Modalitatea esenţială de realizare a circuitului de valori şi cunoştinţe mondiale, care se

concretizează în ansamblul operaţiunilor şi activităţilor ce au ca obiect schimbul de produse şi

servicii la scară mondială, constituie comerţul internaţional. Un stat oricât de bogat şi înzestrat
tehnic ar fi, nu poate să producă tot ceea ce îi este necesar pentru dezvoltarea sa continuă, şi să
consume singur tot ceea ce este în măsură să producă. Indiferent de mărimea lor şi potenţialul
economic şi tehnico- ştinţific, au ceva de dat dar şi ceva de primit din circuitul mondial de valori
şi de cunoştinţe. Această circulaţie implică un cadru juridic bazat pe principiile înţelegerii şi
încrederii indiferent de nivelul de dezvoltare a popoarelor.1
Este veritabilă ideea că germenii unui sistem unitar de reguli aplicabile tranzacţiilor
comerciale a apărut mai întâi în antichitatea greco-romană, însă starea de fapt care a creat
necesitatea unui astfel de sistem, și anume schimbul de valori, raporturile comerciale contractuale
incipiente au apărut și mai anterior.
Astfe, dreptul contractelor comerciale, dreptul aplicabil faptelor de comerț/ comercianților
şi comerţul însuși nu dispun de aceeași vechime. Pe când primele manifestări ale comerţului au
apărut în îndepărtata istorie a culturii omeneşti, atunci când s-a născut ideea de proprietate şi a
schimbului de bunuri produse peste nevoile de consum, un drept al contractelor comerciale a luat
fiinţă, desigur, într-o formă primitivă, cea a obiceiurilor, abia odată cu primele organizări ale
societăţii în forma unor state.
Trocul, forma primitivă a schimbului, asigură în această perioadă nu numai satisfacerea
nevoilor indivizilor, dar şi pacea triburilor pe durata schimbului de produse. Cuvântul dat şi
strângerea mâinii par a fi fost cele mai vechi mijloace prin care se garanta îndeplinirea exactă şi
loială a obligaţiilor asumate. Schimbul de mărfuri a fost mult mai simplu când s-a trecut la folosirea
unor bunuri de valorizare sau a unei mărfi intermediare care sunt şi astăzi folosite de unele triburi
nomade: sarea, fructele, anumite pietre scumpe, bucăţi de metal, scoici, bucăţi de piele lucrate,
arme, perle, vite sau alte animale. Se cunoaște că termenul latin pentru bani – pecunia, derivă de
la peciis, care înseamnă vită, iar după cum arată Nicolae Iorga2, istoria românească cunoştea la
începutul secolului al XVII-lea un asemenea mijloc de valorizare numită a biciului – un galben
având valoarea unui bou, unei vaci cu viţel şi unei blăni, respectiv, a unei suprafeţe de teren arat
şi semănat.
Trocul s-a descompus în două operaţiuni: vânzarea şi cumpărarea, iar valoarea bunului ce
făcea obiectul schimbului era stabilită ca un măsurător de valori – metale, de regulă, preţioase,
care erau folosite în scopul arătat, după unităţi de greutate şi chiar piese mici şi subţiri, mai ales de

1
Aurel BĂIEȘU, Angela CIBUC, Dreptul comerțului internațional. Note de curs Chișinău: Universitatea de Studii
Europene din Moldova, 2013, p. 3.
2
Vonica ROMUL PETRU. Drept comercial, parte generală. București: Lumina Lex, 2000, p.38.
aur. Aceste piese de metale preţioase, care aveau imprimate semne distincte, embleme ale oraşelor
sau zei, au devenit moneda bătută a zilelor viitoare – banii de azi. B.P. Hasdeu considera că
termenul „ban” derivă din termenul latin medieval de adevărată origine slavă – banus. Primii bani
pe cuprinsul arealului românesc – moneda banului Olteniei (Etymologicum magnum). Din acest
moment al descompunerii schimbului de bunuri în vânzare şi cumpărare, urmat de apariţia unei
mărfi intermediare – moneda – se poate vorbi de comerţ, de relațiile comerciale.
