Referat 1

INTRODUCERE ÎN CONCEPTUL DE TRANZACȚII

COMERCIALE INTERNAȚIONALE

1. Istoria tranzacțiilor comerciale internaționale

2. Conceptul de tranzacții comerciale internaționale
3. Factorii de influență ai tranzacțiilor comerciale internaționale
4. Trăsăturile tranzacțiilor comerciale internaționale
5. CUVINTE CHEIE
6. Regulile ICOTERMS

1. Istoria tranzacțiilor comerciale internaționale

“Conceptul de tranzacții comerciale internaționale a evoluat de-a lungul timpului,
căpătând noi forme. La început prima modalitate de schimb comercială utilizată se numea troc
(barter), respectiv cu animale, grâne, metale, unelte, arme sau servicii .
Elementele folosite în schimburile comerciale – grâne, metale, bani, animale, servicii –
reprezintă efortul depus de un individ pentru a obține acel rezultat/bun, cuantificând calitatea
efotului depus.
Barterul s-a conturat în momentul în care s-a realizat diviziunea muncii iar produsele
muncii unui singur individ ajungeau să constituie excedent iar acesta își propunea să schimbe
excedentul său pe alte produse satisfăcând nevoia unui alt individ. Primul instrument de schimb
folosit în epocile nesofisticate erau vitele pentru că lucrurile erau adesea evaluate în funcție de
numărul de vite plătite în schimbul lor. Scăderea utilității acestei metode a apărut în momentul în
care un individ trebuia să realizeze schimbul pentru o cantitate mai mare comparativ cu cât avea
nevoie și nu o putea secționa. Pe parcursul evoluției s-a făcut trecere de la vite la alte animale, la
grâne, scoici, fructe etc.
Tranzacțiile cu metale au înlocuit tranzacțiile de tip barter cu animale deoarece se putea
porționa o anumită cantitate în funcție de valoarea schimbului. Avantajul unui astfel de schimb
era reprezentat de posibilitatea de a topi metalele respective pentru a le schimba forma sau pentru
a le uni. Fierul a fost instrumentul obișnuit de comerț în Sparta antică, cuprul în Roma antică, iar
aurul și argintul au fost folosite de toate națiunile bogate și orientate spre negoț. Primele
schimburi de acest tip se realizau cu metale în formă nefinisată asemănătoare unor bare
rudimentare a căror cântărire era greu de realizat iar operațiunile de testare erau dificile find
expuși fraudelor.
Evoluția schimburilor cu metale a condus la finisarea acestora sub forma unor uncii sau
sub forma baterii monedei a căror puritate și greutate erau mult mai ușor de testat și aflat.
Acestea au fost folosite din perioadele medievale până în perioadele moderne.
 Următoarea evoluție importantă a fost introducerea certificatelor de hârtie (banilor de
hârtie) care reprezentau acceptarea unor depozite de aur sau argint conturându-se prima formă a
sistemul bancar prezent astăzi în cadrul căruia se constituie depozite și se oferă credite.
Tranzacțiile comerciale și plățile au devenit instante datorită dezvoltării tehnologice,
orientând piața consumatorilor spre online (plăți și comenzi online realizate instant). Evoluția
descrisă mai sus a avut loc în următoarele perioade:
 în perioada 6000 – 1500 Î.Hr. se folosea barterul cu animale, grâne, unelte etc.
 în anii 1200 Î.Hr. se folosea barterul cu scoici în China;
 în anii 1000 Î.Hr. primele tranzacții cu metale;
 în perioada 700 – 300 Î.Hr. primele tranzacții cu modene bătute;
 în primele secole s-a conturat activitatea bancară în Grecia și Roma, adică se acordau
credite și se constituiau depozite;
 în anii 700 – 1600 au intrat în circulație, în China, bancnotele de hârtie care reprezentau
certificate de depozit și se foloseau în tranzacțiile comerciale;
 în perioada 1661 – 1821 au apărut bancnotele în circulație în Europa fiind recunoscute de
băncile naționale și comerciale;
 începând cu anii 1800 s-a format sistemul bancar actual și s-a stabilit așa numitul “gold
standard” ca referință pentru valoarea monedelor (standard promovat de Marea Britanie)
fiind înlocuit de “standardul dolarului” după apariția Federal Reserve (Banca Centrală a
SUA) în 1913;
 în ultimii 25 de ani s-au dezvoltat plățile instante cu bani scripturali (plăți online cu
cardul) în tranzacțiile cu produse/servicii datorită globalizării și a dezvoltării plăților
online.
În concluzie, în evoluția elementelor ce stau la baza schimbului se observă că acestea s-au
dezvoltat în urma specializării individului. Acesta a învățat de-a lungul istoriei că în momentul în
care se axează pe crearea unui singur produs/serviciu îi crește calitatea, devine mai eficient și
poate obține un produs/serviciu de care are nevoie făcând troc sau comercializând
produsul/serviciul respectiv, încasând o anumită sumă de bani pe care o folosește în cumpărarea
produsului/serviciului necesar.”
SURSA:http://abcjuridic.ro/istoria-tranzactiilor-comerciale-de-la-barter-la-digital/,
(articol scris de Ungureanu Lucian, 28 iunie 2015)

2. Conceptul de tranzacții comerciale internaționale

“În cadrul procesului complex de racordare a economiilor naţionale la fluxurile
economice mondiale, un rol de cea mai mare importanţă îl are comerţul exterior, care a devenit –
mai ales în ultimele decenii – unul din factorii determinanţi ai creşterii economice, ai economiei
de piaţă.
În epoca modernă şi contemporană, nici o ţară, indiferent de mărimea sau resursele sale,
nu-şi poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Pe cale de
consecinţă, fiecare ţară este nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ exterior.
 Bunurile materiale şi serviciile rezultate din activităţile care constituie obiectul
specializării internaţionale sunt destinate atât satisfacerii nevoilor interne, cât şi schimburilor
între economiile naţionale.
Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând diferitelor ţări,
generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter economic realizate între
economiile naţionale, formează sistemul relaţiilor economice internaţionale.
Acest sistem cuprinde:
- relaţiile comerciale internaţionale generate de schimburile de mărfuri corporale sau
necorporale (schimb de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, de servicii de turism, transport, asigurări,
servicii bancare, tehnice etc.);
-relaţiile financiar-valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de mişcările
internaţionale ale fondurilor băneşti ocazionate de operaţiunile comerciale, necomerciale şi
financiare, realizate în valută, între agenţii economici - persoane fizice sau juridice, aparţinând
unor state diferite;
- relaţiile de cooperare economică internaţională, care exprimă raporturile contractuale de
conlucrare dintre parteneri din ţări diferite având ca obiect realizarea în comun a unor activităţi
din domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, comercializării sau
financiar-valutare.
