Sunteți pe pagina 1din 22

Academia de Studii Economice București

Facultatea de Relații Economice Internaționale

Dolar vs Euro –
Lupta pentru dominația
mondială

Autori:

Bulai Malina Elena

Diaconescu Ioana Victoria

Coordonator stiintific

Prof. Univ. Dr. Mariana Iovitu

Sesiunea Cercurilor Stiintifice Studentesti


Aprilie 2010

CUPRINS

Introducere......................................................................................................................3
Istoria banilor..................................................................................................................4

Cap.1. Geneza și evoluția „titanilor valutari”

1.1. Dolarul – supremația ȋn economia


mondială...........................................................5
1.2. Euro – monedă unică europeană..............................................................................8
1.3. Influența monedelor euro și dolar ȋn dezvoltarea economiei mondiale ..............10

Cap. 2. Miza decisivă – cursul de schimb

2.1. Sisteme de schimb.................................................................................................12


Gold standard................................................................................................................12
2.2. Cursurile de schimb flexibile.................................................................................13
2.3. Sistemul de la Bretton Woods...............................................................................13

Cap. 3. Euro – monedă internaţională de rezervă – provocare pentru supremaţia


dolarului american......................................................................................................15

3.1.a) Coliziunea euro – dolar o coliziune între doi titani............................................16


3.1.b) Reacţiile internaţionale şi cursul euro-dolar.......................................................17
3.2. Conflictul euro – dolar în România.......................................................................18
3.3. Puterea financiară a lumii dansează ȋn ritmul euro/dolar......................................19

Concluzii.......................................................................................................................21

Bibliografie...................................................................................................................22

2
INTRODUCERE

Actualmente economia mondială se află într-un proces de corecţie a mai multor


dezechilibre care s-au acumulat în cursul anilor precedenţi şi care vor presa probabil asupra
activităţii economice pe parcursul unei perioade de timp. Un dezechilibru destul de important
este şi acel al raportului dintre moneda unică europeană şi dolar.

Banii, moneda sau activele monetare constituie, la ora actuală, „ţinta” mobilă a
întregii omeniri. Evoluţia tuturor economiilor contemporane, ca de altfel şi sensul de mişcare
al umanităţii nu par să-l contrazică absolut de loc pe „legendarul” de acum Karl Marx şi
afirmaţia sa: „Banii apar ca fiind atotputernici” – motiv pentru care se confundă şi în prezent
avuţia cu banii.

Sub o formă sau alta, banii îndeplinesc mai multe funcţii, însă, prin definiţie
discordanţa dintre cantitatea de bani aflată la un moment dat în circulaţie în posesia diferiţilor
agenţi economici şi cantitatea de bunuri şi servicii oferite pe piaţă reflectă, în mod diferit de
la o ţară la alta, puterea de cumpărare a unei monede sau alteia. Problematica se pune din
punctul de vedere al valorii lor, al stabilităţii, fie că este vorba de euro, fie că este vorba de
dolarul american.

Fie dolar american, fie euro, se impune o stabilitate a monedei, cu atât mai mult cu cât
cele două menţionate par să troneze întreaga lume financiară şi monetară. O monedă stabilă,
puternică confirmă şi totodată susţine o economie dezvoltată, eficientă, funcţională. Creşterea
economică este implicită. Moneda puternică furnizează cetăţenilor o siguranţă mai mare, o
încredere în moneda respectivă de unde şi impulsionarea unor noi investiţii, aşa cum o
dovedeşte poate, de-a lungul timpului dolarul american. Şi, poate, este aşa cum se spune
„Fiecare popor are moneda pe care o merită”, pentru că atâta vreme cât locuitorii unui spaţiu
economic nu înţeleg că este nevoie de timp, răbdare, eforturi, sacrificii, pierderi chiar
experienţă pentru a clădi o economie competitivă, şi în final obţinerea profitului – bani – şi ca
urmare o putere mare de cumpărare, atâta timp vor avea o monedă instabilă.

În acest context de idei, identificarea influenţelor pe care moneda, în special euro şi


dolarul, o are asupra dezvoltării economiei mondiale, este de o mare importanţă în contextul
creării dezechilibrului financiar.

Scopul lucrării constă în analiza şi aprecierea oscilaţiilor raportului euro – dolar pe


plan mondial şi influenţa acestora asupra economiei globale precum şi schimbarea
poziţionării dolarului pe piaţa valutară internaţională, odată cu apariţia monedei unice
europene.

3
Istoria banilor

Pentru noi, banii sunt un mijloc


de a ne satisface nevoile și poftele, de a
ne cumpăra cele de trebuință. Prin ei
putem obține accesoriile și hainele care le
dorim, și ne satisfacem capriciile, iar
viața noastră, fie că ne place sau nu, se
intersectează mereu cu noțiunea de bani.
Așa că am considerat utilă realizarea unei
scurte istorii a banilor, pentru a vedea,
de-a lungul istoriei, cu ce au efectuat
oamenii schimburi pentru a-și procura cele de trebuință. Cu ce efectuau plăți monarhii, sau
oamenii din trecutul ȋndepărtat al Chinei? Dar oare cȃnd au fost pentru prima dată introduse
atȃt de popularele bancnote de azi?

Ȋnainte ca bancnotele și monedele să fie introduse ca formă permanentă de plată,


oamenii au folosit o varietate de alte obiecte ȋn loc de bani, pentru a face schimburi
comerciale. Ȋntre obiectele folosite ca mijloc de plată se numără și orezul (China), dinți de
cățel (ȋn Noua Guinee), unelte ȋn miniatură (China), bucăți de quarț, discuri de metal ( ȋn
Tibet) sau discuri de piatră ȋn insula Yap. Cuțite de bronz ȋn miniatură sau alte unelte,
folosite ȋn loc de unelte adevărate care serveau ca etalon de schimb, au circulat ȋn China ceva
mai ȋnainte de anul 1100 I.C. Banii au apărut pentru prima dată ȋn jurul secolului 6 I.C. ȋn
provincia Lidia a Asiei Mici, ȋn aceea perioadă un centru important al comerțului și
industriei.

Valoarea acestor bani era determinată de metalul din care erau fabricate. Banii s-au
răspȃndit rapid ȋn rȃndul țărilor cu economii dezvoltate. Monarhi, aristocrați, orașe, și
diverse instituții au ȋnceput să ȋși facă bani cu un semn identificator ca un certificat care testa
valoarea monedei metalice. Unele din monezile de ȋnceput aveau o compoziție foarte stabilă;
de exemplu drahma folosită de atenieni din secolul 6 I.C. și-a menținut constant conținutul de
metal la 65-67 grame de argint fin, sau qian-ul din China introdus ȋn secolul 4, care a rămas o
monedă standard petru 2000 de ani. Totuși, ȋn unele locuri autoritățile, pentru a asigura un
anumit profit, reduceau din conținutul ȋn metal prețios al monezilor.Banii din bronz sau cupru
aveau o valoare care depindea de numărul de monezi de aur sau arginți pentru care puteau fi
schimbate. Monezile de aur și argint ȋn particular circulau și ȋn afara țării de origine din cauza
valorii lor destul de clare; de exemplu peso spaniol din argint a devenit o monedă foarte
obișnuită ȋn China din secolul 16.

4
Banii din hȃrtie au fost pentru prima dată introduși ȋn China, ȋn jurul secolului 9, de
către dinastia Tang, guvernată de bancheri. Acești bani ȋși păstrau valoare constantă ȋn tot
imperiul chinez, micșorȃnd nevoia de a transporta argintul, care era mult mai greu. Monopol
guvernamental ȋn timpul dinastiei Song, banii din hȃrtie au persistat de-a lungul istoriei
Chinei, ȋn ciuda schimbărilor de regimuri politice și a emiterii de bancnote fără acoperire ȋn
argint sau altceva.

Bancnotele au ajuns pentru prima dată ȋn Vest ȋn secolul 16, ca hȃrtii emise de bănci
pentru banii depuși. Acest fel de hȃrtii a fost foarte des folosit: autoritățile coloniale franceze
din Canada au folosit hȃrtii semnate de către guvernator ca o promisiune pentru diverse
plaăți din 1865, cȃnd transportul de bani din Franța mergea greu.