Începuturile civilizaţiei comerciale de peste 4 000 de ani țși au originea în China, Babilon,
Caldeea, Egipt, Cartagena etc., care făceau încă, de pe atunci, comerţ la scară mondială. Popoare
mediteraneene ca: fenicienii, cretanii, cartaginezii au fost vestiți navigatori şi comercianţi, formând
adevărate colonii comerciale în Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai târziu, grecii şi romanii au
construit adevărate imperii comerciale. Oraşe ca Alexandria, Cartagena, Sidon, Tyr, Rodos au avut
un comerţ înfloritor. Intensificarea producţiei de bunuri şi a schimbului au determinat adoptarea
unor forme de organizare prin care se asigurau condiţiile necesare pentru a se întâlni un număr cât
mai mare de indivizi la perioade şi în locuri stabilite. Apar astfel târgurile care au avut un rol
însemnat în naşterea şi dezvoltarea relațiilor comerciale. Contractele comerciale, în epoca antică,
au constituit un factor civilizator, comercianţii fiind pionierii stimulării producţiei, ai diviziunii
muncii şi ai schimbului, nu numai de produse, dar şi de idei.
Vestigiile istorice şi unele documente, datând din acele timpuri, fac dovada că relaţiile
comerciale dintre indivizi erau reglementate de niște reguli cutumiare ce permiteau comercianţilor
să se angajeze unul faţă de altul. Aceste reguli impuse de nevoile economice nu erau nici religioase,
nici formaliste. Ele respectau convenţiile private încheiate cu bună credință şi aveau în vedere
practicile îndelungate acceptate de fiecare comunitate în cadrul schimburilor economice. Chiar
dacă aceste reguli nu constituiau în antichitate un drept consuetudinal (normele interne emise de
consuli), în înţelesul actual, se consideră că formau, cel puţin, un uz comercial bine dezvoltat, ieşit
din nevoile comerţului şi adoptat de comercianţii vremii.
Prima legislaţie scrisă cu caracter comercial se găseşte în Codul lui Hammurabi
(Hammurapi – rege al Babilonului care a domnit în anii 1 792-1 749 î.e.n.)3, săpată în piatră cu
2000 de ani î.e.n. Acest cod cuprinde multe dispoziţii referitoare și la contractele comerciale, cum
ar fi: vânzare, depozit, împrumut, societate, reglementări contractuale – destul de actuale și în
prezent. Se regăsesc şi dispoziţii care se ocupă de: transport, răspunderea cărăuşului, intermediere
de titluri nominative, iar un număr de articole (800 - 807) se referă la raportul juridic dintre un
comerciant (Samallu) şi o terţă persoană, dintre care una predă celeilalte mărfuri sau bani, în scopul
de a realiza un câştig. Cel care dă banii va suporta riscul pierderii lor întâmplătoare, iar cel care-i

3
Ion TURCU, Tratat teoretic și practic de drept comercial, București: Ed. C.H.Beck, 2008, p.14.
primeşte (întreprinzătorul) va suporta consecinţele operaţiei comerciale nereuşite, fiind obligat să
dea socoteală. Nu lipsesc din Cod nici dispoziţii referitoare la navigaţia fluvială, închirierea de
vase, plata corăbierului, răspunderea proprietarului şi a căpitanului vasului, abordajul, codul
cuprinzând astfel sâmburele relațiilor dreptului contractului comercial analizat de noi. Vechea
cultură juridică din Babilon s-a menţinut şi ulterior sub caldeeni şi perşi. Documentele descoperite
– cărămizi cu scriere cuneiformă, fac dovada că aceste popoare au cunoscut contracte comerciale,
cum ar fi: mandatul de plată, garanţia, obligaţiunea abstractă, ordinul bancar, depozitul şi
contractul de societate, reglementări care presupun o viaţă economică dezvoltată şi, mai ales,
întrebuinţarea banilor.