Altfel spus, activitatea de comerţ exterior cuprinde toate raporturile cu străinătatea
privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii,
transporturile şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă
sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de
invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi
comisionul, operaţiunile financiare, asigurările şi turismul şi, în general, orice acte sau
fapte de comerţ.
După cum se observă, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg:
alături de formele tradiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi
tehnicoştiinţifică.
Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt:
a. importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care
se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentru consumul productiv şi neproductiv; într-
un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică serviciile
procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului,
turismului, licenţelor etc.;
b. exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care o
parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai larg în
cadrul exportului se include şi aşa-numitul export invizibil.
În prezent, alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, cooperarea economică
internaţională cunoaşte o extindere din ce în ce mai mare. Aceasta reprezintă o formă superioară
a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu
cele din sfera circulaţiei, cele din economie cu cele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, presupunând
existenţa unei legături strânse şi pe perioade lungi între parteneri.
Formele cooperării economice internaţionale pot fi diverse, de exemplu:
 a. construirea de obiective economice pe teritoriul unei ţări;
b. cooperarea în producerea de utilaje, maşini, subansamble şi piese;
c. fabricarea unor produse pe baza licenţelor, brevetelor sau documentaţiei tehnice puse la
dispoziţie de către partener;
d. efectuarea de prospecţiuni şi explorări de către o ţară în altă ţară;
e. cooperarea cu firme comerciale străine;
f. cooperarea în realizarea unor obiective turistice;
g. înfiinţarea de societăţi mixte.
Importanţa tot mai mare a comerţului exterior în economia mondială se explică şi prin
influenţa pe care acesta îl are asupra creşterii economice.
Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiuni conjugate a două categorii de
factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le depune fiecare popor
pentru a-şi dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor
la circuitul economic mondial, influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin
intermediul factorilor interni multiplicându-li-se sau diminuându-li-se forţa.
Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creştere îl are comerţul
exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme.
În primul rând, comerţul exterior asigură realizarea/obţinerea produsului social chiar în
condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei.
După cum este cunoscut, asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit
volum minim al acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne,
asigurarea unei producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite
produse fie că nu pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică, din punct de vedere
economic, obţinerea lor din producţia internă. În ambele situaţii aceste produse pot fi procurate
numai de pe piaţa externă.
În al doilea rând, comerţul exterior determină majorarea sau diminuarea venitului
naţional produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea
internaţională a mărfurilor care fac obiectul relaţiilor comerciale internaţionale.
Motivele pentru care există comerţul internaţional:
• Este tehnic imposibil şi economic nerentabil să se producă la nivel naţional tot ceea ce este
necesar pentru buna funcţionare a unei economii moderne;
• Factorii de producţie sunt relativ asimetric răspândiţi pe glob;
• Au nevoie de rezultatele creaţiei ştiinţifice.

3.Factorii de influenţă ai tranzacțiilor comerţului internaţional

• Redefinirea raportului de forţe la nivel mondial
- mutaţiile dintre cei trei piloni ai economiei mondiale: SUA, Europa Occidentală, Asia
- ideile economice ajunse la maturitate în ţările dezvoltate sunt tot mai mult asumate de ţările în
curs de dezvoltare şi de cele în tranziţie
- productivitatea generează tabloul polilor de putere
- spiritul de competiţie se generalizează
- scala avantajelor comparative şi competitive se redefineşte
- orientarea spre valenţele liberului schimb şi ale economiei de piaţă.
• Progresul tehnico-ştiinţific
- s-a diversificat gama produselor şi serviciilor;
- s-a redus distanţa economică dintre agenţii economici;
- se creează noi oportunităţi de afaceri, - creşte numărul de consumatori şi solvabilitatea acestora;
- se modernizează reţelele de distribuţie şi se produce internaţionalizarea acestora.
• Apariţia unor procese de integrare regională
- internalizează schimburile comerciale, creează noi centuri protecţioniste, accentuează
concurenţa, uniformizează şi simplifică reglementările.
• Fenomenele cu evoluţie complexă asupra economiei internaţionale
- explozia preţurilor la unii factori de producţie, crizele structurale, volatilitatea cursurilor
valutare, conştientizării caracterului epuizabil al resurselor;
- Raportul de schimb s-a deteriorat în defavoarea ţărilor în curs de dezvoltare;
- corelaţie interesantă între fluxurile de mărfuri şi cele de capital şi tehnologie.
• Probleme sensibile aflate pe agenda negocierilor comerciale
- Politicile şi practicile în domeniul concurenţei;
- Problematica ambientală;
- Respectarea drepturilor economice ale lucrătorilor;
- Aspectele comerciale ale proceselor investiţionale;
- Comerţul cu servicii;
- Soluţionarea noii generaţii de diferende comerciale
• Diversificarea şi sporirea eficacităţii măsurilor de politică comercială
- Comerţul internaţional este derulat în condiţiile unei concurenţe imperfectate de obstacole
comerciale;
-Gama acestor bariere s-a îmbogăţit iar eficacitatea lor a sporit continuu
- S-a conturat o lege a protecţiei constante;
- Generează însemnate pierderi de bunăstare;
- Puseurile de protecţionism însoţesc de regulă momentele de conjunctură nefavorabilă;
- Barierele subminează bazele specializării.
• Intensificarea tendinţelor de liberalizare ale comerţului mondial (GATT-OMC)
• Şocuri înregistrate de economia mondială
• Dezvoltarea puternică a transportului şi telecomunicaţiilor
• Extinderea tehnicilor de comercializare şi a celor de cooperare internaţională
• Transformări în procesul diviziunii muncii

4. Trăsăturile tranzacțiilor comerciale internaţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţelege relaţiile care se stabilesc între statele lumii
în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în
circuitul mondial al valorilor materiale.
Participarea activă la diviziunea muncii constituie o necesitate obiectivă, în primul rând
pentru naţiunile rămase în urmă, diviziunea mondială a muncii fiind o categorie economică care
exprimă relaţia între state în cadrul circuitului mondial de valori materiale. Totodată, ea
reprezintă un proces de specializare internaţională în producţie a economiei naţionale şi arată
locul pe care diferite ţări îl ocupă în economia mondială. Diviziunea muncii are ca scop
adaptarea potenţialului economic naţional la cerinţele pieţei mondiale, care se află într-o
permanentă schimbare datorită condiţiilor naturale, fizicogeografice, nivelului de dezvoltare al
ţărilor, altor factori.
Astfel, printre factorii care determină specializarea internaţională a economiei naţionale pot fi
enumeraţi:
- condiţiile naturale care pot favoriza un anumit fel de producţie;
- mărimea teritoriului şi a populaţiei;
- capacitatea productivă şi gradul de diversificare al acesteia;
- condiţiile geografice şi climaterice;
- capacitatea administrativă şi infrastructura;
- relaţiile economice tradiţionale;
- factori extraeconomici (războaie, mentalităţi).
Aceşti factori dau naştere la grade diferite de specializare internaţională care reflectă, în
esenţă, potenţialul economic al statelor.
