Drept+comercial+p +finala+pt Master

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI COMERCIAL
1.1.NOŢIUNEA DREPTULUI COMERCIAL
Originea şi sensurile cuvântului comerţ.
Originea cuvântului “comerţ” se află în latinescul “commercium”.

În dreptul roman, “commercium” avea o accepţiune largă, desemnând toate raporturile juridice care
luau naştere între persoane referitoare la bunurile lor. Romanii au clasificat bunurile după cum
acestea se aflau ori nu în circuitul civil în “res in commercio” şi “res extra commercium”.
Accepţiunea romană n-a dispărut, ea regăsindu-se în textul art. 963 din Codul civil român, potrivit
căruia “Numai lucrurile ce sunt în comerţ1 pot fi obiectul unui contract”.
Sub aspectul economic, cuvântului comerţ i se pot da două sensuri. Într-un prim sens, semnifică un
schimb de produse prin vânzare-cumpărare. Într-un al doilea sens, se poate spune despre comerţ că
reprezintă acea ramură a economiei naţionale prin care se realizează circulaţia mărfurilor de la
producător la cumpărător.
Din punct de vedere juridic, aceste sensuri nu satisfac, pentru că ele nu iau în considerare
decât simpla interpunere a negustorului în circulaţia mărfurilor în drumul lor de la producător la
consumator, fără a avea în vedere operaţiunile care preced ori sunt concomitente producerii
mărfurilor, precum şi activităţile conexe cum ar fi cele bancare, de asigurări, de transporturi s.a., şi
care pot fi numite ca fiind activităţi de prestări de servicii.
Suportul juridic al acestei afirmaţii se găseşte în prevederile art. 3 din Codul comercial
român. Astfel, între actele juridice, faptele şi operaţiunile pe care acesta le declară, exemplificativ,
ca fiind fapte de comerţ, figurează alături de vânzare-cumpărare ca act juridic prin care se realizează
circulaţia mărfurilor şi întreprinderile care realizează producţia de mărfuri, asigură circulaţia lor
fizică ori prestează servicii2.
Având în vedere cele arătate anterior, se poate concluziona că, în sens juridic, cuvântul
“comerţ” desemnează un ansamblu de operaţiuni ce au ca obiect producerea şi interpunerea
comerciantului în circulaţia mărfurilor de la producător la consumator, precum şi prestarea de
servicii.
Definirea obiectului dreptului comercial.
Pentru a fi definit obiectul dreptului comercial trebuie avut în vedere sistemul

instituit de legiuitor. Acesta are latitudinea de a alege între sistemul subiectiv, potrivit căruia dreptul
comercial are ca obiect normele juridice aplicabile unei anumite categorii profesionale, adică
comercianţilor şi sistemul obiectiv, potrivit căruia dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comerţului. Acest ultim sistem, adoptat de altfel în 1887 şi de legiuitorul român în Codul
comercial, are în vedere normele juridice aplicabile acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate
de lege ca fapte de comerţ indiferent de persoana care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant).
1
În circuitul civil.
2
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.
1
Definiţia dreptului comercial.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat, care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de
lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de
comerciant3.
1.2. EVOLUŢIA ISTORICÃ A REGLEMENTÃRILOR JURIDICE REFERITOARE LA

COMERŢ.
Perioada antică.
Din perioada antică au ajuns până la noi puţine reglementări cu privire la viaţa comercială; în
marea lor majoritate acestea se refereau la comerţul maritim.
Una din ele şi anume Les Rhodeja de Jacta, privind aruncarea mărfurilor în mare, se află la originea
regulilor care guvernau avariile normale, arătând modul cum urmează a se contribui la pierderi
atunci când, pentru salvarea navei, căpitanul trebuia să arunce în mare o parte a încărcăturii ce o
transporta. Romanii, preocupaţi mai mult de agricultură nu au avut un drept comercial propriu zis,
ei făcând aplicarea cel mai adesea a regulilor dreptului civil, care cuprindeau şi prevederi specifice
comerţului şi comercianţilor.
Evul mediu.
Secolul XI este momentul naşterii unui adevărat drept comercial ca urmare a dezvoltării fără
precedent a comerţului. Principalele târguri au fost oraşele Genova, Pisa, Florenţa, Veneţia în Italia,
oraşele Bruges, Anvers, Amsterdam în Flandra, Leipzig şi Frankfurt în Germania. Practicile folosite
de comercianţi în târgurile existente au ajutat la dezvoltarea unui drept al contractelor, la apariţia
cambiei, ca titlu de valoare, care avea avantajul transferării de fonduri în mod sigur pe drumuri
nesigure, la perfecţionarea procedurii falimentului.
Simultan, cu aceste noi reguli, apar elemente de contabilitate precum şi societăţile comerciale.
Evul mediu este marcat şi de existenţa unor instituţii specifice menite să soluţioneze litigiile
dintre comercianţi; amintim dintre acestea Consules Mercatorum din târgul Florenţa.
Dezvoltarea şi extinderea folosirii uzurilor comerciale ne pot conduce la concluzia că în evul
mediu exista deja un drept al comercianţilor, un lex mercantoria care capătă, fără a exagera,
dimensiuni internaţionale.
Perioada modernă.
Secolul al XVII-lea este marcat de constituirea marilor naţiuni şi a statelor, ocazie cu care
folosirea internaţională a uzurilor comerciale este restrânsă. În această perioadă se constituie şi
obţin o poziţie dominantă breslele (corporaţiile) 4.
Apariţia acestora a constituit într-o primă etapă un fenomen pozitiv, numai că, în timp ele au
creat obstacole artificiale care împiedicau persoanele din afara lor să exercite profesiuni similare. O
3
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 3.
4
Breslele erau asociaţii de persoane care exercitau aceeaşi profesie şi ai căror membri se obligă să se supună anumitor
reguli precum şi de a-şi acorda ajutor reciproc.
2
barieră artificială legislativă care împiedica accesul la anumite profesiuni o constituie Ordonanţa din
1673 asupra comerţului terestru, dată în Franţa sub influenţa lui Colbert5. Această ordonanţă mai
este cunoscută sub numele de Codul Savary6. O altă ordonanţă dată la 1681 reglementa într-o
manieră precisă comerţul maritim.
Revoluţia franceză, prin Legea din 2-17 martie 1791, dă o grea lovitură breslelor, proclamând
libertatea comerţului şi a industriei, asigurând astfel cale liberă dezvoltării comerţului şi accesului la
practicarea oricărei profesiuni.
Codul de comerţ, promulgat de Napoleon în 1807 şi care a intrat în vigoare în Franţa la 1 ianuarie
1808, este inspirat de Ordonanţa din 1673. El cuprindea 648 articole şi era împărţit în patru cărţi:
Despre comerţ în general; Despre comerţul maritim; Despre faliment şi bancrută; Despre jurisdicţia
comercială. Ca un aspect negativ care nu poate fi neglijat, Codul de comerţ de la 1807, nu
reglementa activitatea societăţilor şi băncilor. Cu toate minusurile sale, Codul comercial francez de
la 1807 are meritul de a marca naşterea unei noi ramuri a dreptului privat şi anume a dreptului
comercial. Acelaşi cod a servit ca sursă de inspiraţie pentru legislaţiile comerciale din Belgia,
Olanda, Italia, Brazilia, Turcia etc.
Pentru România un rol important l-a jucat Codul comercial italian de la 1882 căci el a servit
ca sursă de inspiraţie principală pentru legiuitorul român de la 1887.
În Anglia, evoluţia dreptului comercial se prezintă diferit datorită sistemului de drept jurisprudenţial
anglo-saxon întemeiat pe succesiunea precedentelor judiciare care nu cunoaşte o diviziune pe
ramuri de drept7. Sub aspect terminologic, în Anglia, se utilizează expresia Common Low pentru a
se desemna dreptul cutumiar, dreptul original englez în opoziţie cu Statute Low sau Acts of
Parlament care au semnificaţia tuturor legilor emise de parlament. Anglia a preluat şi a introdus în
Low Merchant o parte din cutumele comerciale continentale ale vremii reţinându-le numai în
măsura în care acestea au servit interesului său.
Dezvoltarea extraordinară a comerţului a făcut ca reglementările existente şi care îşi aveau
originea în Codul comercial francez de la 1807 să nu mai răspundă exigenţelor epocii, care erau:
adaptabilitatea, celeritatea, siguranţa creditului. Acest fenomen a fost observat şi înţeles de chiar
juriştii francezi care spuneau că: “Franţa, care la începutul secolului a exercitat o influenţă aproape
generală, mai toate statele luând codul ei drept model, şi-a pierdut de câteva decenii influenţa.
Codul de comerţ francez, nu mai este la nivelul trebuinţelor comerţului şi lasă fără soluţie un prea
mare număr de chestiuni”.
De altfel, din consultarea Codului comercial român se poate constata astăzi că şi el este în mare
parte abrogat sau depăşit.
1.3. REGLEMENTAREA JURIDICÃ A COMERŢULUI ÎN ROMÂNIA
Primele reglementări juridice.
Pentru a consolida statul feudal, domnitorii au introdus reglementări juridice asigurând şi

aplicarea lor uniformă pe întreg teritoriul pe care domneau. Dintre acestea amintim “Cartea
românească de învăţătură”, care este prima codificare legislativă cu caracter laic din dreptul nostru.
Acest monument de drept a fost întocmit de către logofătul Eustaţie din porunca lui Vasile Lupu şi
5
Jean Baptiste Colbert (1619 – 1683) a fost ministru sub Ludovic al XIV-lea. A încurajat “Compania Indiilor”.
6
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, Droit commercial, 22e edition, L. G. D. J, Paris, 1995, p. 3.
7
T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 49.
3
tipărit în anul 1646 la Iaşi8. O altă operă o reprezintă “Îndreptarea legii”, tipărită în anul 1652 la
Târgovişte. Ea este rodul muncii lui Daniil Panoneanul care a dat viaţă poruncii lui Matei Basarab.
Aceste opere legislative nu cuprind reglementări speciale în materie comercială, dar
reglementau aspecte din materia obligaţiilor, numind şi instanţele care judecau pricinile civile.
În cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot, se manifestă un progres în direcţia
sistematizării tehnicii de reglementare juridică, noile legiuiri fiind desemnate, potrivit tradiţiei
romane şi practicilor din Europa, cu termenul de condică, codică sau cod9.
Importante sub aspectul reglementării juridice a comerţului în România sunt Codul Calimah
(Condica ţivilă a Moldovei), intrat în vigoare în versiunea greacă la 1817 şi în versiunea română la
1833 şi Legiuirea Caragea, întocmită şi publicată în anul 1818 din porunca domnului Ţării
Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea. Astfel, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea reglementau
regimul juridic al tovărăşiilor negustoreşti, în special cu privire la formarea capitalului,
administrarea, răspunderea, împărţirea câştigurilor şi stingerea tovărăşiei. Dezvoltarea puternică a
schimburilor comerciale ca urmare a creşterii producţiei a impus sancţionarea cu severitate în cele
două acte normative a acelora care în mod fraudulos declarau că sunt în stare de încetare a plăţilor
cu scopul de a nu-şi plăti datoriile. Pentru a se descuraja declararea falimentului fraudulos, alături
de mofluzul mincinos sufereau aceeaşi pedeapsă cei ce acceptau să ascundă bunurile falitului,
precum şi cei ce încercau să salveze din bunurile acestuia, declarându-se în mod fraudulos ca fiind
creditori.
Perioada cuprinsă între 1821 şi 1887.
Ca organe ale statului apar tribunalele apelative de comerţ ce erau, organizate la Bucureşti,
Craiova şi Iaşi şi care erau, competente să judece pricinile legate de comerţ: vânzări de mărfuri,
comision şi transport, navigaţie, cambie, etc.
Aceste instanţe judecau având în compunere şi trei asesori ce erau aleşi din rândul negustorilor.
Pentru că prevederile Codului Calimah, Codului Caragea precum şi Regulamentele organice s-
au dovedit a nu corespunde cerinţelor, s-a trecut la traducerea Codului comercial francez din 1807
în Ţara Românească. Astfel, Simion Marcovici a întocmit Condica de comerciu. Acest act normativ
va fi aplicat şi în Moldova. Condica de comerciu era structurată în trei cărţi şi un supliment. În
Cartea întâi erau prevăzute dispoziţii privitoare la negustori, registrele de comerţ (catastifele),
tovărăşii, burse de comerţ, comisionari, samsari, cărăuşi, vânzare-cumpărare, poliţe (cambii); Cartea
a doua reglementa falimentul; Cartea a treia avea în vedere regulile privind navigaţia, vasele şi
negoţul maritim; Anexa cuprindea organizarea judecătorească şi procedura de judecată a pricinilor
comerciale.
Codul comercial român.
La 16 aprilie 1887, Regele Carol I decretează sancţionarea şi promulgarea proiectului Codului

comercial român, fixând ca dată de intrare în vigoare ziua de 1 septembrie 1887. Prin această
codificare, România are legislaţia necesară desfăşurării activităţilor comerciale şi se aliniază sub
acest aspect celorlalte ţări din Europa. Codul comercial a fost conceput în patru cărţi: Cartea I-a,
“Despre comerţ în general”; Cartea a II-a, “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”; Cartea a
III-a, “Despre faliment”; Cartea a IV-a, “Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi durata lor”.
8
E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă “Şansa” , Bucureşti, 1993, p. 131
şi urm.
9
E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p.152 şi urm.
4
Existenţa Codului comercial român a fost marcată de evoluţia societăţii româneşti. Astfel,
constatându-se faptul că unele prevederi ale acestuia sunt depăşite s-au făcut două proiecte de Cod
comercial în anii 1938 şi 1940, dar războiul şi schimbarea regimului politic au împiedicat punerea
lor în aplicare.
Regimul politic instaurat la 6 martie 1945 a considerat că proprietatea privată trebuie desfiinţată
pentru că ea serveşte exploatării muncii omului de către om. Prin urmare, după naţionalizările
făcute în 1948 şi în perioada următoare, precum şi ca efect al cooperativizării practic, în România,
cu mici excepţii, proprietatea privată dispare, apărând un unic proprietar: statul. Cu toate că a
dezavuat prevederile Codului comercial român, regimul politic nu a putut, din raţiuni practice, să-l
abroge. Două considerăm că au fost cauzele împiedicării şi anume:
- necesitatea existenţei unei legislaţii specifice care să poată fi aplicată când întreprinderile de stat
româneşti intrau în relaţii contractuale cu partenerii străini;
- asigurarea posibilităţii de încheiere a contractelor în cazul societăţilor mixte constituite în temeiul
Legii nr. 1/1971 privind activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico ştiinţifică.
Ceea ce trebuie remarcat, este că prevederile Codului comercial nu erau aplicate în relaţiile
comerciale care se stabileau între întreprinderile româneşti întrucât pe plan intern îşi produceau
efectul actele normative specifice unei economii planificate, dirijate exclusiv de către stat, ca
proprietar unic. Chiar şi în cazul cooperativelor, ca entităţi asociative de tip privat, acţionau tot
legile economice de tip socialist.
După anul 1989, au fost abrogate succesiv actele normative specifice economiei de tip socialist
şi în acest fel prevederile Codului comercial român devin din nou aplicabile în relaţiile dintre
agenţii economici români, atât cu capital privat, cât şi cu capital de stat. Cum însă, şi acesta era în
mare parte depăşit, s-a trecut la o reformă legislativă de proporţii în domeniu.
Reforma dispoziţiilor Codului comercial român.
Restructurarea societăţilor comerciale ca principali agenţi economici s-a înfăptuit printr-o

reformă de proporţii a dispoziţiilor aplicabile în materie, în principal pe baza Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale10. Această lege se aplică exclusiv societăţilor comerciale,
delimitându-se net de prevederile Codului civil care reglementează societatea civilă. Mai mult decât
atât, noua lege abrogă majoritatea prevederilor privind societăţile comerciale aflate în Codul
comercial. Potrivit art. 287 din Legea nr. 31/1990 (republicată), s-au abrogat art. 77-220 şi 236 din
Codul comercial. De asemenea, potrivit art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997,
aprobată prin Legea nr. 195/1997, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanţe (28 iulie 1997) se
abrogă art. 237-250 şi art. 264-269 din Codul comercial.
Un alt act normativ necesar reformei în domeniul economic îl constituie Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Această lege era necesară pentru că
reglementarea Codului comercial referitoare la faliment nu mai corespundea exigenţelor perioadei
actuale11. Potrivit art. 130 din Legea nr. 64/1995, de la data aplicării ei, se abrogă art. 695-888
(Cartea a-III-a, “Despre faliment”) şi art. 936-944 (“Dispoziţiuni speciale de procedură în materie
de faliment”) din Codul comercial. Băncile, deşi sunt societăţi comerciale, au reglementată
procedura falimentului prin Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor.
Reglementările celor două acte normative se completează cu cele ale Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului.
Prin prevederile unor acte normative s-au mai abrogat şi alte articole din Codul comercial român.
10
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ediţia a II-a, actualizată şi întregită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 51.
11
St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Editura Global Print, Bucureşti, 1998, p.11.
5
Astfel:
a) Titlul XIV „Despre gaj”, art. 478-489 din Codul comercial a fost abrogat de art. 105
din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
b) Art. 889-906 şi art. 909 din Codul comercial au fost abrogate prin prevederile art. VIII
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului privind modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.
c) Titlul XIII, Cartea I, „Despre contractul de asigurare”, art. 442-447 au fost abrogate
prin prevederile art. 70 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România.
Consecinţa reformei este evidentă pentru că, spre exemplu, dreptul comun în privinţa
societăţilor comerciale devine, după abrogarea textelor menţionate din Codul comercial, Legea nr.
31/199012. Urmează ca, în subsidiar, potrivit art. 285 din Legea nr. 31/1990, prevederile acesteia să
fie completate cu cele ale Codului comercial. Alte reglementări sunt complementare, de exemplu:
Legea bancară nr. 58/1998, Legea concurenţei nr. 21/1996, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor etc.
Exigenţele specifice ce trebuie satisfăcute de dreptul comercial. Enumerare.
Dreptul comercial s-a îndepărtat de dreptul civil din motive obiective. Astfel, el este obligat
să satisfacă cerinţele specifice comerţului prin transformarea sa într-o ramură distinctă de drept
privat care pune pe primul plan eficacitatea, utilitatea, într-un cuvânt pragmatismul. Exigenţele
specifice ce trebuie a fi satisfăcute de dreptul comercial sunt: celeritatea, securitatea creditului,
adaptabilitatea, transparenţa şi publicitatea, ordinea publică13.
Exigenţa de celeritate.
Necomercianţii încheie rar contracte civile ce au ca obiect bunurile de valoare mare şi pentru
acest motiv ei au suficient timp pentru a consulta un avocat. Mai mult decât atât consilierea se poate
face şi de către notarul public atunci când pentru anumite înscrisuri se cere forma autentică.
În materie comercială există situaţii când părţile au timpul de a negocia îndelung clauzele
contractuale, însă, cel mai adesea, decizia trebuie luată rapid pentru a nu se pierde ocazia, spre
exemplu, a obţinerii unui credit şi/sau satisfacerea unei nevoi urgente a pieţei.
La realizarea exigentei de celeritate contribuie14:
- importanta aparenţei; orice persoană trebuie să aibă încredere în aparenţă fără a fi obligată la o
verificare aprofundată prealabilă. Astfel, de exemplu, cel ce a semnat o cambie sau bilet la ordin
devine obligat ca efect al semnăturii sale chiar dacă semnătura s-a dat animus jocandi;
- importanţa contractelor tip care reunesc adesea condiţii generale care împiedică introducerea unor
clauze abuzive în contra consumatorilor;
- libertatea probaţiunii;
- simplitatea tehnică a transmiterii creanţelor în materie comercială. Astfel, o cambie se poate
transmite prin simpla înscriere a noului posesor pe titlu, urmată de predarea titlului;
12
O. Căpătînă, op. cit., p. 52.
13
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op. cit., p. 5.
14
6
- simplitatea regulilor care guvernează vânzarea-cumpărarea comercială;
- maniera relativ simplă de soluţionare a litigiilor comerciale.
Exigenţa securităţii creditului.
Apelarea la credit este de multă vreme specifică comercianţilor. Ei împrumută pentru a produce
sau a distribui, cu alte cuvinte pentru a-şi finanţa investiţiile şi a cumpăra mărfuri spre a le revinde.
Asemenea credite sunt profitabile economic atâta timp cât debitorul returnează la timp ratele şi
majoritatea celor împrumutaţi au bune rezultate economice.
De importanţa acordată securităţii creditului se leagă:
- dezvoltarea tehnicilor financiare cum ar fi: scontarea cambiilor, deschiderea unei linii de credit,
garanţiile mobiliare, leasingul bancar, factoringul etc.;
- protecţia creditorilor. Cuvântul credit îşi are originea în latinescul “credere” adică a avea
încredere. Creditul presupune ca încrederea dobândită să fie menţinută. În acest scop, s-au stabilit
reguli specifice care îl protejează pe creditor. Dintre acestea amintim: prezumţia de solidaritate
pentru obligaţiile cu caracter comercial (art. 42 din Codul comercial) 15; pedepsirea penală a celor
care emit cecuri fără acoperire; inopozabilitatea excepţiilor pe care trasul le-ar putea opune
posesorilor anteriori ai titlului; caracterul colectiv (concursual) al procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului16. Nu putem să nu remarcăm ca Legea nr. 64/1995 nu mai pune pe primul plan
protecţia creditorilor prin lichidarea averii debitorului, ci salvarea acestuia prin reorganizare.
Exigenţa de adaptabilitate.
Pentru că afacerile au o dinamică deosebită, dreptul comercial trebuie să aibă capacitatea de