În Grecia, primele legi care s-au ocupat de contractele comerciale au fost legile lui Solon
din Atena (anul 594 î.e.n.). Aceste legi reglementează moneda, măsurile, greutăţile, dobânda. Tot
Solon a stabilit că datornicii să nu mai fie privaţi de libertate pentru a-i constrânge la plata datoriilor
civile. Această lege a fost preluată din Egipt, unde a fost elaborată de către faraonul Bokenranef
din dinastia XXIV şi puse în vigoare de Sesostris (Ramses al III-Iea). Este interesant de accentuat
că grecii nu au avut expresii proprii pentru noţiunile de „comerţ” şi „comerciant” (noțiunea
capeleia – desemna comerțul mărunt, iar termenul emporia – comerțul internațional), deşi
cunoşteau contracte comerciale, cum ar fi: zarafia, împrumutul, depozitul, contractul de societate
şi chiar operaţiunile bancare. La început, activitatea bancară se desfăşura în temple, care erau
adevărate bănci sacre, pentru ca, mai târziu, această activitate să fie preluată de bancheri numiţi
trapeziţi, după numele întreprinderii bancare „Trapezum”, spre deosebire de casele trezoreriei
publice numite trapeze bastilicale care făceau plăţi pentru stat. Nu poate fi trecut cu vederea și
faptul că grecii dețineau și o procedură specială pentru toate chestiunile de drept comercial,
valabilă și pentru contractele comerciale, numite Pikoi emporikoi şi asociaţiile de comercianţi
numite Eranoi, având privilegii deosebite. De asemenea, aveau o monedă bătută numită Drahme
care a circulat multă vreme şi pe pieţele comerciale străine. Iar printre reglementările privind
comerţul maritim, cea mai importantă este cea cunoscută sub denumirea de „Legea insulei
Rhodos”, unde exista un vestit centru comercial internațional, încă din secolul IV î.e.n. Normele
comerciale ale insulei se ocupă de avariile maritime şi efectele lor juridice cuprinzând norme de
compensare a prejudiciului cauzat comercianţilor, ale căror mărfuri erau aruncate în mare, ca
urmare a furtunilor, pentru salvarea navei şi a restului încărcăturii. Remarcăm că anume acest
Drept rodosean, în secolul VIII e.n., este codificat de împăratul bizantin Leo Izaurul, primind
denumirea de Nomos Rodion Nautikus care trebuie considerat ca prima codificare a relațiilor
comerciale maritime din antichitate, în care se regăsesc și reglementări referitoare la contractele
comerciale. Tot grecilor din antichitate se datorează comerţul maritim, și anume – instituţia
Nauticum foenus, ce reglementa împrumutul maritim oneros, efectuat în numerar, dat unui
negustor pentru comerţul pe mare. Pentru acest împrumut cu risc sporit se prevedeau interese
convenţionale, altele decât cele legale, până la 36% din sum.
Mai târziu aceste reglementări au fost preluate de dreptul roman, în Digeste, sub denumirea
de Lex Rhodia de Jactu, referitoare la avariile maritime şi Nauticum foenus privind împrumutul
maritim, ale căror principii sunt şi până astăzi valabile. Nauticum foenus era avantajos pentru
întreprinzător, care nu-şi asuma riscul de a pierde totul prin asociere cu cel care punea la dispoziţie
capitalul, fiind asigurat că nu va suporta în întregime paguba. Nauticus foenus putea servi şi ca
instrument pentru transportul banilor, purtând în acest caz numele trajectio pecuniae. La romani,
comerţul nu prezenta prea mare importanţă, fiind considerat drept o ocupaţie infamantă care se
exercita, în principiu, de sclavi şi de peregrini. Așa stăteau lucrurile, pentru că romanii îşi procurau
cele necesare vieţii prin practicarea agriculturii şi îşi agoniseau bogăţiile prin războaie şi anexiuni.