Apariţia unor noi state, adâncirea interdependenţei politice între acestea, au generat noi
condiţii în desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale, au condus la schimbări în ceea ce
priveşte centrele de putere economică, problema actuală a lumii contemporane, care trebuie să
găsească o soluţie, fiind lichidarea subdezvoltării fostelor colonii, întrucât menţinerea decalajelor
între state afectează economia mondială, reprezentând un factor de “îngustare” a vieţii mondiale
ce poate conduce la declanşarea unor crize.
Se poate aprecia că, în viitor:
- interdependenţa între state se va accentua deşi vor exista, în continuare, decalaje puternice între
ţări (atât în ceea ce priveşte P.N.B. pe locuitor, cât şi între productivitatea muncii sociale);
- va lua amploare transnaţionalizarea economiei mondiale, ca urmare a activităţii desfăşurate de
numeroase companii (firme) transnaţionale şi filialele acestora;
- se va accentua fenomenul de globalizare a economiei mondiale, datorită trecerii de la era
industrială la cea informaţională.
Analizând transformările care au avut loc în ultimele decenii, se poate sintetiza că
evoluţia comerţului exterior se caracterizează prin următoarele trăsături principale:
a. Tendinţa de creştere a exporturilor mondiale; în perioada postbelică, comerţul internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere, cea mai susţinută dinamică datorită schimbărilor
profunde ce s-au produs în structura economiei mondiale sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice contemporane, în adâncirea continuă a diviziunii muncii, în special în diviziunea
industrială a muncii, precum şi în evoluţia preţurilor;
b. Îmbogăţirea şi reînnoirea nomenclatorului produselor comerciale, extinderea/expansiunea
celor cu grad ridicat de valorificare, nepoluante etc.;
c. Majorarea ponderii valorice a produselor industriale în comerţul mondial, în cadrul cărora se
detaşează construcţiile de maşini, urmate de produsele manufacturate şi cele chimice;
d. Scăderea ponderii valorii comerţului cu produse de bază în favoarea comerţului cu produse
manufacturate;
e. Participarea diferită la comerţul cu produse de bază, faţă de comerţul cu produse
manufacturate, a celor 3 grupe de ţări: capitaliste; în curs de dezvoltare şi foste socialiste;
f. Creşterea ponderii ţărilor industrializate în exportul mondial - ţările dezvoltate sunt dominante
în comerţul cu produse manufacturate;
g. Ţările dezvoltate domină importul şi joacă un rol important în exportul produselor alimentare
şi manufacturate, cele foste socialiste având o pondere mică în comerţul cu produse de bază;
h. Modificări în volumul şi dinamica comerţului internaţional contemporan. În perioada
postbelică s-a realizat cel mai înalt ritm de creştere, cea mai susţinută dinamică. Comerţul
internaţional a devansat ca ritm de creştere Produsul Naţional Brut (P.N.B.), Produsul Intern Brut
(P.I.B.), producţia industrială şi agricolă la nivel mondial. Comparând dinamica comerţului
internaţional cu rezervele de aur şi devize ale lumii nesocialiste observăm că, din acest punct de
vedere, comerţul internaţional a devansat în ceea ce priveşte ritmul, rezervele de aur şi devize ale
ţărilor nesocialiste. Această trăsătură a devenit pentru multe ţări o frână în calea dezvoltării
comerţului exterior, a condus la agravarea problemei lichidităţilor externe;
i. Reducerea duratei medii de viaţă a producţiei (aceasta tinde să devină din ce în ce mai scurtă,
sub 5 ani). Factorii de reînnoire a produselor sunt de natură economică şi tehnico-ştiinţifică, dar
şi de alt ordin cum ar fi: ofensiva spre cucerirea spaţiului, protejarea mediului înconjurător etc.
Produsele se clasifică în: produse de bază: cele neprelucrate; produse manufacturate: produse
finite şi semifinite; produse alimentare; materii prime; combustibili; produse chimice; maşini,
utilaje, mijloace de transport; alte produse manufacturate. Înainte de cel de al II-lea război
mondial, produsele de bază deţineau 2/3 din exportul mondial, ponderea modificându-se ulterior,
la începutul deceniului opt produsele manufacturate deţinând 66-68% din exporturile mondiale,
ceea ce demonstrează că structura comerţului mondial avea un caracter industrial. Exportul
produselor de bază se efectua de ţările slab dezvoltate, iar importul lor era realizat de ţările
dezvoltate. În prezent, ţările dezvoltate deţin monopolul comerţului cu produse manufacturate,
ţările în curs de dezvoltare reuşesc cu greu să cucerească poziţii la exportul produselor
manufacturate. Structura exporturilor de produse manufacturate ale ţărilor în curs de dezvoltare
este puţin diversificată, exportul ţărilor dezvoltate fiind dominat de produsele din ramurile de
vârf.
Înaintea celui de al II-lea război mondial, grupa produselor alimentare deţinea locul întâi
în schimburile comerciale internaţionale, reducându-se ulterior, în perioada postbelică, la 9-
10%, datorită următoarelor cauze:
 agricultura ţărilor capitaliste, deşi distruse de război, s-a refăcut, ţările dezvoltate
reducând-şi importul de produse alimentare;
 reducerea exportului de produse alimentare a ţărilor în curs de dezvoltare datorită
creşterii consumului intern şi a 13 măsurilor luate de aceste ţări pentru înlăturarea treptată
a specializării unilaterale;
 evoluţia preţurilor produselor alimentare, ceea ce a făcut ca ponderea valorică a
comerţului să scadă, deşi sub aspectul volumului fizic s-a înregistrat o creştere, dar într-
un ritm mai lent.
În ceea ce priveşte grupa materiilor prime, în perioada postbelică se constată o diminuare
a tranzacţiilor cu astfel de bunuri, reducere cauzată de revoluţia tehnico - ştiinţifică, care a
condus la posibilitatea de prelucrare a materiilor prime şi, pe cale de consecinţă, de înlocuire a
materiilor prime naturale, fenomen influenţat de evoluţia preţurilor la materiile prime naturale şi
de politica constituirii stocurilor de materii prime.
În ceea ce priveşte grupa de combustibili, aceasta a înregistrat, valoric, cele mai
spectaculoase salturi, datorită creşterii preţurilor, modificării structurii balanţei energetice a
ţărilor dezvoltate, preţului scăzut al ţiţeiului (în perioada postbelică). Creşterea comerţului cu
ţiţei faţă de cărbune se datorează extinderii parcului auto, trecerii la încălzirea cu gaze în centrele
urbane, declanşarea crizei energetice producând schimbări şi determinând majorarea ponderii
cărbunelui în balanţa energetică mondială.
În ceea ce priveşte grupa de produse chimice se observă o creştere considerabilă, ritmul
fiind de două ori mai mare decât ritmul comerţului internaţional. Tendinţa care se constată pe
termen lung este de creştere a ponderii produselor care înglobează un grad ridicat de valorificare,
adică a produselor cu volum mic şi valoare mare.