adaptare, să fie mobil. Aceste calităţi le are şi dreptul comercial român, preluând o serie de
contracte care au apărut în viaţa comercială cum ar fi: factoringul, leasingul, franciza. De asemenea,
dreptul comercial a trebuit să răspundă, creând un nou cadru juridic, cerinţelor practice ale
comercianţilor în situaţii cum ar fi cea a concentrărilor societare, schimbarea formei societăţilor
comerciale etc.
Exigenţa de transparenţă şi publicitate.
Comercianţii, în mod obişnuit, sunt ataşaţi ideii de secret al afacerilor şi în acest sens nu doresc
să facă publice maniera în care îşi conduc afacerile şi nici principalele operaţiuni comerciale la care
ei au participat, participă sau urmează să participe. În acelaşi fel înţeleg să acţioneze şi băncile
comerciale care nu vor să divulge valoarea sumelor de bani depuse la ele şi nici numele clienţilor
lor. Acest comportament tradiţional a suferit modificări, de cele mai multe ori nu prin actul de
voinţă al comercianţilor, ci pentru că legea i-a obligat pe motiv de ordine publică, astfel:
- comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului să ceară înregistrarea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înregistrarea în acelaşi
registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este cerută de lege (art. 1 din
Legea nr. 26/1990);
- administratorii trebuie să comunice asociaţilor toate problemele ce urmează a fi pe ordinea de zi a
adunării generale iar dacă pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului
constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor (art. 117 din Legea nr.
15
Prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile comerciale este opusă celei reglementate de art. 1041 C. civ.
16
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.141.
7
31/1990). Numai în acest fel asociaţii se vor putea pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză;
- băncile vor păstra confidenţialitatea tuturor tranzacţiilor şi serviciilor pe care le oferă, inclusiv cu
privire la identitatea titularilor conturilor (art. 35 din Legea nr. 58/1998). Cu toate acestea, în
cazurile penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a
procurorului sau a instanţei judecătoreşti banca este obligată să furnizeze informaţiile cerute (art. 37
din Legea nr. 58/1998).
Transparenţa şi publicitatea nu trebuie însă să afecteze, printr-o interpretare greşită, secretul
afacerilor şi din acest motiv comercianţii interesaţi continuă să vegheze pentru a se proteja
împotriva acţiunilor pe care le-ar putea întreprinde concurenţa.
Exigenţa de ordine publică.
Accepţiunea pe care urmează să o dăm ordinii publice în dreptul comercial este mult mai
largă decât în dreptul civil, şi aceasta pentru că statul trebuie să asigure o protecţie severă a
interesului general. Prin urmare, statul fixează regulile, urmăreşte respectarea lor şi trece la măsuri
de constrângere împotriva celor care le încalcă. Ordinea publică în materie comercială are în vedere
nu numai contractele comerciale dar şi activitatea comercianţilor. Reglementările stricte se referă,
de exemplu, la înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale. Cei care încalcă
normele de ordine publică vor fi puşi în situaţia de a suporta, în funcţie de gravitatea încălcării, a
unei întregi game de sancţiuni, mergând de la una contravenţională până la pierderea libertăţii ori
dizolvarea societăţii comerciale.
De altfel, aşa cum se arătă în literatura de specialitate, respectarea normelor de ordine publică este
asigurată tot mai mult prin acţiuni represive (contravenţionale şi penale) ducând chiar la apariţia
unui drept penal comercial17.
1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL
Constituţia României.
Constituţia este principalul izvor de drept a întregului nostru sistem de drept. În art. 134 din
legea fundamentală se proclama că economia României este o economie de piaţa şi că statul are
obligaţia de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. De asemenea, statul trebuie să asigure protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
Constituţia României consacră, prin prevederile art. 135, ocrotirea proprietăţii de către stat. Tot
astfel, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate (art. 41).
Dreptul de proprietate este garantat pentru că la baza economiei de piaţă stă proprietatea privată
ca expresie economică a libertăţii individului iar aceasta poate fi pusă în valoare de către individ ca
persoană fizică, sau în mod colectiv, prin exercitarea dreptului de asociere, adică prin crearea de
subiecte colective de drept privat (societăţi comerciale, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii fără scop
lucrativ etc.)18.
17
18
C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, Drept civil, Drepturile reale, Editura Institutul European Iaşi, 1997, p. 30.
8
Codul civil şi legile civile speciale.
Când nu există o astfel de reglementare, se vor aplica dispoziţiile Codului civil precum şi ale
legilor civile speciale. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa.
Concluzia ce se desprinde este aceea că atât Codul civil, cât şi legile civile speciale
constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial19. Amintim câteva dintre legile civile speciale
(lato sensu) care prezintă interes în materia dreptului comercial:
- Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
1. Uzurile comerciale.
Uzul comercial (obiceiul, cutuma) poate fi definit ca fiind acea regulă de conduită ce s-a născut
dintr-o practică socială îndelungată şi respectată asemenea unei norme juridice obligatorii20.
Dezbaterile parlamentare premergătoare adoptării Codului comercial român au scos în
evidenţă şi existenţa unei puternici susţineri a aplicării, în lipsă de dispoziţii legale, a uzurilor
comerciale21.
Din conţinutul art. 1 al Codului comercial rezultă că legiuitorul român nu admite ca uzul să
fie izvor de drept comercial.
Literatura de specialitate distinge după cum uzurile sunt legale (normative) şi interpretative
(convenţionale). Uzurile legale (normative) nu pot constitui izvoare de drept pentru că ele ar institui
o formă de precedent judiciar ce este incompatibil cu principiile generale ale dreptului comercial 22.
Practica judiciară şi literatura de specialitate recunosc existenţa uzurilor interpretative
(convenţionale) pentru că din acestea poate rezulta voinţa prezumată a părţilor contractante şi
lămurirea sensului şi limitelor acestor voinţe23. Tot cu ajutorul uzurilor interpretative
(convenţionale) se poate defini înţelesul unei norme juridice existente, neclare.
Practica judiciară a recunoscut în mod repetat aplicarea uzurilor portuare24. Prin uzul portului se
înţeleg acele norme portuare specifice unui anumit port încetăţenite, de regulă, ca urmare a unei
îndelungate tradiţii25.
2. Doctrina.
Deşi doctrina nu este izvor de drept nu se poate nega rolul deosebit pe care aceasta îl are atât în
interpretarea legilor cât şi în formularea unei propuneri care să se regăsească ulterior în acte
19
În acelaşi sens St. D. Cărpenaru, op. cit., p.16.
20
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.16.
21
E. Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I (art.1-76), Editura Socec & Co. S.A, Bucureşti, 1908, p. 3-
22
R. Petrescu, Drept comercial roman, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 21.
23
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.17.
24
Când este vorba de o cumpărare de cărbuni din Cardiff (Anglia) se refuză de către cumpărător primirea lor, pe motiv
că nu au fost introduşi din vapor în caric prin mijlocul numit uluce, cu toate că părţile prin contractul intervenit n-au
prevăzut nici o clauză relativ la acest punct, şi, când, pe de altă parte, cumpărătorul nu probează cu nimic, că mijlocul
de a introduce cărbunii din vapor în caric prin uluce este conform cu regulile şi uzurile locale (Brăila), ci din contră
vânzătorul, prin exhibarea unei planşe de model, face dovada că atât în porturile noastre cât şi la Cardiff cărbunii se
încarcă şi se aruncă dintr-un vas în altul, fără a se întrebuinţa uluce, atunci în zadar cumpărătorul încearcă a-şi justifica
refuzul de a primi lucrul vândut, căci nu are dreptate şi urmează a fi condamnat la plata preţului plus daune (Trib.Brăila,
43/1892 cond. citată de E. Antonescu, op. cit., p. 5 ).
25
A. Bejan, M. Bujeniţă, Dicţionar de marină, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 293.
9
normative.
3. Jurisprudenţa.
Nici jurisprudenţei nu i se poate recunoaşte rolul de izvor de drept. Cu toate acestea, în mod
tradiţional se consideră, şi pe drept cuvânt, că aceasta reprezintă locul unde se verifică 26
solidaritatea concepţiei şi implicit eficienţa legii.
Chiar dacă în practica judiciară s-ar întâlni cauze nereglementate de legislaţia în vigoare nu este
admis a se aplica precedentul judiciar urmând a se face în acest caz aplicarea art. 3 Cod civil şi
potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să judece fără a fi sancţionat sub “cuvânt că legea nu
prevede, că este întunecată sau neîndestulătoare”.
1.5 . PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL.
Alături de principiile fundamentale ale dreptului român ce sunt idei de bază ce se regăsesc în
întreaga legislaţie a României, ca stat de drept, în curs de consolidare, trebuie să fie enunţate şi
principiile dreptului comercial ca drept special, autonom faţă de dreptul civil 27. În acest fel se pune
în evidenţă spiritul dreptului comercial.
Principiile dreptului comercial sunt următoarele28:
- în comerţ actele juridice sunt acte cu titlu oneros;
- în comerţ întotdeauna banii sunt fructiferi(produc dobânzi);
- în contractele comerciale, în caz de dubiu se aplică regula care favorizează circulaţia;
- contractarea în favoarea celui de al treilea este obişnuită.
Activităţile care constituie obiectul unor profesii liberale.
Activitatea avocaţială.
Potrivit art. 1 al.1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat: “Profesia de avocat este liberă şi independentă cu organizare şi funcţionare autonome, în
condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.
Fiind o profesie liberală, avocatura nu poate fi considerată ca faptă de
26
27
Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele Dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae, P.Truşcă, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 36.
28
10
comerţ29 pentru că avocatul nu a pus şi nici nu va pune niciodată pe primul plan interesul său, ci pe
cel al persoanei ale cărei interese este chemat să le apere. Prin urmare, onorariul pe care el urmează
a-l primi pentru activitatea depusă este un element secundar, subsidiar la principalului scop al
avocatului care este acela de a acorda asistenţa juridică, de a apăra drepturile şi interesele clientului
său.
Practica judiciară este constantă în a statua că avocatura nu constituie faptă de comerţ.
Astfel s-a decis: “Contractul ce intervine între avocat şi clientul său este o locaţiune de serviciu.
Avocatul, angajând serviciile sale faţă de un comerciant, sub forma unui contract de locaţiune de
serviciu, acţiunea sa în daune pentru desfiinţarea contractului din culpa celeilalte părţi, are un
caracter pur civil ca şi contractul de locaţiune care a servit de substrat juridic al acestei acţiuni. Prin
urmare instanţa competentă este tribunalul civil iar nu cel comercial”30.
Activitatea medicală.
Această activitate se desfăşoară în temeiul Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii
de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România.
Scopul profesiunii de medic este, potrivit art. 2 din Legea nr. 74/1995 “asigurarea sănătăţii
publice prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului
şi a colectivităţii”. Potrivit prevederilor art. 3 alin. 2 din aceeaşi lege „medicul nu este funcţionar
public în timpul exercitării profesiei medicale, prin natura umanitară şi liberală a acesteia”. După
cum uşor se poate constata, ca şi în cazul profesiunii de avocat, pe primul plan al interesului unui
medic nu se află onorariul, obţinerea unui profit, ci actul medical, grija faţă de cel aflat în suferinţă.
Jocurile de întrajutorare.
Jocurile de întrajutorare, înscrise ca obiect de activitate în actele constitutive ale societăţilor

comerciale sub numele de “joc colectiv”, “joc distractiv”, “întrajutorare umanitară”, “activităţi de
întrajutorare bănească”, “circuit financiar”, “supervalută”, “program de ajutor reciproc” s-au
propagat intens în perioada de după anul 1990, derulându-se prin modalităţi diversificate, axate pe
finalitatea concentrării banilor spre participanţii din prima parte a listelor, pe baza principiului
progresiei geometrice31.
Practica judiciară a fost neuniformă, unele instanţe admiţând, altele nu, înscrierea ca obiect
de activitate al societăţilor comerciale a jocurilor de întrajutorare. Această practică a continuat şi
după ce Curtea Supremă de Justiţie a statuat, în sensul neautorizării funcţionării unei societăţi cu
răspundere limitată care avea înscrisă în actele constitutive ca obiect de activitate “întrajutorarea
bănească” pe considerentul că aceasta nu constituie activitate comercială32.
A fost nevoie să se producă falimentul jocului de întrajutorare “Caritas” pentru a înceta autorizările
de funcţionare a unor asemenea sisteme şi trecerea, pe plan naţional, la o practică uniformă a
instanţelor de judecată.
29
I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 59.
30
Curtea de Casaţie, I, dec. nr. 641 din 11 martie 1925, în Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p.
26, pct. 9.
31
T. Medeanu, Regimul juridic al societăţilor care au prevăzute în obiectul lor de activitate jocuri de întrajutorare,
Revista de drept comercial nr. 3/1995, p. 134.
32
C. S. J, dec nr. 150/S.c/1992, Probleme de drept în deciziile C.S.J pe anii 1990-1992, Editura Orizonturi, Bucureşti,
1993, p. 483.
11
2.3. CATEGORII DE FAPTE DE COMERŢ
Clasificarea faptelor de comerţ.
Criteriul folosit pentru clasificarea faptelor de comerţ va fi însăşi reglementarea dată de Codul
comercial. Astfel faptele de comerţ se clasifică în:
- fapte de comerţ obiective (art. 3 Cod comercial);
- fapte de comerţ subiective (art. 4 Cod comercial);
- fapte de comerţ unilaterale sau mixte (art. 56 Cod comercial)33.
Faptele de comerţ obiective.
Noţiunea faptelor de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective sunt acele acte şi operaţiuni prevăzute în art. 3 din Codul
comercial şi pe care legiuitorul le-a calificat comerciale datorită naturii lor şi pe motiv de ordine
publică34 independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte35.
Clasificarea faptelor de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de art. 3 din Codul comercial şi se

caracterizează prin aceea că în majoritatea lor sunt activităţi economice şi mai puţin acte juridice 36.
Pentru acest motiv acestea se vor clasifica pe criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia
economică a operaţiunilor în cauză37. Analizând faptele de comerţ obiective în funcţie de obiectul şi
funcţia lor economică rezultă că ele pot fi clasificate în trei grupe:
a) operaţiuni de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor;
b) întreprinderi comerciale;
c) acte juridice şi operaţiuni conexe (accesorii).
Operaţiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor.
Fac parte din această grupă cumpărarea-vânzarea comercială, închirierea bunurilor

cumpărate şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Cumpărarea-vânzarea comercială.
Această faptă de comerţ obiectivă prevăzută în art. 3 al.1 şi 2 din Codul comercial este
operaţiunea cea mai des folosită în activitatea comercială. În acelaşi timp ea este şi cel mai ilustrativ
33
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2000, p. 38.
34
35
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p. 32.
36
E. Popa, Drept comercial, Editura Servo-Sat, Arad, 1997 , p. 15.
37
12
exemplu de aplicare dualistă a codurilor consacrată de art. 1 din Codul comercial 38. Această
aplicaţiune este consecinţa nedefinirii de către Codul comercial a vânzării şi în acest caz, apelând la
prevederile art. 1294 din Codul civil vom defini că vânzarea “este o convenţie prin care două părţi
se obligă între sine, una de a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi
preţul lui”. Criteriul pe care-l vom folosi pentru a distinge între vânzarea civilă şi cea comercială
este funcţia economică şi anume interpunerea în circulaţia bunurilor.
Potrivit art. 3 din Codul comercial, pct. 1 şi 2 sunt considerate a fi comerciale:
“1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de
obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de
obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu
scop de revânzare sau închiriere”.
Comercialitatea cumpărării-vânzării comerciale.
Intenţia de a revinde care-l animă pe cumpărător adică de a nu păstra pentru sine ceea ce el a
cumpărat reprezintă trăsătura caracteristică a cumpărării-vânzării comerciale. Şi în cazul închirierii
lucrului cumpărat intenţia de a închiria trebuie să existe în momentul încheierii contractului. Chiar
dacă cumpărătorul a avut ca scop revânzarea şi el renunţă şi închiriază ori invers, comercialitatea
operaţiunii se menţine pentru că intenţia de revânzare sau închiriere a existat în momentul încheierii
contractului39.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească intenţia de revânzare sau închiriere pentru a fi o
trăsătură caracteristică a cumpărării-vânzării comerciale sunt:
a) intenţia să existe în momentul cumpărării cu menţiunea că cel care cumpără bunuri pentru uzul
său personal ori al familiei sale nu face o operaţiune comercială 40. Această concluzie se
desprinde din prevederile art. 5 Cod comercial potrivit cu care: “Nu se poate considera ca faptă
de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea revânzarea acestor lucruri…”.
Cât priveşte bunul nu are nici o relevanţă dacă el există sau este unul viitor 41. De altfel în
comerţ se întâlnesc frecvent situaţii în care se revând sau se închiriază bunuri chiar dacă ele
încă nu există. Un exemplu l-ar putea constitui cel practicat în S.U.A. şi anume de a închiria
pentru turism cosmic nave spaţiale care încă nu au fost fabricate.
Cumpărarea în scopul revânzării sau al închirierii îşi păstrează caracterul comercial chiar dacă
ulterior cumpărătorul îşi schimbă intenţiile hotărând bunăoară să doneze bunul42.
b) intenţia să fie de a afecta bunul cumpărat, unui scop comercial şi nu unuia civil.
O astfel de condiţie nu se va socoti că a fost îndeplinită când un agricultor doreşte să vândă
grâul obţinut pe terenul său sau cel cultivat de dânsul şi cumpără în acest scop saci, nici când
pictorul cumpără vopsele şi pânză spre a le vinde sub forma unui tablou unicat şi nici atunci când
sculptorul cumpără marmură pe care o vinde ca statuie unicat 43. Cumpărările enumerate mai sus
sunt accesorii realizării unui scop civil şi prin urmare ele nu vor putea fi calificate drept comerciale.
Opiniem că intenţia de a cumpăra în scop de revânzare sau închiriere trebuie să aibă ca principală
38
I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 56.
39
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 36.
40
41
42
M. A. Dumitrescu, op..cit., vol. I, p. 37.
43
13
motivaţie afectarea bunului unui scop comercial şi nu trebuie să privească în principal bunul.
c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie manifestată expres ori tacit ori să fie prezumată
conform art. 4 Cod comercial, în virtutea calităţii de comerciant a cumpărătorului44.
Cu privire la această condiţie în literatura de specialitate s-au conturat două opinii:
- cea a lui Cesare Vivante potrivit cu care intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie făcută
cunoscută celeilalte părţi contractante, fie în urma unei declaraţii exprese, fie să reiasă din
circumstanţe externe, din cantitatea şi calitatea mărfurilor, din modul de plată, din locul unde s-a
încheiat afacerea, din profesiunea comercială a cumpărătorului45;
- cea a lui M.A.Dumitrescu46 care susţine că părerea lui C.Vivante este inadmisibilă pentru că ea nu
se bazează nici pe textul legii şi nici pe principiile dreptului comercial.
În ce ne priveşte considerăm că opinia 47 potrivit căreia în lipsa unei declaraţii exprese făcută
de cumpărător vânzătorului, actul nu este comercial nu poate fi primită pentru că o astfel de
abordare conduce la concluzia că, acela care a făcut o profesiune obişnuită din cumpărarea în scop
de revânzare sau de închiriere, nedeclarându-şi intenţia vânzătorului, nu dobândeşte calitatea de
comerciant pentru că pentru el actul ar avea natură civilă. O astfel de viziune ar infirma un principiu
unanim recunoscut şi anume că dobândirea calităţii de comerciant este rezultatul săvârşirii de fapte
de comerţ obiective cu caracter profesional şi nu rodul unei declaraţii formale.
Obiectul cumpărării-vânzării comerciale.
Cumpărarea-vânzarea comercială poartă numai asupra unor bunuri mobile, prin aceasta
înţelegându-se nu numai bunuri mobile corporale (producte, mărfuri, materii prime, produse finite
şi semifinite etc.) ci şi bunuri mobile incorporale (fonduri de comerţ, valori mobiliare, creaţii
intelectuale etc.).
Într-adevăr, Codul comercial în art. 3 al.1 şi 2 prevede că obiect al cupărării-vânzării comerciale
sunt productele48, mărfurile49 şi titlurile de credit50.
Din textul celor două alineate ale art. 3 din Codul comercial rezultă că legiuitorul nu
reglementează decât operaţiunile care au ca obiect bunurile mobile. Aceasta pentru că el a eliminat
alineatul al treilea din Codul comercial italian care i-a servit ca sursă de inspiraţie, şi a trecut la
contractul de report care în codul italian figurează la alineatul al patrulea iar în Codul comercial
român acesta figurând la alineatul al treilea51. Eliminarea conduce la concluzia că nu s-a dorit a se
considera cumpărarea de imobile în scop de revânzare ca o faptă de comerţ 52. Această concepţie
urmează a suferi în viitor modificări în sensul introducerii într-o nouă reglementare în rândul
faptelor de comerţ şi a cumpărării de imobile în scop de revânzare în cazul când este evidentă
intenţia de speculaţiune cu astfel de bunuri. Bunurile cumpărate pot fi vândute în starea în care se
44
I. Turcu, op. cit., p. 59-60.
45
C. Vivante, Traite de droit commercial, vol. I, p. 130 şi urm.
46
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 42 şi urm.
47
C. Vivante, op. cit.,vol. I, p. 130 şi urm.
48
Productele numite în Regulamentul organic şi zaherele sunt produsele naturale ale pământului obţinute prin cultură
sau exploatare directă precum şi produsele animalelor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34).
49
Mărfurile sunt bunurile rezultate ca urmare a unui proces de fabricaţie şi sunt destinate consumului.
50
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea de a exercita drepturile specificate în cuprinsul
lor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34). În cazul titlurilor de credit, dreptul este încorporat în document, ajungându-se
astfel ca acesta să dobândească o valoare de hârtie-valoare, care poate fi obiect de proprietate, de drepturi reale, precum
şi de operaţiuni juridice (P. V. Pătraşcu, O. Sachelarie, Titlurile de credit în comerţul internaţional, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1975, p. 9).
51
52
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p.52.
14
găseau în momentul cumpărării sau asupra lor se pot face anumite manopere prin care să li se
sporească valoarea. Astfel lemnul cumpărat poate fi transformat în furnir şi vândut ca atare sau sub
formă de mobilă, metalul poate fi transformat prin prelucrare într-un produs semifinit sau finit,
pielea animalelor poate fi transformată în produse de pielărie cum ar fi încălţăminte, haine etc.
Considerăm că fac fapte de comerţ şi aceia care în mod frecvent cumpără autoturisme uzate,
le repară şi le revând pentru că ei au cumpărat în mod evident spre a revinde după ce vor fi pus în
lucru bunul în cauză.
Închirierea bunurilor cumpărate. Leasingul.
Aşa cum rezultă din textul art. 3 al.1 şi 2 din Codul comercial, cumpărările de bunuri mobile
nu se fac numai în scop de revânzare dar şi de închiriere. Comerciantul este acela care, în funcţie de
cerinţa pieţei şi interesul său, va opta fie spre a revinde bunul ori a-l închiria.
Desigur, trebuie să fie considerat a fi act de comerţ şi subînchirierea bunului închiriat în
acest scop53.
Cu privire la operaţiunile de leasing, art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată
prevede că ele sunt operaţiuni „prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi,
denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar
la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract”.
Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 republicată se aplică şi în situaţia în care o persoană
juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de
leasing, cu obligaţia de răscumpărare (art. 22).
Obiect al operaţiunilor de leasing vor fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.
51/1997 republicată:
- bunuri imobile;
- bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor şi a
drepturilor de autor.
Echipamentul industrial sau construcţiile pot fi utilizate în sistem leasing de către mai mulţi
utilizatori, societăţi comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract care poate avea ca scop
realizarea în comun a unei construcţii sau folosinţa comună a bunurilor anterior menţionate.
În cazul operaţiunilor de leasing poate avea calitatea de:
a) finanţator, numai o societate de leasing, persoană juridică română sau
străină;
b) utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Dacă doreşte să devină parte într-un contract de leasing, utilizatorul trebuie să se adreseze
unei societăţi de leasing cu o ofertă fermă, însoţită de lista cuprinzând bunurile care vor constitui
obiectul contractului de leasing, precum şi de acte din care să rezulte situaţia sa financiară.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată conferă utilizatorului dreptul de a-şi alege, cu
acordul prealabil al finanţatorului, furnizorul bunurilor precum şi societatea de asigurări unde
acestea urmează să fie asigurate (art. 5 ).
Obligaţiile părţilor în cadrul operaţiunilor de leasing vor fi stipulate într-un contract de
53
R. P. Vonica, op. cit., p. 287.
15
leasing. Drepturile şi obligaţiile minimale ale părţilor sunt cele prevăzute de art. 9 şi 10 din
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată., ceea ce înseamnă că ele nu sunt limitate numai la
cele prevăzute de art. 9 şi 10. Astfel, potrivit prevederilor art. 9, locatorul/finanţatorul se obligă:
să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;
să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres
formulate de către acesta;
să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de
leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de
dispoziţie;
să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta pentru
prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea bunului;
să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate
clauzele contractuale;
să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.
Utilizatorul, potrivit prevederilor art. 10, se obligă:
să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea
personalului desemnat să îl exploateze;
să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului;
să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele prevăzute
în contractul de leasing;
să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
să îşi asume pentru întreaga perioadă contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea
obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii,
distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuarea plăţilor cu titlu de rată de
leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului care face
obiectul contractului de leasing;
să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită
din partea unui terţ;
să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;
să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Utilizatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:
a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa
tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie;
b) de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi (at. 12);
c) la daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulaţie,
calculată la data expirării contractului de leasing, dacă finanţatorul nu respectă dreptul său de
opţiune (art. 16);
d) de a păstra folosinţa bunului până la expirarea contractului de leasing, chiar dacă bunul în cauză a
fost vândut de către finanţatorul parte în contract unui alt finanţator (art. 17).
Finanţatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:
16
a) de a rezilia unilateral contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care
utilizatorul refuză să primească bunul în termenul stipulat în contract sau dacă acesta se află în stare
de reorganizare judiciară şi/sau faliment (art. 14 alin. 1);
b) de a rezilia contractul în ipoteza în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată
a ratei de leasing timp de două luni consecutive, caz în care utilizatorul este obligat să restituie
bunul, să plătească ratele scadente cu daune interese, dacă în contract nu se prevede altfel (art. 15).
Societăţile de leasing pot dobândi ca urmare a perfectării unui contract de leasing, având ca obiect
utilizarea unei construcţii sau realizarea şi utilizarea unei construcţii:
a) dreptul de folosinţă sau de achiziţie a terenului pe care se efectuează lucrarea de
către antreprenor;
b) dreptul irevocabil de achiziţie a construcţiei la expirarea contractului de leasing
(art. 24).
Societatea de leasing nu răspunde:
a) dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing nu este livrat utilizatorului (art. 14 alin. 2);
b) faţă de terţi, pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului de către utilizator, din momentul
încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea sa în posesia bunului (art.
18).
Drepturile reale ale societăţii de leasing (finanţatorul) asupra bunului folosit de utilizator în
temeiul unui contract de leasing sunt opozabile:
a) judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul este supus reorganizării judiciare şi/sau
falimentului potrivit Legii nr. 85/2006;
b) lichidatorului numit în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată, când utilizatorul societate
comercială se află în dizolvare şi/sau lichidare (art. 13).
Orice locator sau utilizator este obligat să înscrie în evidenţele sale următoarele date:
a) valoarea de intrare a bunurilor la momentul încheierii contractului;
b) suma totală a ratelor de leasing aferente contractului într-un exerciţiu financiar, inclusiv
cuantumul lor indexat, dacă părţile au prevăzut în contract actualizarea periodică a ratelor;
- pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont de valoarea de
intrare şi de dobânda de leasing aferentă, eşalonată pe perioada derulării contractului; achiziţiile
de mijloace fixe sunt tratate ca investiţii, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele
normative în vigoare;
- pentru leasingul operaţional rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont de valoarea de
intrare a bunului, de beneficiul stabilit de părţi şi de amortizarea unei părţi din valoarea acestuia;
regimul de amortizare va fi stabilit de părţi, de comun acord, în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale,
republicată;
c) calculul şi evidenţierea amortizării bunului ce face obiectul contractului se vor
efectua, în cazul leasingului operaţional, de către finanţator, iar în cazul
leasingului financiar, de către utilizator;
d) evaluarea la data închirierii bilanţului contabil a ratelor rămase de rambursat (art.
20 din O.G. nr. 51/1997 republicată).
Aceste operaţiuni se vor face distinct, după natura bunului obiect al operaţiei de leasing.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 conţine o dispoziţie cu privire la publicitatea
operaţiunilor de leasing. Astfel orice contract de leasing având ca obiect utilizarea bunurilor imobile
se va înscrie în Cartea funciară – partea a III-a, din registrul cadastral de publicitate imobiliară de la
biroul judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate este situat bunul respectiv.
În ipoteza în care au intervenit schimbări în ce priveşte sediul utilizatorului sau al
17
finanţatorului, ori schimbări cu privire la situaţia juridică a bunului, finanţatorul şi utilizatorul
trebuie să procedeze la rectificare în Cartea funciară şi la oficiul registrului comerţului.
Societatea de leasing este interesată în a efectua publicitatea operaţiunilor de leasing
prevăzute în Cap VI, întrucât în caz contrar ea nu va putea opune creditorilor săi contractul încheiat
cu utilizatorul.
Operaţiunile de bancă şi schimb valutar.
Principalele acte normative care reglementează aceste operaţiuni sunt:

- Legea nr. 58/1998, legea bancară;
- Legea nr. 101/1998, privind Statutul Băncii Naţionale a României.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 58/1998 “Activitatea bancară în România se desfăşoară prin
Banca Naţională a României şi prin alte bănci.
Prin lege se poate autoriza desfăşurarea activităţii bancare şi de către alte persoane juridice cu
respectarea principiilor prezentei legi”.
Legea bancară se aplică băncilor, persoane juridice române, constituite ca societăţi
comerciale, precum şi sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine. Banca
Naţională a României este banca centrală a statului român (art. 1 al.1) şi are ca obiectiv fundamental
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor (art. 2 al.1 din
Legea nr. 101/1998).
În art. 8 din Legea nr. 58/1998 se dispune că: “Băncile, persoane juridice române, şi
sucursalele băncilor străine pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate următoarele activităţi:
a) acceptarea de depozite;
b) contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv
forfetare;
c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;
d) plăţi şi decontări;
e) leasingul financiar;
f) transferul de fonduri;
g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
h) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- valută;
- instrumente financiare derivate;
- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
- valori mobiliare;
i) intermedierea şi plasarea de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea;
j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
k) custodia şi administrarea valorilor mobiliare;
l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
m) închirierea de casete de siguranţă;
n) consultanţa financiar-bancară;
o) operaţiuni de mandat.
Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele
de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub reglementarea şi
supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit
acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.
Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de bănci prin societăţi distincte,
18
constituite în acest scop”.
Băncile nu vor putea desfăşura, aşa cum se prevede în art. 53 din legea bancară, următoarele
activităţi:
a) angajarea în tranzacţii de bunuri mobile şi imobile. Se exceptează tranzacţiile cu astfel de bunuri,
necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa asociaţilor, precum şi tranzacţiile cu bunuri
mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării creanţelor băncii.
Bunurile mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor altele decât
cele necesare desfăşurării activităţilor şi pentru folosinţa salariaţilor, se vând de către bancă în
termen de un an de la data dobândirii lor.
Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naţionale a României.
b) achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se exceptează
răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei
aprobări prealabile a Băncii Naţionale a României;
c) acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de vânzarea sau
cumpărarea acţiunilor băncii;
d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) primirea în depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi;
f) angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de la angajaţii băncii.
Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte operaţiuni financiare bazate pe principiul
mutualităţii”.
Rezumând cele arătate privitor la operaţiunile de bancă şi cele valutare se poate afirma că
ele sunt în număr de patru şi anume54:
- operaţiuni active, de depozite la vedere şi la termen, în cont, în numerar şi cu titluri;
- operaţiuni active, de acordare de credit;
- operaţiuni accesorii: cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de active monetare,
transferuri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul
terţilor, precum şi primirea de titluri în gaj sau în păstrare;
- operaţiuni conexe: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase sau cu obiecte
confecţionate din acestea şi cu alte valori cu grad mare de lichiditate; plasamentul, subscrierea,
gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri; consulting bancar; garanţii, mandatări sau alte activităţi
care pot fi asumate pe cont propriu sau în contul clienţilor.
Potrivit art. 1 din Normele nr. 1/1999 ale Băncii Naţionale ale României privind registrul
bancar, băncile persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, care au fost autorizate să
funcţioneze pe teritoriul României, vor fi înmatriculate într-un registru, denumit în continuare
registru bancar, ţinut de Banca Naţională a României în sistem computerizat. Acest registru are
caracter public şi se află la sediul central al Băncii Naţionale a României.
Înmatricularea în registrul bancar nu înlătură obligaţia de înregistrare a băncilor comerciale în
registrul comerţului pentru că ele sunt comercianţi şi au această obligaţie profesională şi legală.
. Întreprinderile comerciale.
Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii.
Ca şi în cazul faptelor de comerţ, Codul comercial român nu dă o definiţie a întreprinderii

54
I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 69. Problematica este abordată în amănunt în I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare,
Editura Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995.
19
mulţumindu-se numai a le enumera. Astfel în art. 3 din Codul comercial sunt enumerate
următoarele întreprinderi:
- de furnitură ( pct. 5);
- de spectacole publice ( pct. 6);
- de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri ( pct. 7);
- de construcţii ( pct. 8);
- de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9);
- de editură, librărie şi obiecte de artă ( pct. 10);
- de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat ( pct. 13);
- de asigurări ( pct. 17);
- depozitele în docuri, silozuri şi antrepozite ( pct. 20).
Lipsa unei definiţii legale se află la originea formulării mai multor definiţii aleîntreprinderii
comerciale. Aceste definiţii se consideră în mod tradiţional că au ca elemente comune coexistenţa a
trei factori: natura, munca şi capitalul55. Astfel, întreprinderea a fost definită ca fiind un organism
economic în fruntea căreia se găseşte factorul uman, întreprinzătorul, al cărui risc constă în punerea
în joc a capitalului său sau al altora, al muncii sale sau împreună cu a altora”56.
În literatura de specialitate franceză întreprinderea a fost definită ca fiind un ansamblu de
mijloace materiale şi umane, coordonate şi organizate în vederea realizării unui obiectiv economic
determinat57.
De asemenea, întreprinderea a fost definită ca un organism economic şi social; ea constituie
o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul
şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri şi servicii, destinate
schimbului, în vederea obţinerii unui profit58.
Pornind de la definiţia dată putem afirma că întreprinderea are următoarele caracteristici:
- este o activitate economică desfăşurată în condiţiile legii;
- întreprinzătorul subordonează forţa de muncă şi mijloacele materiale scopului său care este
profitul; activitatea economică reprezintă numai mijlocul prin care se realizează scopul;
- profitul este probabil pentru că orice activitate comercială are ca asociat nelipsit, riscul.
Considerând59 întreprinderea ca faptă de comerţ rezultă că actele legate de organizarea şi
funcţionarea acesteia au natura comercială.
Un aspect asupra căruia dorim să insistăm este acela că noţiunea de întreprindere-fapta de comerţ
nu se poate confunda cu cea dată întreprinderii ca unitate de bază a economiei naţionale 60 de către
economia politică chiar dacă există elemente comune. De aceea apreciem că atâta timp cât criteriul
pentru determinarea calităţii de comerciant îl constituie exercitarea faptelor de comerţ prevăzute
exemplificativ în art. 3 din Codul comercial, noţiunea de întreprindere în sens juridic rămâne
actuală şi necesară.
Clasificarea întreprinderilor.
În literatura de specialitate întreprinderile enumerate în art. 3 din Codul comercial au fost

clasificate în două grupe şi anume61:
55
R. Petrescu, op. cit., p. 33.
56
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 45.
57
58
59
60
Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie politică, Editura “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 116.
61
20
- întreprinderi de producţie (industriale), care includ întreprinderile de construcţii ( pct. 8) şi
întreprinderile de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9). În această grupă au fost incluse recent
de către jurisprudenţă şi întreprinderile de editură62 ( pct. 10);
- întreprinderile de prestări servicii şi anume întreprinderile de furnituri ( pct. 5); întreprinderile de
spectacole publice ( pct. 6); întreprinderile de comisioane; agenţii şi oficii de afaceri ( pct. 7);
întreprinderile de librărie şi obiecte de artă ( pct. 10); întreprinderile de transport ( pct. 13);
întreprinderile de asigurări ( pct. 17 şi pct. 18); întreprinderile de depozite în docuri, silozuri şi
antrepozite ( pct. 20).
Întreprinderile de construcţii (art. 3 pct. 8 din Codul comercial).
Întreprinderile de construcţii pot avea ca obiect al activităţii lor construcţia de case, biserici,
poduri, şosele, căi ferate, obiective militare, terasamente, porturi, străzi, desecări, canalizări,
construcţia de aeroporturi, reparaţii şi modernizări ale unor construcţii 63. O astfel de întreprindere
este comercială chiar şi atunci când materialele necesare sunt puse la dispoziţia constructorului de
către beneficiarul construcţiei64, sau când s-a contractat cu statul, unităţile sale administrativ-
teritoriale ori cu un particular65. Nu săvârşeşte faptă de comerţ acela care-şi procură singur
materialele şi cu eforturi proprii ridică o construcţie pentru că acesta nu speculează interesul altei
persoane, iar dacă ulterior el se hotărăşte să vândă construcţia ori terenul pe care a construit
împreună cu construcţia, actul său are natură civilă.
De asemenea întreprinderile de construcţii vor fi comerciale chiar dacă ele aparţin statului
sau unităţilor sale administrativ teritoriale sub forma unor regii autonome ori societăţi comerciale
(art. 1 al.2 din Legea nr. 26/1990) 66.
Toate67 contractele legate de executarea unei lucrări de construcţii de către o întreprindere de
construcţii au natură comercială68. Astfel jurisprudenţa a statuat că şi concesionarea 69 a unor lucrări
publice constituie faptă de comerţ.
Întreprinderile de fabrică şi de manufactură (art. 3 pct. 9 din Codul comercial).
În literatura de specialitate s-au dat definiţii atât întreprinderii de fabrică cât şi celei de
manufactură.
Întreprinderea de fabrică a fost definită ca aceea ce are ca obiect “transformarea produselor
62
63
64
Art.3 al.8 nu se face nici o deosebire între cazul când materialul întrebuinţat s-a dat de proprietar sau s-a procurat de
întreprinzător. Dacă este cert, că atunci când materialul este procurat de constructor, actul este comercial, deoarece în
acest caz el speculează asupra acestui material, pe care-l cumpără spre a-l revinde proprietarului, şi în cazul când
materialul este al proprietarului, nu poate fi îndoială, că actul este comercial, pentru că aci întreprinzătorul speculează
asupra muncii lucrătorilor (C.A.Craiova, I, nr. 11 din 15 iunie 1892 citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, p. 94).
65
66
67
68
Întreprinderile de construcţiuni sunt fapte de comerţ (art. 3 alin. 8 C. com.), şi obligaţiunile izvorâte din asemenea
fapte supun pe codebitori la plata solidară a sumelor datorate (art. 42 C.com). Erezii însă ai unui codebitor solidar nu
răspund de întreaga datorie decât proporţional cu partea ereditară a fiecăruia (Cas.II, nr. 185, 2 oct. 1895, Buletinul
Curţii de casaţie, 1895 , p. 1212).
69
Concesiunea chiar şi parţială a unei construcţiuni de drum de fier, cuprinzând nu numai mişcarea şi săparea terenului,
ci şi opera de artă de orice specie, este un act de comerţ (Cas. Neapole, 23 mai 1886, citată de E. Antonescu, op. cit.,
vol. I, p. 97).
21
teritoriale (extractive sau agricole) fie ca formă, pe cale mecanică, fie ca substanţă, pe cale chimică;
această transformare are loc în stabilimente unde un număr de oameni lucrează contemporan şi
periodic, cu ajutorul predominant al maşinilor”70. Acelaşi autor defineşte întreprinderea de
manufactură arătând că ea are acelaşi scop cu întreprinderea de fabrică, că lucrătorii îşi desfăşoară
activitatea în ateliere, însă cu diferenţa, după cum însuşi manufacturile o exprimă, că aici joacă mai
mare rol munca manuală71.
Aşadar deosebirea între cele două întreprinderi este dată nu de numărul de salariaţi, ci de
importanţa pe care o are în realizarea obiectului de activitate factorul tehnic reprezentat de maşini,
utilaje etc.
Chiar dacă în prezent asistăm, la o “mecanizare” masivă a tuturor activităţilor economice, nu putem
nega că deşi mai puţine la număr, întreprinderile de manufactură există. Ele sunt specifice unor
anumite activităţi deosebit de profitabile cum ar fi confecţionarea covoarelor, a bijuteriilor, a unor
bunuri unicat.
Întreprinderile de fabrici şi manufactură sunt comerciale chiar şi atunci când materialele pe care le
pun în lucru sunt ale beneficiarului72.
Întreprinderile de imprimerie şi editură (art. 3 pct. 9 şi pct. 10 din Codul comercial)
Am abordat împreună întreprinderea de imprimerie cu cea de editură pentru că:

- amândouă desfăşoară aceeaşi activitate73;
- amândouă sunt întreprinderi de producţie.
Încadrarea întreprinderii de editură în categoria celor de producţie şi nu în cea a celor de prestări de
servicii este corectă întrucât principala preocupare a unei edituri este de a tipări iar alte activităţi le
considerăm auxiliare principalei sale activităţi.
În acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie a decis74 că întreprinderile de editură au fost şi
rămân activităţi de producţie: “Prin decizia 276050 din 18 octombrie 1993, Ministerul Finanţelor a
respins contestaţia formulată de societatea comercială “E. M.” S.R.L Braşov, privind modul de
soluţionare a cererii acesteia de scutire de la plata impozitului pe profit.
S-a precizat în cuprinsul deciziei respective că, societatea comercială se încadrează în
categoria unităţilor prestatoare de servicii, care nu pot beneficia de prevederile art. 5 lit.a din Legea
nr. 12/1991.
Împotriva acestui act administrativ jurisdicţional a declarat recurs, conform art. 4 din Legea nr.
70
71
72
73
Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea românească”, autori I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Editura “Cartea
românească” S.A., Bucureşti, 1931 dă următoarele sensuri cuvintelor:
- imprimerie: tipar, arta de a tipări; localul unde se tipăreşte; tipografie (p. 607);
- edita: a publica, a tipări; a scoate de sub tipar (o carte, o gravură, o compoziţie muzicală etc.) (p. 450)
- editură: faptul de a edita şi rezultatul acestei activităţi; librărie care editează o carte (p. 450)
Dictionarul de neologisme, Ediţia a II-a, autori F. Marcu si C. Manea, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1966, dă
următoarele sensuri cuvintelor:
- imprima: a lăsa urme prin apăsare; a tipări; a întipări; a întipări desene pe pânză (p. 376);
- imprimerie: tipografie; atelier de imprimat ţesături.
Vom observa că Dicţionarul de neologisme adaugă un sens nou cuvântului “imprimerie” dar aceasta nu aduce nici o
modificare de substanţă pentru că este irelevant mijlocul de imprimare cât şi suportul pentru calificarea dată
74
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, decizia nr. 52 din 24 ianuarie 1994, Revista de drept
comercial nr. 4/1994, p. 78-79.
22
29/1990, Societatea Comercială “E. M.” SRL.
Recurenta a susţinut că în mod greşit Ministerul Finanţelor a respins contestaţia, deoarece în cadrul
activităţii pe care o desfăşoară, tipărirea unor publicaţii are o pondere de 95% faţă de 1% cât
reprezintă prestările de servicii (publicitate). Ca atare, existau temeiuri suficiente pentru a aprecia
că, fiind vorba de o activitate industrială, nu datorează impozitul pe profit pe o perioadă de 5 ani.
Critica este întemeiată.
Cu xerocopia statutului Societăţii Comerciale “ E. M.” SRL, anexă la dosar, se atestă că
obiectul activităţii acesteia se limitează la editarea de publicaţii, comerţ exterior şi servicii. Pentru
îndeplinirea obiectivelor sale, recurenta îndeplineşte operaţiuni specifice, între care se regăsesc cele
de editare a publicaţiei centrale “Ecran magazin”, editarea de suplimente ale revistei, de cărţi şi
reviste, transporturi de mărfuri cu mijloacele proprii.
Potrivit constatărilor care au fost consemnate în procesul-verbal de control financiar, în perioada de
la 1 ianuarie-30 septembrie 1993 societatea comercială a efectuat operaţiuni scutite de plata
impozitului pe profit în proporţie de peste 95%.
Prin prestare de serviciu se înţelege acea activitate îndeplinită în vederea realizării unui
anumit scop, altul decât obţinerea unui produs.
Aşadar interpretarea restrictivă dată de Ministerul Finanţelor principalului obiect de activitate a
recurentei astfel cum este el precizat în statut, nu poate fi acceptată, deoarece contravine
semnificaţiei reale a noţiunii mai sus amintite, pe de o parte, iar pe de altă parte, ignoră, tocmai
acele activităţi care deţin ponderea, începând cu aprovizionarea cu hârtie de ziar, alte materiale
necesare tipăririi şi până la operaţiunile care asigură imprimarea publicaţiilor sau transportul
produsului finit.
În sprijinul acestei concluzii pot fi invocate însă şi argumente deduse din analiza clasificării
făcute de Comisia Naţională pentru Statistică, potrivit căreia, activitatea editurilor şi a poligrafiei
este de domeniul industriei, clasele 2211 şi 2212.
Rezultă deci, ca editura nu este încadrată într-o activitate de prestare de servicii, de vreme ce
nu realizează o prestaţie.
Ea a fost şi rămâne un ansamblu de activităţi executate de autori, tehnoredactori, tipografi şi
concretizată într-un produs finit, respectiv publicaţiile destinate publicului.
Faţă de considerentele expuse urmează a se admite recursul şi a se dispune desfiinţarea
actului administrativ jurisdicţional, în sensul admiterii contestaţiei şi al constatării că recurenta este
scutită de impozit pe profit, timp de 5 ani, conform art. 5 lit.a din Legea nr. 12/1991”.
Aşa cum s-a pronunţat doctrina75, autorul care-şi publică o singură carte, nu face fapte de
comerţ chiar dacă editarea este făcută cu ajutorul unui editor şi difuzarea se face cu ajutorul unui
întreprinzător76. Asupra operei sale autorul are drepturile conferite prin Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe.
. Întreprinderile de furnituri (art. 3 pct. 5 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 5 din Codul comercial sunt considerate ca fapte de comerţ obiective
“Orice întreprinderi de furnituri”.
Din analiza acestui text de lege rezultă că legiuitorul nu a înţeles să limiteze obiectul întreprinderii
de furnituri. Desigur, această îngăduinţă a legii nu trebuie înţeleasă ca o renunţare de a mai aplica
prevederile art. 5 din Codul civil. Prin urmare obiectul întreprinderii de furnituri poate fi oricare, cu
condiţia să nu deroge de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
75
76
23
De asemenea, se consideră că prevederile art. 3 pct. 5 din Codul comercial trebuie
interpretate şi în sensul că faptele de comerţ izolate 77, care nu implică prezenţa întreprinzătorului şi
a întreprinderii nu constituie întreprinderi de furnituri, chiar dacă sub aspectul conţinutului lor se
aseamănă cu aceasta.
Întreprinderea de furnituri este definită ca acea activitate organizată prin care întreprinzătorul, în
schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la
anumite termene succesive78.
Obligaţia asumată de această întreprindere are ca specific că ea nu se execută dintr-o dată, ci
succesiv, la anumite termene fixate prin contract sau ori de câte ori beneficiarul are nevoie, la un
preţ prestabilit. Astfel, printr-un contract de furnitură, furnizorul se obligă să asigure tensiune în
reţea în aşa fel încât beneficiarul să poată să o folosească oricând are nevoie şi în orice cantitate.
Cererea de a se furniza energie electrică se materializează prin pornirea aparatelor şi a
echipamentelor electrice urmând ca la intervale stabilite prin contract a se plăti, la preţul convenit
anterior, costul energie furnizate. Faptul că întreprinderea de furnituri reactualizează preţul convenit
la încheierea contractului nu afectează esenţa acestui act juridic.
Specificul contractului de furnitură şi care-l deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare
sau locaţiune de lucrări este79 executarea sistematică şi reiterată a prestaţiilor, cu vocaţie de
stabilitate în timp.
În literatura de specialitate se arată, în mod corect, referitor la natura juridică a contractului
de furnitură că el este un contract sui-generis pentru că poate avea ca obiect atât prestarea de
servicii (obligaţia de a face) cât şi transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse
(obligaţia de a da)80.
Au fost considerate întreprinderi de furnituri cele care furnizează energie electrică, gaz metan,
energie termică, asigură curăţenia localităţilor etc81. Jurisprudenţa a statuat că nu sunt astfel de
întreprinderi pensioanele82, şcolile83 şi spitalele84.
Pentru a aduce un plus de clarificare asupra contractului de furnitură găsim utilă a reda o
decizie85 mai veche a Curţii de apel Bucureşti: “Contractul de furnitură se caracterizează prin
livrările succesive făcute într-un termen determinat, în schimbul unui preţ unic stabilit în momentul
încheierii convenţiei. Nu sunt contracte de furnitură unde din lipsa mijloacelor de transport se
prevede ca livrarea să nu se facă dintr-o dată. Aceste contracte, deşi cu livrare succesivă nu sunt
contracte de furnitură. Contractul de furnitură este acela cu o livrare succesivă în care părţile au
înţeles ca livrarea să aibă caracter de periodicitate”.
Când predarea se face la un singur termen, contractul este de vânzare-cumpărare şi nu un
contract de furnitură86
Când un proprietar sau un cultivator câştigă spre exemplu, o licitaţie spre a furniza producte la
anumite termene, la un preţ stabilit de la bun început, şi acestea provin de pe pământul său sau cel
cultivat de dânsul, actul are natură civilă.
77
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 75-76.
78
St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 42.
79
I. Turcu, op. cit, vol. I, p. 93.
80
81
82
Ap.Buc.VI, Dec.fisc.4 din 20 ian 1940, Pandectele române 1940, Supl.fisc.45
83
Trib.Ilfov IV sent. 57 din 17 ian 1925, Pandectele române 1925, III, 71
84
Trib.Bruges, 18 iulie 1920, Pandectele române, 1927, III, 9
85
C.Ap.Buc.IV dec. 202, decembrie 1941, Jurisprudenţa generală, 1942 , p. 42
86
24
Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6 din Codul comercial).
Întreprinderea de spectacole publice poate fi definită ca acea activitate prin care