Patricienii îl dispreţuiau numai pe micul comerciant, nu şi pe Argentarius (bancheri), care
strângeau milioane de pe urma operaţiilor lor, cu care se împăcau foarte bine. Ei (patricienii) nu
erau străini de comerţ, exercitându-l prin sclavii lor. La romani nu există însă un drept special
pentru comercianţi, pentru relațiile juridice ce țin de contractele comerciale, considerându-se că
sunt suficiente regulile dreptului civil. Romanii şi-au organizat viaţa socială prin: a) Jus civile –
dreptul civil reprezentat în faza finală a civilizaţiei romane prin monumentul juridic numit corpus
juris civilis; b) Jus praetorius – era dreptul creat în fiecare zi prin autoritatea pretorului; c) Jus
gentium – dreptul străinilor care guverna raporturile private de ordin internaţional, aplicabil pe
bază de reciprocitate actelor străinilor, cu care romanii intrau în legături de afaceri. Cu toate
acestea, în așa-numita legislație romană, regăsim reglementări și destul de numeroase, ce se
refereau și la contractele comerciale, cum ar fi4: 1. institutele – creaţii pretoriene ale contractelor
nenumite, făceau posibilă acordarea oricărui act comercial contractual a unei baze juridice, chiar
dacă se prezenta sub forma unui act de intermediere într-o operaţie de schimb. 2. actio institutoria
şi actio exercitoria – erau acţiuni create de pretor care constituia bazele exerciţiului comerţului
prin reprezentanţi. 3. actio institutoria – era acţiunea pe care o avea creditorul contra patronului
comerciant pentru toate contractele comerciale încheiate de prepusul său, institor, în limitele
însărcinării primite în calitatea sa de comandant de vas sau în gestiunea comerţului său terestru. 4.
actio exercitoria – acţiunea creditorului contra proprietarului vasului (exercitor navis) pentru
contractele comerciale încheiate de căpitan (magister navis), în interesul vasului său, ori din
cvasicontracte similare. 5. actio tributoria – era acţiunea creditorilor împotriva patronului care a
încredinţat prepusului său mărfuri sau bani pentru a efectua afaceri comerciale, în scopul
valorificării creanţei sale, putând cere împărţirea acestor bunuri între ei, pro rata arte. 6. receptum

4
Петров И.В. Коммерческое право. Санкт-Петербург: Изд. Михайлова В.А., 2001, p.33.
argentarii – era promisiunea obligatorie dată de un bancher (argentarius) unei terţe persoane
referitoare la plata unei sume de bani sau la predarea unui bun în contul debitorului acreditat de el.
Argentarii aveau însă dreptul şi obligaţia, ambele necunoscute în dreptul civil, de a reduce acţiunea
contra debitorilor lor, la soldul rezultat din contul curent (agere cum compensatione). 7.
expensilatio era acel contract literal (litterarum obligatio) care se năştea prin simpla înscriere a
unei datorii în registrele creditorilor. Prin această transcriere (transcriptio) se transforma nu numai
cauza obligaţiunii (transcriptio a re in personam), dar şi ceea ce pentru scopurile comerciale
trebuia să fie şi mai important, se putea produce şi un schimb al persoanelor obligate (transcriptio
a persona in personam). Era debitarea şi creditarea modernă, în forma specifică romană. 8.
registrele bancherilor (argentarii) – erau considerate ca autentice. Ei ţineau registre de mai multe
feluri: registrul de însemnări zilnice (adversaria), registrul operaţiilor de credit (codex accepţi et
expensi) şi registrul de încasări şi plăţi (liber rationem); încheiau periodic socotelile (dispongere)
şi le trimiteau corespondenţilor şi clienţilor (rationes edere).