În ceea ce priveşte maşinile, utilajele şi mijloacele de transport, în anii ‘70 această grupă
a înregistrat cel mai înalt ritm de creştere, ponderea în comerţul internaţional crescând de la 10%
la peste 30%, datorită:
- diversificării ramurilor industriale (apariţiei şi dezvoltării unor noi ramuri industriale);
- modernizării proceselor tehnologice;
- creşterii transferurilor de tehnologie;
- accentuării specializării industriilor specifice;
- dezvoltării ramurii extractive şi apariţiei de noi ramuri prelucrative;
- apariţiei şi dezvoltării bazelor militare pe teritoriul unor ţări;
- majorării preţurilor;
- amplificării comerţul cu inteligenţă.
Referitor la grupa „alte produse”, aceasta este foarte eterogenă, cuprinde o gamă largă de
produse, fiind dominată de ţările dezvoltate, datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice, modei etc.
Modificarea repartizării geografice a comerţului exterior. În prezent asistam la o
“tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale, Uniunea Europeană (U.E.), Statele
Unite ale Americii (S.U.A.) şi Japonia ajungând să totalizeze trei sferturi din valoarea
exporturilor mondiale. Totodată, relaţiile comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate (Nord -
Nord) deţin ponderea cea mai importantă în cadrul lor existând diferite «orientări» comerciale:
intra-europene; dintre Europa occidentală şi S.U.A., Japonia; dintre S.U.A. şi Canada; dintre
S.U.A. şi Japonia. Comerţul exterior dintre ţările capitaliste dezvoltate şi ţările în curs de
dezvoltare (Nord - Sud) se situează pe locul doi ca pondere valorică existând, de asemenea, o
diferenţiere între schimburile comerciale între ţările în curs de dezvoltare (Sud – Sud), între ţările
socialiste (Est – Est) şi între ţările foste socialiste şi capitaliste (Est – Vest).
Această repartizare geografică se datorează următorilor factori:
- adâncirea diviziunii internaţionale a muncii determinată de revoluţia tehnico - ştiinţifică;
- redefinirea raportului de forţe pe plan comercial;
- existenţa şi dezvoltarea proceselor de integrare economică între diferite regiuni;
- apariţia, dezvoltarea şi maturizarea grupărilor economice regionale;
- diversificarea şi creşterea eficienţei măsurilor de politică comercială;
- instituţionalizarea comerţului internaţional;
- formarea ţărilor socialiste şi, ulterior, prăbuşirea comunismului.
 Trebuie menţionat faptul că pe grupe de ţări (capitaliste dezvoltate, în curs de dezvoltare
şi ţări socialiste) evoluţia comerţului mondial a fost diferenţiată, în perioada postbelică, sub
aspectul dinamicii. Decalajul de ritm în favoarea ţărilor dezvoltate se explică prin structura
deosebită a economiei şi comerţului exterior al ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare şi prin
evoluţia diferenţiată a preţurilor la produsele manufacturate şi de bază.
Se poate aprecia că, în viitor:
- interdependenţa între state se va accentua deşi vor exista, în continuare decalaje puternice
- va lua amploare transnaţionalizarea economiei mondiale, ca urmare a activităţii desfăşurate de
numeroase companii (firme) transnaţionale şi filialele acestora;
- Intensificarea schimburilor şi ca urmare a investiţiilor străine directe
- se va accentua fenomenul de globalizare a economiei mondiale, datorită trecerii de la era
industrială la cea informaţională.
Câştigurile obţinute din participarea la comerţul international:
• Locuri de muncă mai numeroase şi mai bine remunerate;
• Pieţe cu dimensiuni mai mari,
• Mai multă stabilitate şi armonie la scară regională şi internaţională,
• Reducerea sărăciei şi a subdezvoltării;
• Creşterea interesului pentru forme instituţionalizate de raporturi comerciale,
• Descoperirea şi utilizarea unor tehnici de comercializare noi şi adecvate şi a unor noi reţele
logistice,
• Diseminarea tehnologiilor şi îmbunătăţirea canalelor de comunicare;
• Stimularea altor fluxuri ale circuitului economic mondial.”
SURSA: Suport curs Tranzacții comerciale, lector univ.dr.Kardos Mihaela, Universitatea
Petru Maior, Târgu Mureș, 2009-2010, https://www.scribd.com/document/26999682/CURS-
Tranzactii-Comerciale

5. CUVINTE CHEIE
“Tranzacția este conceptul generalizator folosit pentru a desemna fluxul economic care
reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice și care
presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor și/sau a drepturilor financiare, prestarea de
servicii sau disponibilitatea de forță de muncă și capital.” (SURSA: Ioan Popa, Tranzacții
comerciale internaționale, Editua Economică, București)
“ Fluxurile comerciale internaționale reflectă interdependențele dintre țări în planul
economiei reale, ca efect al adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii și al specializării
agenților economici din diferite țări în producerea și comercializarea de produse corporale
( produse de bază și produse prelucrate), produse incorporale ( brevete de investiție, know-how,
lucrări complexe de proiectare) sau de prestări servicii de felul transporturilor și asigurărilor
internaționale de persoane și de mărfuri, al turismului internațional ( de fapt, pachete de servicii
diverse) sau al serviciilor profesionale care se află într-o permanentă amplificare și diversificare (
de la servicii bancare, de telecomunicații și de reprezentare până la servicii de consultață juridică,
gestiune, teleprelucrare și gestiune a băncilor de date din diferite domenii de interes public sau
privat.” (SURSA: Ioan Popa, Tranzacții comerciale internaționale, Editua Economică,
București)
“Negocierea se definește ca fiind un proces organizat de comunicare între doi sau mai
multi parteneri din țări diferite, care urmăresc adaptarea progresivă a pozițiilor lor în scopul
realizării unei înțelegeri reciproce acceptabile, materializată în contractul extern.” (SURSA:
Mihai Liviu Man, Tranzacții internaționale, Editura Eftimie Murgu, Reșița)
“Contractul de vânzare internațională de mărfuri se definește ca fiind acordul de
voință dintre doi parteneri, având sediile în state diferite, prin care una dintre părți (exportatorul)
se obligă să transmită asupra celeilalte părți (importatorul) proprietatea asupra unui bun al său
(marfa asupra căreia poartă obligațiile contractuale), contra plății unui preț.” (SURSA: Mihai
Liviu Man, Tranzacții internaționale, Editura Eftimie Murgu, Reșița)
“Globalizarea reprezintă un termen de marketing sau de strategie care se referă la
apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi
similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini şi săpunuri sau
produse alimentare prin campanii publicitare similare, unor persoane ce aparţin unor culturi
diferite.”