Banii de hȃrtie au devenit foarte comuni din secolul 18, rămȃnȃnd ȋnsă pe post de
credit, pentru depozitele de aur și argint din bănci. Banii făcuți din metale fără valoare erau
fabricați numai ca măsură de urgență ȋn timp de război, cum s-a ȋntȃmplat ȋn America. Ȋn a
doua jumătate a secolului 19, falsurile ȋn valoarea aurului au dus la un standard internațional
al aurului, astfel că toate monezile puteau fi schimbate ȋn aur, iar valoarea banilor (mai mult
decȃt cea a prețurilor) era fixată după rata de schimb a monedei respective. Cele mai multe
dintre guverne au suspendat acest standard ȋn timpul Primului Război Mondial. Marea
Britanie a părăsit standardul aurului ȋn 1931, iar transformarea banilor din ȋntreaga lume ȋn
bancnote sau monede fabricate din metale neprețioase, cu o valoare fixată ȋn ȋntregime de
nevoile pieței a fost făcută odata cu trecerea la acest sistem a Statelor Unite ale Americii ȋn
1971.

GENEZA ȘI EVOLUȚIA „TITANILOR VALUTARI”


DOLARUL – SUPREMAŢIE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Istoria dolarului american începe cu mai bine de 300 de ani in urma, de pe vremea
când Statele Unite ale Americii nu erau decât un grup de colonii. La 5 februarie 1690,
Colonia Massachusetts a introdus unităţi de valoare pentru a putea finanţa expediţiile
militare. După aceea, la scurtă vreme şi alte colonii au adoptat această formă de plată.
Cuvântul dolar şi semnul arhicunoscut în întreaga lume sunt, deci, mult mai vechi decât
naţiunea şi valuta americană. Bancnota americană, în forma ei concretă, a văzut lumina zilei
pentru prima dată în urmă cu peste 200 de ani, în timp ce cuvântul dolar este mai vechi de o
jumătate de secol. Denumirea de ˝dolar˝ vine de la cuvântul ˝taler˝ care la începutul sec. XVI
în regiunea Germaniei, desemna moneda de
argint. Talerul a avut o mare circulaţie în
Europa. În Anglia, talerul a fost numit la început
˝daler˝, apoi ˝dalar˝ pentru ca în variantă finală
să devină ˝dolar˝.

În 1785, la doi ani după încheierea


războiului de independenţă a coloniilor engleze

5
din America de Nord (1755 – 1783) şi cu doi ani înaintea adoptării Constituţiei, Congresul
SUA, la propunerea lui Thomas Jefferson, a hotărât ca unitatea monetară a confederaţiei să
fie dolarul. Zece ani mai târziu, toate statele americane au primit dreptul de a tipări dolari pe
hârtie. Timp de 141 ani, valoarea legală în aur a dolarului fixată în 1792 s-a menţinut ceea ce
constituie un record de longevitate. În 1913 s-a înfiinţat Sistemul Rezervelor Federale.
Necesităţile de finanţare generate de primul război mondial şi participarea SUA a determinat
o creştere inflaţionistă a preţurilor de 12% (1913 – 1920). În 1934, după patru ani de criză
economică, venitul naţional al SUA s-a redus cu 50%, masa monetară a fost supusă unei
crude deflaţii, cu 15 mil. şomeri. Preşedintele Roosevelt a hotărât devalorizarea drastică a
monedei cu 41% precum şi suprimarea convertibilităţii interne în aur. După al doilea război
mondial, dolarul american a pierdut 33% din puterea de cumpărare.

În sec al XX-lea, funcţiile internaţionale ale dolarului s-au cristalizat şi dezvoltat în


ciuda unor evenimente şi conjuncturi asemenea celor expuse mai sus. Devenind mijlocul de
rezervă şi de plată cel mai răspândit în relaţiile dintre state, dolarul a întrecut lira sterlină care
timp de două secole funcţiona, de fapt, ca monedă internaţională. Forţa crescândă a dolarului
începând cu 1940 s-a bazat pe stabilitatea sa relativă faţă de aur şi faţă de celelalte monede
sprijinite pe forţa economică, militară şi financiară a SUA. Pornind de la acest fapt şi de la
inexistenţa altei monede comparabile cu caracter internaţional SUA au reuşit să impună
dolarul ca pivot al sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods. Din punct de
vedere economic, anume aici s-a născut imperiul american.

Dolarul american nu era ȋn întregime convertibil in aur, dar a fost deschis convertirii
ȋn aur doar pentru guvernele străine. Aceasta a promovat dolarul ȋn postura de valută a
rezervelor lumii. Ceea ce a fost posibil deoarece în timpul celui de-al doilea război mondial,
Statele Unite furnizaseră provizii și echipamente aliaţilor lor, cerând aur în schimb, şi astfel
au acumulat o cantitate semnificativă din aurul lumii. Un imperiu nu ar fi fost posibil dacă, în
urma aranjamentului de la Bretton Woods, cantitatea de dolari era limitată la cantitatea
disponibilă de aur, astfel încât să fie posibilă convertirea dolarilor înapoi în aur. Acordurile de
la Bretton Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb ce a durat peste 20 de
ani. În baza acestui sistem, monedele erau legate de dolar şi le era permisă fluctuaţia numai în
limita unui procent sub sau deasupra valorii prestabilite. Fluctuaţiile extreme ale ratei de
schimb distorsionează preţurile pe piaţă, provoacă anumite confuzii în rândul consumatorilor,
împiedică dezvoltarea comerţului internaţional şi stânjenesc investiţiile. Dolarul era singura
monedă convertibilă în aur, prin aceasta devenind şi pe planul legii mondiale moneda
dominantă în raport cu celelalte monede ale ţărilor aderente la sistem.

La sfârşitul anilor `60 începutul anilor `70 devine evident faptul că Guvernul
American nu avea să-şi răscumpere dolarii în aur ca urmare a devalorizării lor, aceasta fiind
consecinţa a 2 factori primordiali: inflaţia creată de creşterea preţurilor importurilor (în
special petrol) şi costurile războiului cu Vietnam. Astfel în 1972 – 1973 a fost realizat un
acord cu Arabia Saudită conform căruia americanii urmau să sprijine Casa Saud, iar aceasta
urma să accepte doar dolari americani în schimbul petrolului. În scurt timp restul ţărilor
OPEC au urmat Arabia Saudită şi acceptau în schimbul petrolului doar dolari, în acest mod
SUA menţine dominaţia dolarului pe piaţa mondială, care devenise convertibil în petrol.

6
În anii `80 R. Reagan pune capăt celei mai mari dezordini cunoscute vreodată de
economia americană prin manipularea dobânzii pe care Sistemul Rezervelor Federale a
impus-o peste 20% atunci când în statele occidentale nu depăşea 10%. Capitalurile externe au
fost atrase pe piaţa americană astfel încât cererea de dolari creşte spectaculos. Odată cu
aceasta creşte şi oferta de valute occidentale având ca efect cea mai mare scumpire a
dolarului. Erau păgubite astfel toate celelalte ţări, inclusiv cele occidentale pentru că importul
de petrol şi materii prime al acestora, care se efectua în dolari, a devenit implicit mai scump.
Politica dobânzilor mari în SUA a avut ca efect exportul de şomaj şi inflaţie din SUA către
alte ţări.

În anii `90 influenţa dolarului creşte considerabil. Astfel în 1995 peste 380 miliarde
USD se aflau în circulaţie în întreaga lume, două treimi din ei aflându-se în afara hotarelor
SUA. Peste 5 ani, în anul 2000, cantitatea banilor aflaţi în circulaţie era de 540 miliarde, iar
conform ultimelor date statistice realizate de către Sistemul Rezervelor Federale, în 2008 pe
piaţa mondială externă a SUA circulă circa 800 miliarde USD.

În cei peste 30 de ani care au trecut de la renunţarea la etalonul aur – dolar, valuta
americană a trecut prin 3 crize care a marcat fiecare din cele trei decenii, iar astăzi suntem
martorii celei de-a patra crize, consecinţele căreia se simt pe plan mondial. În principiu, toate
căderile dolarului au fost legate de istoria deficitului bugetar al SUA şi au avut efecte nocive
asupra economiei mondiale. Potrivit unor specialişti, adepţi ai teoriei elasticităţii, scăderea
cursului valutei americane cu 10% ducea la o reducere a ritmului de creştere economică a
Europei cu 0,5% pe an.

Astăzi dolarul continuă să fie principala valută de rezervă ȋn zona Pacificului şi a


Asiei, iar ȋn alte ţări, cum ar fi Timorul de Est, Ecuador, Salvador, dolarul american este
monedă oficială.

Dolarul este principala monedă pe piaţa globală, fiind valuta preferată în tranzacţiile
cu petrol şi aur, iar marile corporaţii ale lumii îşi listează preţurile în aceeaşi valută.