Romanii şi-au reglementat relaţiile lor comerciale cu alte state, printr-un mare număr de
tratate: 1) tratate de alianţă – foedera aequa et iniqua; 2) tratate de amiciție, care urmăreau protecţia
comercianţilor romani pe teritoriul altui stat şi a comercianţilor străini pe teritoriul roman. Aceste
tratate cuprindeau două clauze importante: a) garantarea persoanei care se ducea în alt stat şi a
bunurilor sale; b) soluţionarea litigiilor dintre cele două state de tribunale speciale; 3) tratate de
ospitalitate – hospitum publicum, între Roma şi alt stat străin. Acest tratat cuprindea şi o clauză
privind acordarea lui commercium şi conubium. Cu toate că romanii nu recunoșteau existența
separată de dreptul civil a relațiilor contractuale comerciale (toate fiind grupate, de romani, în
contracte civile), inclusiv, nu aveau nici o reglementare uniformă, clară și autonomă, totuși, din
analiza efectuată, constatăm că relațiile contractuale comerciale în Roma antică existau și puteau
chiar fi detașate într-o instituție juridică separată de dreptul civil roman.
Sistemul unitar de reguli aplicabile tranzacţiilor comerciale consolidându-se sub o formă
consistentă în Evul Mediu european. Astfel, posibilitatea comunităţii comercianţilor de a-şi stabili
în mod liber regulile menite a norma relaţiile a fost recunoscută independent, ori chiar în opoziţie,
de autoritatea puterii feudale a nobilimii latifundiare ori a regalităţii centrale.5 Reglementarea
juridică a comerţului în evul mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas), organizaţii
colective formate din comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau
într-o corporaţie. Aceasta era administrată de un consul, asistat de consilieri. Consiliul emitea
norme interne, bazate pe obiceiuri, care serveau la soluţionarea litigiilor dintre membrii

5
Claire CUTLER, Private power and global authority: Transnational merchant law in the global political economy,
Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 108 et seq, [on line], [citat la 12.09.2017], disponibil pe:
https://www.juridice.ro/294987/aplicatii-ale-noii-lex-mercatoria-in-arbitrajul-international.html.
corporaţiei. De altfel, aceste norme erau aplicate ulterior şi în alte cauze similare. Hotărârile
consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile
mai importante ale6 consulilor erau adunate în culegeri, numite statute. Sînt cunoscute statutele din
Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele
statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca drept al oraşelor-cetăţi. Ideile, obiceiurile, termenii
dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte state, fiind acceptate uneori chiar în detrimentul
propriilor obiceiuri. Din evul mediu s-au păstrat şi „monumentele” obiceiurilor negustoreşti,
îndeosebi ale obiceiurilor maritime. Printre astfel de monumente se numără culegerea "Consulat
de la Mer" (de provenienţă necunoscută), folosită de comercianţii din Marea Mediterană în secolul
XIV, culegerea „Roles d'Oleran”, utilizată în Oceanul Atlantic de corăbiile comercianţilor francezi
şi englezi. În nordul Europei (Marea Baltică) era în uz codificaţia „Regles de Wisby”. O culegere
bine întocmită o aplicau negustorii din alte ţări fără a se preocupa de provenienţa acesteia, uneori
chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi dreptului canonic.