“Putem distinge patru aspecte privitoare la globalizarea economică care indică patru
tipuri de fluxuri: de bunuri şi servicii (liberul schimb), de persoane (migraţia), de capital
(pieţe financiare internaţionale) şi de tehnologie. Una din consecinţele globalizării economice
o reprezintă îmbunătăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale
lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei
economice.
Efectele globalizării sunt multiple putând uni sau dezbina umanitatea. Putem discerne efecte
pozitive şi negative, precum:
 efecte pozitive:
~ internaţionalizarea producţiei datorită firmelor cu activitate globală;
~ asimilarea rapidă a noilor tehnologii;
~ privatizarea capătă proporţii mondiale;
~ telecomunicaţiile elimină distanţele şi apropie fizic oamenii şi asigură conştientizarea
problemelor globale;
~ pieţele financiare şi comerciale trec în faza de integrare a activităţii şi funcţionării lor;
~ încurajarea reformelor politice şi economice;
~ întărirea dorinţei oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de lege şi prin lege;
~ stimularea integrării;
~ reducerea probabilităţii războiului şi a recurgerii la utilizarea forţei militare;
~ îmbogăţirea culturală prin simbioză şi convergenţă etc.
 efecte negative:
~ fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale;
~ creşterea inegalităţilor pe plan intern şi extern;
~ distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor;
~ proliferarea armamentului şi a crimei transnaţionale;
~ sărăcirea valorilor culturale şi naţionale sub presiunea globalizării şi extinderii
tehnicilor de informare şi comunicare;
 ~ folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele 53 legilor şi
standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă şi servicii ale unor regiuni
inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor;
~ răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare etc.”
SURSA: Lector. univ. dr. Isac Claudia, Efectele globalizării, Universitatea din Petroșani,
http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2007-01/8_Isac%20Claudia%20.pdf
“Cercetarea pieței externe reprezintă cunoașterea sistematică a volumului și structurii
cererii și ofertei, evaluarea legăturilor cantitative și calitative dintre acestea în trecut și în prezent
și pe această bază prevederea evoluțiilor de pe aceste piețe.”
“Etapele cercetării:
1. Stabilirea obiectivelor;
2. Identificarea și selectarea surselor de informații;
3. Selectarea metodelor de cercetare;
4. Culegerea informațiilor;
5. Prelucrarea informațiilor;
6. Analiza și interpretarea inflormațiilor;
7. Redactarea studiului.”
(SURSA: Ioan Popa, Tranzacții comerciale internaționale, Editura Economica, București)
“Lichiditate internațională se referă, într-un sens general, la totalitatea mijloacelor de
plată internaționale de care poate dispune o țară la un moment dat.” (SURSA: Ioan Popa,
Tranzacții comerciale internaționale, Editura Economica, București)
“Cererea de ofertă se definește ca fiind manifestarea de voință a unui importator de a
cumpăra o marfă de la un anumit exportator.” (SURSA: Mihai Liviu Man, Tranzacții
internaționale, Editura Eftimie Murgu, Reșița)
“Regulile ICOTERMS reprezintă o suit de reguli internaționale pentr interpretarea
termenilor uzuali din comerțul exterior, privind condițiile de livrare și de transferare a riscurilor
de vânzare/cumpărare.” (SURSA: Ceocea Costel, Mironescu Roxana, Tranzacții
internaționale și piețe de capital, Editura Alma Mater, 2015, Bacău)
“Importul denumire generică dată oricarei operațiuni comerciale având ca obiect și
urmărind ca finalitate procurarea din străinătate a unor mărfuri și/sau servicii, operațiune ce
comportă trecerea acestora peste frontiera vamală a țării beneficiare .” (SURSA: https://e-
juridic.manager.ro/dictionar-juridic/import/2105.html, accesat la data de 04.04.2019)
“Export termen ce desemneaza în mod generic ansamblul operațiunilor având ca obiect
vânzarea de bunuri și/sau servicii dintr-o anumită țară în alte țări pe o perioadă de timp
determinată, de regula un an calendaristic.” (SURSA:https://e-juridic.manager.ro/dictionar-
juridic/import/2105.html, accesat la data de 04.04.2019)

6. Regulile ICOTERMS
Datorită evoluţiei semnificative a comerţului internaţional, în vederea punerii la
dispoziţia comercianţilor a unor reguli în interpretarea condiţiilor comerciale utilizate frecvent în
comerţul internaţional, au fost elaborate încă din 1928 de către Camera Internaţională de Comerţ
de la Paris (CIC-Paris ) un set de termeni comerciali sau condiţii de livrare destinate interpretării
acestora în domeniul vânzării internaţionale, reguli care erau în practica comerţului internaţional
nişte cutume, dar care nu aveau aceeaşi semnificaţie pentru comercianţii din diferite ţări.
În perioada interbelică comerţul internaţional şi, în special, cel transatlantic, cunoaşte o
dezvoltare extraordinară. În 1936 Camera Internaţională de Comerţ de la Paris editează pentru
prima dată Regulile Internaţionale de Comerţ - INCOTERMS – ce cuprindea 11 termeni
comerciali internaţionali, cunoscuţi şi sub numele de „clauze de livrare”, care s-au bucurat, în
general, de audienţă în rândul comercianţilor.
Prin această editare, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris nu a făcut decât să dea
o interpretare unor termeni deja existenţi şi utilizaţi în comerţul internaţional.
Regulile INCOTERMS sunt recunoscute de către UNCITRAL ca fiind standardul global
pentru interpretarea termenilor în comerţul exterior şi prevăd norme acceptate pe plan
internaţional specificând definiţiile şi normele de interpretare pentru cei mai comuni termeni
comerciali.
Pe măsura dezvoltării comerţului mondial, a modernizărilor ce au caracterizat procesul
evolutiv al vieţii economice internaţionale, varianta revizuită a fost adoptată la Congresul CCI de
la Viena din 1953 şi este cunoscută sub numele de INCOTERMS 1953, aceasta fiind prima
variantă de bază a regulilor ce au recunoaştere internaţională, ce cuprindea nouă termini
comerciali.
Ulterior, în 1967,1976 ,1980 ,1990 şi ediţia INCOTERMS-2000 au adus modificări
importante ale termenilor atât sub aspectul denumirii, cât şi al conţinutului lor, creându-se o nouă
variantă de bază a regulilor.
Scopul INCOTERMS este acela de a oferi un set de reguli internaţionale pentru
interpretarea celor mai uzitaţi termeni comerciali ce sunt încorporaţi în mod regulat în
contractele de vânzare în întreaga lume şi au devenit parte din limbajul cotidian al comerţului.
Regulile globale introduse de ICC şi utilizate de către companii în nenumarate tranzacţii
de afaceri din întreaga lume sunt o parte esenţială a activităţii ICC şi ne diferenţiaza de multe alte
organizaţii de afaceri internaţionale.