EURO – monedă unică europeană


˝L´Europe se fera par la monnaie ou elle ne se fera pas˝ -

Jaques Rueff

Încă de la faza de proiect, ideea unei monede unice, care să deservească teritoriul
statelor semnatare ale Uniunii a fost mai mult decât binevenită. Diferenţele de paritate între
ţările statelor membre, povara unor calculaţii şi recalculaţii în funcţie de ţările străbătute în
concediu sau în călătorii de afaceri, diferenţele de comisioane din diferitele sisteme bancare şi

7
nu în ultimul rând dificultatea unor proceduri care tindeau din ce în ce mai mult înspre
simplificare administrativă, au făcut din ideea monedei Euro ca un simbol al Uniunii.

Practic, ideea unei monede comune a apărut încă din 1968, odată cu introducerea
Uniunii Vamale. Realizarea Sistemului Monetar European, în 1979 şi semnarea, în 1986, a
Actului Unic European, care a consacrat cele patru libertăţi de mişcare (a persoanelor,
capitalului, serviciilor şi bunurilor) au însemnat paşi importanţi în realizarea monedei unice
europene. Tratatul de la Maastricht (semnat la data de 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la
1 noiembrie 1993) reprezintă baza legală a monedei unice. Tratatul validează Uniunea
Monetară Europeană şi stabileşte etapele de realizare a acesteia, precum şi criteriile de
convergenţă pe care trebuie să le îndeplinească Statele Membre care vor să participe la zona
Euro. Astfel, în 1994 au demarat pregătirile în vederea realizării monedei unice, care să
înlocuiască monedele naţionale ca monedă de cont, începând cu 1999, şi fizic, din 2002.

Moneda va deveni astfel una din modalităţile prin care se demonstrează că unitatea
este mai puternică decât diversitatea în spaţiul european, simbol al apartenenţei la acelaşi
sistem şi punct de reper pentru orizontul unor interese comune.

Iniţial, numele generic pentru moneda europeană era ECU-ul (European Currency
Unit), însă numele care s-a impus atât pe piaţă, cît şi în conştiinţa oamenilor este cel de euro.
ECU-ul nu a constituit niciodată reprezentarea unei monede propriu-zise, ci era doar o unitate
de măsură monetară, un nume generic care fluctua în raport cu monedele ţărilor europene.
Însă el a constituit, cu siguranţă, una din etapele hotărâtoare care au dus la apariţia monedei
unice europene.

După câteva luni de discuţii, Consiliul European de la Madrid a decis în decembrie


1995 numele viitoarei monede - EURO.

Ȋn mod oficial, de la 1 ianuarie 1999, ECU a fost înlocuit cu EURO, la o paritate de


1:1. Diferenţa faţă de ECU este că, de acum înainte, orice schimb de monede între statele care
au adoptat moneda unică se face la o rată fixă. Astfel, rata de schimb pentru monedele care
intra în grupul euro va rămâne aceeaşi prin definiţie.

Euro are şi un simbol (€) inspirat din litera grecească epsilon, având ca punct de reper
leagănul civilizaţiei europene. La nivel grafic, reprezentarea este apropiată de litera E, cu
două linii paralele la mijloc, făcând referire la prima literă din cuvântul cheie - Europa.

Data limita de introducere efectiva în circulaţie a monedelor şi bancnotelor euro s-a


fixat ca fiind 1 iulie 2002. S-au însemnat atunci două perioade: perioada 1 ianuarie 1999 - 1
ianuarie 2002, în care se urmărea reprezentarea monedelor naţionale ale ţărilor participante la
Uniunea Monetară în exprimări nezecimale pe piaţa monedei unice euro, aceasta având
numai rol de monedă scripturală, şi perioada 1 ianuarie 2002 - 1 iunie 2002, o perioadă de
timp relativ scurtă, când 8 miliarde de bancnote euro şi aproximativ 38 miliarde de monede
euro au înlocuit 6 miliarde bancnote şi 29 miliarde monede naţionale ale statelor participante.
De la 1 iulie 2002, euro a devenit moneda unica legală pe teritoriul Euroland.

8
Prin realizarea uniunii monetare şi circulaţia unei monede unice începând cu 1
ianuarie 1999 capătă substanţă unul dintre obiectivele majore ale Uniunii. Moneda unică se
adresează numai acelor state semnatare ale „Tratatului” şi care aplică o politică monetară
unică privitoare la o monedă unică şi au un institut de emisiune al acesteia de tipul băncii
centrale autonome care să sintetizeze şi să ducă mai departe reuşitele modelului autorităţii
monetare independente de fluctuaţiile politice şi electorale şi având rol integrator într-un
sistem fiduciar regional cu un loc propriu, bine definit şi important în fluxurile mondializate
actuale. La câteva luni după debut singura certitudine în rândul conducătorilor europeni a fost
aceea că migraţia către euro a fost un succes din punct de vedere tehnic şi că eforturile
trebuiau intensificate pentru a asigura succesul pe termen lung al noii monede pe care se
întemeiază uniunea monetară.

Iniţial la Uniunea Monetară au aderat 11 state ale Uniunii Europene. Următoarea


extindere a zonei euro a avut loc în 2001 când Grecia înlocuieşte moneda naţională cu cea
unică, apoi a urmat Slovenia în 2007, Malta şi Cipru în 2008, iar în 2009 se preconizează
aderarea Slovaciei.

Conform datelor din ˝Buletinul lunar a 10-a aniversare a Băncii Centrale Europene˝,
la finele anului 2007 în circulaţie erau aproximativ 12 miliarde de bancnote în valoare de 677
miliarde EUR. Astfel, valoarea bancnotelor euro aflate în circulaţie a depăşit-o pe cea a
dolarului SUA, situându-se la sfârşitul anului 2007 la aproximativ 540 miliarde EUR, cursul
de schimb la acea dată fiind de 1 EUR = 1,4721 USD. Se mai estimează că în ceea ce priveşte
valoarea, între 10% şi 20 % din bancnotele euro circulă în afara zonei euro.

Lansarea monedei europene unice, euro, este considerată cea mai importantă revoluţie
monetară din istorie. Euro a reuşit să devină un rival serios pentru dolarul american pe piaţa
mondială într-un termen destul de scurt, zona euro devenind a doua economie a lumii ca
mărime.

Monede şi bancnote

1 eurocent 2 eurocenţi 5 eurocenţi 10 eurocenţi

20 eurocenţi 50 eurocenţi 1 euro 2 euro

9
5 euro 10 euro 20 euro 50 euro

100 euro 200 euro 500 euro

INFLUENŢA MONEDELOR EURO ŞI DOLAR ÎN DEZVOLTAREA


ECONOMIEI MONDIALE

Pe parcursul istoriei cele două monede au influenţat într-o manieră diferită, însă destul
de esenţial economia mondială. Până la apariţia monedei unice europene, dolarul era
principala monedă de pe piaţa valutar – financiară, rol acordat de evenimente atât economice
cât şi istorice. Euro a apărut ca fiind o provocare pentru dolar şi a crescut, transformându-se
treptat într-un concurent important, chiar periculos, care alături de moneda americană
prezintă monedele dominante pe piaţa valutară internaţională.
Statutul de monedă dominantă se cucereşte în timp; moneda trebuie să îndeplinească
mai multe funcţii:
• să joace un rol major în tranzacţiile internaţionale, comerciale şi valutare;
• să fie o importantă monedă de investiţii;
• să fie atractivă ca monedă de rezervă pentru băncile centrale;
• să joace un rol central, ca ancoră monetară, în sistemul existent al cursurilor de
schimb.