întreprinzătorul, în schimbul unui profit, oferă publicului producţii artistice sau sportive87.
Pot constitui obiectul unei asemenea întreprinderi: instituţiile de spectacole şi concerte:
teatrele-dramatice, lirice, de balet, de estradă, de păpuşi şi marionete, operele, operetele,
filarmonicile, orchestrele simfonice, formaţiile corale, circurile, formaţiile şi ansamblurile artistice
de muzică şi dansuri; activitatea de exploatare de filme cinematografice pentru public, organizarea
de competiţii sportive, videotecile, discotecile, hipodromurile, biliard, jocuri de noroc, organizarea
de spectacole televizate, difuzarea de programe radio etc.
Ca şi în cazul întreprinderii de furnituri, şi în cel al întreprinderii de spectacole, trebuie să fim în
prezenţa întreprinzătorului şi întreprinderii pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3 pct. 6 din Codul
comercial. Anumite persoane pot fi autorizate în condiţiile Decretului-lege nr. 54/1990 să
organizeze serviciile de spectacole, turism şi sport (anexa 1, Hotărârea Guvernului nr. 201/1990).
Specific întreprinderilor de spectacole publice, este că ele speculează asupra curiozităţii
publicului procurându-i distracţii. Întreprinzătorul speculează asupra talentului artiştilor, dar şi a
muncii celorlalte persoane angajate de el, pentru realizarea spectacolului, toate acestea pentru a-şi
asigura pentru sine un profit.
Când un artist dă, spre exemplu, unul sau mai multe spectacole singur, fără a angaja munca
şi talentul altor persoane, mulţumindu-se a-şi pune în valoare doar propriul talent nu face o faptă de
comerţ.
În ipoteza în care mai mulţi artişti se asociază pentru a produce un spectacol, în mod evident,
suntem în prezenţa unei fapte de comerţ, mai exact în prezenţa unei întreprinderi de spectacole
publice pentru că apare factorul de organizare, de coagulare a talentului şi a resurselor materiale
comune.
Dacă se organizează spectacole de binefacere, deşi toate actele şi faptele juridice legate de
pregătirea şi desfăşurarea acestei activităţi au caracter comercial, ele sunt accesorii scopului de a
ajuta o persoană, un grup de persoane, o fundaţie deci nu se îndeplineşte finalitatea faptei de comerţ
adică obţinerea unui profit pentru întreprinzător.
Când se afirmă că un asemenea spectacol a fost în realitate o faptă de comerţ, lămurirea
situaţiei rămâne la suverana apreciere a instanţei de judecată.
Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri (art. 3 pct. 7 din Codul comercial).
Codul comercial român face referire asupra comisionului în art. 3 pct. 7 şi în art. 405-412.
Astfel în art. 3 pct. 7 comisionul este analizat ca obiect de activitate al întreprinderii de comisioane,
pe când în art. 405-412 este prezentat ca un contract, varietate a contractului de mandat comercial
(mandatul comercial fără reprezentare)88.
Art.3 pct. 7 din Codul comercial are în vedere exclusiv ipoteza unei întreprinderi şi declară faptă de
comerţ o astfel de activitate89. Întreprinderile de comision îşi vor realiza obiectul încheind contracte
de comision în temeiul cărora vor trata, în calitate de comisionari, afaceri comerciale în socoteala
comitetului (art. 405 din Codul comercial).
Dacă are loc o operaţiune de intermediere ca o acţiune singulară, izolată, în afara unei
87
88
89
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 87.
25
întreprinderi, ea va fi comercială numai dacă priveşte o operaţiune comercială90.
Agenţiile sau oficiile de afaceri, ca întreprinderi comerciale, realizează intermedierea între
comerciant şi client91.
Agenţiile de afaceri sunt întreprinderi complexe 92. Ele au un obiect de activitate complex
cum ar fi: încasarea creanţelor (factoring), atragerea de clienţi, publicitatea, agenţii de voiaj şi
turism, administrarea de patrimonii, obţinerea de informaţii cu caracter comercial, expertiză
industrială, agenţii matrimoniale etc. Cu privire la administrarea (girarea) afacerilor altor persoane,
s-a reţinut că: “Întreprinderea de agenţii de afaceri şi reprezentanţe de comerţ, din care art. 3 al.7
Cod comercial face un fapt de comerţ de sine stătător, deşi constă din girarea afacerilor altor
persoane, este cu totul distinctă de întreprinderile acelor persoane” 93.
Sediile secundare ale unor societăţi comerciale poartă denumirea de oficii (art. 7 lit. g; art. 8
lit. l din Legea nr. 31/1990). Este limpede că activitatea acestora nu cade sub incidenţa art. 3 pct. 7
din Codul comercial pentru că acesta reglementează întreprinderile de oficii în afaceri şi nu
subunităţile unei persoane juridice.
Întrucât stabilirea naturii juridice a operaţiunilor de intermediere constituie o chestiune de
fapt94, urmează ca determinarea să se facă prin cercetarea voinţei părţilor şi în funcţie de calificarea
dată, calitatea întreprinzătorului intermediar95 ar putea fi aceea a unui comisionar, mandatar sau
mijlocitor.
Întreprinderile de librărie şi de vânzare a operelor de artă (art. 3 pct. 10 din Codul

comercial).
Întreprinderea de librărie este o întreprindere de prestări de servicii numai dacă nu i se dă

sensul de întreprindere care editează cărţi.
Ca întreprindere de prestări de servicii întreprinderea de librărie are ca obiect de activitate
vinderea diferitelor tipărituri cu precădere cărţi pe care le-a cumpărat, le-a primit în depozit sau în
comision.
Întreprinderile de vânzare a operelor de artă au ca obiect punerea la îndemâna persoanelor interesate
să dobândească rezultatul muncii artiştilor96. Aceasta poate fi concretizat în picturi, gravuri,
sculpturi, goblenuri etc.
Codul comercial instituie o condiţie pentru ca întreprinderile de librărie şi obiecte de artă să fie
considerate fapte de comerţ şi anume altul decât autorul sau artistul să-şi vândă tipăritura sau opera
de artă (art. 3 pct. 10). Aceasta înseamnă că legiuitorul cere ca întreprinzătorul să joace rolul de
intermediar între autor sau artist şi consumatorul de carte ori de artă. Pe cale de consecinţă dacă
autorul îşi vinde singur opera el nu săvârşeşte o faptă de comerţ.
90
91
92
R. P. Vonica, op. cit, p. 340.
93
Tribunalul Iaşi, I, 24 martie 1923, Jurisprudenţa generală, 1923, p.296.
94
95
96
Arta este o formă a activităţii umane care are drept scop producerea unor valori estetice, folosind mijloace cu caracter
specific. (V. Breban, Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, p. 36).
26
Întreprinderile de transport persoane sau lucruri (art. 3 pct. 13 din Codul comercial).
Transportul este o activitate care constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane sau
mărfuri97. Codul comercial român reglementează numai transporturile de persoane sau lucruri pe
apă şi pe uscat. Cartea a II-a a Codului comercial român este intitulată “Despre comerţul maritim şi
despre navigaţiune” (art. 490-694).
Pentru că legea cere existenţa unei întreprinderi, urmează că o operaţiune izolată de
transport care nu întruneşte condiţiile unei întreprinderi nu este supusă prevederilor art. 3 pct. 13 din
Codul comercial.
Pentru a fi considerată faptă de comerţ obiectivă nu se poate cere ca întreprinzătorul să se ocupe în
mod obişnuit, profesional de transportul de persoane sau bunuri 98. El poate organiza şi pune în
funcţiune o întreprindere de transport când apare o oportunitate şi numai cu o astfel de ocazie cum
ar fi de exemplu deplasarea unui grup masiv de suporteri la o anume întrecere sportivă, vizitarea
unui târg sau a unei expoziţii. De altfel legea nici nu cere ca mijloacele de transport terestre, navale
sau aeriene să fie proprietatea întreprinzătorului. Singura condiţie legală este ca actul
întreprinzătorului să aibă caracterul unei întreprinderi99. În caz de litigiu urmează să se aprecieze de
către instanţele de judecată dacă suntem sau nu în prezenţa unei întreprinderi.
Considerând întreprinderea de transport o faptă de comerţ obiectivă urmează că toate actele
făcute în scopul realizării obiectului de activitate au natură comercială. În acest sens s-a pronunţat şi
jurisprudenţa: “Din actele obiective de comerţ prevăzute la art. 3, unele sunt izolate, altele precum
întreprinderile, cuprind un grup complex de acte sau fapte, organizate în scopul de a desfăşura o
activitate economică continuă. Când legiuitorul comercial, în art. 3 pct. 13, enumera şi
întreprinderile de transport ca acte de comerţ, a înţeles a socoti ca acte obiective de comerţ toate
actele care servesc a constitui o asemenea întreprindere, a o exploata sau lichida şi prin urmare, ca
obligaţiuni de natură comercială toate obligaţiunile care derivă din întreg acest complex de acte. Dat
fiind caracterul obiectiv comercial al întreprinderii de transport complexul de acte ce le compun şi
obligaţiunile ce derivă din ele păstrează caracterul comercial”100.
Pentru a se realiza transportul de persoane şi bunuri între întreprinderea de transport şi
expeditor se încheie un contract de transport. Aceasta este convenţia prin care o parte, cărăuşul-
profesionist, se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să efectueze o deplasare de persoane sau de
bunuri pe o anumită distanţă, cu un vehicul corespunzător 101. Potrivit art. 1470 pct. 2 din Codul
civil, contractul de transport se încadrează în sfera locaţiunii de servicii (locatio operis faciendi)
numai că această clasificare cu caracter tradiţional, provenită din dreptul roman, nu mai corespunde
exigenţelor actuale când este evident că un contract de transport nu mai este o simplă închiriere de
lucrări102.
În funcţie de natura transportului respectiv, rutier, pe căile ferate, naval, aerian,
reglementarea se face prin acte normative specifice.
Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 din Codul comercial).
Codul comercial român prevede în art. 3 că sunt considerate fapte de comerţ asigurările
97
O. Căpăţînă, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 32
98
99
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I , p. 132.
100
Cas.I, dec.100 din 2 oct. 1940, Pandectele Române, 1941, III, p. 47.
101
O. Căpătînă, op. cit, p. 26.
102
O. Căpătînă, op. cit, p. 27-29.
27
terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii ( pct. 17) precum şi asigurările chiar
mutuale, contra riscurilor navigaţiunii.
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu prin care o parte (persoană fizică sau juridică)
numită asigurat, se obligă să plătească periodic celeilalte părţi numită asigurator, o anumită sumă de
bani (prima de asigurare) în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă asiguratorul de a suporta
riscurile ce decurg din producerea în viitor a unor evenimente determinate , prejudiciabile pentru
asigurat (calamităţi naturale, accidente etc.)103. Contractul de asigurare urmăreşte ca finalitate
înlăturarea consecinţelor negative generate de realizarea riscului asigurat, care este evenimentul
viitor, posibil dar incert la momentul perfectării acestui contract şi care periclitează potenţial
bunurile ori patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unei persoane104.
În raport de modalitatea de suportare a daunei asigurările pot fi cu primă sau mutuale105.
Prima de asigurare este o sumă de bani (remuneraţia) pe care o plăteşte asiguratorul (contractantul)
asiguratorului pentru asumarea riscului (preţul asigurării)106.
Asigurarea mutuală107 se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare,
toate părţile contractante (asociaţii) obligându-se la plata primei de asigurare – numită în această
materie cotizaţie – în vederea constituirii unui fond comun, din care urmează să se plătească, la
survenirea cazului asigurat, îndemnizaţia de asigurare asociatului în cauză sau altor persoane
îndreptăţite. Specific asigurărilor mutuale este că fiecare parte contractantă are o dublă calitate şi
anume acea de asigurator şi asigurat, iar prin încheierea unui astfel de contract de asigurare mutuală
nu se urmăreşte realizarea de beneficii (profit) ci numai partajarea riscurilor între asociaţi108.
Reglementarea asociaţiilor de asigurare mutuală este dată de Codul comercial în art. 257-263.
În prezent nici un alt act normativ specific nu face referire la asociaţia de asigurare mutuală.
Constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale specializate în asigurări sunt
reglementate de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, iar
asigurările şi reasigurările sunt reglementate de Legea nr. 136/1995.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 32/2000 activitatea de asigurare se grupează în: asigurări de viaţă
şi asigurări generale.
Potrivit Ordinului nr. 3/2001 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare
a Normelor nr. 3/2001 privind clasele de asigurare care pot fi practicate de societăţile de asigurare:
A. Clasele aferente asigurărilor de viaţă sunt următoarele:
a) Asigurări de viaţă:
- asigurarea de supravieţuire;
- asigurarea de deces;
- asigurarea mixtă de viaţă;
b) Anuităţi (asigurări de tip rentă);
c) asigurări de viaţă suplimentare, care cuprind: asigurări de vătămări corporale din accidente,
asigurări de incapacitate de muncă cauzate de un accident, asigurări de deces rezultat dintr-un
accident;
2. Asigurări de căsătorie şi de naştere;
3. Asigurări de viaţă legate de investiţii, pentru care expunerea la riscul de investiţii este transferată
asiguratului;
4. Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca asigurările de viaţă;
103
M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit., p. 278.
104
M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit, p. 279.
105
106
F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 386.
107
F. Deak, op. cit., p. 399.
108
F. Deak, op. cit., p. 399-400.
28
5. Asigurări de capitalizare, care cuprind: asigurări de viaţă cu prima unică, asigurări de viaţă cu
prima eşalonată.
B. Clasele aferente asigurărilor generale sunt următoarele:
1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente şi boli profesionale, pentru care se pot acorda
atât despăgubiri financiare, în natură sau mixte (financiare şi în natură), cât şi despăgubiri pentru
vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului;
2. Asigurări de sănătate, pentru care se pot acorda atât despăgubiri financiare sau în natură, cât şi
mixte (financiare şi în natură);
3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, care acoperă orice daună
suferită de vehiculele terestre, cu motor şi altele decât cele cu motor;
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă orice daună suferită de vehiculele ce se
deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe calea ferată;
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă orice daună suferită de vehiculele aeriene
care se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe linie aeriană;
6. Asigurări de mijloace de transport naval, care acoperă orice daune suferite de vehiculele
maritime, fluviale, lacustre sau pentru canale navigabile, construite, amenajate şi echipate pentru a
pluti, a se deplasa, a transporta mărfuri sau persoane, precum şi pentru a executa lucrări tehnice;
7. Asigurări de bunuri în tranzit inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri, care
acoperă orice daună suferită de bunurile în tranzit sau de bagaje oricare ar fi mijlocul de transport;
8. Asigurări de incendii şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială sau totală cauzată
proprietăţilor şi bunurilor, altele decât cele menţionate la pct. 3-7, cauzate de incendiu, cutremur,
inundaţie, alte calamităţi naturale etc;
9. Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială sau totală
suferită de proprietăţi sau bunuri, altele decât cele menţionate la pct. 3-8, cauzate de grindină sau
îngheţ şi de alte evenimente;
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la asigurarea obligatorie
de răspundere civilă, internă, pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, cât şi
la asigurarea de răspundere civilă auto, externă, carte verde, care acoperă orice răspundere rezultată
din producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane din utilizarea autovehiculelor, inclusiv
răspunderea transportatorului;
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice
răspundere rezultată prin producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii oricărei
răspunderii rezultate prin producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane prin utilizarea
mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea
transportatorului;
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă orice răspundere rezultată prin producerea
unor prejudicii produse unor terţe persoane, altele decât cele menţionate la pct. 10-12;
14. Asigurări de credite şi garanţii, care au ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate
generală, de credit de export, de vânzare în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şi de
garanţii directe sau indirecte;
15. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de pierderi din: utilizare, insuficienţa
veniturilor, pierderi cauzate de timpul nefavorabil, pierderi din beneficii, cheltuieli comerciale
neprevăzute, menţinerea cheltuielilor generale, pierderea valorii de piaţă, pierderi de rentă sau alte
venituri, pierderi comerciale indirecte, altele decât cele menţionate mai sus, precum şi pierderi
necomerciale sau alte pierderi financiare;
29
16. Asigurări de protecţie juridică, care au ca obiect suportarea cheltuielilor cu procedura judiciară
şi oferirea altor servicii care decurg din acoperirea asigurării, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite
de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o
procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;
17. Asigurări de asistenţă turistică, prin care se acoperă riscul de asistenţă oferită persoanelor aflate
în dificultate în cursul unor deplasări sau al unei absenţe de la domiciliu sau de la locul reşedinţei
permanente.
Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare în România se
poate exercita numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asiguratori străini, constituite ca persoane
juridice române, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii
reglementate la art. 12;
b) sucursale ale unor asiguratori, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12.
Potrivit art. 6 al.1 din Codul comercial, “asigurările de lucrări sau stabilimente care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe asigurător”. Prin
urmare asigurările de persoane de orice fel sunt de natură civilă pentru asigurat, chiar dacă el are
calitatea de comerciant - persoană fizică -, întrucât asigurarea de persoane vizează persoana
asiguratului ca persoană fizică şi este străină de profesiunea acestuia109.
Pentru că asigurarea are caracter mixt (este comercială pentru asigurător şi civilă pentru asigurat)
putem să afirmăm că dacă s-a îndeplinit condiţia din ipoteză şi atunci suntem în prezenţa unui fapt
de comerţ unilateral (mixt). Codul comercial în art. 56 dispune cu privire la faptele de comerţ mixte
că: “Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi cât priveşte
acel act legii comerciale”.
Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).
Codul comercial prevede în art. 3 pct. 20 că sunt considerate fapte de comerţ obiective:
“Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit
(warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele”.
Depozitarea în docuri şi antrepozite are în vedere bunuri mobile indiferent dacă ele sunt
destinate comerţului intern, exportului sau provin din import. Asemenea depozite reprezintă faptă
de comerţ chiar pentru deponentul care nu este comerciant 110. Legiuitorului i-a fost indiferent de
asemenea scopul pentru care s-a făcut depozitul în docuri şi antrepozite declarând fapta de comerţ
obiectivă orice fel de depozite111. Aşadar depozitul în docuri şi antrepozite este o faptă de comerţ
atât pentru deponent cât şi pentru depozitar. O problemă avută în vedere în literatura de specialitate
este dacă depozitarea în docuri sau antrepozite a productelor ce proprietarul sau cultivatorul le are
pe pământul său sau cel cultivat de dânsul este faptă de comerţ 112. Pentru că art. 5 din Codul
comercial are în vedere numai vânzarea şi nu depozitul considerăm că depozitarea în docuri şi
antrepozite constituie fapte de comerţ şi pentru agricultori.
Codul comercial român declară că sunt fapte de comerţ toate operaţiunile asupra recipiselor
de depozit (warante) şi asupra înscrisurilor de gaj, eliberate de ele.
109
F. Deak, op. cit., p. 391.
110
111
112
30
Faptele de comerţ conexe (accesorii).
Noţiunea faptei de comerţ conexe (accesorii).
Faptele de comerţ conexe sau accesorii fac parte din categoria faptelor de comerţ obiective
şi sunt acele acte sau operaţiuni juridice cu caracter civil care sunt calificate fapte de comerţ datorită
legăturii lor strânse cu alte acte sau operaţiuni considerate de Codul comercial ca fiind fapte de
comerţ113
Fac parte din categoria de faptelor de comerţ conexe (accesorii): contractele de report asupra
titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale;
operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu
privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractul de mandat,
comision şi consignaţie; contractele de garanţie reala mobiliară şi fidejusiune.
Contractele de report asupra titlurilor de credit (art. 3 pct. 3 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 3 din Codul comercial, sunt considerate ca fapte de comerţ “Contractele
de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând în comerţ”.
Contractul de report constă, potrivit art. 74 al.1 din Codul comercial, “în cumpărarea pe bani gata a
unor titluri de credit circulând în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ
determinat către aceeaşi persoană a unor titluri din aceeaşi specie”.
Deşi art. 74 din Codul comercial nu face precizarea că titlurile trebuie să fie şi în aceeaşi cantitate la
revânzare, acest lucru rezultă explicit din textul art. 76 din Codul comercial114.
Reportul este un act juridic complex, care cuprinde o dublă vânzare: prima se execută imediat (atât
în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare cu termen, la un preţ
determinat115.
Părţile în contractul de report sunt:
- reportatul, care este persoana care deţine titluri şi care le înstrăinează cu termen în schimbul unei
sume de bani plătită imediat şi care urmează să răscumpere aceste titluri la termenul şi la un preţ
prestabilit;
- reportatorul (reportorul) este persoana care cumpără pe bani gata titlurile pe care le va revinde la
termenul şi preţul stabilit reportatului.
Utilitatea contractului de report este indiscutabilă. Astfel cel ce are spre exemplu acţiuni şi are
nevoie urgentă de bani poate opta fie:
- să le vândă;
- să facă un contract de report.
Prima opţiune prezintă inconvenientul că, înstrăinându-le, în condiţiile legii, proprietarul
acţiunilor le pierde definitiv. A doua opţiune prezintă avantajul pentru reportat de a-şi răscumpăra
propriile acţiuni. Precizăm că reportatorul nu trebuie să-i revândă reportatului aceleaşi acţiuni dar
ele trebuie să fie de acelaşi fel şi în număr egal. Astfel dacă s-au revândut acţiuni la o societate
comercială purtând numărul de la 1-50 reportatorul poate revinde reportatului fie aceleaşi acţiuni fie
acţiunile cu numărul 70-78; 109; 1001-1040 dar aparţinând aceleiaşi societăţi comerciale.
113
R. P. Vonica, op. cit., p. 412.
114
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. III (art.74 şi urm. C. com. şi art. 1491 şi urm. C. civ. Reportul si societăţile civile şi
comerciale în nume colectiv şi în comandită simplă, 1912, p. 9).
115
V. Pătulea, C. Turianu, op. cit, p. 27.
31
În acelaşi timp şi cumpărătorul temporar al titlurilor de credit circulând în comerţ are prin
contractul de report posibilitatea de a-şi investi economiile făcând cu această ocazie şi o speculaţie
prin diferenţa obţinută din preţul cu care a cumpărat şi cel cu care a revândut şi prin perceperea
fructelor civile ale acestor titluri dacă în contract nu s-a prevăzut astfel.
Codul comercial consideră faptă de comerţ obiectivă contractul de report. Prin urmare nu
interesează nici calitatea de comerciant sau necomerciant a părţilor contractante şi nici motivaţia
care a avut-o în vedere reportatul şi reportatorul când au încheiat contractul de report. De asemenea,
Codul comercial instituie, în privinţa titlurilor de credit, o singură condiţie: ca ele să circule în
comerţ.
Alături de contractul de report, sunt considerate ca fapte de comerţ conexe (accesorii) şi
operaţiunile de bursă116. Bursa este considerată a fi piaţa unde se oferă şi se desfac, după o
procedură specială, mărfuri şi valori mobiliare. Ca instituţie a economiei de piaţă, bursa de mărfuri
sau valori mobiliare este privită cu interes, ea constituie barometrul care indică starea economică a
unei ţări. Pentru motive de ordine publică activitatea burselor de mărfuri şi a celor de valori
mobiliare sunt reglementate prin acte normative speciale. Astfel activitatea burselor de mărfuri este
reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997, iar cea a celor de valori mobiliare de Legea
nr. 52/1994.
Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale (art. 3
pct. 4 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ: “Cumpărările sau
vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale”.
Ca urmare a aportului efectuat la o societate comercială, asociatul primeşte în schimb: părţi sociale
sau acţiuni.
Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţilor de persoane. Ele
nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Acţiunile sunt diviziunile în care este fracţionat capitalul social al societăţilor pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin titluri de credit care circulă în comerţ.
Asociatul sau acţionarul poate înstrăina, către ceilalţi asociaţi sau acţionari ori către terţe
persoane, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, părţile sociale sau acţiunile sale.
Dacă părţile sau acţiunile sunt transmise de asociat sau acţionar prin donaţie nu suntem în prezenţa
unei fapte de comerţ pentru că legea cere în mod expres vânzarea 117. Nici cei care dobândesc pe cale
succesorală părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale nu săvârşesc o faptă de comerţ pentru că ei
nu le cumpără; prin urmare nu este îndeplinită cerinţa expres exprimată în art. 3 pct. 4 din Codul
comercial.
Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte de
comerţ indiferent dacă părţile contractante doresc ori nu să dea un caracter comercial acestei
operaţiuni. De asemenea nu se cere, pentru a fi considerate faptă de comerţ, ca cumpărările de părţi
sau acţiuni ale societăţilor comerciale, să se fi făcut cu intenţia de revânzare118.
Dobândirea de părţi sau acţiuni la o societate comercială nu conferă calitatea de comerciant
asociatului sau acţionarului, comerciant fiind societatea comercială. Vânzătorul, cât şi cumpărătorul
pot fi atât comercianţi cât şi necomercianţi, deoarece Codul comercial nu cere ca aceştia să aibă o
anume calitate.
116
117
118
32
Actul subscrierii de părţi sau acţiuni la o societate comercială deja constituită este, la fel
considerat a fi faptă de comerţ.
Ca o ultimă condiţie care se poate desprinde din analiza prevederilor art. 3 pct. 4 din Codul
comercial este că pentru a fi în prezenţa unei fapte de comerţ trebuie:
a) să fie vorba de părţi sau acţiuni ale unei societăţi comerciale şi nu de obligaţiuni emise de
aceasta;
b) societatea să fie comercială şi nu civilă119.
Operaţiunile de mijlocire în afaceri (art. 3 pct. 12 din Codul comercial).
Codul comercial califică operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale ca fapte