Pentru a ţine pasul cu dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional şi cu globalizarea,
regulile INCOTERMS sunt revizuite o data la 10 ani. Având învedere că, de la ultima revizuire
din 2000, s-au schimbat multe în comerţul internaţional, Camera de Comert Internaţională
întrunită la Paris în septembrie 2010 lansează publicaţia INCOTERMS® 2010, ce stabileşte un
ghid practic pentru a ajuta utilizatorii în alegerea mai uşoară a celor mai potrivite reguli pentru
tranzacţile lor.
Noii termeni INCOTERMS au fost elaboraţi cu scopul delimitării drepturilor şi
obligaţiilor părţilor participante în comerţul internaţional de mărfuri şi au intrat în vigoare la 1
ianuarie 2011.
„Nu există o organizaţie mai bine plasată decât ICC – acestă organizaţie este creată şi
menţine regulile INCOTERMS – pentru a ajuta comercianţii în aplicarea corectă a normelor
pentru operaţiunile lor globale sau de vânzare pe piaţa internă”.
Regulile INCOTERMS sunt un standard recunoscut la nivel internaţional şi sunt utilizate
la nivel mondial în contracte interne şi internaţionale pentru vânzarea de bunuri. Normele au fost
dezvoltate şi întreţinute de către experţi şi practicieni, ele ajută comercianţii în evitarea
neînţelegerilor costisitoare, de clarificare a sarcinilor, a costurilor şi riscurilor implicate în
livrarea de bunuri de la vânzători la cumpărători.
Prima schimbare pe care o aduce INCOTERMS® 2010 constă în reducerea termenilor de
la 13 în INCOTERMS 2000 la 11 în INCOTERMS 2011, termeni de livrare ce definesc în mod
clar obligaţiile părţilor şi reduc riscul apariţiilor unor complicaţii juridice.
O a doua schimbare structurală apare la grupa D, care a suferit cele mai mari schimbări,
referitoare la faptul că termenul de livrare DEQ a fost înlocuit cu DAT (livrare la terminal) şi că
termenii de livrare DAF, DES şi DDU au fost inlocuiţi cu DAP (livrare la un loc numit).
O altă schimbare se referă la ajustarea termenilor de comerţ la necesităţile progresului
tehnologic, astfel sunt recunoscute semnăturile electronice care pot servi drept dovezi în
reglemetarea litigiilor şi se ia în calcul şi comerţul electronic şi sistemul electronic de facturare şi
transfer de date. O altă shimbare constă în împărţirea pe grupe a clauzelor INCOTERMS, astfel
în INCOTERMS 2000 clauzele erau împărţite în patru grupe: grupa E, grupa F, grupa C, grupa
D, iar în INCOTERMS 2010, în funcţie de modalitatea de transport, noile clauze INCOTERMS
sunt structurate în 2 mari categorii:
I. Clauze aplicabile tuturor modalităţilor de transport:
EXW Ex Works Marfa e pusă la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului
FCA Free Carrier Vânzătorul predă bunurile primului cărăuş numit de cumpărător într-un loc
prestabilit.
CPT Carriage Paid To Transport plătit până la
CIP Carriage and Insurance Paid Transport şi asigurare plătite
DAT Delivered At Terminal Livrat la terminal
DAP Delivered At Place Livrat la locul convenit
DDP Delivered Duty Paid Livrat cu taxele plătite
Această grupă include şapte reguli incoterms care pot fi utilizate indiferent de modul de transport
selectat şi indiferent dacă unul sau mai mult de un mod de transport este angajat. Ele pot fi
folosite chiar şi atunci când nu există niciun transport maritim.
II. Clauze ce se aplică doar transportului maritim şi celui efectuat pe apele
interioare navigabile
FAS Free Alongside Ship Liber lângă vas
FOB Free On Board Liber la bord
CFR Cost and Freight Cost şi transport
CIF Cost, Insurance and Freight Cost, asigurare şi transport
În această grupă punctul de livrare, precum şi locul în care mărfurile sunt transportate
către cumpărător sunt ambele porturi, prin urmare regulile de etichetare „mare şi pe căi
navigabile interioare” FAS, FOB, CFR, CIF sunt incluse în această clasă.
În plus faţă de cele 11 reguli, INCOTERMS® 2010 mai cuprinde: note explicative care
să-i ajute pe utilizatori să aleagă regula potrivită pentru fiecare tranzacţie, clasificări noi care să
ajute la alegerea celei mai potrivite reguli pentru categoria de transport avută în vedere, sfaturi
pentru folosirea procedurilor electronice, informaţii despre regulile de securitate privind
autorizaţia de plecare a unei nave, sfaturi privind aplicarea INCOTERM® 2010 comerţului
intern.
 Una dintre schimbările conceptuale se referă la faptul că INCOTERMS nu mai sunt
clauze de comerţ internaţional, ci clauze de comerţ „domestic” (ICC rules for the use of domestic
and international trade terms), deoarece aceste modificări survenite vin să faciliteaze regulile de
comerţ în utilizare lor de către comercianţi.
Astfel, în Ghidul INCOTERMS 2010 se precizează că regulile INCOTERMS au fost
utilizate în mod tradiţional de contractele de vânzare internaţională în cazul în care mărfurile trec
dincolo de frontierele naţionale, în diferite zone ale lumii; cu toate acestea, structurile
comerciale, cum ar fi Uniunea Europeană, au făcut formalităţile de frontieră între diferite ţări mai
puţin importante.
În consecinţă, regulile INCOTERMS® 2010 recunosc în mod oficial că acestea sunt
disponibile pentru aplicarea în ambele tipuri de contracte de vânzare, atât internaţionale, cât şi
interne.
Două evoluţii au convins ICC de faptul că o mişcare în această direcţie este oportună. În
primul rând, comercianţii utilizează în mod obişnuit regulile INCOTERMS pentru contractele de
vânzare exclusiv pe piaţa internă, în al doilea rând, există disponibilitatea mai mare din Statele
Unite de a utiliza regulile INCOTERMS în comerţul intern decât fostul Uniform Comercial Code
transport.
„Prima regulă EXW – se introduce locul de livrare – poate fi utilizată indiferent de modul
de transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată în cazul în care mai mult de un mod de
transport este angajat”.
„Ex Works” înseamnă că vânzătorul livrează atunci când plasează mărfurile la dispoziţia
cumpărătorului la sediul vânzătorului sau în alt loc numit (de exemplu: lucrări, fabrica, depozit
etc). Părţile trebuie să precizeze cât mai clar posibil locul de livrare, pentru că riscurile şi
costurile, în acest caz, sunt în contul vânzătorului; cumpărătorul suportă toate costurile şi
riscurile implicate în primirea bunurilor din momentul înţelegerii, dacă este cazul la locul de
livrare.