Cele patru criterii sunt strâns legate între ele, unul implicându-l pe celălalt. Conform
datelor statistice actuale, dolarul deţine încă hegemonia absolută. Dar este în continuă
descreştere.
Euro a devenit monedă internaţională de rezervă de importanţă capitală, nu numai în
virtutea faptului că toate monedele anterioare din zona euro, indiferent de locul unde erau ele
deţinute, au fost convertite în euro la 1 ian. 1999. Nu toate monedele au potenţialul de a
deveni monedă de rezervă, dar euro este acceptat ca modalitatea de plată într-o zonă suficient
de largă pentru a reprezenta, pe termen lung un rival serios pentru dolarul american. Zona
euro reprezintă acum a doua economie a lumii, ca mărime. Ea este răspunzătoare pentru o
parte mai mare din comerţul mondial, decât cea care revine SUA.
Ridicarea euro la rangul de monedă vehiculată şi apariţia lui ca valută puternică a
relansat Europa în competiţia mondială cu SUA si Japonia prin reaşezarea sferelor de
influenţă valutară pe piaţa mondială. Introducerea monedei unice europene a prezentat
anumite avantaje pentru zona euro şi anume:
• dispariţia riscurilor cu privire la schimburile monedei inter-europeană şi
reducerea în consecinţă a cheltuielilor aferente tranzacţiilor;

10
• inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii,
orientarea acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse
ale deficitului bugetar;
• eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;
• funcţionarea optimă a Pieţei Comune: este evident că marea piaţă europeană ar
fi afectată de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea
mai bună garanţie împotriva instabilităţii cursurilor de schimb valutar este însăşi
dispariţia monedelor europene si înlocuirea acestora cu moneda unică;
• stimularea comerţului si a producţiei, pe de o parte prin eliminarea costurilor
legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de alta parte, prin eliminarea
costurilor implicate de asigurarea riscurilor valutare.
Capacităţile globale ale monedei euro cresc în măsură ce moneda europeană substituie
funcţiile îndeplinite până nu demult în exclusivitate de dolarul american. Astfel, azi în lume
circulă o mai mare sumă cash în euro decât în dolari, de aproximativ 540 miliarde EUR.
Totodată, moneda unică s-a transformat într-un lider al pieţei internaţionale de valori,
deoarece volumul de obligaţiuni şi alte titluri de valoare emise de diferite companii din
întreaga lume în euro a depăşit volumul celor nominate în dolari. În acelaşi timp se
accelerează ritmul creşterii monedei euro în structura rezervelor valutare şi aur ale băncilor
centrale din diferite ţări ale lumii. Simultan se reduce cota dolarului în această structură.
Conform calculelor FMI, în trimestrul trei al anului 2007, volumul monedei euro în
bilanţurile băncilor centrale a ajuns la peste 26%, în timp ce cota dolarului s-a redus sub 64%.

În ceea ce urmează vom analiza euro şi dolarul ca ancore monetare, aceasta fiind o
caracteristică importantă a utilizării internaţionale a celor două monede având funcţia unei
monede dominante.
Pentru autorităţile monetare din ţările în dezvoltare, alegerea regimului valutar
reprezintă o importanţă deosebită, cu implicaţii asupra compoziţiei rezervelor valutare. Se
ştie că opţiunile de regim valutar se situează într-o gamă largă, de la fixitate absolută
(Consiliu Monetar sau înlocuirea monedei naţionale) până la flotare liberă. În condiţiile în
care autorităţile monetare optează pentru un regim de curs, de jure sau de facto, diferit de
flotarea liberă, trebuie ales un etalon potrivit caracteristicilor economiei în cauză. Acest
etalon poate fi o monedă străină sau un coş de monede.
FMI nominalizează cam 150 de ţări care au un alt regim decât flotarea liberă. În 54
din aceste ţări, euro are rolul de ancoră monetară, ca singură ancoră (în 35 de ţări), sau ca o
componentă a coşului în celelalte. Majoritatea acestor ţări sunt însă ţări mici al căror PIB
cumulat reprezintă mai puţin de 4% din PIB mondial.
Analizând aceste date, se observă că utilizarea euro ca ancoră monetară în ţări terţe se
bazează pe factori geografici şi instituţionali, multe din aceste ţări având relaţii strânse cu
Uniunea Europeană. Există mai multe grupuri de ţări care utilizează euro ca ancoră monetară:
Din statele membre UE doar Danemarca participă deocamdată la MRS 2 prin legarea
coroanei de euro, şi stabilirea unei marje de fluctuaţie stricte (+/-2,25%). Suedia sau Marea
Britanie precum şi noii membri pot participa de asemenea la noul mecanism al cursului de
schimb;
Noii membri şi statele candidate din care doar Polonia şi Turcia nu au un regim
explicit faţă de euro; referitor la regimul de schimb al leului, ştim că BNR a trecut de la
flotarea controlată pe baza dolarului la un regim bazat pe coş în care euro reprezintă 75%. De
asemenea de la 3 martie 2003 s-a trecut la euro ca monedă de referinţă pentru calculul
cursului valutar şi a altor indicatori.
În zona balcanilor de vest majoritatea ţărilor au optat pentru regimuri fixe sau de
flotare controlată faţă de euro;

11
În Africa de nord şi Zona Francului CFA, euro este utilizat ca ancoră monetară unică;
Ţări suverane precum Monaco, San Marino, Vatican folosesc euro pe baza unui
aranjament special.
În acest context, trebuie să precizăm că la începutul anului 2003 au avut loc două
schimbări majore. În primul rând unele ţări exportatoare de petrol membre ale Consiliului de
Cooperare al Golfului care aveau un regim de jure legat de DST, au trecut la dolar ca monedă
ancoră. În al doilea rând Rusia a anunţat că urmăreşte o politică de curs de flotarea controlată
în funcţie de rata reală calculată pe baza unui coş în care euro reprezintă 40%.
În concluzie, euro este utilizat ca ancoră monetară în ţările apropiate geografic sau
economic de UE. În restul lumii euro are un rol limitat din acest punct de vedere. În schimb
dolarul american este utilizat într-o proporţie mai mare la nivel global, neexistând corelaţii
regionale. Circa 18% din comerţul internaţional revine exporturilor/importurilor americane,
SUA ocupând primul loc în comerţul exterior al principalelor state (dezvoltate economic).
Dacă, ipotetic, SUA ar proceda în relaţiile comerciale cu China, aşa cum a procedat Rusia cu
RM (celebrarea la 27 martie 2006 a Actului unirii Basarabiei cu România prin stoparea de
către Rusia a importurilor de vinuri moldoveneşti), atunci China şi nu numai, ar provoca o
criza economică şi comercială regională. Menţionăm că succesele remarcabile ale Chinei din
ultimul sfert de secol sunt datorate în măsură determinantă de relaţiile şi comerţul ei cu SUA,
iar Banca Centrală Chineză este cel mai mare deţinător de rezerve ale dolarului.
Atât dolarul cât şi euro, influenţează insistent economia ţărilor terţe, fiind parcă într-o
competiţie continuă în acapararea unor noi pieţe valutare naţionale. Rivalitatea lor a dus la
schimbări esenţiale în economia mondială şi rămâne a fi un factor important a dezvoltării ei.

Miza decisivă – cursul de schimb

Sisteme ale cursului de schimb

Un sistem al cursului de schimb este un set de reguli care guvernează valoarea


monedei naţionale a unui stat raportată la alte monede străine. De-a lungul istoriei, au
funcţionat mai multe sisteme ale cursului de schimb, dintre care cele mai importante au fost:
Gold Standard, Sistemul de la Breton Woods şi Sistemul ratelor de schimb flexibile.

Gold Standard
Acest sistem, prin care a fost instituit un regim de rate fixe între ţările participante, a
funcţionat în formă pură între 1880 şi 1913. În cadrul său, ţările işi defineau monedele prin
cantităţi fixe de aur, aşadar stabilind rate de schimb fixe având ca obiect de referinţă aurul. În
timpul sistemului Gold Standard, ţările emiteau monede de aur purtând emblema unui stat
pentru a garanta puritatea şi greutatea. Odată ce monedele de aur au devenit mijlocul de
schimb, comerţul exterior nu era cu nimic diferit de comerţul intern; pentru totul se putea
plăti în aur. Singura diferenţă constă în faptul că unele ţări foloseau unităţi diferite pentru
monedele lor. Astfel, regina Victoria a ales ca monedele Marii Britanii să cântărească ¼ uncii
de aur (lira) iar preşedintele SUA, McKinley, a decis ca moneda americană să cântărească
1/20 uncii de aur (dolarul). In acest caz, lira, care era de cinci ori mai grea decât dolarul, avea
un curs de schimb de 5 $/£. Deoarece transportul aurului în vederea efectuării de plăţi implică
anumite neajunsuri, guvernele au ajuns, în mod inevitabil, să emită certificate de hârtie care

12
dădeau dreptul posesorului de a primi cantitatea de aur înscrisă pe ele. Acest sistem a avut
atât părţi bune, cât şi părţi proaste. Un aspect pozitiv a constat în faptul că, deoarece oferta de
aur este relativ constantă, sistemul duce la obţinerea unei stabilităţi pe termen lung a rezervei
valutare a statului, a producţiei reale, a preţurilor şi a cursurilor de schimb. Un punct negativ
a fost acela ca sistemul implică multe cheltuieli, precum cele cu topirea şi cu transportul. In
1914, dupa izbucnirea primului război mondial, multe ţări europene au suspendat
convertibilitatea monedelor naţionale în aur. Din multe motive, aurul nu mai putea fi folosit
ca obiect de referinţă, iar cursurile de schimb dintre monede au început să fluctueze.