Cu tot succesul său practic, deschizînd căile de comunicaţie şi schimb de mărfuri într-o
lume a atomizării teritoriale şi vamale, lex mercatoria medievală a încetat să fie funcţională odată
cu apariţia modelului westphalian al suveranităţii statale. Odată ce legea, ca normă pozitivă, a
devenit apanajul unic al entităţii etatice, fiind admisă o singură sursă a edictării, lex mercatoria nu
a mai putut fi considerată o autentică lex, iar relaţiile dintre comercianţi au căzut strict sub incidenţa
legalităţii statale. Astfel, presupusul caracter transnaţional al acestui sistem cvasi-normativ a
dispărut treptat, fiind înlocuit de diversele legislaţii comerciale naţionale, cu întinderea lor
materială şi procedurală suprapusă. Totuși, din momentul estompării decisive a ordinii
internaţionale westphaliene în epoca post-belică, o serie de doctrinari europeni au început să pună
problema existenţei unei ordini juridice transnaţionale a comercianţilor.7 Dată fiind atât
dezvoltarea relaţiilor economice dintre statele occidentale după cel de-Al Doilea Război Mondial,
cât şi necesitatea de a participa la tranzacţii internaţionale cu actori privaţi ori cvasi-statali
aparţinând unei alte paradigme politico-juridice, specialiştii au optat pentru utilizarea unui sistem
de drept distinct. Din acest punct de vedere, s-a dorit evitarea folosirii unui conglomerat de norme
comerciale provenite din diferite planuri ale sistemelor naţionale, având în vedere bariera
ideologică ce bloca transferul ideatic dintre ele ci sa mers pe calea aplicării lex mercatoria.

6
Sergiu BAIEȘ, Nicolae ROȘCA, Dreptul afacerilor, Chișinău: Ed. F.E.-P.”Tipografia Centrală”, 2004, p. 24.
7
În principal, ideea acestei noi lex mercatoria a fost iniţiată de doi doctrinari, reprezentanţi a două şcoli distincte de
gândire juridică: Berthold Goldman (aparţinând şcolii continental-franceze) şi Clive Schmitthoff (aparţinând şcolii
anglo-saxone). Lucrările programatice ale acestora – publicate în anii 60 – sunt: B. Goldman, Frontières du droit et
lex mercatoria, în Archives de Philosophie du Droit 177 (9), 1964 şi C. Schmitthoff, The Unification of the Law of
International Trade, în Journal of Business Law 105, 1968, [on line], [citat la 12.09.2017] disponibil pe:
file:///C:/Users/userr/Downloads/250502934-Lex-Mercatoria.pdf.
 Rezumînd acest compartiment putem spune că, dreptul comercial sub forma de lex
mercatoria a apărut în esența sa veritabilă anume în condiţiile statului feudal ca un drept
profesional al persoanelor care practicau comerţul, denumit iniţial jus mercaturae (dreptul
negustorilor sau dreptul comercianţilor), deși germeni ai lex mercatoria întâlnim și în epoca antică.
Acesta sistem de norme – lex mercatoria era bazat pe obiceiurile vânzării-cumpărării ale
corporaţiei de negustori. Normele dreptului comercial se deosebeau de normele dreptului civil prin
flexibilitate, rapiditate şi siguranţă în operaţiuni, precum şi prin încrederea în personalitatea celui
cu care se contracta. Datorită comercianţilor, s-au născut şi s-au perfecţionat multe instituţii
juridice, inclusiv cambia, reprezentarea, insolvabilitatea comercială etc. Dezvoltarea comerţului a
contribuit atât la răspândirea normelor dreptului comercianţilor pe alte pieţe, cât şi la extinderea
lor asupra unor alte relaţii, inclusiv de creditare, de transport, de asigurare, de producere etc.
Extinderea normelor jus mercaturae asupra unor alte operaţiuni economice decât cele de vânzare-
cumpărare a transformat dreptul comercianţilor în drept comercial (jus mercatorum).