EXW reprezintă obligaţia minimă pentru vânzător, regulă ce ar trebui folosită cu grijă
deoarece:
a. vânzătorul nu are nicio obligaţie faţă de cumpărător pentru a încărca mărfuri, chiar dacă,
în practică, vânzătorul poate fi într-o poziţie mai bună să facă acest lucru. În cazul în care
vânzătorul încarcă bunuri, o face pe riscul şi pe cheltuiala cumpărătorului;
b. un cumpărător care cumpără de la un vânzător pe o bază EXW pentru export trebuie să
fie conştient de faptul că vânzătorul are obligaţia de a furniza asistenţă dacă cumpărătorul
solicită efectuarea în acest export; vânzătorul nu este obligat să organizeze avizul de
export. Cumpărătorii sunt, prin urmare, sfătuiţi să nu folosească EXW în cazul în care
vânzătorii nu pot, direct sau indirect, să obţină clearance-ul de export.
c. cumpărătorul a limitat obligaţiile de furnizare de către vânzător şi orice informaţie cu
privire la exportul de mărfuri. Cu toate acestea, vânzătorul poate avea nevoie de această
informaţie pentru, spre exemplu, impozitare sau în scopuri de raportare”.
„Regula FCA– se introduce locul de livrare – poate fi utilizată indiferent de modul de
transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată în cazul în care mai mult de un tip de
transport este angajat.
 "Free Carrier" înseamnă că vânzătorul livrează bunurile către transportator sau către o
altă persoană nominalizată de către cumpărător la sediul vânzătorului sau în alt loc numit.
Părţile sunt sfătuite să precizeze cât mai clar posibil locul de livrare, pentru ca riscul să
treacă în grija cumpărătorului.
În cazul în care părţile intenţionează să livreze marfa la sediul vânzătorului, ei trebuie să
identifice adresa acestor premise ca locul de livrare.
Dacă, pe de altă parte, părţile intenţionează ca mărfurile să fie livrate într-un alt loc, ele
trebuie să identifice un alt loc specific de livrare.
Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie clară de a vămui mărfurilor de import,
de a plăti taxele de import sau de efectuare a oricăror formalităţi vamale de import.”
Regula CPT şi CIP – se introduce locul de destinaţie – „Această regulă poate fi utilizată
indiferent de modul de transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată în cazul în care mai
mult de un tip de transport este angajat.
„Transport plătit până la” (CPT) înseamnă că vânzătorul livrează bunurile către
transportator sau altă persoană nominalizată de către vânzător într-un loc convenit (în cazul în
care orice astfel de loc este convenit între părţi).
„Transport şi asigurare plătit pentru” (CIP) înseamnă că vânzătorul livrează bunurile
către transportator sau o altă persoană nominalizată de către vânzător într-un loc convenit (în
cazul în care orice astfel de loc este convenit între părţi) şi că vânzătorul trebuie să contracteze
pentru orice plată a cheltuielilor de transport necesare pentru a aduce bunurile la locul de
destinaţie numit.
De asemenea, vânzătorul asigură acoperirea riscului cumpărătorului de pierdere sau
deteriorare a bunurilor în timpul transportului. Cumpărătorul ar trebui să reţină că, în temeiul
CIP, vânzătorul este obligat să obţină o asigurare cu minimă acoperire.
În cazul în care cumpărătorul doreşte o asigurare care să scadă riscul, acesta va trebui să
fie de acord în mod expres cu vânzătorul să îşi ia propriile măsuri suplimentare de asigurare.
Când CPT, CIP, CFR sau CIF sunt utilizate, vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de a
livrare atunci când predă bunurile spre transportator şi nu atunci când mărfurile ajung la locul de
destinaţie.
Aceste reguli au două puncte critice, deoarece riscul trece şi costurile sunt transferate în
locuri diferite.
Părţile trebuie să identifice în contract cât mai precis locurile de livrare, în cazul în care
riscul trece la cumpărător, şi locul de destinaţie pe care vânzătorul trebuie să-l treacă în contract.
Dacă sunt folosiţi mai mulţi transporatori pentru transportul la o destinaţie stabilită şi
părţile nu sunt de acord asupra unui anumit punct de livrare, poziţia implicită este aceea că riscul
trece când mărfurile au fost livrate la primul transportator într-un punct ales în întregime de
vânzători şi asupra căruia cumpărătorul nu are niciun control.
În cazul în care părţile doresc ca riscul să treacă la o etapă ulterioară (de exemplu, într-un
port sau aeroport), este nevoie să precizeze acest lucru în contractul lor de vânzare.
Părţile sunt, de asemenea, sfătuite să identifice cât mai precis posibil locul convenit de
destinaţie, deoarece costurile la acest punct sunt în contul vânzătorului.
Vânzătorul este sfătuit să-şi procure contracte de transport care se potrivesc precis pentru
această alegere. În cazul în care vânzătorul suportă costurile în baza unui contract de transport
referitor la descărcarea la locul de destinaţie, acesta nu are dreptul de a recupera costurile
respective de la cumpărător, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel între părţi.
CPT şi CIF implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export acolo unde
este cazul. Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie clară a mărfurilor de import, a plăţii
taxelor la import sau efectuarea de orice formalităţi vamale de import.
Regula DAT – se introduce numele terminalului la port sau locul de destinaţie – Această
regulă poate fi utilizată indiferent de tipul de transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată
în cazul în care mai mult de un tip de transport este angajat.
„Livrată la terminal” înseamnă că atunci când vânzătorul livrează mărfurile, odată
descărcate din mijloacele de transport ce au sosit, sunt puse la dispoziţia cumpărătorului la
terminalul numit, la portul sau la locul de destinaţie.
„Terminal” include orice loc, indiferent dacă este acoperit sau nu, cum ar fi un cheu,
depozit, container de curte sau rutier, feroviar sau terminal aerian de marfă. Vânzătorul suportă
toate riscurile implicate în aducerea bunurilor şi descărcarea acestora la terminalul de la portul
sau locul de destinaţie.
Părţile sunt bine sfătuite să precizeze cât mai clar posibil terminalul şi, dacă este posibil,
un anumit punct în cadrul terminalului de la portul agreat sau locul de destinaţie, ca riscurile din
acel moment să fie în grija vânzătorului.
Vânzătorul este sfătuit să-şi procure un contract de transport care să se potrivească exact
acestei alegeri.
Mai mult decât atât, în cazul în care părţile intenţionează ca vânzătorul să suporte
riscurile şi costurile implicate în transportul şi manipularea mărfurilor de la terminal la un alt loc,
atunci regulile DAP şi DDP ar trebui să fie utilizate.
Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie să vămuiască mărfurilor de import, să
plătească taxele de import sau să completeze orice formalităţi vamale de import.
Regula DAP şi regula DDP – se introduce locul de destinaţie – Această regulă poate fi
utilizată indiferent de modul de transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată în cazul în
care mai mult de un mod de transport este angajat.
„Emis la Place” înseamnă că vânzătorul livrează în cazul în care bunurile sunt puse la
dispoziţia cumpărătorului cu privire la mijloacele de transport care sosesc gata pentru descărcare
la locul de destinaţie numit. Vânzătorul suportă toate riscurile implicate in aducerea bunurilor la
locul numit.