Cursurile de schimb flexibile


Într-un sistem al cursurilor de schimb flexibile, cursul de schimb este determinat, în
mod predominant, de raportul dintre cererea şi oferta de monedă. În cadrul acestui sistem, un
stat poate alege între doua opţiuni: flotarea liberă a monedei şi flotarea controlată.
Diferenţierea între aceste două sisteme are la baza gradul de intervenţie guvernamentală pe
piaţa valutară. Guvernul intervine atunci când cumpără sau vinde propria moneda sau valute
străine pentru a influenţa cursul de schimb. De exemplu, guvernul roman poate cumpara într-
o anumita zi un miliard de lei cu dolari americani. Acest lucru ar duce la o apreciere a leului.
Intervenţiile au loc, în general, atunci când cursul se află sub sau peste nivelul dorit – acest
sistem este cel al flotării controlate. Un curs de schimb care variaza liber este determinat doar
de forţele cererii şi ofertei, fără o intervenţie a guvernului. De exemplu, vom lua o rată de
schimb de 3,5 lei/euro. La acest curs, românii importă multe bunuri din Ungaria, în vreme ce
ungurii importă puţine bunuri româneşti. Aceasta înseamnă ca românii vor cere o cantitate
mare de euro pentru a cumpara bunurile ungureşti, în vreme ce oferta de euro a ungurilor va
fi scăzută. Astfel, cererea de euro în exces va duce la creşterea preţului monedei euro sau,
altfel spus, la o depreciere a leului. Cursul se va modifica până la punctul în care piaţa
valutară va fi în echilibru – de exemplu până ce cursul va ajunge la valoarea de 4 lei/euro.
Preţul monedei euro trebui să crească până când cererea în scădere de euro este egală cu
oferta de euro. Un sistem ca cel descris se întâlneşte destul de rar în realitate. De obicei,
statele intervin pentru a preveni fluctuaţii prea mari ale cursului de schimb. Un exemplu
important de sistem al cursurior controlate a funcţionat de la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial până în 1971, cunoscut sub denumirea de “Sistemul de la Bretton Woods”.

Sistemul de la Bretton Woods


La începutul anilor ’40, marile naţiuni erau determinate să găsească o modalitate prin
care să evite un nou haos economic precum cel adus de Mare Recesiune. Pentru aţingerea
acestui scop, SUA, Marea Britanie şi principalii lor aliaţi s-au reunit la Bretton Woods, New
Hampshire, în 1944. În urma acestei conferinţe au luat naştere Fondul Monetar Internaţional,
Banca Mondială şi sitemul de rate fixe de la Bretton Woods. Pentru prima dată în istorie,
naţiunile s-au pus de acord asupra unui mecanism de reglare a sistemului financiar
internaţional. Deşi unele din reguli s-au schimbat din 1944 până în prezent, instituţiile create
joacă în prezent un rol mult mai important decat cel pe care fondatorii şi l-au imaginat la
momentul respectiv. Prin acest sistem, monedele naţionale ale ţărilor participante aveau o
paritate stabilită atât în raport cu aurul, cât şi cu dolarul american. Ca monedă cheie, paritatea
dolarului a fost fixată iniţial la 35$ pe uncie. Paritatea lirei era stabilită la 12,5£ pe uncia de
aur. Dat fiind preţul în aur al dolarului, se ajungea la un curs de schimb între dolar şi liră de
2,80 $/£, valoare care a fost stabilită ca paritatea oficială a lirei. Deoarece paritatea fiecarei

13
monede era fixată în raport cu dolarul şi cu aurul, a fost fixat printr-un acord internaţional un
set de cursuri de schimb între monede. Sistemul de la Breton Woods a reuşit să ţină cursurile
de schimb fixe aproape de-a lungul întregii perioade în care a funcţionat. Oricum, de cate ori
o moneda se depărta prea mult de valoarea stabilită, paritatea putea fi ajustată. Marca
germana a fost revalorizată în câteva rânduri, în timp ce lira sterlina a fost devalorizată de la
2,80 $/£ la 2,40 $/£ în 1967. Capacitatea de a ajusta cursurile de schimb atunci când aparea
un dezechilibru fundamental a fost principala deosebire dintre sistemul de la Bretton Woods
şi sistemul Gold Standard, făcând din primul un sistem de rate fixe, dar ajustabile. În
primele decenii de după al doilea război mondial, dolarul a fost moneda-cheie: plăţile erau cel
mai adesea făcute în dolari, comerţul internaţional şi finanţele foloseau ca monedă dolarul,
rezervele private şi guvernamentale erau ţinute în dolari. La nivelul anului 1971, cantitatea de
dolari aflată în circulaţie era atât de mare, încât guvernelor le era greu să menţină parităţile
oficiale, iar oamenii au început să-şi piardă încrederea în dolar. În august 1971 s-a pus capăt
acestui sistem iar lumea a revenit la cursurile de schimb flexibile.

Prin cursul valutar, statele caută să acţioneze asupra economiei interne şi balanţei
plăţilor şi apare, adeseori ca armă redutabilă în lupta politică dintre state.
În anii `70, SUA şi principalii aliaţi au ajuns la stări conflictuale pe tema eliminării
disproporţiilor existente între cursul valutar al dolarului, al valutelor vest – europene şi al
yenului japonez ceea ce atestă, din nou, faptul că acesta, cursul valutar, ocupă un loc central
în organizarea relaţiilor valutar – financiare internaţionale, este o dovadă a justeţei acestei
concluzii. În principiu un curs valutar „X” Є/$ reflectă relaţiile dintre preţurile interne -
europene şi externe – americane; este mijlocul ce stabileşte raportul dintre toate mărimile
economiei europene - în interiorul spaţiului euro – faţă de economia americană. Prin curs
valutar se compară venitul naţional, preţurile interne, salariile, costurile, productivitate.
Există opinii după care introducerea unui „coridor valutar” în interiorul căruia să
fluctueze euro faţă de dolar ar fi de dorit. Oscar Lafontaine, fost ministru german, preciza că
acest lucru este esenţial în timp ce Wim Duisemberg, preşedintele BCE, consideră că nu est
de dorit o asemenea măsură. Oricare ar fi situaţia la ora actuală, se impune o stabilitate a euro
şi a dolarului, ca o obligaţie internaţională. Banii europeni promit să joace un rol tot mai
important în finanţarea Asiei. În timp ce Indonezia, Coreea de Sud şi Thailanda trebuie să se
bizuie încă pe asistenţă FMI, restul Asiei rămâne împrumutantul major pe plan mondial: peste
500 de mld. dolari sunt menţinuţi în rezervele valutare ale acestor ţări, proporţia cea mai
mare fiind în dolari SUA. Japonia, China, Hong – Kong şi alte ţări din S-E Asiei continuă să
finanţeze deficitul contului curent al Americii (prin cumpărarea mai ales a obligaţiunilor
statului american). Asia deţine peste 40,5% din rezervele valutare combinate ale lumii. Se
consideră că o parte din aceste rezerve pot lua drumul euro. Dacă euro câştigă împotriva
dolarului, băncile centrale naţionale vor deveni mari cumpărătoare de obligaţiuni denominate
în euro. Aceasta va exercita presiuni asupra dolarului deoarece va fi o cerere scăzută de
bonuri de tezaur americane şi, în consecinţă, o cerere mai mică de a cumpăra dolari. Dolarul
astfel va scădea, provocând evoluţii inflaţioniste şi, odată cu aceasta noi presiuni pentru rata
dobânzii. Pentru exportatorii americani aceste tendinţe vor avea efecte pozitive. Această
mişcare spre euro, având în vedere şi predilecţia băncilor centrale asiatice pentru o politică
conservaţionistă, va dura o perioadă şi se va face în trepte. La o lună şi jumătate de la debutul
euro, multe bănci centrale din Asia de S-E rămân legate de marca germană sau francul
francez; puţine şi-au schimbat dolarii în euro şi aceasta datorită reţinerii faţă de noua monedă
– teama de volatilitate. După reducerea rezervelor valutare, ca urmare a crizei financiare şi
condiţiile în care toate luptă împotriva recesiunii, băncile centrale nu vor să-şi asume atât de
repede un risc. Banca Centrală din Jakarta a declarat că nu va introduce euro între monedele

14
de rezervă strategică atât timp cât BCE nu va dovedi temperament în apărarea euro,
referindu-se la scăderea acestuia în 4 feb. 1999 la 1,1262 $. O treime din comerţul Asiei
revine totuşi Euroland –ului.