Deși cu perioade de stagnare, lex mercatoria a revenit pe plan internațional, s-a accentuat
în a doua jumătate a secolului trecut fiind realizată o tranziție de la idei teoretice privind lex
mercatoria la o serie de aplicaţii practice. Astfel, apariţia spontană a unui corpus normativ
autonom în sfera afacerilor internaţionale a luat forma unei post-moderne legi a comercianţilor,
etichetată de unii autori drept ”noua” lex mercatoria. Evoluţia decisivă a acesteia poate fi
evidenţiată în strânsă legătură cu emergenţa şi consolidarea unor importante instituţii arbitrale,
precum ICC Paris.8 De aceea, între noua lex mercatoria şi arbitrajul internaţional a existat o
simbioză funcţională încă de la început, întrucât o asemenea metodă de soluţionare a disputelor a
reprezentat un cadru flexibil, dinamic şi separat de instanţele naţionale etatizate. După cum se
remarcă şi în doctrina contemporană, lex mercatoria a acelui moment se prezenta ca „o reţea
informală şi flexibilă de reguli şi arbitri ce stabilesc un drept internaţional privat al comerţului”.9
Astfel, doar prin conjugarea acestui corpus normativ al comercianţilor cu arbitrajul internaţional,
noua lex mercatoria a putut fi considerată o ordine juridică de sine stătătoare. În perioada anilor
’90, extinderea normelor substanţiale ale dreptului comercial internaţional, prin norme pozitive de
tipul Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri sau prin instrumente cvasi-
normative de tipul Principiilor UNIDROIT10, şi elaborarea unor compilaţii de norme utilizate

8
L. Nottage, The Vicissitudes of Transnational Commercial Arbitration and the Lex Mercatoria. A View from the
Periphery, în Arbitration International, Volume 16, Issue 1, 2000, p. 59, [on line], [citat la 12.09.2017], disponibil pe:
file:///C:/Users/userr/Downloads/250502934-Lex-Mercatoria.pdf.
9
R. Michaels, The True Lex Mercatoria: Law Beyond the State, în ‘Indiana Journal of Global Legal Studies’, Volume
14, Issue 2, 2007, p. 448, [on line], [citat la 12.09.2017], disponibil pe: file:///C:/Users/userr/Downloads/250502934-
Lex-Mercatoria.pdf.
10
Principiile UNIDROIT au fost considerate o manifestare a lex mercatoria atât în practica arbitrală, cât şi în scrierile
academice. A se vedea, de exemplu: ICC Award in Case No. 8261 (1996), în ‘Uniform Law Review’ (1999), p. 171;
ICC Award in Case No. 7365 (1997), în ‘Uniform Law Review’ (1999), pp. 796 et seq.; G. Baron, Do the UNIDROIT
universal de către comercianţi a dus la o „codificare progresivă”11, a noii lex mercatoria,
spontaneitatea ei originară fiind circumscrisă unor structuri formalizate şi predictibile. Totodată,
aplicarea şi interpretarea practică a acestor norme a cunoscut un real succes numai sub auspiciile
arbitrajului internaţional, rămas calea principală de exprimare a justiţiei transnaţionale. Din acest
punct de vedere, o serie de autori au luat în considerare chiar ideea că lex mercatoria însăşi
reprezintă „o metodă de adjudecare judiciară şi arbitrală”, întrucât normele ei pot fi cu adevărat
revelate şi înţelese doar în cadrul procedurilor de rezolvare a disputelor dintre comercianţi.12

Principles of International Commercial Contracts form a new lex mercatoria?, în ‘Arbitration International’, Volume
15, Issue 2, 1999, pp. 115 – 130 citat de: Horia CIURTIN, Aplicaţii ale noii lex mercatoria în arbitrajul internaţional,
www.juridice.ro, 02.12.2013.
11
„Creeping codification”, în exprimarea lui K. P. Berger, The Creeping Codification of the Lex Mercatoria, Kluwer
Law International, The Hague & London, 1999, citat de: Horia CIURTIN, Aplicaţii ale noii lex mercatoria în arbitrajul
internaţional, www.juridice.ro, 02.12.2013.
12
F. de Ly, Lex Mercatoria (New Law Merchant): Globalisation and International Self-Regulation, în R. P.
Appelbaum, W. Felstiner, V. Gessner (eds.), Rules and Networks: The Legal Culture of Global Business Transactions,
Hart Publishing, Oxford & Portland, 2001, citat de: Horia CIURTIN, Aplicaţii ale noii lex mercatoria în arbitrajul
internaţional, www.juridice.ro, 02.12.2013.