„Livrat cu taxe plătite” înseamnă că vânzătorul livrează mărfuri atunci când bunurile
sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, vămuite pentru import la sosirea mijloaceor de transport
pregătite pentru descărcare la locul de destinaţie numit. Vânzătorul suportă toate riscurile
implicate în aducerea bunurilor la locul de destinaţie numit şi are obligaţia de vămuire a
mărfurilor nu numai pentru export, dar şi pentru import, să plătească orice taxă atât pentru
export, cât şi pentru import, şi să efectueze toate formalităţile vamale.
Părţile trebuie să identifice cât mai exact locul de destinaţie stabilit, deoarece costurile la
acest punct intră în grija vânzătorului. Vânzătorul, în acest caz, trebuie să-şi procure contracte de
transport care se potrivesc exact cu această alegere.
 În cazul în care vânzătorul suportă costurile în baza unui contract de transport referitor la
descărcarea la locul de destinaţie, atunci el nu este îndreptăţit să recupereze costurile respective
de la cumpărător, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel între părţi.
DAP necesită ca vânzătorul să vămuiască bunurile pentru export acolo unde este cazul.
Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie de vămuire a bunurilor pentru import, să
plătească orice taxă de import sau să completeze formalităţile vamale de import.
În cazul în care părţile doresc ca vânzătorul să vămuiască mărfurile pentru import,
acestea trebuie să plătească taxele de import şi să efectueze orice formalitate vamală; în acest caz
ar trebui utilizat termenul DDP.
Părţile trebuie să nu folosească DDP în cazul în care vânzătorul nu este capabil, în mod
direct sau indirect, pentru a obţine avizul de import. În cazul în care părţile doresc ca
cumpărătorul să suporte toate riscurile şi costurile de clearance-ul de import, regula DAP ar
trebui să fie utilizată.
Orice TVA sau alte taxe de plătit la import sunt, pentru staţiile NLES, făcute în contul
vânzătorului în mod expres convenit în contractul de vânzare.
Regula FAS – se introduce numele portului de expediere – necesită ca vânzătorul să
vămuiască mărfurile pentru export acolo unde este posibil.
„Liber alături de navă” înseamnă că vânzătorul livrează atunci când mărfurile sunt
plasate alături de navă (de exemplu, pe un chei sau un şlep), pe un loc nominalizat de către
cumpărător la portul de expediere.
Riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor trece, atunci când mărfurile sunt alături de
navă, şi cumpărătorul suportă toate costurile începând cu acel moment.
Părţile trebuie să precizeze cât mai clar posibil punctul de încărcare în portul de expediere
numit, deoarece costurile şi riscurile la acest punct sunt în grija vânzătorului, iar aceste costuri şi
cheltuieli aferente manipulării pot varia în funcţie de practica portului.
Vânzătorul este obligat fie să livreze marfa alături de navă, fie să achiziţioneze bunuri
deja livrate spre expediere.
În cazul în care mărfurile sunt în containere, vânzătorul depune bunurile către
transportator la un terminal, şi nu de-a lungul navei. În astfel de situaţii, regula FCA Auld ar fi
utilizată.
Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie să vămuiască mărfurile pentru import,
să plătească taxele aferente de import sau să completeze formularele de import.
Regula FOB – se introduce numele locului de destinaţie – este folosită în trasportul pe
mare şi în transportul naval intern.
„Liber la încărcare” înseamnă că vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei
desemnate de către cumpărător în portul de expediere sau achiziţionează bunurile deja livrate.
Riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor trece atunci când mărfurile sunt la bordul
navei, iar cumpărătorul suportă toate costurile începând din acel moment.
Vânzătorul este obligat fie să livreze marfa la bordul navei, fie să achiziţioneze bunuri
deja livrate spre expediere.
FOB nu poate fi adecvat în cazul în care bunurile sunt predate operatorului de transport
înainte de a fi la bordul navei, de exemplu mărfurile în containere, care sunt, de obicei, livrate la
un terminal.
 În astfel de situaţii, ar trebuie utilizată regula FCA.
FOB implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export, acolo unde este
cazul. Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie de vămuire a mărfurilor de import, să
plătească taxele de import sau să efectueze orice formalităţi vamale de import.
Regula CFR – se introduce numele portului de destinaţie
„Cost de marfă” înseamnă că vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei sau
achiziţionează bunurile livrate deja, astfel riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor este
ridicat atunci când bunurile sunt la bordul navei.
Când CPT, CIP, CFR sau CIF sunt utilizate, vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de a
livra atunci când predă bunurile către transportator în modul specificat în regula aleasă şi nu
atunci când mărfurile ajung la locul de destinaţie.
Această regulă are două puncte critice, deoarece riscul trece şi costurile sunt transferate în
locuri diferite. În timp ce contractul va specifica întotdeauna un port de destinaţie, este posibil ca
portul de expediere să nu fie specificat, acolo unde riscul este transferat către cumpărător. În
cazul în care portul de expediere este portul de interes ales de cumpărător, părţile trebuie să-l
identifice cât mai precis posibil în contract.
Vânzătorul trebuie să încheie contracte de transport care se potrivesc exact pentru această
alegere. În cazul în care vânzătorul suportă costurile în baza unui contract de transport referitor la
descărcarea la punctul de destinaţie specificat, vânzătorul nu are dreptul de a recupera costurile
respective de la cumpărător, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel între părţi.
Regula CIF– se introduce numele portului de destinaţie – „Cost, asigurare şi
transport” înseamnă că vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei sau achiziţionează bunurile
astfel livrate deja. Riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor trece atunci când mărfurile sunt
la bordul navei.
Vânzătorul încheie contracte de asigurare pentru acoperirea riscului de pierdere sau
deteriorare a bunurilor în timpul transportului. Cumpărătorul ar trebui să reţină că, în temeiul
CIF, vânzătorul este nevoit să obţină asigurări numai pe acoperirea minimă.
În cazul în care cumpărătorul doreşte să obţină mai multă protecţie pentru asigurarea
bunurilor, acesta va trebui să fie de acord cu vânzătorul sau să îşi ia propriile măsuri
suplimentare de asigurare.
Când CPT, CIP, CFR sau CIF sunt utilizate, vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de a
livra, atunci când predă bunurile către transportator, în modul specificat în regula aleasă şi nu
atunci când mărfurile ajung la locul de destinaţie
Această regulă are două puncte critice, deoarece riscul trece şi costurile sunt transferate în
locuri diferite. În timp ce contractul va specifica întotdeauna un port de destinaţie, este posibil ca
portul de expediere să nu fie specificat, acolo unde riscul este transferat către cumpărător. În
cazul în care portul de expediere este portul de interes ales de cumpărător, părţile trebuie să-l
identifice cât mai precis posibil în contract.”