Euro – monedă internaţională de rezervă – provocare pentru


supremaţia dolarului american

Nu toate monedele au potenţialul de a deveni monedă de rezervă, dar euro este


acceptat ca modalitatea de plată într-o zonă suficient de largă pentru a reprezenta, pe termen
lung un rival serios pentru dolarul american. Zona euro reprezintă acum a doua economie a
lumii, ca mărime. Ea este răspunzătoare pentru o parte mai mare din comerţul mondial, decât
cea care revine SUA.
Contrar convingerii generale însă, capacitatea euro de a înlocui dolarul american în
calitatea sa de monedă de depozitare a monedelor lumii depinde de unele comparaţii
statistice, deloc simple:
• în primul rând, apariţia unei monede de rezerve depinde nu numai de nivelurile
comerţului internaţional, dar şi de ratele lor de creştere. Ca procent din economia
SUA, comerţul internaţional a crescut cu o rată mai mare decât cifrele
corespunzătoare ale economiilor din UE. Evoluţia în perspectivă este probabilă!
Va continua această tendinţă sau nu?
• în al doilea rând, mărimea globală şi profunzimea pieţelor naţionale de capital
reprezintă determinante cu nimic mai puţin importante în ceea ce priveşte statutul
de monedă de păstrare a rezervelor, în comparaţie cu comerţul de bunuri şi
servicii.

Mărimea combinată a pieţelor de valori mobiliare şi de obligaţiuni din SUA este mai
mult decât dublă faţă de cea a pieţelor din zona euro. În SUA îşi au sediul de două ori mai
mult companiile cotate la bursă. Cererea pentru activele financiare din SUA impulsionează o
cerere enormă de dolari americani, care sunt necesari pentru cumpărarea activelor respective.
Vor dezvolta companiile şi investitorii din Europa, ca urmare a introducerii euro, un apetit
pentru acţiunile şi titlurile din sectorul privat, apetit care să conducă pieţele europene de
capital la dimensiuni fără precedent? Rămân de văzut.
Modificările pe termen lung, în bunăstarea fiscală şi economică generală a Europei în
comparaţie cu cea a SUA va avea un impact direct asupra diversificării internaţionale a
portofoliului în euro. Cea mai îngrijorătoare caracteristică pentru investitorii în dolarii
americani este istoria de 16 ani de deficite ale contului curent. Dacă această tendinţă se
menţine, ceea ce înseamnă economii reduse şi consumuri mari, atunci investitorii din întreaga
lume vor privi euro ca pe o sursă tot mai atractivă de valoare pe termen lung. Pe de altă parte,
cele mai îngrijorătoare caracteristici ale UE pentru investitorii în euro sunt reprezentate de
rigidităţile sale structurale şi numeroasele probleme legate de şomaj.
Euro a preluat deja de la dolarul american „un procent de piaţă” în ceea ce priveşte
moneda de rezervă, dar nu ne putem aştepta la vreo modificare majoră a statutului
internaţional al dolarului în viitorul apropiat.

Coliziunea euro – dolar o coliziune între doi titani

Această coliziune se va manifesta într-o creştere a tensiunilor în politica monetară şi


comercială. Se consideră că pe ambele părţi ale Atlanticului se fac prea puţine lucruri pentru

15
a evita coliziunea printr-o strategie comună. Conform economistului Bergsen, consilier al
fostului preşedinte Bill Clinton şi expert în politică comercială, director al „Institute of
International Economics”, euroland-ul celor 11 se compară deja cu SUA în raport de
producţie, comerţ şi rezervă şi va fi şi mai puternic atunci când vor fi membre cele 15 state
ale Uniunii. În timp ce Europa va deveni un creditor mondial, SUA are datorii nete de 2000
mld. $. Dacă BCE va consolida credibilitatea euro vor avea loc transferuri ale investitorilor
privaţi şi băncilor centrale din dolari în euro între 500 – 1000 mld. $. Ca o concluzie, euro va
deveni, pe termen mediu, rivalul sau partenerul dolarului american.

Efecte ale aprecierii/deprecierii dolarului:

• după o perioadă de apreciere a dolarului va apărea o corectură de curs în


favoarea euro, apreciată la 25-40%, ca urmare a deficitelor ridicate ale balanţei comerciale a
SUA;
• apreciere a dolarului va avea efecte negative şi anume ar duce la accentuarea
importului, accentuarea creşterii acestuia provocând noi creşteri ale deficitelor balanţei
comerciale şi , deci, accentuarea măsurilor protecţioniste;
• scăderea bruscă a dolarului ar cauza scumpirea importului, creşterea inflaţiei
şi astfel a dobânzilor, ceea ce ar genera prăbuşiri la bursă.
Astfel s-ar încheia lunga perioadă de „miracol economic american” cu efecte
monetare negative. Bergsen propune crearea unor zone de control ale fluctuaţiilor în jurul
nivelului de 1euro = 1,25$. Oficialităţi americane nu agreează asemenea zone, apreciind că
experienţa de până acum arată că aceste măsuri nu pot evita speculaţiile.
Datoriile publice ale corporaţiilor americane reprezintă 43% din piaţa mondială, cele
11 state europene au 23%, Japonia 17%. Sunt ponderi ce evidenţiază hegemonia SUA pe
pieţele financiare internaţionale. În condiţiile în care toate cele 15 state ale UE vor utiliza
euro, zona euro va deveni cel mai mare producător mondial şi va deţine cea mai mare
pondere în comerţul mondial. Va reuşi, în aceste condiţii, euro să preia hegemonia
„financiară” deţinută de dolarul american din 1945?
O monedă tare satisface orgoliul naţiunii, dar nu este oportună din punct de vedere
economic întrucât frânează exporturile. Americanii au trăit foarte bine decenii de-a rândul cu
un dolar slab. Multor state exportatoare din Europa li se potriveşte mult mai bine un euro
slab, decât unul puternic. Această situaţia e dată de faptul că pentru ţările vest-europene
exporturile constituie factorul principal de determinare a creşterii economice şi în condiţiile
în care multe ţări (din Asia, America Latină, Rusia), îşi diminuează importurile, ca urmare a
devalorizărilor puternice înregistrate de monedele proprii.
Ca urmare a evoluţiei celor două monede se aşteaptă o divizare a sferelor de influenţă
astfel: euro = Europa Centrală şi de Est ; dolarul = Asia şi America Latină.

Reacţiile internaţionale şi cursul euro-dolar

Robert Mundell - Robert Alexander Mundell (n. 24 octombrie 1932) este un


economist canadian, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1999) îşi îndreaptă atenţia
nu numai asupra trecutului şi prezentului ci şi asupra viitorului, respectiv secolul al XXI-lea.

16
Dolarul, spune el, este moneda predominantă
în lume. Europa se luptă să îndeplinească
condiţiile Tratatului de Maastricht pentru
încheierea de noi acorduri europene. Mundell
apreciază că după 1999 vor fi necesari trei ani
pentru a pune moneda la locul ei. Apoi, vor fi
necesari alţi şapte-opt ani de sacrificii pentru
ca ţările să se adapteaze la noile proceduri
impuse, dar în anul 2010 vom avea o monedă
europeană bine definită şi acceptată.
Continentul european, ca o ţară, va avea un
PIB (produs intern brut) mai mare, probabil,
cu 10-15% decât SUA. Comunitatea
europeană va produce o monedă de
importanţă internaţională. Geografic, Europa
este mai convenabilă pentru fostele ţări sovietice, Africa şi Orientul Mijlociu decât SUA..
Dacă aici se produce o scădere a preţului aurului, trebuie să ne aşteptăm la inflaţie; oamenii
încep să vândă titlurile de valoare crescând rata dobânzii. Stocul aurului din lume se va
menţine ca un bun de rezervă viabil pentru o lungă perioadă de timp.Introducerea monedei
euro, a spus Robert Mundell, va provoca dolarul şi va fi poate cea mai importantă dezvoltare
a Sistemului Monetar Internaţional de când dolarul a înlocuit lira sterlină ca monedă
internaţională dominantă imediat după terminarea Primului Război Mondial. Ca şi alţi
cercetători, Robert Mundell îşi pune întrebarea: „Va fi SMI mai mult sau mai puţin instabil,
dacă se dovedeşte faptul că euro va provoca dolarul în sistem?” Răspunsul dat de Mundell
este legat de înţelesul dat stabilităţii.
Pentru analiza lui Mundell este importantă şi realizarea unui istoric al înfiinţării
Uniunii Europene şi al posibilităţilor de expansiune a euro. 11 membri ai Uniunii Europene
au intrat în Uniunea Monetară la 1 ianuarie 1999.