de comerţ (art. 3 pct. 12).
Operaţiunile comerciale se încheie cel mai adesea prin intermediul unor mijlocitori (samsari) 120.
Aceştia luând la cunoştinţă, pe cele mai diverse căi, despre interesul unei persoane de a încheia o
afacere comercială îşi oferă serviciile. Acceptate fiind aceste servicii, între cel interesat şi mijlocitor
se încheie un contract de mijlocire şi pentru că demersurile samsarului sunt acte materiale,
contractul de mijlocire apare sub forma contractului de locaţiune de servicii 121. Mijlocitorul poate
încheia un asemenea contract şi cu cealaltă parte interesată, de exemplu, să cumpere. Contractul de
mijlocire are un caracter aleatoriu pentru că el depinde de voinţa părţilor, altele decât mijlocitorul.
Obligaţia pe care şi-a asumat-o mijlocitorul urmează a fi calificată ca fiind una de diligenţă şi nu
una de rezultat pentru că obligaţia acestuia nu constă în îndatorirea precizată de la început de a
atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligenţa necesară pentru
ca rezultatul dorit să se realizeze122. Nerealizarea contractului de mijlocire îndreptăţeşte pe cel care a
contractat cu mijlocitorul să nu-i plătească remuneraţia cuvenită. Pentru că obligaţia este calificată
ca fiind una de diligenţă şi nu una de rezultat, nu face să se presupună, ipso facto, lipsa de diligenţă
a mijlocitorului, deci neîndeplinirea obligaţiei înseşi123. A califica altfel obligaţia ar însemna că,
neîncheierea afacerii comerciale, constituie, ipso facto, o dovadă a culpei mijlocitorului o prezumţie
de culpă a acestuia124.
O condiţie care o impune legea operaţiunilor de mijlocire pentru ca ele să fie considerate
fapte de comerţ, este ca să servească la tratarea de afaceri comerciale. Cu privire la acest aspect,
jurisprudenţa a statuat că: “Samsarlâcul făcut pentru închirierea unui imobil al unui proprietar către
o autoritate, nu constituie un fapt de comerţ, ci o afacere pur civilă, fiindcă nu intră sub prevederile
art. 3 pct. 12, unde e vorba de operaţiuni de samsarlâc în afaceri comerciale, ceea ce în specie nu
este”125.
Codul comercial nu impune ca o condiţie pentru a fi calificată mijlocirea ca faptă de comerţ,
existenţa unei pluralităţi de astfel de operaţiuni. Prin urmare, o singură operaţiune de mijlocire într-
o afacere comercială este de ajuns pentru ca ea să constituie fapta de comerţ126.
În sfârşit, pentru a realiza o mijlocire în afaceri comerciale, mijlocitorul nu are nevoie de o anume
autorizaţie legală şi nu trebuie să aibă calitatea de comerciant.
119
120
121
122
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 13.
123
124
125
Cas. I, Nr. 289, 22 iunie 1891, Buletinul Curţii de Casaţie română, p. 744.
126
33
Cambia şi ordinele de producte sau mărfuri (art. 3 pct. 14 din Codul comercial).
Legea consideră fapte de comerţ cambia şi ordinele de producte sau mărfuri (art. 3 pct. 14
din Codul comercial)
Cambia este acel înscris prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie unei alte persoane (tras) să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia127.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă de bani
la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia128.
Codul comercial român de la 1887 suprimă deosebirile existente între cambie şi biletul la
ordin şi le consideră pe amândouă fapte de comerţ, îndepărtându-se de prevederile art. 306 din
Regulamentul organic. Prin urmare, sunt considerate fapte de comerţ atât cambiile cât şi biletele la
ordin129 fără a distinge dacă au fost semnate de un comerciant sau un necomerciant şi indiferent
dacă raportul fundamental130 este de natură civilă sau comercială. În acelaşi sens, s-au pronunţat în
mod constant şi instanţele judecătoreşti131: “Cambia, după art. 3 C. com, este întotdeauna un act de
comerţ. Fără condiţiune şi fără restricţie, legiuitorul a pus-o între actele de comerţ; deci, nu este
permis a examina, faţă de termenii absoluţi ai acestei dispoziţiuni, dacă cauza pentru care a fost
emisă era comercială sau civilă. Cambia este un act a cărui formă este îndestulătoare a-i imprima
întotdeauna caracter comercial. Prin faptul că un comerciant a subscris o cambie, chiar pentru o
datorie necomercială, face un act de comerţ, care obligaţiune, fie că e subrogată, fie adaos la cea
civilă de mai înainte, a intrat în patrimoniul său comercial şi nu e nici un motiv să o diferenţiem de
celelalte”.
Precizăm că o cambie sau un bilet la ordin conferă dreptul numai la o sumă de bani
posesorului lor legal şi că ordinele în producte sau mărfuri nu au fost reglementate legal şi nu au
fost operaţionale în activitatea practică132.
Operaţiunile cu privire la navigaţie (art. 3 pct. 15, pct. 16 din Codul comercial).
Sunt considerate fapte de comerţ construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul
de vase133 pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte echiparea, armarea şi
aprovizionarea unui vas (art. 3 pct. 15), precum şi expediţiile 134 maritime, închirierile de nave,
împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi navigaţie.
Considerăm că atunci legiuitorul a folosit în Codul comercial denumirea generică de “vas”,
a dorit să arate că dispoziţiile art. 3 pct. 15 şi pct. 16 sunt aplicabile oricărui bun mobil ce face parte
din categoria navelor. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Dragele sunt vase de navigaţie
127
128
129
C. Nacu, Dezbateri parlamentare asupra Codului comercial: “Cambiile cuprinzând sub această denumire şi biletele la
ordin, semnate chiar de necomercianţi, care până acum nu erau considerate ca efecte comerciale, decât numai când erau
achitate sau girate de un comerciant, sunt fapte de comerţ, prin natura lor, indiferent dacă persoanele care le semnează
sunt sau nu comercianţi” (Monitorul Oficial, 29 aprilie 1886, p. 822); I. G. Poenaru-Bordea, Raportul comisiei Camerei
asupra Codului comercial: “Faptele de comerţ fiind dificil de definit, erau cuprinse în vechiul cod într-o dispoziţiune
rudimentară a art.306 din Regulamentul organic. Prin proiectul de faţă se face o enumerare aproape completă a faptelor
de comerţ, la care se adaugă o inovaţie, poate fericită, şi foarte importantă, că orice bilet la ordin subscris chiar de un
necomerciant, constituie un fapt de comerţ şi prin urmare atrage competenţa tribunalului comercial”. (Monitorul Oficial,
1886, p. 1879).
130
131
Cas.Torino, 30 iunie 1886, citată de E. Antonescu, op. cit. vol. I, p. 278.
132
I. Turcu, op .cit, vol. I, p. 119.
34
în sensul art. 490 C.com şi ca atare le sunt aplicabile toate regulile înscrise în Codul de comerţ
pentru vase în general şi deci şi dispoziţiile art. 505 C.com referitoare la proprietatea colectivă a
unui vas de comerţ”135. Opiniem că acelaşi regim juridic poate fi aplicat şi ambarcaţiunilor.
Se consideră136, privitor la construcţia navelor, că aceasta este fapt de comerţ, neavând
relevanţă dacă antreprenorul îşi cumpără singur materialele necesare şi construieşte fără a apela la o
întreprindere şi de asemenea nu se ţine cont când se face calificarea dacă aceasta urmăreşte ori nu
după construire să le vândă. De asemenea orice act izolat legat de navigaţie constituie fapt de
comerţ, legea necerând realizarea lui în cadrul unei întreprinderi137.
Sunt comerciale pentru armator toate contractele referitoare la echiparea, armarea şi aprovizionarea
vasului138.
Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 din Codul comercial).
Sunt considerate fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 din
Codul comercial). Legiuitorul a avut în vedere depozitul în alte locuri decât în docuri şi antrepozite,
adică cele cu caracter izolat, dar care sunt legate de o afacere comercială. Un depozit pentru cauză
de comerţ îl poate constitui depunerea unor tablouri ce urmează a fi vândute de un organizator de
licitaţii în casetele de siguranţă ale unei bănci.
Depozitul este fapt de comerţ pentru ambele părţi contractante când pentru ele cauza este
comercială sau poate fi faptă de comerţ numai pentru o parte şi civil pentru cealaltă, după cum
cauza depozitului este comercială numai pentru deponent sau depozitar 139. Pentru că pct. 19 nu face
nici o distincţie urmează că prevederile sale se aplică la toate categoriile de depozit: voluntar,
necesar, neregulat şi cel judecătoresc dacă cauza este de natură comercială 140. Pentru că depozitul
comercial este cu titlu oneros, vor rezulta obligaţii atât pentru deponent cât şi pentru depozitar,
contractul fiind în acest caz sinalagmatic141.
Contul curent şi cecul (art. 6 al.2 din Codul comercial).
Potrivit art. 6 al.2 din Codul comercial, “Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte
133
Vas este sinonim cu cuvântul navă (V. Breban, op. cit.., 1980, p. 654). Nava poate fi definită ca fiind un plutitor de
dimensiuni mari (a nu se confunda cu ambarcaţiunea), amenajat şi echipat pentru a se deplasa pe apă sau sub apă, în
scopul efectuării transporturilor de mărfuri şi pasageri, în scopuri militare, pentru lucrări hidrografice, pescuit, etc. După
destinaţie navele se împart în nave civile şi nave militare. Navele se împart după zona de navigaţie în nave care
navighează în zone nelimitate (oceanice); nave care navighează în zone limitate (nave costiere, nave care navighează în
ape interioare – fluvii, lacuri). Navele civile se împart în următoarele grupuri: nave de transport – pasageri, pacheboturi,
cargouri, mineraliere, petroliere, vrachiere, portcontainere etc; nave auxiliare-remorchere, spărgătoare de gheaţă,
pilotine, şalupe de servicii etc; nave cu destinaţie specială-ateliere plutitoare, docuri plutitoare; nave far; nave de
exploatare piscicolă-nave bază pentru pescadoare, driftere, traulere etc; nave tehnice - drăgi, macarale plutitoare,
elevatoare plutitoare etc. Ambarcaţiunea este un mijloc plutitor de dimensiuni mici, de regulă nepuntat, propulsat cu
rame, cu vele sau cu motor (barcă, iolă, şalupă etc.). Este folosită pentru transportul de călători şi mărfuri, pentru
salvare, pescuit, ridicări hidrografice, lucrări portuare, sport etc, precum şi pentru scopuri militare (A. Bejan, M.
Bujeniţă, op. cit.., p. 17 şi p. 201-202).
134
Faptul de a expedia, trimitere de mărfuri, scrisori etc.
135
Cas.III, dec.163 din 20 aprilie 1942, R.D.C, 1942, p. 313.
136
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 137 şi urm.
137
138
139
140
141
D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 224.
35
de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză comercială”.
Contul curent (art. 370-373 din Codul comercial) este o convenţie intuitu personae prin care părţile
de regulă comercianţi, denumite “corentişti” consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să
fuzioneze într-un sold unic care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor şi creditor 142.
Aşadar, în cazul contului curent corentiştii se înţeleg ca în loc să procedeze la lichidarea permanentă
a creanţelor pe care le au unul faţă de celălalt ca urmare a prestaţiilor reciproce, să facă lichidarea 143
la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care a rămas debitoare. Pentru ca să fie
considerat ca faptă de comerţ, contul curent trebuie să aibă o cauză comercială.
Doctrina s-a pronunţat constant că soluţionarea unor litigii legate de un cont curent între doi
comercianţi este de competenţa tribunalelor comerciale144.
Calificarea ca fapt de comerţ se menţine chiar şi atunci când o parte contractantă este
necomerciant dacă contul curent are o cauză comercială.
Cecul este înscrisul prin care o persoană (trăgătorul) dă ordin unei bănci în care are disponibil (tras)
să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia145.
Cecul este faptă de comerţ, chiar atunci când a fost emis de un necomerciant, dacă el are
drept cauză o afacere comercială.
Contractele de mandat, comision şi consignaţie.
Codul comercial consideră contractele de mandat, comision şi consignaţie ca fiind

comerciale dacă au ca obiect afaceri comerciale.
Contractul de mandat este acel contract prin care o persoană (mandatarul) se obligă să încheie acte
juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul) de la care a primit împuternicirea 146.
Acest contract este considerat faptă de comerţ numai în situaţia în care actele juridice pe care le-a
încheiat mandatarul sunt fapte de comerţ şi pentru mandant (art. 374 al.1 din Codul comercial)147;
Contractul de comision este acel contract în care o parte (comisionarul) se obligă ca, din
însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision). Contractul va fi considerat faptă de
comerţ când actele juridice pe care le-a încheiat comisionarul să constituie fapte de comerţ şi pentru
comitent (art. 405 din Codul comercial).
Contractul de consignaţie, ca varietate a contractului de comision, este definit ca acel
contract prin care una din părţi (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar) anumite
bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama consignantului 148. Pentru că este o
varietate a contractului de comision, urmează să fie supus aceluiaşi regim juridic, adică constituie
faptă de comerţ numai în măsura în care actul de vânzare-cumpărare încheiat cu terţul are caracter
comercial pentru consignant149.
De asemenea, întrucât este o varietate a contractului de comision, contractul de consignaţie
va fi considerat ca faptă de comerţ şi în ipoteza când este folosit 150 în cadrul unei întreprinderi de
consignaţie (art. 3 pct. 7 din Codul comercial), precum şi în cazul când a fost folosit de un
142
143
144
C. Toneanu, Tratat de Drept comercial, vol. I, p. 38.
145
146
147
V. Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 28.
148
149
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 52-53.
150
36
comerciant (art. 4 din Codul comercial).
. Contractele de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune.
Codul comercial socoteşte contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune

fapte de comerţ atunci când ele sunt accesorii ale unei obligaţii comerciale principale.
Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se constituie o
garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 din Titlul VI al Legii
nr. 99/1999).
Contractul de fidejusiune este acel contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art. 1652 din
Codul civil).
Faptele de comerţ subiective.
Noţiunea faptelor de comerţ subiective.
Potrivit art. 4 din Codul comercial “Se socotesc, în afară de acestea, ca fapte de comerţ,
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Pentru că art. 4 urmează imediat după enumerarea din art. 3, sensul pe care trebuie sa-l dăm textului
este că el exclude aplicării sale faptele de comerţ obiective şi înţelege să se ocupe de toate celelalte
contracte şi obligaţiuni ale comerciantului, care în temeiul art. 3 nu ar constitui fapte de comerţ
obiective pentru că nu întrunesc condiţiile cerute 151. Condiţia cerută de art. 4 din Codul comercial
pentru ca celelalte contracte şi obligaţiuni să fie considerate fapte de comerţ este ca ele să fie
săvârşite de un comerciant. În literatura de specialitate în mod întemeiat s-a arătat că faptele de
comerţ subiective reprezintă un reflex al activităţii desfăşurate de comerciant152.
Alături de faptele de comerţ obiective principale şi faptele de comerţ obiective conexe
(accesorii), legiuitorul introduce o nouă categorie de fapte de comerţ şi anume cele subiectiv
accesorii, calificate astfel pentru că aceste fapte şi acte sunt accesorii activităţii comerciantului şi nu
activităţii obiectiv comerciale153. În acest fel, prin considerarea ca fapte de comerţ subiective a
contractelor şi obligaţiunilor unui comerciant, dacă ele nu sunt de natură civilă sau contrariul nu
rezultă din însuşi actul, se asigură o certitudine asupra naturii cât şi a regimului juridic al actelor şi
operaţiunilor săvârşite de un comerciant154.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa, care însă a dat o interpretare mai nuanţată
prevederilor art. 4 din Codul comercial: “Art.4 Cod comercial prescrie că sunt fapte de comerţ nu
numai contractele anume specificate în art. 3 dar şi toate celelalte obligaţiuni ale unui comerciant
care nu sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă chiar din act şi cum obligaţiile derivă nu
numai din contracte ci şi din delicte sau cvasidelicte, rezultă că faptele comise de un comerciant în
exercitarea comerţului său, sunt de natură comercială, iar nu civilă; deci acţiunile introduse pentru
repararea prejudiciului cauzat de astfel de fapte ale unui comerciant sunt potrivit art. 56 şi 893 din
Codul comercial, de competenţa jurisdicţiei comerciale”155.
151
152
153
154
155
Apel Chişinău, dec. civ. nr. 322 din 13 noiembrie 1928, Pandectele Române, 1928, III, 6.
37
Prezumţia de comercialitate.
Prin prevederile sale, art. 4 din Codul comercial instituie o prezumţie de comercialitate
pentru toate contractele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, cu excepţia acelora
care sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul156.
Sunt considerate izvoare ale obligaţiilor contractuale, actele juridice unilaterale, faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii (delictele şi cvasidelictele civile), îmbogăţirea fără just temei,
gestiunea de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului)157.
Obligaţiile pot avea şi un izvor legal cum sunt plata impozitului pe profit, taxa pe valoare
adăugată158.
În acest sens instanţele de judecată au statuat că “Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio)
nu este un act esenţialmente civil.
Este comercială gestiunea de afaceri îndeplinită de un comerciant cu ocazia sau în relaţia cu
operaţiunile inerente comerţului său”159.
Convertirea unui act civil într-unul comercial nu poate avea loc dacă acesta a fost şi rămâne de
natură civilă ori dacă contrariul rezultă din însuşi actul.
Pentru o mai bună înţelegere a problemelor teoretice găsim cu cale să prezentăm următoarea
decizie a Curţii de Casaţie: “Prin dispoziţiile art. 4 Cod comercial, legiuitorul a căutat să precizeze
caracterul unor serii de fapte de comerţ – altele în afară de cele obiective deja reglementate în art. 3
– şi anume acelea subiective, sau prezumate comerciale din cauza calităţii persoanei care le face,
prezumţie care încetează – după cum însuşi textul exprimă – pentru acele contracte şi obligaţiuni,
care sunt de natură civilă, adică prin esenţa lor nu pot fi socotite ca accesorii comerţului obligatului.
În acest înţeles al textului menţionat, un împrumut va fi prezumat ca fiind un act comercial
subiectiv, atâta timp cât actul nu conţine o declaraţie expresă că banii au fost destinaţi la scopuri
străine comerţului sau cât timp din clauzele şi împrejurările contractului nu va reieşi dovada, cum că
creditorul ştia sau trebuia să ştie în momentul încheierii contractului, că împrumutul nu era în
interesul comerţului, adică din acele clauze sau împrejurări să rezulte caracterul civil al
obligaţiei”160.
Atunci când iau naştere litigii, de regulă, o parte afirmă despre un act că este comercial şi
competentă a rezolva pricina este instanţa comercială sau dimpotrivă afirmă că un anume act nu
este de natură comercială şi competentă a da o rezolvare este instanţa civilă. Urmează ca cel ce
afirmă să dovedească ca actul este de natură comercială sau să răstoarne prezumţia de
comercialitate. Aceasta va putea fi combătută numai în condiţiile art. 4 din Codul comercial prin
producerea dovezilor din care să rezulte în mod indubitabil natura civilă a obligaţiei sau caracterul
ei necomercial, chiar dacă actul a fost săvârşit de un comerciant. Urmează ca instanţa de judecată să
decidă dacă prezumţia de comercialitate operează sau nu în funcţie de probele administrate în
cauză161.
Excepţiile de la prezumţia de comercialitate.
Excepţiile de la prezumţia de comercialitate sunt arătate chiar în textul art. 4 din Codul
156
157
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.13 şi urm.
158
159
Cas.Roma, 22 febr.1922, Pandectele Române, 1925, III, p. 46.
160
Cas.II, dec. nr. 237 din 12 febr. 1935, Pandectele Române, 1936, II, p. 120.
161
38
comercial. Nu vom fi în prezenţa unui fapt de comerţ subiectiv când obligaţia comerciantului are
natură civilă sau necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de către comerciant.
Natura civilă a obligaţiilor comerciantului.
Din prevederile legii nu rezultă în mod expres care sunt actele considerate a avea numai o
natură civilă şi în acest caz trebuie avute în vedere actele de drept privat care prin structura şi
funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile indiferent dacă
persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant 162. Dintre aceste acte esenţialmente
civile enumerăm: căsătoria, testamentul, renunţarea la o moştenire, acceptarea unei moşteniri,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, adopţia163.
Cu privire la actele juridice privind imobilele, jurisprudenţa, dar şi legislaţia actuală s-au
îndepărtat de concepţia tradiţională potrivit căreia rămân esenţialmente civile operaţiunile ce au ca
obiect imobile. Astfel, de exemplu, contractul de leasing, care poate avea ca obiect bunuri imobile
este, incontestabil, un contract comercial164.
Pentru argumentele deosebit de interesante ale părţilor, dar şi pentru eleganţa soluţiei date
cităm ca exemplu o decizie a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă şi de contencios administrativ 165 în
care aceasta s-a pronunţat asupra naturii unui contract de locaţiune: “Prin acţiunea civilă înregistrată
la 4 august 1993 la Tribunalul Cluj, reclamanta S. C. “T.T.” S.A. CLUJ-NAPOCA a chemat în
judecată pe pârâta B. R. S.A.BUCUREŞTI prin care a solicitat rezilierea contractului de locaţiune
încheiat între părţi la 15 iulie 1992, având ca obiect suprafaţa de 1205 m.p. din imobilul situat în
Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 10 şi în consecinţă, evacuarea necondiţionată a locatarului.
De asemenea, s-a mai cerut obligarea pârâtei la plata chiriei restante şi a penalităţilor în
sumă de 19.890.927 lei, precum şi la plata daunelor viitoare, rezultate din indisponibilizarea
spaţiului închiriat, până la executarea hotărârii de evacuare ce se va pronunţa în cauză, cu cheltuieli
de judecată.
Tot prin această acţiune, reclamanta a arătat că a determinat competenţa Tribunalului Cluj de a
soluţiona litigiul în primă instanţă pe baza art. 10 pct. 1 şi 2 C. pr. civ. şi art. 2 pct. 1 lit. a C. pr.civ,
în speţă fiind vorba de un litigiu comercial al cărui obiect are valoare de peste 10 milioane lei.
Tribunalul Cluj, din oficiu, a pus în discuţia părţilor problema competenţei soluţionării acestei
cauze.
Reprezentantul reclamantei a susţinut că litigiul este de natură comercială şi că ţinând cont de
valoarea obiectului acestuia competenţa aparţine Tribunalului Cluj.
Dimpotrivă, reprezentantul pârâtei, a arătat că este vorba de un litigiu civil şi pe cale de
consecinţă, competenţa soluţionării cauzei revine judecătoriei.
După amânarea pronunţării dispusă pentru ca părţile să depună concluzii scrise, Tribunalul Cluj,
prin sentinţa civilă nr. 105 din 12 octombrie 1993, a declinat competenţa soluţionării cauzei în
favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, statuând că este vorba de un litigiu civil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a pornit de la constatarea că obiectul litigiului constă în
rezilierea unui contract de închiriere asupra unui imobil, evacuarea pârâtei, plata chiriei restante şi
repararea prejudiciului cauzat reclamantei-locator. Aşa fiind, se pune problema calificării juridice a
contractului de închiriere a cărui reziliere se solicită de reclamantă. În acest scop, instanţa a apreciat
162
163
C.Petrescu Ercea, Curs de drept comercial, Cluj, p. 115.
164
În acelasi sens, I. Turcu, op. cit., vol. I, p.154.
165
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă şi de contencios administrativ, dec.nr 1 din 4 ian. 1994 citată de prof. I. Turcu, op.
cit., vol. I, p.169-172.
39
că atunci când urmează să se stabilească dacă un act juridic este civil sau, dimpotrivă, comercial,
trebuie avut în vedere că regula este civilitatea actului iar comercialitatea excepţia; în caz de dublă
natură se va tinde spre natură civilă a acestui act.
Pe această linie de gândire, instanţa a considerat că, în spiritul Codului comercial,
închirierile de imobile nu sunt fapte de comerţ obiective. Ba mai mult, astfel de acte nu pot fi
considerate nici fapte de comerţ subiective, în baza art. 4 C. com, chiar în situaţia în care se încheie
exclusiv între comercianţi. Ele pot fi calificate fapte de comerţ numai atunci când obiectul
închirierii este un fond de comerţ în alcătuirea căruia intră şi imobilul în care se exercită comerţul.
Or, în speţă, imobilul în litigiu nu poate fi considerat ca făcând parte dintr-un fond de comerţ,
deoarece în art. 1 al contractului de închiriere se precizează că închirierea s-a făcut cu destinaţia
“sediu firmă”.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, prin care solicită desfiinţarea ei şi
trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal spre competentă soluţionare.
Reclamanta critică sentinţa atacată, apreciind că soluţia Tribunalului Cluj este greşită din mai multe
motive.
Astfel, în legătură cu ideea reţinută de instanţă în sensul că atunci când urmează să se
stabilească dacă un act juridic este sau nu comercial, civilitatea actului este regula, iar
comercialitatea excepţia, a fost formulată ca urmare a unui viciu de interpretare, deoarece: legea
comercială nu este o lege de excepţie la cea civilă, ci este ea însăşi o lege generală; chiar dacă legea
comercială este considerată lege specială ea trebuie să aibă întâietate faţă de legea civilă; în caz de
dublă natură a actului de locaţiune, nu se tinde pur şi simplu spre natura lui civilă, ci trebuie să se
stabilească dacă prin încheierea sa părţile au urmărit sau nu realizarea unui interes comercial.
De asemenea raţionamentul pe baza căruia în considerentele sentinţei s-a spus că singură
voinţa părţilor nu poate conferi caracter comercial unor acte care după criteriul legii nu-l au şi că
instanţa stabileşte comercialitatea numai după natura internă a actului în litigiu pentru a se găsi
condiţiile de vădită identitate şi echivalenţă cu acelea care au determinat pe legiuitor să atribuie
caracter comercial unor fapte, rămâne discutabil sub trei aspecte: dacă voinţa părţii nu are nici o
semnificaţie, atunci cauza actului juridic devine o categorie superfluă; repudiind cauza actului se
poate ajunge la concluzia, inadmisibilă, că nici un contract civil n-ar putea îmbrăca forma unui fapt
comercial; căutarea condiţiilor de “vădită identitate şi echivalenţă” cu faptele arătate de art. 3 C.
com. este inutilă, din moment ce art. 4 din Codul comercial a instituit prezumţia de comercialitate.
În fine, reclamanta apreciază că teza reţinută în cuprinsul considerentelor potrivit căreia în
spiritul Codului comercial închirierile de imobile nu sunt fapte de comerţ, intenţia legiuitorului fiind
aceea de a califica “fapte de comerţ” numai convenţiile care au ca obiect bunuri mobile, pragmatic,
prin analogie şi legal este şi rămâne vulnerabilă, astfel: pragmatic-de regulă, închirierea unui imobil
constituie primul şi necesarul fapt al unui comerciant pentru a-şi putea desfăşura activitatea; prin
analogie - dacă vânzarea – cumpărarea poate fi un contract comercial, cu atât mai mult închirierea
poate fi un asemenea contract; legal-locaţiunea de imobile, nu numai că nu a fost expres interzisă în
sfera raporturilor comerciale, dar a fost chiar confirmată (art. 717 C. com. sau art. 25 din Legea nr.
33/1991).
Apelul este fondat pentru considerentele următoare: studiul doctrinei juridice şi analiza
practicii judiciare anterioare ne permite să constatăm că, în opinia dominantă, închirierea unui
imobil, nu poate fi considerată ca fapt de comerţ, chiar dacă ar interveni între comercianţi, afară
dacă obiectul închirierii este un fond de comerţ. În motivarea acestei opinii, s-a arătat că soluţia
rezultă din faptul că Codul comercial, referitor la imobile, s-a îndepărtat de modelul său, Codul
comercial italian, care în art. 3 alin. 3 declară vânzările-cumpărările şi revânzările de imobile ca
fiind comerciale, când sunt făcute în scop de speculaţiune comercială, şi a menţinut formularea din
40
Codul comercial francez, unde nu există o astfel de dispoziţie. Această soluţie împărtăşită şi
aplicată, fără a admite nici o explicaţie, apreciem că este contrară prevederii art. 4 C.com şi o
socotim eronată. Din modul în care este redactat art. 4 C. com., în sensul că se consideră fapte de
comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant”, rezultă că operaţiile la care se
referă textul sunt altele decât cele din art. 3. De aceea, pe baza comparării textului art. 3 C. com.
român şi textele Codului comercial italian, a deduce că, din moment ce legiuitorul nostru nu a urmat
pe cel italian, s-ar dovedi voinţa sa de a califica închirierile de imobile ca fiind acte de natură civilă,
oricând şi de oricine ar fi fost încheiate este o concluzie prea generalizatoare şi contrară realităţii.
Aşa fiind, nimic nu ne îndreptăţeşte să admitem că atunci când un comerciant închiriază
imobile pentru nevoile comerţului său, actul ar avea în intenţia legiuitorului caracterul ştiinţific
organic şi structural de act civil.
Analizând cauza din speţă rezultă că locatarul este o societate bancară pe acţiuni cu capital privat.
Motivul determinant care a stat la baza hotărârii locatarului de a închiria imobilul care face obiectul
contractului a fost acela de a obţine un sediu pentru a putea să-şi desfăşoare comerţul care intră în
obiectul său de activitate.
Contractul de locaţiune nu are şi nu poate avea întotdeauna o natură exclusiv civilă. El
dobândeşte caracterul unui act comercial când este în legătură cu comerţul pe care îl desfăşoară
locatarul.
Este în afară de orice discuţie că primul act, pe care un comerciant trebuie să-l facă, este acela de a-
şi asigura localul care îi este necesar pentru a-şi desfăşura activitatea sa comercială. Aşa cum s-a
afirmat, contractul de locaţiune a imobilului în care comerciantul îşi va instala stabilimentul său
comercial este contract comercial. Fără îndoială că el nu urmăreşte, în principal, să câştige din
spaţiul închiriat, dar contractul de încheiere este de natură a-i procura mijlocul de a-şi desfăşura
obiectul principal al comerţului, prin operaţiuni speculative.
Închirierea sediului de către o societate bancară este un fapt de comerţ, în virtutea
principiului accesoriului, care are drept scop de a face posibil comerţul pe care îl desfăşoară în spirit
de câştig.
În concluzie, în situaţia de faţă, spaţiul respectiv din imobilul în discuţie a fost închiriat de
către pârâtă pentru sediu firmă, unde intenţiona să-şi desfăşoare operaţiunile bancare, operaţiuni
care sunt fapte de comerţ.
Ba mai mult, am putea considera că, în speţă, suntem în prezenţa închirierii unui fond de comerţ.
Elementul definitoriu al fondului de comerţ este clientela. Prin clientelă se înţelege ansamblul
persoanelor aflate în relaţii de afaceri cu un comerciant (clientelă atrasă) sau aptitudinea de a atrage
clienţii datorită amplasării locului unde se desfăşoară operaţiunile comerciantul (vadul comercial).
Or, pârâta-locatară, prin închirierea imobilului în discuţie, imobil situat în plin centrul municipiului
Cluj-Napoca, unde îşi au sediul majoritatea celorlalte societăţi bancare, a urmărit asigurarea unui
vad comercial, contând pe o clientelă viitoare.
Prin urmare, se poate susţine că, în realitate închirierea a avut ca obiect un fond de comerţ,
în alcătuirea căruia intră şi spaţiul din imobilul dobândit în locaţiune. Caracterul de act comercial al
contractului de închiriere a unui fond de comerţ este unanim recunoscut.
Faţă de considerentele de mai sus, urmează ca apelul să fie admis şi procedându-se la
desfiinţarea sentinţei atacate, se va trimite cauza Tribunalului Cluj, spre competentă soluţionare
potrivit art. 2 pct. 1 lit.a C. pr. civ”.
Necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant.
Legea nu opreşte pe comerciant să încheie şi acte juridice care n-au legătură cu activitatea sa
41
comercială. Astfel, prin propriul său act de voinţă, comerciantul poate imprima actului un caracter
necomercial166. Prin urmare, un comerciant poate închiria o vilă pentru a-şi petrece concediul în ea;
poate cumpăra pentru uzul său şi al familiei sale hrană, haine, medicamente, bunuri de folosinţă
îndelungată; poate împrumuta sume de bani care să-i folosească într-un alt scop decât finanţarea
afacerilor proprii sau ale altuia; poate garanta un împrumut civil făcut de o altă persoană.
Trebuie reţinut că prin “act” legea are în vedere operaţiunea juridică (negotium) şi nu
înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum)167.
Înscrisul constatator al actului juridic nu trebuie să cuprindă o declaraţie expresă a comerciantului
din care să rezulte dorinţa sa de a înlătura prezumţia de comercialitate instituită prin prevederile art.
4 din Codul comercial. Urmează, ca în caz de litigiu, instanţa de judecată, în temeiul probelor ce i-
au fost înfăţişate şi a cercetării judecătoreşti efectuate în cauză, să stabilească care a fost intenţia
reală a comerciantului când a încheiat actul juridic în discuţie.
În acelaşi sens a statuat şi jurisprudenţa: “ Faptul unui debitor de a împrumuta pentru
cumpărarea unui imobil-cum a făcut obştea din comuna Slobozia-Moară, constituită în acest scop
constituie pentru debitor un act de natură civilă; garanţia personală pentru acest act, faţă de
caracterul accesoriu pe care-l are această garanţie, nu poate să aibă şi ea decât tot un caracter civil;
într-adevăr datoria nu mai este decât una, cu caracter civil, iar pentru această datorie sunt doi
debitori, cel principal şi cel accesoriu, care dacă are calitatea de comerciant, nu poate să schimbe
prin acest fapt natura datoriei faţă de el.
La acest rezultat se ajunge şi prin solidaritatea la care s-a obligat garantul emiţând cambii împreună
cu debitorul principal, pentru datoria iniţială; prin solidaritatea datoriei, garantul a devenit
codebitor, deci debitor pentru datoria iniţială, care s-a văzut că este de natură civilă.
Natura datoriei nu s-a schimbat prin faptul că raportul juridic dintre părţi este constatat printr-o
cambie; într-adevăr cambiile s-au dat pentru avantajele pe care le prezintă pentru plată sau ca titlu
de credit, însă prin aceasta ele n-au novat datoria iniţială, astfel că deşi cambiile sunt acte de comerţ,
însă pe baza lor nu se poate cere declararea în stare de faliment, când s-ar constata că datoria
impusă în ele, are o cauză civilă”168.
Dovada în cazul litigiilor cu privire la comercialitatea ori necomercialitatea unui act al unui
comerciant, adică pentru a se stabili care a fost intenţia reală a părţilor, se va putea face prin orice
mijloc de probă admis de lege169.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.
Noţiunea faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.
Aşa cum am arătat anterior un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru
ambele părţi participante la raportul juridic sau numai pentru una din ele.
Actul juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ bilaterală în următoarele situaţii:
166
167
St. D. Cărpenaru, op. cit., p .56.
168
Trib. Dîmboviţa, Sent.71 din 2 decembrie 1927, Pandectele Române, 1928, III, p. 68.
169
42
- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ obiectivă;
- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ subiectivă;
- când pentru o parte este faptă de comerţ obiectivă şi pentru cealaltă este faptă de comerţ
subiectivă170.
Sunt o multitudine de situaţii când fapta de comerţ are caracter bilateral, dar tot atât de multe
situaţii sunt acelea când actul sau operaţiunea are caracter de faptă de comerţ numai pentru una din
părţi. Pentru că actele şi operaţiunile sunt fapte de comerţ numai pentru una din părţi, ele au fost
denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
Codul comercial, în două articole consecutive respectiv art. 5 şi art. 6, prevede anumite situaţii în
care anumite acte juridice au caracter necomercial numai pentru una din părţi. Astfel, potrivit art. 5,
nu se poate considera ca fapt de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le
are de pe pământul său, sau cel cultivat de dânsul.
În art. 6 se prevede: “Asigurările de lucruri sau stabilimente 171 care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe asigurator.
Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară
numai dacă ele n-au o cauză comercială”.
Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.
A evidenţia dacă suntem în prezenţa unei fapte de comerţ pentru o parte şi a unui act civil
pentru cealaltă parte, constituie o necesitate pentru a lămuri regimul aplicabil raportului juridic care
a luat naştere.
Reglementarea situaţiei este dată de prevederile art. 56 din Codul comercial: “Dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi cât priveşte acest act legii
comerciale…”.
Ideea exprimată de art. 56 din Codul comercial o regăsim şi în art. 893 din acest cod unde este
lămurită problema instanţei competente să judece când un act este comercial pentru o parte şi
necomercial pentru cealaltă, astfel: “Chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi,
acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale”172.
O altă aplicare a aceleiaşi idei, dar în materie de prescripţie, o găsim în art. 945 Cod
comercial: “Acţiunile din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una din părţi, se prescriu
pentru toate părţile contractante în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale”.
Toate aceste prevederi legale au ca unic173, scop de a supune un raport juridic unic unui
regim unic174 acordând prevalenţă175 legii comerciale. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa :
“Societatea comercială reclamantă a solicitat obligarea pârâtei “M.” la plata contravalorii lucrărilor
executate şi neachitate şi la penalităţi de întârziere în decontare, obiectul contractului fiind
construirea unui lăcaş de cult pentru pârâtă.
Tribunalul a admis în parte acţiunea, în sensul că a diminuat penalităţile de întârziere în
decontare.
Pârâta a declarat apel, care a fost admis de curtea de apel, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a
trimis cauza spre rejudecare, ca litigiu civil, la judecătorie.
Instanţa a reţinut că obiectul cauzei îl constituie un contract de lucrări de construcţii, ce nu poate fi
170
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56; I. Turcu, op. cit., vol. I, p.175.
171
Stabilimentul este locul unde se desfăşoară o anumită activitate industrială sau comercială.
172
173
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p.569.
174
175
I. Turcu, op. cit., vol. I, p.177.
43
considerat un fapt de comerţ, astfel că în mod greşit tribunalul s-a investit cu soluţionarea litigiului.
Reclamanta a declarat recurs, considerând că eronat instanţa de apel a calificat litigiul comercial, ca
fiind de drept comun.
Recursul este fondat, reţinându-se că în art. 3 din Codul comercial sunt prevăzute faptele de
comerţ, între care se menţionează ( pct. 8) şi întreprinderile de construcţii. De asemenea, se mai
reţine ca art. 56 C.com prevede că dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi în ce priveşte acest act legii comerciale.
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui
litigiu comercial atât sub aspectul faptelor de comerţ, cât şi a calităţii de comerciant a părţii
reclamante, situaţie în care, în mod legal, s-a investit tribunalul cu soluţionarea în fond a pricinii.
În consecinţă, curtea de apel trebuia să procedeze la examinarea motivelor de fond ale
apelului cu care a fost legal sesizată, soluţia de trimitere a cauzei la judecătorie, ca instanţă de drept
comun, fiind greşită”176.
Excepţiile de la aplicarea legii comerciale.
Art.56 din Codul comercial indică şi situaţiile în care faptului de comerţ unilateral nu-i este
aplicabilă legea comercială. Se au în vedere în primul rând situaţiile în care este vorba de
dispoziţiile privitoare chiar la persoana comerciantului şi în al doilea rând cazurile în care legea ar
dispune altfel.
Prima excepţie trebuie înţeleasă în sensul că necomerciantului nu-i sunt aplicabile
dispoziţiile legii comerciale care reglementează exercitarea profesiei de comerciant 177. Avem în
vedere regulile referitoare la capacitatea, înregistrarea în registrul comerţului, obligaţia de a ţine
registre contabile, cele referitoare la obligaţiile comerciantului care nu vrea să primească o
însărcinare de la mandant, cele legate de reorganizarea judiciară şi la faliment178.
Cea de a doua excepţie are în vedere cazurile când în loc să se aplice legea comercială
anumitor raporturi juridice se aplică legea civilă. O astfel de situaţie este aceea în care există 179 o
obligaţie şi o pluralitate de debitori şi care este reglementată de art. 42 Cod comercial: “În
obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrarie.
Aceiaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează pentru
o obligaţiune comercială.
Ea nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiunile care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ”.
Potrivit acestui text de lege prezumţia de solidaritate a codebitorilor în obligaţiile comerciale
nu este aplicabilă codebitorului şi fidejusorului necomerciant şi pentru care actul juridic nu are
caracter comercial.
Aceasta înseamnă că vor fi incidente, în caz de litigiu, dispoziţiunile legii civile cu privire la
divizibilitatea obligaţiunilor în cazul pluralităţii de debitori. În acelaşi sens s-au pronunţat constant
şi instanţele de judecată: “Plata solidară nu poate să se aplice decât atunci când rezultă dintr-o
stipulaţie expresă primită, sau din calitatea coobliganţilor care să fie comercianţi. Când una din
aceste condiţii nu este îndeplinită, atunci conform art. 42 C.com alineatul ultim fiecare nu poate fi
răspunzător decât pentru partea de obligaţie pe care şi-a luat-o”180.
176
Curtea Supremă de Justiţie, s.com, dec. nr. 174/1997, Dreptul. Tabla de materii pe anul 1997. Supliment al Revistei
Dreptul, Bucureşti, 1998, p.107.
177
178
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 571-572.
179
180
C.A.Bucureşti, II, nr. 8 din 19 ian.1905, Cond, p.14-15, citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, 1908, p. 278.
44
Operaţiunile din domeniul agriculturii.
Interpretarea dispoziţiilor Codului comercial român.
Potrivit art. 5 din Codul comercial, “Nu se poate considera ca fapt de comerţ… vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de
dânsul”.
Reforma legislativă ulterioară anului 1989 a avut printre altele, ca efect, abrogarea unui mare număr
de articole din Codul comercial.
Cu toate acestea, până în prezent, prevederile art. 5, au fost menţinute, continuându-se în
acest fel tradiţia de peste un secol în a se considera că agricultorul trebuie protejat, ferindu-l de
riscurile la care s-ar expune dacă ar dobândi calitatea de comerciant ca urmare a operaţiunilor pe
care le face.
Astfel, legiuitorul a considerat că au caracter civil vânzarea productelor pe care proprietarul
sau cultivatorul le-a obţinut de pe terenul său sau cel cultivat de dânsul. Din textul legii rezultă că
agricultorul nu trebuie, în mod obligatoriu, să fie şi proprietarul terenului de pe care a obţinut
productele pe care le vinde181. Locul în care vinde, precum şi persoana căreia îi vinde productele nu
schimbă calificarea actului, el fiind şi rămânând civil, ca regulă, pentru agricultor.
Valorificarea profitabilă, pentru a se relua ciclul de producţie şi pentru a se asigura traiul
agricultorului şi a familiei sale, presupune executarea unor operaţiuni de prelucrare, de transformare
a productelor. Prelucrarea din care rezultă produse derivate se consideră că este un mijloc accesoriu
al activităţii de producţie agricolă şi are ca scop numai crearea unor condiţii favorabile desfacerii
către consumator, a acestor produse182.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Sunt socotite acte de comerţ, conform art. 3 şi
258 Cod comercial, numai vânzarea lucrurilor mobile în genere, conferite sau dobândite în scop de
revânzare, iar nu şi vânzarea produselor proprii, ori transformarea sau prelucrarea lor, cu
condiţiunea însă ca această operaţie să nu depăşească cercul unei industrii, adică această activitate
să nu constituie o activitate independentă de cea de producător şi o ramură de industrie aparte; în
speţă, este vorba de transformarea strugurilor în vin, ceea ce nu constituie o activitate independentă
de cea de viticultor”183.
Cuvântului “agricultură” nu trebuie să i se dea un sens restrâns, adică să se refere numai la obţinerea
de producţii cerealiere. El însumează în înţelesul său şi alte activităţi cum ar fi: floricultura,
horticultura, silvicultura, creşterea animalelor etc184.
Jurisprudenţa a decis că185: “Face însă act de comerţ agricultorul care nu se mărgineşte a
vinde produsul albinelor sale, ci cumpără miere şi ceară de la alţii, în cantitate mare, spre a le
preface şi a le vinde”. Aceasta înseamnă că agricultorul care cumpără în scop de revânzare producte
devine comerciant pentru că el săvârşeşte în acest caz un fapt de comerţ obiectiv prevăzut în art. 3
din Codul comercial. Nu aceiaşi calificare se poate da cumpărării în scop de îngrăşare de animale
tinere, pentru că activitatea principală a agricultorului care are asemenea preocupări este creşterea,
îngrijirea animalelor, cumpărarea iniţială având caracter accesoriu la cea principală, agricultura
181
182
183
Cas III, dec 2440 din 1937, Practica judiciară în materie comercială vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p.
32.
184
185
Trib. Comme. La Rochelle, 9 mai 1919, Pandectele Române, III, 1938.
45
Exploataţiile agricole.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole a fost
reglementat caracterul comercial sau necomercial al acestor forme de organizare a proprietăţii.
Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a proprietăţii, prin care se pun în valoare
pământul, animalele şi celelalte mijloace de producţie, interconectate într-un sistem unitar, în
vederea executării de lucrări, prestări de servicii şi obţinerii eficiente de produse agricole (art. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001).
Exploataţiile agricole vor putea fi formate din una sau mai multe proprietăţi de terenuri,
animale şi mijloace necesare procesului de producţie agricolă, conducerea şi administrarea acestora
urmând a fi asigurată de specialişti acreditaţi de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, la
propunerea organelor de specialitate de la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti.
Articolul 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului apreciază că exploataţiile agricole se vor
diferenţia în funcţie de:
natura juridică a acesteia;
forma de proprietate;
natura activităţii pe care o desfăşoară;
mărimea economică şi dimensionarea acesteia:
comerciale;
familiale.
Pentru ca o exploataţie agricolă să poată fi considerată comercială trebuie să aibă
următoarele dimensiuni minime:
Pentru sectorul vegetal:
a) cereale, plante tehnice şi medicinale:
zona de câmpie, 110 ha;
zona de deal, 50 ha;
pajişti naturale cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte, 25 ha;
legume, 2 ha;
plantaţii de pomi şi pepiniere, 5 ha;
căpşunerii, arbuşti fructiferi, 1 ha;
plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei, 5 ha;
sere şi solarii, 0,5 ha.
B. Pentru sectorul animalier:
vaci de lapte, 15 capete;
taurine la îngrăşat, 50 capete;
oi sau capre, 300 capete;
porci, 100 capete;
alte specii de animale, 100 capete;
găini ouătoare, 2000 capete;
păsări pentru carne, 5000 capete;
alte specii de păsări, 1000 capete;
apicultură, 50 familii.
C. Pentru sectorul piscicol:
bazine amenajate pentru producerea puietului, peste 10 ha;
bazine amenajate pentru producerea peştelui de consum, peste 20 ha;
păstrăvării 1 ha (art. 5 alin 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001).
46
Sunt considerate a fi exploataţii familiale exploataţiile agricole cu dimensiuni sub limitele prevăzute
la art. 5 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001.
Constituirea exploataţilor agricole se poate face cu:
a) terenurile dobândite în proprietate de persoanele fizice sau juridice, conform prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 167/1997, cu modificările ulterioare;
b) terenurile dobândite prin acte între vii şi pentru cauză de moarte;
c) terenurile rezultate în urma schimburilor efectuate conform prevederilor art. 12 şi 13 din Legea
nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
d) terenurile rezultate prin asocierea liber consimţită a proprietarilor individuali;
e) terenurile arendate;
f) tenurile concesionate;
g) terenurile în proprietate comună, deţinută în devălmăşie;
h) terenurile în proprietate comună, pe cote-părţi (indiviziune).
47
CAPITOLUL III.
COMERCIANŢII
3.1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT ŞI CATEGORIILE COMERCIANŢILOR
Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv iar reglementarea sa se aplică oricărei
persoane care săvârşeşte anumite fapte de comerţ obiective prevăzute de art.3 C.com., indiferent
dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant. Dacă săvârşirea faptelor de
comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză devine comerciant (art.7 C.com.), dar dacă
săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter accidental, raportul juridic care se naşte este supus
legilor comerciale, însă persoana păstrează calitatea de necomerciant (art.9 C.com.).
Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi
necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către comercianţi.
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci precizează cine are calitatea de
comerciant. Astfel, art. 7 C.com. prevede că „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale” . Deci, au calitatea de comerciant
persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale
care au ca obiect activitatea comercială.
Potrivit art.7 C.com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţi persoane fizice şi
societăţile comerciale; acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele, la
acestea adăugându-se, conform art.1 alin(2) din Legea nr.26/1990, regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste. Prin Legea nr.161/2003 a fost reglementată o nouă categorie de comercianţi –
grupurile de interes economic186.
Persoanele fizice- în concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit
nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică faptele de
comerţ, pe care le săvârşeşte în mod profersional.
Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială sunt stabilite în
O.U.G. nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile indivuduale şi întreprinderile familiale187.
Potrivit acestei reglementări, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al altui stat
membru al Uniunii Europene ori a Spaţiului Economic European poate desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege(art.3 din Ordonanţă)188.
Reglementarea ordonanţei se aplică pentru activităţile prevăzute în Codul CAEN desfăşurate în
condiţiile stabilite de ordonanţă.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în următoarele modalităţi: individual şi
independent, ca persoane fizice autorizate; ca întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale;
ca membru al unei întreprinderi familiale.
186
A se vedea Legea nr.85/2002 privind procedura insolvenţei, Infra, nr.1117 şi urm.
187
M.Of. Partea II, nr.328/25.04.2008- anterior, persoanele fizice puteau desfăşura activităţi economice numai în baza
unei autorizaţii administrative, a se vedea Legea nr.300/1990 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară Activităţi econbomice în mod independent(în prezent abrogată).
188
Reglementarea ordonanţei nu se aplică profesiilor liberale, precum şi a activităţilor economice ce sunt reglementate
prin legi speciale.
48
a). Persoana fizică autorizată- poate desfăşura activitate economică, individual şi
independent, folosind, în principal, forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate
angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care este
autorizată.
Pentru desfăşurarea activităţii, persoana îşi pote constitui un patrimoniuz de afectaţiune, ca
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice. Pentru obligaţiile asumate, paersona fizică
autortizată răsapunde cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare,
cu întreg patrimoniu său.
b). Persoana fizică, în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale- poate
desfăşura o activitate economică în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale;
are calitatea de întreprinzător persoana care organizează o întreprindere economică.
Prin întreprindere economică se înţelege o activitate economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sitematic, conbinând resurse financiare, forţă de muncă atrasăm, materii
prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Potrivit ordonanţei, întreprinderea individuală este organizată de un întreprinzător persoană
fizică şi este lipsită de personalitate juridică. Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii,
întreprinzătorul, în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract
individual de muncă.
c). Persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale- întreprinderea
familială poate fi constituită, conform ordonanţei, din 2 sau mai mulţi membrii ai unei familii. Prin
familie, ordonanţa înţelege soţul soţia, copii acestora, care au împlinit vârsta de 16 ani la data
autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulewa inclusiv. Potrivit
dispoziţiilor ordonanţei, întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat
între membrii familiei, în formă scrisă. Fiind lipsită de personalitate juridică, întreprinderea
familială nu are patrimoniu propriu şi îi este intersiză angajarea terţelor persoane cu contract de
muncă.
Societăţile comerciale
Codul comercial precizează că societăţile comerciale au calitatea de comerciant. Într-adevăr,

prin însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de cmerciant.
În prezent, prin societăţi comerciale trebuie să înţelegem, atât societăţile comerciale
constituite în condiţiile Legii nr.31/1990, cât şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în
temeiul Legii nr.15/1990.
Regiile autonome – aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economicxe de
stat, în temeiul Legii nr.15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome
desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale şi sunt persoane juridice ce-şi
desfăşoară activitatea pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Organizaţiile cooperatiste – Potrivit legilor organice, organizaţiile cooperatiste desfăşoară

o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări servicii. Ele beneficiază de personalitate
juridică şi îşi desfăşoară actvitatea pe baza principiilor gestiunii economice.
Grupurile de interes economic.
49
Grupul de interes economic (GIE) reprezintă o formă asociativă al cărei scop este înlesnirea sau
dezvoltarea activităţii economicxe a membrilor săi, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii
respective. Potrivit Legii nr.16/2003, grupul de interes economic are calitatea de comerciant când
obiectul său de activitate are caracter comercial.
3.2. Capacitatea comerciantului persoană fizică
O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea vârstei de 18

