, iar otomanii, ca să
nu pornească vreun conflict cu „aliații” moldoveni, au mărit tributul Moldovei către Poartă de
la 2.000 la 3.000 de galbeni. Acest tribut va fi plătit de către Ștefan până în 1473, când a avut
loc conflictul dintre Mehmet al II-lea și Ștefan. Istoricii români sunt de părere că otomanii ar
fi fost cei care au început ostilitățile la adresa Porții în vreme ce autorul volumului consideră
că de fapt Ștefan a rupt alianța cu Poarta atacându-l pe Radu cel Frumos în noiembrie 1473
înlocuindu-l de la domnie. Istorici precum Ștefan Andreescu confirmă ideile autorului:
„acțiunea militară pe care Ștefan a declanșat-o în Țara Românească s-a încadrat perfect în
planul mai larg al coaliției creștine”(p.29). Moldovei i se dublase haraciul și intrase în
conflict cu Țepeluș, fidel Porții. Astfel, în opinia autorului, Ștefan cel Mare i-a depășit pe toți
domnitorii români care au fost înaintea sa, exercitând o politică externă de anvergură fără
precedent pentru Moldova, iar „politica externă a lui Ștefan nu a fost defensivă, ci mai
degrabă pro-activă”(p.40).

Profesorul Bogdan Murgescu analizează și un alt mit românesc și acela că noi, românii, am fi
apărat creștinătatea prin Mihai Viteazul care, mânat de un sentiment național fanatic, ar fi
avut drept scop înfăptuirea unei uniuni între cele trei state românești, lucru neconfirmat de
nici un text provenit direct de la domnitor. Autorul ne prezintă sume de bani pe care
Habsburgii le-au cheltuit pentru războiul cu otomanii și ne spune că Mihai Viteazul a primit
generoase subsidii financiare pentru a crea campania de la Dunăre, care a jucat un rol benefic
din perspectiva Habsburgilor, căci ținea mobilizate numeroase trupe otomane la Dunăre și nu
pe teritoriul Ungariei, teatrul principal al războiului. Armatele lui Mihai Viteazul erau
alcătuite din mulți mercenari. În final, autorul argumentează că acțiunile militare ale
voievodului muntean efectuate împotriva Porții au fost minore în contextul larg al conflictului
dintre Habsburgi și Imperiul Otoman iar imaginea lui Mihai Viteazul este că acesta „a
reprezentat o îmbinare de elemente medievale cu unele elemente moderne”(p.51).

Varianta clasică a istoriografiei românești este că cele două țări au fost subjugate economic
de către Imperiul Otoman. Astfel, Prin plata obligațiilor bănești către Poartă, Țările Române
au fost practic silite să se integreze în economia europeană a momentului, depășins faza de
autarhie și organizând o politică serioasă de export. Autorul vede în aceste aspecte și un
factor benefic și anume politica tolerantă a Porții la nord de Dunăre (faptul că nu s-au ridicat
lăcașuri de cult musulmane) deoarece „până în secolul al XVI-lea, atât în Țările Române, cât
și în Imperiul Otoman religia era mult mai importantă decât etnia în definirea
solidarităților”(p.53). Factorul etnic este, în opinia autorului, un lucru mai puțin important
decât factorul confesional în analizarea raporturilor dintre Țările Române și Poartă:
„creștinismul era foarte important pentru muntenii și moldovenii din secolele XIV-XVI, în
vreme ce identificarea etnică era, în cel mai bun caz, marginală”(p.53). Pentru a se putea
instaura așa-zisul sistem de domnii fanariote, „era nevoie de noi criterii de definire a
societății”(p.54). Așadar, domniile fanariote nu au avut caracterul pe care noi îl percepem
prin viziunea contemporană și au reprezentat un sistem politic unde reprezentanții erau
evaluați individual, nu ca membrii ai unor grupuri etno-lingvistice, iar „epoca fanariotă este
un construct istiriografic modern”(p.59).

In adoua partesunt prezentate o serie de aspecte ce țin de problemele economice și financiare

ale Țărilor Române. Începând cu secolul al XVI-lea, dările către domnie au crescut în strânsă
corelație cu obligațiile față de otomani, destabilizând gospodăria țărănească, împingând tot
mai mulți țărani spre șerbie. Astfel se destabiliza echilibrul între clasele sociale, favorizând
boierimea. Bazându-se pe o serie de calcule economice, autorul consideră că acest proces de
destabilizare a favorizat „condițiile sociale pentru instaurarea unui veritabil regim nobiliar
în secolul al XVII-lea”(p.81). Sumele mari de bani care erau virate în contul Imperiului
Otoman l-au împins pe Mihai Viteazul și pe urmașii săi să facă un compromis cu Poarta iar
acest lucru are meritul de a reduce presiunea financiară otomană și de a integra politico-
economic Țările Române în sistemul otoman. Acestea nu puteau plăti datoriile către otomani
așa că au apelat la credite cu dobândă, lucru ce a favorizat colapsul economic al Moldovei și
Valahiei.

Autorul consideră astfel că acțiunile militare ale lui Mihai Viteazul împotriva otomanilor au
fost mult mai costisitoare decât haraciul plătit Porții.

Atunci când era inițiată o campanie militară majoră, toate teritoriile aflate sub stăpânirea
Porții trebuiau să platească o contribuție specială. De regulă, otomanii preferau să strângă
bunurile din provinciile învecinate teatrului de acțiune. Un astfel exemplu este campania din
1672 pentru cucerirea Cameniței. Datorită necesității aprovizionării trupelor turcești cu
provizii, autorul este de părere că „otomanii au încercat să cumpere, prin bună înțelegere,
grâu moldovenesc”(p.130) de teama ca producătorii moldoveni să nu fugă și să ascundă
proviziile. Astfel, otomanii au mers pe principiul „pieței libere”, oferind condiții favorabile
negustorilor de alimente.

În cea de-a treia partesunt prezentate anumite idei vehiculate despre  comerțul Țărilor
Române. Autorul respinge teza conform căreia Moldova și Țara Românească ar fi avut
legături comeciale numai cu Imperiul Otoman iar aceste legături ar fi reprezentat un factor de
bază al dezvoltării comerțului Țarilor Române și integrarea acestuia în comerțul european
(Mare\ Neagră-lac turcesc). Astfel s-ar demitiza ideea că Țările Române ar fi fost „grânarul”
Porții iar otomanii s-ar fi aflat în „imposibilitatea practică de a impune un monopol efectiv
asupra Țărilor Române”(p.159). Însuși Nicolae Iorga respingea ideea monopolului otoman.

În opinia autorului, evoluția raporturilor economice dintre Țările Române și Imperiul Otoman
a fost determinată de anumite mecanisme politice, cum ar fi presiunea financiară exercitată de
otomani asupra Țărilor Române prin sporirea obligațiilor financiare către Poartă. Acest
fenomen a determinat „ample mutații în structurile economice și sociale ale Țărilor
Române”(p.175). Ca o redresare a economiei Moldovei și Valahiei, au crescut exporturile
acestora care rezultau venituri mai mari pentru vistieria domnească, acest lucru fiind în
contradicție cu alte interese otomane. Poarta va iniția o serie de interdicții pentru exporturile
românești. Cel mai vechi document care atestă acest lucru este din secolul al XVI-lea
(Scrisoarea sultanului Suleyman I către domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu prini
care îi cerea să pună capăt exporturilor de vite moldovenești în Polonia). Așadar, „în secolele
XVI-XIX nu a existat un monopol otoman asupra comerțului Țărilor Române”(p.183)
deoarece negoțul dintre  români și turci  a fost puternic influențat de către politic.