„Să nu credem că o schimbare, aşa cum promite să fie euro, va lăsa alte lucruri
constante”, spune Mundell. Singura constantă este legea schimbării, guvernată de
concurenţă şi de interesul propriu.
După ce va fi lansată, moneda euro va fi adoptată, aşa cum am mai afirmat, de cei
patru membri rămaşi. Când acest lucru se va întâmpla, „greutatea” blocului euro o va depăşi
pe cea a dolarului. Ar fi o iluzie să presupunem că expansiunea suprafeţei euro nu va provoca
expansiunea suprafeţei dolarului. „Oricare ar fi forma suprafeţei monetare, un lucru este
sigur: euro-dolarul va deveni o chestiune importantă pentru Europa, SUA şi restul lumii.
Trecerea de la dolar la euro va crea ameninţarea unui euro în creştere şi un dezastru cu
implicaţii considerabile asupra competitivităţii şi şomajului în Europa. Alternativa unui euro
în cădere va produce izbucnirea inflaţiei ce ar necesita adoptarea de politici deflaţioniste.
Ar fi o mare greşeală să credem că natura apropiată a celor trei mari blocuri va face
cursurile de schimb mai puţin importante ori că raportul dolar-euro poate fi ignorat.
Obiectivul cel mai urgent pentru manageri va fi cursul euro-dolar. Pe parcursul trecerii
omenirii de la unilateralism monetar la bilateralism monetar, coordonarea politică va deveni
tot mai importantă. În condiţiile unilateralismului, alte ţări erau libere să fixeze sau să
schimbe monedele cu dolarul, cu o neglijare a cursului de schimb din partea SUA. Acest
lucru nu va mai fi posibil cu euro, deoarece dacă este cerută intervenţia, aceasta trebuie să fie
cooperantă. În vederea unei perioade de tranziţie de la dolar la dolar+euro, aşezate pe baze
egale, este necesară dezvoltarea unei infrastructuri capabilă să rezolve problemele.
Managementul internaţional al ratei euro-dolar nu va fi uşor.

17
Mundell crede într-o evoluţie favorabilă a euro. Această monedă are două avantaje, în
opinia sa: un domeniu mare al tranzacţiilor şi o cultură a stabilităţii promovată pe lângă
Banca Centrală Europeană dinFrankfurt. „Iniţial, UE-11 va fi mai mică decât suprafaţa
dolarului”, spune Mundell, dar cu introducerea altor membri, pe parcurs ce UE se va extinde
şi ţările sărace îşi revin, suprafaţa euro va fi, eventual, mai mare decât cea a dolarului. Euro
are şi două slăbiciuni: nu este sprijinit de un stat central şi nu are o valoare de revenire. Într-o
lume instabilă, aceste slăbiciuni ar fi fatale, dar conjunctura actuală e pe departe instabilă.
„Dacă NATO supravieţuieşte într-o lume post-euro, stabilitatea în deceniul următor ar trebui
asigurată la fel ca în ultimele decenii” spune Mundell. Fiind asigurată de rezerve monetare
substanţiale ale UE, echipa NATO va reuşi să înlăture slăbiciunea guvernului central al UE.

Conflictul euro – dolar în România

Euro este utilizată ca monedă de referinţă în 36 state, iar restul de 18 state se face
printr-un curs valutar ce include moneda europeană. Rolul euro devine şi mai important în
politicile valutare ale băncilor centrale fapt demonstrat şi de structura rezervelor oficiale. În
2002, Rusia, Coreea de Sud şi Pakistanul sporesc agresiv rezervele în euro. În 2003, Banca
Chinei intenţionează să mărească la 30% ponderea activelor în euro, de la 15% la sfârşitul
anului 2002. BNR sporeşte ponderea rezervei în euro la 50%.
La ora actuală, euro funcţionează ca ancoră (monedă de referinţă) şi în România, pe
piaţa valutară. La 1 mar. 2003, România face pasul spre Occident, trecând la cursul de
referinţă leu/euro. Aceasta se va desfăşura în limita respectării unei rate a inflaţiei de 13-14%,
aşa cum o afirmă Mugur Isărescu:
„Pe termen scurt, trecerea la cursul de referinţă euro implică doar schimbări
tehnice, cadrul general al politicii monetare rămânând acelaşi” .
Principala modificare o constituie faptul că intervenţiile BNR pe piaţa valutară se vor
face în euro. Cursul leului faţă de euro va fi rezultatul tranzacţiilor pe piaţă aşa cum a fost cu
dolarul până acum. BNR va urmări ca fluctuaţiile euro/leu să nu mai fie extrem de abrupte
motiv pentru care, cursul dolarului va înregistra o valabilitate zilnică mai ridicată. Principalul
risc provine din faptul că referinţa la euro poate să afecteze ritmul dezinflaţiei. Îngrijorările
sunt legate în primul rând de evoluţia euro pe pieţele internaţionale, evoluţie ce poate duce la
creşterea preţurilor. Acestea se justifică prin faptul peste 60% din importuri sunt contractate
în euro şi că accizele sunt calculate în euro. În actuala situaţie fiind preferabil dolarul. Numai
că fie dolar, fie euro evoluţia viitoare este probabilă după cum rezultă din evoluţiile celor
două monede în perioada 21.03.2003 – 03.04.2003.
La data de 19 mar. 2003, cotaţia dolarului era mai mare cu 17 unităţi decât cea de
referinţă la începutul lui 2003 – 33500lei /$. Creşterea dolarului pe piaţa de la Bucureşti a
fost alimentată de evoluţia raportului euro / dolar pe pieţele internaţionale unde s-a atins un
minim de 1,055$ pentru un euro. Pentru a stopa diminuarea valorii euro, BNR a cumpărat
indirect, prin bănci, 30 mil. euro. Surprinzător de la începutul anului euro s-a depreciat cu
1,48%, iar dolarul s-a scumpit cu 0,05%.
La data de 4 apr. 2003, cursurile oficiale se prezentau astfel: 1$ = 33.840lei; 1 euro =
36.224lei, ambele cu tendinţă crescătoare.
Devalorizarea accentuată leu/euro survine la scurt timp de la cotarea directă a euro pe
piaţa valutară de la Bucureşti, cotare ce ar fi trebuit să ducă la un control mai bun al cursului
leu/euro de către BNR. Faţă de anul 2002, euro a crescut cu 25%, în timp ce dolarul american
cu numai 6%. Acest efect a fost resimţit, în primul rând, de cei care au luat credite în euro în
loc să fi ales un credit în dolari americani sau chiar în lei.
Primul efect generat de trecerea la cursul de referinţă leu/euro a avut efectiv caracter
speculativ. Şi nu este vorba de românii cu economii modeste care-şi schimbau agoniseala în

18
50 sau 200 euro, ci de marii speculanţi, vânzători de bunuri mobile/imobile care au trecut şi ei
la euro: de la 10-15-20 000 $ la 10-15-20 000 euro. Spre exemplu: un bun de 15 000 $ costa,
în loc de 507.600.000lei, 15 000 euro adică 543.340.000lei.
Oricum ar sta lucrurile, este posibil ca iniţiativa BNR să dea un plus de încredere
monedei euro şi din partea cetăţenilor români.

Puterea financiară a lumii dansează ȋn ritmul euro/dolar

Ȋn ringul valutar al lumii, economiile Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii
se bat ȋn euro și dolari. Rezultatul rămȃne ȋntotdeauna indecis, dar fiecare secundă de
variație a celor două monede conduce la mișcări uriașe de capital ȋn căutare de profit.
Crearea Uniunii Monetare Europene și introducerea monedei unice s-a făcut ȋn ideea
de a se realiza o contrapondere ȋn economia mondială la supremația incontestabilă a monedei
americane. Ȋn acest scop, state precum Germania, Franța, Italia au renunțat la propriile
monede, fapt care spune totul despre miza acestei lupte. Nașterea monedei europene este ȋn
mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar
internațional.

La ȋnceput a fost ECU

La 13 martie 1979, ȋn urma acordului ȋncheiat ȋntre președintele Franței, Valéry


Giscard d’Estaing, și cancelarul Germaniei, Helmut Schmidt, intră ȋn vigoare Sistemul
Monetar European (SME), bazat pe principiul parităților fixe, dar ajustabile ȋntre monedele
naționale, la care participă toate statele membre ale Comunității, cu excepția Marii Britanii.
Ȋn cadrul sistemului, se introduce ECU ("European Currency Unit"), unitate de cont și
instrument de plăți și de rezervă, la care se raporta fiecare monedă participantă. ECU ȋnsuși
era constituit dintr-un "coș" al monedelor naționale participante, ponderea fiecăreia fiind
direct legată de puterea economică a statului respectiv. Sistemul Monetar European s-a
constituit pe parcurs ȋntr-un instrument pentru lupta impotriva inflației, a redus
imprevizibilitatea evoluției cursurilor și variabilitatea ratelor dobȃnzii.

Sacrificii pentru euro

Apariția de facto a monedei unice europene a presupus ȋndeplinirea unei serii de


criterii de către toate statele membre ale Uniunii, ȋn afara sacrificiului dat de renunțarea la
monedele naționale. Tratatul privind Uniunea Europeană, ȋncheiat la Maastricht ȋn 1992, a
jucat un rol-cheie, ȋntrucȃt prin el statele membre s-au obligat să atingă o convergență
accentuată și durabilă, atestată prin ȋndeplinirea și respectarea continuă a așa - numitelor
"criterii de convergență de la Maastricht".
Banca centrală a fiecărui stat membru trebuie să fie independentă față de orice altă
putere din stat și să nu fie influențată ȋn deciziile pe care le ia. Rata inflației monedelor
naționale nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale performanțele celor
mai bune trei state membre din anul anterior, deficitul public anual nu trebuie să depășească
3% din PIB, iar datoria publică brută anuală trebuie să se ȋncadreze ȋn plafonul de maximum
60% din PIB.
De asemenea, este necesară participarea la Sistemul Monetar European fără o
devalorizare voluntară a monedei naționale timp de cel puțin doi ani consecutivi și o limitare
a ratei nominale pe termen lung a dobȃnzilor la maximum două puncte procentuale mai mult

19
decȃt cea practicată ȋn anul anterior de cele mai bune trei state membre. Dacă dorește să
adopte euro, și economia romȃnească trebuie să se supună acestor condiții.

Cursul euro/dolar este produsul de sinteză al globalizării

Dacă privim competiția economiilor SUA si UE din punct de vedere monetar, putem
spune că euro s-a impus ȋn ultima vreme ȋn fața dolarului american. Faptul că raportul dintre
euro și dolar pe piețele financiare internaționale este acum supraunitar nu ȋnseamnă ȋnsă că se
poate trage concluzia unei superiorități economice a Europei. Circulația globală a celor două
super-valute conduce și la variații ale cursului ȋn funcție de criterii extraeconomice.
Succesul unei campanii militare sau atentate, precum cele din 11 septembrie, sunt
evenimente care influențează cursul euro/dolar. Voturile negative ale francezilor și
olandezilor la Constituția Europeană, ca să luăm un exemplu de actualitate, au dus la o
depreciere temporară a euro față de dolar. Cursul euro-dolar este "produsul" unui joc global
de interese strategice, militare, politice și financiare, care acționează continuu de la un capat
la altul al mapamondului. Ca atare, paritatea dintre cele două monede nu influențează doar
viața americanilor sau pe cea a cetățenilor Uniunii Europene, ci populația ȋntregii lumi.

Euro poate ajunge egal cu dolarul, susţin fondurile de investiţii

Marile fonduri de investiţii, inclusiv cel al miliardarului american George Soros,


consideră că euro se va deprecia, probabil, în raport cu dolarul până la paritate, în
contextul unor atacuri agresive ale fondurilor de hedging împotriva monedei europene,
potrivit Wall Street Journal.

Procedeele fondurilor care mizează pe deprecierea euro amintesc de tranzacţiile


efectuate în perioada de vârf a crizei financiare din SUA, notează cotidianul american.
Marile pariuri pe declinul monedei comunitare ies la iveală la reuniunile organizate de
liderii din industria de investiţii. În timpul unei cine exclusiviste din februarie, membri ai
conducerii unor fonduri ca Soros Fund Management sau SAC Capital Advisors au afirmat că
este foarte probabil ca euro să se deprecieze până la paritate cu dolarul, potrivit unor surse
apropiate situaţiei.
Plasamentele împotriva euro arată că marii investitori consideră că a apărut o
oportunitate. Euro s-a depreciat până la circa 1,35 de dolari, de la 1,51 dolari în decembrie.
"Este o oportunitate de a face o gramadă de bani", a declarat Hans Hufschmid,
administrator al fondului de hedging GlobeOp Financial Services.
Impactul plasamentelor acestor investitori împotriva euro este dificil de calculat, dar a
crescut presiunea pentru vânzarea monedei europene.
Soros, care conduce un fond de investiţii cu active de 27 de miliarde de dolari, a
avertizat, săptămâna trecută, că dacă Uniunea Europeană nu-şi remediază situaţia finanţelor
zona euro s-ar putea dezmembra.
Foarte puţini traderi consideră că euro s-ar putea prăbuşi, la fel ca lira sterlină în 1992,
din cauza unor investiţii ale lui Soros. În 1992, miliardarul american a obţinut un profit
estimat la un miliard de dolari din speculaţii cu moneda britanică. Tranzacţiile lui Soros cu
lire sterline au impins moneda la un nivel atât de săzut încât guvernul a trebuit să o retragă
din mecanismul ratelor de schimb, premergător aderării la euro.
Piaţa tranzacţiilor cu euro este mult mai mare decât cea a lirei din 1992, ajungând la
cel puţin 1.200 de miliarde de euro zilnic.

20
Concluzii
Cel mai mare apetit pentru moneda europeană s-a consemnat în Croaţia, ţara cu cel
mai mare sistem bancar din regiune, unde peste 70% din economii sunt depuse în euro. În
Kosovo şi Munte Negru unde toate depunerile sunt denominate în euro reflectă procesul de
trecere la euro ca monedă locală.
Istoria euro este scurtă, chiar foarte scurtă raportată la standardele istoriei monetare
internaţionale, dar nimeni nu se poate îndoi de potenţialul noii monede. Gradul de stabilitate
al preţurilor în euro este fără precedent; pieţele financiare ale Europei sunt stabile şi lichide.
O valută internaţională are tendinţa de a deveni în mod natural un monopol. Fără îndoială,
euro va avea de parcurs un drum lung, în scopul atingerii statutului de principală monedă
internaţională. Aceasta deoarece conflictul euro – dolar nu este un simplu concurs de
frumuseţe, ci este legat de multe elemente economice concrete.
Dolarul a avut o diminuare accentuată în ultimul timp având în vedere că starea
economiei americane nu este tocmai roză.
Se apreciază o scădere de până la 1,1 unităţi/euro, el pierzând şi în faţa yenului
japonez 1,5% din valoare. Un dolar slab reduce costul produselor americane în străinătate,
conduce la creşterea exportului şi economiei americane, dar în acelaşi timp la scumpirea
importului, ceea ce favorizează cheltuieli şi investiţii. Dacă dolarul a scăzut, preţul unui baril
de petrol a înregistrat cea mai mare creştere săptămânală din aprilie 2002 (care vor fi efectele
rămâne de văzut).
Stabilitatea monedei, fie euro, fie dolar, este deosebit de importantă pentru că o
monedă instabilă întăreşte dependenţa economiilor de comerţ, distrug investiţiile şi scindează
mediile de afaceri. Atunci când persistă instabilitatea monedei, a ratei de schimb, acest lucru
nu numai că reduce consumul şi investiţiile, dar şi precipită haosul industrial, nemulţumirile
sociale şi chiar eventuale răsturnări în plan politic.
Toate acestea trebuie privite şi în condiţiile conflictuale ale războiului din Irak: „Nici
Europa, nici Japonia nu sunt într-o formă mai bună sau foarte bună, dar SUA au cel mai mult
de pierdut din acest conflict; din punct de vedere atât economic cât şi social, dolarul va suferi
mai mult decât euro sau yenul japonez.

Bibliografie
I. Monografii, manuale, broşuri

1. C-tin Kiriţescu – „Moneda: Mica Enciclopedie”, Buc, Ed. Enciclopedică, 1998

2. Christian Chabot - „Euro: Moneda europeană” , Ed. Teora, 1999

21
II. Ediţii periodice şi articole

1. Ziarul „Financiar” – 19 martie 2003, 26 martie 2003

2. Revista „Piaţa Financiară” – 2 apr. 2003, 3 apr. 2003

3. Ziarul „Bursa” – 4-6 apr. 2003

4. Vasile Săvoiu – „Sisteme Europene de Bănci Centrale”


5. Zenovia – Doina Penea – „Moneda Euro”

III. Surse Internet

1. http://www.revista22.ro/dolar-sau-euro-473.html

2. http://www.financialdirector.ro/macroeconomie/perspective-de-evolutie-a-dolarului-
in-2008.html

3. http://www.curierulnational.ro/Finante

4. http://www.mediafax.ro

5. http://www.financiarul.ro

6. http://www.referat.ro/referate/Conflictul_euro_dolar_fcd26.html

7. http://www.referat.ro/referate/Moneda_euro_08513.html

8. http://www.uniuneaeuropeana.ro/euro.html

9. http://www.impactnews.ro

10. http://www.9am.ro

11. http://www.ziare.ro

22