ani (Legea nr.507/2002).
Art. 13 din Codul comercial, dispoziţie încă în vigoare se referă la imposibilitatea celor ce
exercită puterea părintească să continue comerţul în interesul unui minor, în lipsa unei autorizaţii
speciale, dată în principiu prin intermediul instanţei. Din textul de lege rezultă că minorul nu poate
desfăşura activitatea comercială şi deci nu poate avea calitatea de comerciant. Nici minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cu vârsta între 14-18 ani, nu poate fi comerciant, chiar dacă, pentru
unele acte juridice(ex. Contractul de muncă), minorul are capacitate deplină de exerciţiu începând
cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
Conchidem prin a spune că:
- comercianţii persoane fizice pot presta activităţi economice în mod independent numai de
la vârsta de 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitate comercială;
- persoanele fizice pot presta activitate în cadrul asociaţiilor familiale de la vârsta de 16 ani,
în calitate de angajaţi proprii ( aşa cum îi defineşte Legea nr.507/2002 în cuprinsul art.3
alin.1), cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelor asociaţii familiale.
Pe aceeaşi linie de idei, se consideră că nu au capacitatea de comercianţi nici interzişi
judecătoreşti , atâta vreme cât nici aceştia nu au capacitate deplină de exerciţiu, neavând practic
discernământul faptelor pe care le realizează, datorită stării de alienaţie mintală.
3.3. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în sensul că urmăreşte
obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi exercitată de
persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de intreresele generale ale societăţii. Existând
o incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să
exercite comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor incompatibilităţi
este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.
Chiar dacă o persoană are capacitatea de a exercita un comerţ în nume propriu, anumite legi
speciale pun în discuţie o serie de incompatibilităţi sau decăderi, ce nu permit sau nu mai permit ca
acea persoană să devină comerciant.
Incompatibilităţi – nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:
- parlamentarii;
- funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu189;
- magistraţii(judecătorii, procurorii);
189
Legea privind statutul funcţionarilor publici, nr.188/1999, republicată în M.Of. nr.251/2004
50
- militarii etc.
Totodată, nu pot fi comercianţi datorită profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale.
- avocaţii190;
- notarii191;
- medicii etc.
Decăderile - au în vedere faptul că o persoană poate deveni comerciant în măsura în care în
cadrul profesiei respective(de comerciant) reputaţia sa nu este atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar
putea face nedemn pentru o astfel de calitate.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale 192, persoanele care au fost condamnate penal pentru
una din faptele(infracţionale) prevăzute de lege – art.1 lit.i)-p) din Legea nr.12/1990, modificată –
nu mai pot exercita profesiunea de comerciant; evident trebuie să existe o hotărâre judecătorească
prin care să se fi interzis condamnatului exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă
complementară (în condiţiile art.64 C.penal).
Interdicţiile - pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular
(privat) şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui,
a minereurilor feroase), sau activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau
comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât medicament).
Interdicţiile convenţionale – sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc
efecte între părţile contractante. De exemplu, într-un contract de vânzare a fondului de comerţ se
poate stabili o clauză prin care vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de
timp, să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se restabilească în acel loc pentru a exercitarea
aceluiaşi comerţ.
Tot astfel, interdicţiile convenţionale pot rezulta din clauze de exclusivitate, prin care un
distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite produse(în speţă, cele fabricate
de producător), deci distribuitorul este incompatibil de a „desface” alte categorii de produse.
3.4.Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege
O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de către comerciant a
autorizaţiei prevăzute de lege.
Autorizaţia se eliberează la cerere de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor,
respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti pe ale căror raze teritoriale îşi au domiciliul
persoanele fizice.
În cazul în care autorizaţia este solicitată de o parsoană fizică ce nu are domiciliul în
România, competenţa eliberării unei astfel de autorizaţii revine primarilor unitîţilor administrativ-
teritoriale pe a căror rază persoana în cauză îşi are reşedinţa.
Menţionăm astfel, că în conformitate cu dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr.507/2002, pot
desfăşura activităţi economice în mod independent, sau pot constitui asociaţii familiale nu numai
190
A se vedea Legea pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nr.51/1995
191
A se vedea Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr.35/1995
192
A se vedea Legea nr.12/1990, modificată şi completată prin Legea nr.42/1991 privind protejarea populaţiei împotriva
unor activităţi comerciale ilicite
51
cetăţenii români ci şi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi ale celorlalte state
aparţinând spaţiului european.
Pentru obţinerea autorizaţiei, persoana fizică sau, după caz, reprezentantul asociaţiei
familiale trebuie să depună o documentaţie formată din:
- cazierul judiciar;
- copii ale actelor de identitate;
- certificatul medical,
- în cazul persoanelor fizice, cetăţeni străini, se vor depune actele din care să rezulte locul de
reşedinţă al acestora în România,
- documentele care să ateste calificarea profesională .
Un asemenea act este necesar pentru că una din condiţiile impuse de art.4 alin.1 din Legea
nr.507/2002, este existenţa unei calificări corespunzătoare desfăşurării activităţii economice pentru
care se solicită autorizaţia.
În vederea dovedirii profesionale, legea impune depunerea unor acte:
- diploma sau certificatul de absolvire a unei instituţii de învăţământ, eliberată în condiţiile
legii, în specialitatea pentru care se solicită autorizaţie;
- certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională orgabnizată în condiţiile
legii în vigoare;
- certificatul de competenţă profesională eliberat de instituţiile abilitate conform legii în
vigoare,
- cartea de meşteşug ( care atestă pregătirea într-o anumită profesiune);
- orice alte acte, care în conformitate cu legea fac dovada pregătirii profesionale în domeniul
de activitate pentru care solicită autorizaţia.
Pentru ca cetăţenii străini să poată obţine autorizaţia pentru desfăşurarea unei activităţi
economice în mod independent sau pentru a deveni membru într-o asociaţie familială este necesar
să depună şi atestatul de recunoaştere şi echivalare a diplomei, sau certificatului de absolvire a unei
forme de învâţământ în specialitate , eliberat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Centrul
Naţional de Recunoaştere şi echivalare a Diplomelor.
Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţia emisă în condiţiile legii constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
Legea nr. 507/2002 impune principiul unicităţii autorizaţiei – astfel, conform art.6 alin.3, o
persoană fizică, sau, după caz, o asociaţie familială nu au dreptul de a deţine decât o singură
autorizaţie.
Autorizaţia poate fi suspendată , în cazul în care titularul încalcă dispoziţiile legii, sau
anulată, în cazul în care intervine o renunţare la autorizaţie; cererea de renunţare se adresează în
formă scrisă aceloraşi autorităţi care au emis autorizaţia, soluţionându-se în termen de 15 zile
lucrătoare de la data înregistrării ei.
3.4. Statutul juridic al comerciantului
Comerciantul beneficiază de anumite drepturi dar are şi obligaţii, care împreună formează
conţinutul statutului juridic al acestuia. Din obligaţii cele mai importante ale comerciantului fac
parte,
52
- înregistrarea în registrul comerţului,
- întocmirea actelor comerciale.
Potrivit art.7 din O.U.G. nr.44/2008, persoanele fizice au obligaţia ca, înainte de începerea
comerţului să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea
comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele a căror înregistrare este
prevăzută de lege.
Persoanele fizice care solicită înmatricularea rebuie să declare pe propria răspundere că
îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar veterinar,
protecţia mediului şi al protecţiei muncii. Pentru îndeplinirea acestor condiţii trebuie respectate
dispoziţiile art. 5,15 şi urm din Legea nr.359/2004.
Înmatriculările sau înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a
judecătorului delegat sau a hotărârii tribunalului în cazurile prevăzute de lege.
Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în
registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai recursului soluţionat de curtea de
apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul comerciantului.
Pe parcursul execitării comerţului, potrivit art.21 din Legea nr.26/1990, republicată,
comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate modificările privitoare la :
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ;
- date privind identificarea împuternicitului;
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de com erţ şi de serviciu, denumirile de origine,
firma, emblema asupra cărora comerciantul persoană fizică are un drept,
- hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurlor comune, pronunţate în
timpul exercitării comerţului,
- hotărârea judecătorească de punere sub intedicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea judecătorească de condamnare a comeciantului, administratorului, pentru fapte
care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate,
- orice altă modificare privitoare la actrele, faptele şi menţiunile înregistrate.
Potrivit art.24 din Legea nr.26/1990, republicată, în situaţia în care comerciantul are sediul în
străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau filiale, este obligat să respecte dispoziţiile
legale referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru
comercianţii din tară.
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a
activităţii pe care o desfăşoară.
Potrivit Codului comercial, registrele obligatorii pentru comercianţi sunt: registrul-jurnal,
registrul inventar, registrul copier.
Registrele contabile, actele şi documentele care satu la baza înregistrărilor, potrivit art.25
din Legea nr.82/1991, se păstreză timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului
financiar, cu excepţia statelor de salarii care se păstreză timp de 50 ani.
3.5. Obligaţii ale comercianţilor –
53
Comercianţilor le mai revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă, cum ar fi ţi
obligaţia de întocmire a situaţiilor financiare anuale.
În situaţia în care nu se respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea şi
conducerea contabilităţii, potrivit dispoziţiilor art.35 din Legea nr.82/1991, republicată,
comerciantul răspunde contravenţional pentru încălcarea următoarelor norme:
- utilizarea şi reţinerea registrelor contabile,
- întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru operaţiunile
efectuate, păstrarea şi arhivarea acestora precum şi reconstituirea documentelor pierdute,
sustrase sau distruse,
- efectuarea inventarierii patrimoniului;
- întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
- întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite de Ministerul Finanţelor
Publice;
- nedepunerea declaraţiilor din care să rezulte că, comercianţii nu au desfăşurat activitate.
De asemenea, reprezintă contravenţie deţinerea de orice titlu de bunuri materiale, titluri de
valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să
fie înregistrate în contabilitate.
Potrivit art.37 din Legea nr.82/1991, coroborat cu art.289 şi art.291 C.penal, constituie
infracţiune de fals intelectual efectuarea cu ştiinţă a unor înregistrări inexacte, precum şi omisiunea
cu ştiinţă a unor înregistrări în contabilitate, având ca scop denaturarea veniturilor, cheltuielilor,
rezultatelor financiare şi elementelor patromoniale care se referă la bilanţul contabil.
Îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale potrivit Codului fiscal, reprezintă o altă principală
obligaţie a comerciantului. Aceste obligaţii fiscale sunt:
- plata impozitului pe profit;
- plata impozitului pe venituri;
- plata T.V.A.-ului;
- alte taxe şi impozite datorate statului.
Nerespectarea acestor obligaţii duce la răspundere contravenţională sau penală, conform
prevderilor Legii nr.87/1994, republicată, privind combaterea evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală, reprezintă „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi
persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili”.
Organizarea şi conducerea de evidenţe duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, în
scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile sunt infracţiuni şi se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi(Legea nr.11/1991 art.1.). Aceeaşi lege, modificată şi
completată de Legea nr.298/2001 privind combaterea concurenţei neloiale 193, stabileşte faptele pe
care legiuitorul le califică ca infracţiuni neloiale (art.5), respectiv:
a). folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial,
unei embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
comerciant;
193
Legea nr.11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale a fost modificată prin Legea nr.298/2001, publicată în
M.Of. nr.313/2001
54
b). Punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a cărui comercializare aduce
atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului,
c). folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un
efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor
competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a
produselor chimice destinate agriculturii, care conţin produşi chimici noi,
d). divulgarea unor informaţii prevăzute la lit.c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea
acestor informaţii este necesară protejării publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri
pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale;
e). divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţ, fără
consimţământul deţinătorului său legitim;
f). divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor
publice;
g). producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea
unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile
geografice etc, în scopul de a-i duce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Altfel spus, comerciantul care încalcă sau nesocoteşte dispoziţiile legale, privind concurenţa
cinstită sau loială poate să răspundă penal, contravenţional şi civil, prin plata unor despăgubiri
pentru daunele pricinuite. Principalele practici de concurenţă neloială pot fi grupate în următoarele
categorii: confuzia, denigrarea, dezorganizarea, acapararea clientelei prin oferirea de avantaje194.
194
A se vedea Convenţia de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883, cu revizuirile şi modificările
ulterioare; Legea nr.11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare.
55
CAPITOLUL IV.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE –CONSTITUIRE ŞI ÎNMATRICULARE
4.1. Consideraţii introductive
Dispoziţiile Codului civil român, arată că societatea este un contract, prin care două sau mai
multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva.
Societatea comercială trebuie să aibă un obiect licit şi să fie contractată spre folosul comun al
părţilor ( art.1491 şi art.1492).
Orice societate are un scop lucrativ iar asociaţii pot urmări atât realizarea unor beneficii cât
şi foloasele de altă natură195. Spre deosebire de reglementarea în materie civilă, societatea
comercială are personalitate juridică proprie – în raporturile cu terţii şi faţă de asociaţi, societatea
comercială este o persoană juridică distinctă196.
Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în mod liber. După
dobândirea personalităţii juridice societatea comercială devine un subiect de drept autonom şi rolul
voinţei părţilor se estompează. Cu toate acestea, originea contractuală se răsfrânge în organizarea şi
funcţionarea societăţii comerciale.
În doctrină, se consideră că societatea comercială are natură juridică dublă, adică:
contractuală şi instituţională, laturi ce se îmbină şi completează reciproc.
Noţiunea de societate comercială este folosită în legislaţiile statelor, în care dreptul
comercial are o existenţă de sine stătătoare. În celelalte legislaţii, nu există o distincţie formală între
societăţile civile şi cele comerciale.
4.2. Clasificarea societăţilor comerciale
O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin intermediul Legii privind
transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în societăţi comerciale şi regii autonome, nr.15/1990.
Astfel, această lege a încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale ţinându-se cont
de titularul de capital:
-societăţi cu capital integral de stat,
- societăţi cu capital mixt(de stat şi privat);
- societăţi cu capital integral privat.
După adoptarea Legii nr.31/1990, s-a revenit la clasificarea societăţilor comerciale după
natura lor, în societăţi cu capitaluri şi societăţi de persoane. Alături de societăţile de persoane şi
cele de capital, ca societate de graniţă, care împrumută atât trăsături specifice societăţilor de
persoane cât şi de la cele de capital, s-a constituit societatea cu răspundere limitată,societate care,
în special în actuala conjunctură social-economică din România, reprezintă forma cea mai uzitată.
195
C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională, Bucureşti, 1929,
p. 994 şi urm.
196
Legea nr.31/1990 art.1. alin.2, privind societăţile comerciale, republicată.
56
Ţinând cont de întinderea sau gradul răspunderii asociaţilor, societăţile comerciale se divid
în trei grupe: societăţi cu răspundere limitată, societăţi cu răspundere nelimitată şi societăţi cu
răspundere mixtă.
În societăţile cu răspundere nelimitată, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nemărginită şi solidară a tuturor asociaţilor(aici se include societatea în
nume colectiv).
În societăţile cu răspundere limitată, obligaţiile sociale sunt garantate numai cu
patrimoniul social. Acţionarii sau asociaţii răspund numai până la concurenţa capitalului social
subscris. În această grupă se află societatea anonimă pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În societăţile cu răspundere mixtă, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social
şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comandidaţi şi cu răspunderea limitată a
asociaţilor comanditari, până la concurenţa aportului lor- în această grupă se cuprind societăţile în
comndită simplă şi societăţile în comandită pe acţiuni.
În funcţie de forma de constituire, se cunosc mai multe tipuri de societăţi: societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în participaţiune, societatea anonimă pe acţiuni,
societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Între formele de societăţi reglementate, legea română nu include şi societatea în
participaţiune, aceasta din urmă fiind fără personalitate juridică este admisă de Codul comercial, în
art.251-256.
După provenienţa capitalului social se disting două tipuri de societăţi: societăţi cu capital
autohton, de stat sau privat, şi societăţi cu capital străin, sub forma de investiţiii directe.
Condiţiile de finanţare şi de funcţionare a societăţilor comerciale cu participare străină
prezintă anumite particularităţi, determinate de elementele de extraneitate pecare le conţin.
4.3. Constituirea societăţilor comerciale
Societatea comercială se înfiinţează printr-un contract, care îi determină structura originară.

În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv va conţine, pe lângă contractul de societate şi un
statut. Dacă societatea se constituie prin voinţa unei singure persoane se întocmeşte numai statutul.
Prin contractul de societate, două sau mai multe persoane convin să desfăşoare împreună o
activitate comercială şi să aducă un aport, în vederea împărţirii beneficiilor rezultate.
Contractul de societate se individualizează prin următoarele caractere juridice: plurilateral,
întrucât presupune mai multe persoane care lucrează în interes propriu; cu titlu oneros, deoarece
fiecare contractant urmăreşte obţinerea unui avantaj, materializat în beneficii; consensual, pentru că
se încheie prin simplul acord de voinţă al asociaţilor, predarea bunurilor care constituie obiectul
aporturilor fiind numai un act de executare; comutativ, dat fiind că întinderea prestaţiilor la care se
obligă părţile este cunoscută din momentul încheierii contractului; cu executare succesivă, fiindcă
obiectul şi scopul contractului se înfăptuiesc în timpul existenţei societăţii. Faţă de obligaţiile care
revin părţilor, contractul de societate reprezintă o uniune de interese.
Elementele specifice ale contractului de societate sunt: aportul asociaţilor, exercitarea în
comun a unor activităţi comerciale şi realizarea de beneficii, care se împart între asociaţi.
Aportul asociaţilor – pentru constituirea capitalului social, asociaţii sunt ţinuţi să aducă
aporturile la care s-au obligat.
57
Prin aport se înţelege obligaţia asumată de fiecare asociat de a preda un anumit bun, însă
potrivit sensului juridic al noţiunii, obligaţia de dare sau facere nu implică imediata prestare a
bunului în momentul încheierii contractului; asociatul se obligă a preda ulterior bunul promis.
Obligaţia de aducere a aportului există pentru toţi asociaţii. Constribuţia asociaţilor la
formarea capitalului social nu este necesar să fie de valoare egală sau de aceeaşi natură. Obiect al
aportului poate fi orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, care prezintă valoare
economică. Aportul poate consta într-un fond de comerţ, un brevet de invenţie, o marcă de fabrică,
un drept de concesiune, dacă nu are caracter strict personal, un credit personal sau comercial etc.
Aporturile pot fi în numerar, în natură sau în industrie.
Sumele de bani fiind necesare începerii activităţii, aporturile în numerar sunt obligatorii la
constituirea oricărei forme de societate.
Aporturile în natură sunt acceptate la toate formele de societate comercială. Ele se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor. Asociatul poate
aduce bunul în societate cu titlu de proprietate, uzufruct sau uz. În absenţa unei stipulaţii contrare,
bunurile aduse aport societăţii devin proprietatea acesteia, din momentul înmatriculării în registrul
comerţului.197
Prin aporturile în industrie se înţelege munca sau activitatea personală pe care asociatul se
obligă să o desfăşoare în societate. Astefl, asociatul pune la dispoziţia societăţii cunoştinţele sau
tehnicile sale profesionale – aportul în muncă nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu poate
constitui un element al gajului creditorilor sociali.
Aporturile în muncă se pot aduce de către asociaţi în societatea în nume colectiv şi în
societatea în comandită simplă. În schimbul aportului în muncă, asociaţii au dreptul să participe la
împărţirea beneficiilor şi a activului social, fiind însă obligaţi să participe şi la pierderi.
Capitalul social – nu coincide cu patrimoniul societăţii comerciale, acestea fiind distincte şi
opuse.
Suma totală a aporturilor aduse de părţi la constituirea societăţii formează capitalul social.
Cu respectarea formelor legale, capitalul social se exprimă în monedă şi reprezintă o cifră
contractuală, care se stabileşte la înfiinţarea societăţii. Capitalul social nu poate fi modificat decât în
cazurile prevăzute de lege, printr-o decizie a adunării generale. Capitalul social se înscrie în bilanţul
societăţii: la pasiv capitalul social este concretizat printr-un post fix, iar la activ de un fond
echivalent de bunuri.
Capitalul social reprezintă măsura drepturilor asociaţilor, regulatorul raporturilor cu terţii şi
gajul general al creditorilor sociali. În conformitate cu mărimea capitalului social, se determină
beneficiile şi se calculează rezervele.
Patrimoniul societăţii- reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care au valoare
economică. Patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, ce există distinct de elementele sale
componente şi independent de conţinutul său concret.
Spre deosebire de capitalul social, care nu are o existenţă reală, în compunerea patrimoniului
intră toate bunurile societăţii. Evidenţiat în bilanţul societăţii, patrimoniul cuprinde activul social
sau fondul social şi pasivul social. În funcţie de activitatea comercială a societăţii, compoziţia şi
valoarea patrimoniului este variabilă şi nu fixă.
197
În acest sens, art.16 alin.2 şi art.65 alin. 1 Legea nr.31/1990; art.1509 C.civ.
58
Realizarea şi împărţirea beneficiilor. Prin exrcitarea unei activităţi comune, orice societate
comercială urmăreşte realizarea de profituri. În funcţie de rezultatele concrete înregistrate în
societate, toţi asociaţii trebuie să participe la împărţirea beneficiilor, cât şi la suportarea pierderilor.
Pin prisma acestor reguli, actul constitutiv nu permite clauza contractuală prin care un
asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor ori potrivit căreia unul sau mai mulţi asociaţi să fie
scutiţi de a participa la pierderi.
Beneficiile reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul societăţii comerciale şi se constată
prin întocmirea, în condiţiile legii, a situaţiei financiare anuale. La societatea pe acţiuni şi societatea
cu răspundere limitată, asociaţii au obligaţia de a constitui din beneficiile nete rezerve legale.
Beneficiile se împart asociaţilor sub formă de dividende şi se plătesc din beneficiul net al
societăţii comerciale. Beneficiul net se obţine prin scăderea din beneficiul real a cheltuielilor şi
cotelor prevăzute pentru fondul de rezervă şi amortizare.
Dividendele se plătesc numai atunci când există beneficii care depăşesc capitalul social.
Pentru existenţa unei plăţi valabile, beneficiile trebuie să fie reale şi utile, iar cuantumul lor să se
stabilească în modul precizat prin contractul de societate sau prin statut.
Dividendele reprezintă pentru asociat un drept social. De la data aprobării situaţiilor
financiare anuale, dreptul la beneficii se transformă într-un drept de creanţă exigibil împotriva
societăţii. Tot de la această dată, suma care revine asociatului nu mai face parte din patrimoniul
societăţii comerciale. Dacă societatea este declarată în stare de faliment, asociatul se poate înscrie la
masa falimentară.
Împărţirea beneficiilor se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în actul constitutiv,
iar în absenţa acestora, partea de beneficii ce se acordă fiecărui asociat va fi proporţională cu cota
de participare la capitalul social vărsat.
4.4. Condiţiile de fond ale contractului de societate
Condiţiile de validitate ale contractului de societate sunt capacitatea, consimţământul,

obiectul şi cauza.
Pentru a participa la o societate comercială, trebuie îndeplinită condiţia de a avea capacitate
deplină de exerciţiu. Întrucât formarea capitalului social presupune subscrierea aportului, încheierea
contractului de societate implică un act de dispoziţie.
Consimţământul asociaţilor trebuie să exprime intenţia de asociere pentru a constitui o
societate comercială; intenţia părţilor de a colabora în desfăşurarea unei activităţi comerciale
reprezintă un element specific, iar în absenţa conlucrării părţilor, contractul de societate nu există.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, să fie făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice şi să nu fie afectată de viciile de consimţământ.
Obiectul contractului îl formează prestaţiile la care se obligă asociaţii, prestaţii ce se
concretizează prin aporturile ce se aduc pentru constituirea capitalului social. În cadrul societăţii,
prin obiect se înţelege activitatea ce urmează să fie desfăşurată în vederea efectuării de acte de
comerţ. Obiectul societăţii este prevăzut în actul constitutiv şi permite delimitarea societăţilor
comerciale de cele civile. Activităţile comerciale pot privi comerţul, producţia, executarea de
lucrări, prestarea de servicii.
59
Obiectul societăţii comerciale trebuie să fie determinat, licit şi să nu contravină ordinii
publice. În cazul nerespectării cerinţelor legale, contractul fiind afectat în întregul sîu, sancţiunea va
fi nulitatea absolută a actului constitutiv.
Cauza contractului constă în realizarea unei activităţi comerciale, cu scopul de a obţine
beneficii destinate a fi împărţite între toţi asociaţii.
În conformitate cu dispoziţiile dreptului comun, cauza contractului de societate licită şi
morală; nerespectarea acestora duce la sancţionarea cu nulitatea absolută a contractului de societate.
Condiţiile de fond ale contractului de societate
Contractul de societate se încheie sub semnătură privată, fiind semnat de toţi asociaţii. Dacă
societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, actul constitutiv se semnează de către
fondatori.
Forma autentică a contractului de societate reprezintă o condiţie ad validitatem;
nerespectarea formei impuse de lege atrage nulitatea absoltă.
După ce actul constitutiv dobândeşte data certă sau este autentificat, se va solicita efectuarea
înregistrării societăţii la oficiul registrului comerţului, înregistrare ce se va realiza în baza unei
încheieri a judecătorului delegat sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazul în
care legea prevede altfel. Odată înmatriculată, societatea va primi certificatul de înregistrare,
conţinând numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către
Ministerul Finanţelor Publice. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului presupune şi
autorizarea funcţionării acesteia.
Orice modificarea intervenită în actul constitutiv al societăţii comerciale este supusă
formalităţilor de publicitate. Astfel, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării
generale, adoptată în condiţiile legii, printr-un act adiţional la actul constitutiv ori prin hotărârea
instanţei judecătoreşti, în cazul excludeii sau retragerii unui asociat.
Modificările care ar putea surveni în cadrul actului constitutiv al unei societăţi comerciale
pot privi persoana asociaţilor, denumirea societăţii, sediul societăţii, obiectul de activitate,
transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale, forma societăţii, fuziunea cu alte societăţi,
divizarea societăţii, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, prelungirea duratei societăţii, dizolvarea şi
lichidarea societăţii.
4.5. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă

stabilite, dobândeşte personalitate juridică.
Din momentul recunoaşterii peronalităţii juridice, societatea comercială are o firmă, un
sediu social, o naţionalitate, un patrimoniu propriu, o voinţă socială şi o capacitate juridică
specifică.
Firma - societatea comercială are un nume propriu, care se menţionează pe firma socială.
În legislaţiile comerciale, sub numele de „firmă” sunt reglementate numele comerciantului persoană
fizică, respeciv denumirea societăţii comerciale198. Fiind un element important al fondului de
comerţ, firma este un indicator al activităţii economice desfăşurate de societatea comercială.
198
A se vedea Legea nr.26/1990 art. 30-43
60
Firma unei societăţi de persoane se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi,
cu menţiunea privind forma juridică a societăţii, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi de captitaluri, se compune dintr-o denumire proprie, de natură a se
deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de o menţiune referitoare la forma juridică a
societăţii scrisă în întregime sau prin prescurtare.
Pentru societatea de acţiuni sau comandită pe acţiuni, se aplică principiul libertăţii
firmei; asociaţii au libertatea de a alege denumirea societăţii, care poate consta şi în numele unei
persoane fizice.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată, se compune dintr-o denumire proprie, la
care se adaugă numele unuia sau a mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea privind forma
juridică a societăţii comerciale, scrisă în întregime sau prin prescurtare.
Firma sucursalei din ţara noastră a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi menţiunea
sediului principal din străinătate.
Sediul societăţii comerciale – orice societate comercială are un domiciliu propriu, care
constituie sediul social. Sediul social se prevede de către asociaţi în actul constitutiv al societăţii
ţinânde-se seama de locul unde se administrează societatea şi nu de locul unde se desfăşoară
principala activitate comercială a societăţii.
Determinarea sediului societăţii prezintă importante consecinţe, în funcţie de acesta, se
apreciază naţionalitatea societăţii comerciale, locul unde se comunică actele de procedură, instanţa
competentă să judece litigiile în care societatea este parte etc.
Naţionalitatea societăţii – societatea comercială are o naţionalitate proprie, care nu se

identifică cu cetăţenia asociaţilor. Spre deosebire de persoana fizică, societatea comercială are
întotdeauna naţionalitate.
Noţiunea de naţionalitate exprimă apartenenţa societăţii la un anumit stat şi sistem de drept;
aparteneţa societăţii comerciale se poate stabili prin mai multe criterii, cum ar fi: sediul social,
înregistrarea sau înmatricularea, principala exploatare şi controlul.
În dreptul nostru, pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale se foloseşte
criteriul sediului social, astfel, societatea comercială cu sediul în ţara noastră are naţionalitate
română, fiind supusă legii române. Acelaşi criteriu este aplicabil şi societăţilor comerciale cu
participare străină.199
Patrimoniul societăţii – este distinct sau separat de cel al asociaţilor, având un caracter
autonom. Această autonomie a patrimoniului implică mai multe consecinţe: bunurile care reprezintă
aporturile asociaţilor intră în patrimoniul societăţii, iar în absenţa unei stipulaţii contrare, bunurile
aportate intră în proprietatea societăţii, asociaţii dobândind astfel, în schimbul lor, părţi de interes,
părţi sociale sau acţiuni, care le dau dreptul la baneficii; bunurile incluse în activul patrimoniului
formează dreptul de gaj general al creditorilor sociali; între datoriile societăţii şi creanţele unui
asociat nu operează compensaţia; procedura insolvenţei se aplică numai patrimoniului societăţii,
acesta din urmă administrându-se şi lichidându-se separat de patrimoniul asociaţilor.
Capacitatea societăţii – în calitate de subiect distinct de drepturi, societatea comercială are
capacitate juridică proprie, care este formată din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
199
A se vedea Legea nr.31/1990 art.1 alin.(2) şi art.280
61
În unele legislaţii200 , societatea comercială are o capacitate de folosinţă funcţională,
determinată de specialitatea scopului activităţii sociale. Drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale
trebuie să corespundă scopului pentru care a fost înfiinţată. Capacitatea de folosinţă este stabilită
prin lege şi prin actul constitutiv al societăţii comerciale, în funcţie de obiectul de activitate.
4.6. Clasificarea societăţilor comerciale
Principalele criterii de clasificare a societăţilor comerciale sunt: natura societăţii, obiectul

de activitate, întinderea răspunderii ascociaţilor, forma de constituire şi provenineţa
capitalului social.
- În funcţie de natura lor, societăţile comerciale se împart în: societăţi de persoane şi
societăţi de capitaluri – distincţia dintre ele constând în modul de formare al capitalului social.
Societăţile de persoane, se formează intuitu personae, pe baza încrederii reciproce şi a
calităţilor personale ale asociaţilor. Părţile de interes nu sunt negociabile şi nici transmisibile. În
categoria societăţilor de persoane se cuprind: societatea în nume colectiv, societatea în comndită
simplă şi societatea în participaţiune.
Societăţile de capitaluri, se întemeiază pe aportul părţilor la formarea capitalului social.;
părţile de capital, sub forma acţiunilor sunt negociabile şi transmisibile. Din această categorie fac
parte:societatea anonimă pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
- În funcţie de obiectul de activitate, societăţile comerciale pot fi, de producţie de bunuri şi
de comercializare a mărfurilor.
- Ţinând seama de întinderea răspunderii ascoiaţilor, societăţile comerciale pot fi divizate
în trei grupe: societăţi cu răspundere nelimitată,societăţi cu răspundere limitată, şi societăţi cu
răspundere mixtă.
- În funcţie de forma de constituire, societăţile comerciale se împart în: societatea în
nume colectiv, societatea în comdită simplă, societatea în participaţiune, societatea anonimă
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În sistemul dreptului român, Legea nr.31/1990 prevede în art.2 că societăţile comerciale se
pot constitui în una dintre următoarele forme: societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În formele de societăţi reglementate, legea română nu include şi societatea în participaţiune.
Acest tip de societate fără personalitate juridică este admis de Codul comercial, art.251-256,
prevede regimul asociaţiunii în participaţiune.
În dreptul englez există două forme de societăţi comerciale: partnership şi company.
„Partnership” indică grupa societăţilor de persoane, iar „company” este o desemnare
generală pentru societăţile cu persoanlitate juridică.
- După provenienţa capitalului social, se disting : societăţi cu capital autohton, de stat
sau privat, şi societăţi cu capital străin.
A. Societăţile de persoane
- Societatea în nume colectiv
200
În acest sens, legislaţiile neolatine.
62
- Societatea în comandită simplă
- Societatea în participaţiune
Societatea în nume colectiv – în cadrul acestor societăţi, obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor201 .
Acest tip de societate se caracterizează prin:
- societatea are la baza elementul intuitu persoane,
- asociaţii au calitatea de comerciant202,
- activitatea societăţii se desfăşoară sub o firmă socială,
- capitalul social este divizat, în părţi de interes, care, în principiu nu sunt transmisibile,
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este nelimitată şi solidară.
Constituirea societăţii în nume colectiv

Condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege, care stau la baza constituirii societăţii în
nume colectiv, nu conţin prevederi care să limiteze numărul de membri, capitalul social sau obiectul
de activitate. În unele sisteme de drept, (cel francez, german, englez) asociat poate fi atât o persoană
fizică, cât şi o persoană juridică, sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni.
Contractul de societate se încheie sub formă autentică iar actul constitutiv trebuie să includă:
numele şi prenumele sau denumirea asociaţilor; domiciliul ori sediul şi cetăţenia sau naţionalitatea
acestora; forma, denumirea, sediul şi emblema societăţii; obiectul de activitate al societăţii, capitalul
social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în valută,
valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se varsă integral capitalul social subscris;
asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, puterile ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; partea fiecărui asociat la beneficii şi
pierderi; sediile secundare; durata societăţii; modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Din momentul înregistrării în registrul comerţului, societatea în nume colectiv dobândeşte
persoanlitate juridică.
Societatea în nume colectiv îşi desfăşoară activitatea sub o firmă socială, care se compune
din numele tuturor asociaţilor ori cel puţin a unuia dintre ei; denumirea firmei trebuie urmată de
menţiunea „ societate în nume colectiv”, scrisă în întregime .
Funcţionarea societăţii în nume colectiv

Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialişti neasociaţi, peroane
fizice sau juridice, numiţi prin actul constitutiv sau ulterior, prin decizia asociaţilor.
În calitate de mandatari ai societăţii, administratorii pot face toate actele necesare realizării
obiectului de activitate, fără împuternicire specială. Operaţiunile efectuate de către administratori
pot consta în vânzări şi cumpărări de mărfuri, închirierea sau amenajarea localurilor necesare,
angajarea şi concedierea personalului, ţinerea contabilităţii, plata şi încasarea datoriilor, remiterea şi
negocierea de cambii, reprezentarea în justiţie.
201
Regimul juridic al societăţii este prevăzut prin art. L221-1 – L 221-17 C.com.fr., art 105-160 din C.com.ger.,
Partnership Act 1980 în dreptul englez, art.75-87 Legea nr.31/1990
202
În unele sisteme de drept, asociaţii care participă la constituirea societăţii nu sunt consideraţi ca fiind comercianţi.
63
În situaţia în care sunt mai mulţi administratori, decizia trebuie luată în unanimitate; cu
toate acestea, un administrator poate hotărî şi singur, dacă actul are caracter urgent Ir inacţiunea ar
provoca un prejudiciu considerabil societăţii.
În raporturile cu terţele persoane, societatea este reprezenată de către administratori care
folosesc semnătura socială- în absenţa unor alte dispoziţii în actul constitutiv, fiecare administrator
are dreptul să reprezinte societatea.
Administratorul asociat nu poate transmite dreptul de a reprezenta societatea, dacă nu este
autorizat prin contract – în caz contrar, societatea nu este obligată faţă de actele substituitului, dar
poate pretinde beneficiile rezultate din operaţiune.
Calitatea de administrator încetează prin revocare. Administratorul statutar poate fi revocat
prin acordul unanim al asociaţilor şi numai pentru cauze legitime. Dacă administratorul este numit
ulterior actului constitutiv, revocarea se face prin decizia asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social. Activitatea administratorului mai poate înceta în cazul decesului,
incapacităţii sau falimentului, precum şi a retragerii sau excluderii din societate.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor – principalele drepturi ale asociaţilor societăţii în nume
colectiv sunt: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor; dreptul la beneficii; dreptul
de a folosi fondurile societăţii; dreptul la restituirea valorii aporturilor la încetarea societăţii.
În afara drepturilor, asociaţii au şi obligaţii faţă de societate: să nu întrebuinţeze capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în interesul lor ori al altei persoane, fără consimţământul scris al
celorlalţi ascoaţi; să nu ia din fondurile societăţii sume mai mari decât cele fixate pentru cheltuielile
lor personale; să nu participe ca asociaţi în alte societăţi cu răspundere nelimitată,; să nu efectueze
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi.
Retragerea şi excluderea asociaţilor – retragerea se poate produce: în cazurile prevăzute
de actul constitutiv; cu acrodul tuturor celorlalţi asociaţi; pentru motive temeinice în baza unei
hotărâri a tribunalului. Prin retragere, asociatul îşi pierde calitatea în societate. Drepturile sale
asupra părţilor sociale se stabilesc prin acordul părţilor sau prin hotărârea instanţei.
Excluderea din societatea în nume colectiv se poate realiza în următoarele cazuri: când nu
aduce, în societate, aportul la care s-a obligat; când devine legalmente incapabil sau este declarat în
stare de faliment; când se amestecă fără drept în administraţie ori utilizează capitalul, bunurile sau
creditul societăţii, în folosul altor persoane care fac concurenţă societăţii; când comite fraude în
dauna societăţii. Excluderea se pronunţă la cererea societăţii sau a oricărui asociat, prin hotărâre
judecătorească.
Asociatul exclus este obligat să suporte pierderile societăţii până în momentul excluderii,
precum şi consecinţele operaţiunilor în curs de efectuare; tot până la data excluderii, asociatul are
dreptul la beneficii. El nu are însă dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai
la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Transformarea societăţii –
Societatea în nume colectiv se poate transforma prin modificarea actului constitutiv.
Societatea veche nu se înlocuieşte cu una nouă, ci numai se schimbă structura
organizatorică, astfel, societatea veche îşi continuă activitatea sub o altă formă juridică. Deci,
societatea în nume colectiv se poate transforma în societate pe acţiuni, urmând ca asociaţii să
răspundă în limita aportului lor social.
64
Schimbarea decisă de asociaţi trebuie să îndeplinească cerinţele necesare noului tip de
societate. Modificarea actului constitutiv produce efecte faţă de terţele persoane numai după
efectuarea formalităţilor de publicitate.
Transformarea societăţii nu trebuie să mărească sau să lezeze angajamentele asociaţilor şi
drepturile terţilor.
Fuziunea şi dizolvarea societăţii în nume colectiv

Operaţiunea fiziunii poate avea loc prin contopire sau prin absorbţie . În prima formă,
societăţile care fuzionează îşi încetează existenţa, constituind o nouă societate, iar în cea de a doua
formă, societatea care încorporează alte societăţi îşi păstrează personalitatea juridică.
Fuziunea sau divizarea se hotărărşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru
modificarea vactului constituitv.
Realizarea fuziunii, implică următoarele opreaţiuni: întocmirea de către administratori a
proiectului de fuziune sau divizare; depunerea proiectului de fiziune sau divizare semnat de
reprezentanţii scoietăţilor participante, la oficiul registrului comerţului, însoţit de o declaraţie a
societăţii care îşi încetează activitatea; publicarea proiectului de fuiziune sau divizare, vizat de
judecătorul delegat, în Monitorul Oficial; exercitarea dreptului de opoziţie a fiecărui creditor al
societăţii care fuzionează sau se divide; informarea asociaţilor asupra condiţiilor şi consecinţelor
operaţiunii; adoptarea hotărârii privind fiziunea sau divizarea de adunarea asociaţilor a fiscăreia
dintre societăţile participante.
Prin fuziune sau divizare se produce o transmitere universală a patrimoniului social 203.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor care fuzionează vor fi preluate de noua societate înfiinţată sau de
societatea care constinua a subzista.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv
Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate avea loc în mai multe împrejurări. Motivele de
dizolvare se clasifică în două categorii: cauze comune tuturor societăţilor comerciale şi cauze
specifice societăţii în nume colectiv.
Cauzele de dizolvare comune sau generale tuturor societăţilor comerciale sunt următoarele:
trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al
societăţii, declararea nulităţii societăţii; hotărârea ascoaiţilor; hotărârea tribunalului; falimentul
societăţii.
Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracaterul intuitu personae a formei de
constituire. Astfel, societatea în nume colectiv se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s- a
redus la unul singur.
După dizolvarea societăţii administratorii nu mai pot încheia noi operaţiuni. Această
interdicţie a administratorilor începe din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii sau a
realizării obiectului de activitate a societăţii ori de la data în care dizolvarea a fost hotărâtă de
adunarea asociaţilor sau prin sentinţă judecătorească.
În urma dizolvării, societatea în nume colectiv trece în faza de lichidare, fază ce constituie
ultima perioadă de existenţă a societăţii.
203
A se vedea C.Stătescu, op. cit. p. 440 şi urm.
65
Lichidarea societăţii în nume colectiv
Lichidarea societăţii este o instituţie prin care se apără, în principal, interesele asociaţilor.
Procedura lichidării poate fi declanşată numai de asociaţi. Mai mult, asociaţii au posibilitatea, până
la repartiţia activului net, de a reveni asupra dizolvării sau de a evita lichidarea prin fuziune sau
divizare.
Lichidarea societăţii în nume colectiv, reprezintă ansamblul de operaţiuni necesare pentru
terminarea afacerilor angajate, încasarea creanţelor societăţii, transformarea activului în numerar,
plata datoriilor existente şi împărţirea între asociaţi a părţii rămase.
Prin derogare de la regulă, dizolvarea societăţii poate să nu aibă ca efect deschiderea
procedurii lichidării. În anumite situaţii, cum ar fi fuziunea ori divizarea totală, dizolvarea are loc
fără lichidare.
În perioada lichidării, societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea juridică, menţinându-
şi firma, sediul, social, naţionalitatea şi autonomia patrimonială, numai pentru operaţiunile legate de
lichidare.
Asociaţii au libertatea de a determina procedura lichidării,- în cazul în care actul constitutiv
nu conţine prevederi speciale, se vor aplica dispoziţiile legale în materie.
Administratorii sunt înlocuiţi cu unul sau mai mulţi lichidatori, care se face de către toţi
ascoiaţii, dacă în contractul de societate nu se prevede atfel. În absenţa unei înţelegeri între asociaţi,
lichidatorii se numesc de către instanţă la cererea oricărui asociat ori administrator, numire ce se va
înscrie în registrul comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice, autorizaţi în condiţiile legii. Atribuţiile lor
sunt stabilite prin actul de numire, precum şi de lege.
Societatea în comandită simplă

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în cazul
societăţilor în comandită simplă, dar există şi unele diferenţe datorită particularităţilor acesteia din
urmă.
Astfel, societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţi comanditari,
- asociaţi comanditaţi.
Din prima categorie, fac parte asociaţii comanditari, care au puterea de comandă a societăţii,
care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea
patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi sunt cei care lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă vreme
asociaţii coamnditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în societatea în nume
colectiv.
Constituirea societăţii- condiţiile de constituire a societăţii în comandită simplă sunt la fel cu
cele prevăzute la societăţile în nume colectiv.
Formalităţile necesare înfiinţării, datorită statutului diferit al asociaţilor, prezintă totuşi unele
particularităţi, pentru formarea societăţii trebuie să existe câte un ascoiat din fiecare categorie.
66
Firma societăţii nu poate cuprinde decât numele unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
La denumirea firmei se adaugă menţiunea „societate în comandită simplă”, scrisă în întregime; în
cazul în care numele unui asociat comanditar este inclus în denumirea firmei, el va răspunde
nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile sociale.
Comanditarii au o pziţie juridică diferită, adică: comanditarii nu au calitatea de comerciant;
numele comanditarilor nu poate fi inclus în firma socială; comanditarii nu pot interveni în
administrarea societăţii; răspunderea comanditarilor este limitată la aportul lor social.
Administrarea societăţii-
Societatea funcţionează prin administrarea de către unul sau mai mulţi administratori, numiţi
geranţi. Aceştia din urmă se aleg dintre asociaţii comanditaţi, cu excluderea comanditarilor. În
administrarea şi reprezentarea societăţii se aplică normele de la societatea în nume colectiv.
Participarea la beneficii se stabileşte prin contractul de societate sau proporţional cu cota de
participare la capitalul social vărsat. În situaţia micşorării capitalului social, plata devidendelor este
interzisă până la acoperirea deficitului.
Cauzele de excludere şi de retragere din societate a asociaţilor comanditaţi sunt identice cu
cele din societatea în nume colectiv.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii – societatea în comandită simplă se dizolvă pentru cauze

comune tuturor societăţilor comerciale; societatea se mai dizolvă şi prin faliment, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comandita sau comanditar.
Lichidarea societăţii se desfăşoară după regulile generale privind societăţile comerciale şi
dispoziţiile speciale stabilite pentru societatea în comandită simplă.
Societatea în participaţiune - reprezintă un contract prin care părţiel se asociază pentru

desfăşuarera unei activităţi lucrative şi împărţirea beneficiilor realizate.
Societatea în participaţiune sau ascoierea simplă, constiutie forma primordială a contractului
de commenda. Cu toate că nu figura în Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673, asociaţia în
participaţiune a fost inclusă de Codul comercial francez alături de celelalte societăţi comerciale 204.
Iniţial societatea a fost utilizată pentru perfectarea unor operaţiuni urgente; cu timpul, societatea s-a
impus în cele mai diferite sectoare de activitate,- în practică, sub forma societăţii în participaţiune se
pot constitui: sindicatele de emisiune, care grupează mai multe bănci; consorţiile de investiţii;
societăţile multinaţionale etc.
Societatea în participaţiune se caracterizează prin:
- asociaţii se aleg intuitu personae,
- existenţa societăţii este ocultă;
- societatea nu are personalitate juridică;
- aporturile participanţilor nu formează un capital social,
- drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.
Constituirea societăţii în participaţiune – nu necesită îndeplinirea unor formalităţi prevăzute

de lege. La deplina libertate a părţilor se adaugă facilităţile de ordin fiscal şi posibilitatea
transferării în străinătate a beneficiilor realizate.
204
M.Hacman, op. cit., Vol.II, p. 378
67
Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice, denumiţi şi parteneri, identitatea asociaţilor
nefiind cunoscută de către terţi.
Societatea în participaţiune se concretizează printr-un contract- elementele esenţiale ale
contractului de societate sunt aportul asociaţilor, voinţa asociaţilor de a colabora, în condiţii de
egalitate, pentru resalizarea unei activităţi comune şi participarea la beneficii precum şi la pierderi.
Cu toate că reprezintă o societate comercială, prin acest contract nu se crează o persoană juridică
distinctă, societatea este internă, fiin configurată doar de elementul contractual205.
Datorită naturii sale, societatea în participaţiune nu are personalitate juridică, nu se
individualizează prin denumire, sediul social, naţionalitate şi patrimoniu propriu. Societatea nu
beneficiază de calitatea de comerciant, nu are activ, şi pasiv nu poate fi acţionată în justiţie.
Existenţa societăţii în participaţiune se poate dovedi prin orice mijloc de probă – în mod
obişnuit, contractul de societate se constată printr-un înscris206.
Administrarea societăţii - acest tip de societate poate fi administrat de toţi ascoiaţii.

În practică, asociaţii desemnează un administrator, care poate fi asociat sau terţ; acesta din
urmă încheie acte juridice în nume propriu şi răspunde personal pentru întreaga activitate
desfăşurată.
Dizolvarea societăţii - societatea în participaţiune se dizolvă în cauzele prevăzute la

societăţile de persoane207.
Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave între asociaţi sau înregsitarea
de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi invocate de administratorul asociat.
Cu toate că asociaţii nu sunt cunoscuţi de către terţi, moartea unuia dintre ei implică
dizolvarea societăţii.
În cazul în care societatea se află în încetare de plăţi, administratorul asociat va fi declarat în
stare de faliment. Aporturile şi beneficiile ce se cuvin celorlalţi asociaţi, şi care formează creanţele
lor, vor fi valorificate în cadrul procedurii falimentului.
Lichidarea societăţii, neexistând un patrimoniu social, cuprinde numai o reglementare de
conturi între asociaţi. În conformitate cu stipulaţiile contractului, asociaţii vor primi aporturile sau
contravaloarea lor şi eventualele beneficii realizate.
B. Societăţile de capitaluri
- Societatea anonimă pe acţiuni

- Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea anonimă pe acţiuni

Societatea anonimă poate fi pe acţiuni sau cote-părţi. În funcţie de forma concretă, aportul
asociaţilor este reprezentat fie prin titluri negociabile numite acţiuni, fie prin cote sau părţi sociale;
fiecare asociat răspunde numai cu valoarea acţiunilor sale care s-a obligat să le aducă în societate.
205
A se vedea şi art. 253 C.com.rom.
206
În legislaţia noastră, art.256 C.com. prevede că asociaţiile în participaţiune trebuie să fie probate prin act scris.
207
A se vedea supra, pct.2.1.6, p. 118.120
68
Societatea anonimă reprezintă forma tipică a societăţilor de capitaluri. Originea societăţii
anonime se găseşte în două precedente primare din dreptul feudal: în coproprietatea minieră
germană şi în unele bănci italiene208.
Reglementarea societăţii anonime, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul
comercial francez din 1807. În prezent, societatea anonimă este cunoscută în sistemele de drept ale
tuturor statelor.
Importanţa societăţii anonime pe acţiuni constă în posibilitatea de asociere a unor mari
capitaluri, continuitatea ei independent de personalitatea acţionarilor şi răsunderea lor limitată.
Societatea anonimă pe acţiuni se induvidualizează prin:
- societatea se constituie în considerarea contribuţiei părţilor la formarea capitalului social,
- asociaţii nu au calitatea de comerciant,
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile,
configurând aspectul anonim al societăţii;
- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aporturilor subscrise.
Constituirea societăţii anonime pe acţiuni

Formarea societăţii pe acţiuni este guverantă de regimul lbertăţii de constituire, care
începând cu sec. al XIX lea, a înlocuit regimul autorizaţiei administrative prealabile.
Acest tip de societate se poate înfiinţa prin două moduri: prin constituire continuă sau
subscripţie publică şi prin constituire simultană sau fără apel la subscripţia publică.
Condiţiile defond şi formă privind constituirea societăţii anonime pe acţiuni sunt comune
ambelor forme. În principal, ele prevăd următoarele: un număr minim de asociaţi; un capital social
minim; depunerea prealabilă a unei cote din capitalul social, redactarea actelor constitutive; un
conţinut determinat al contractului de societate şi statutului; obţinerea autorizaţiei de funcţionare;
efectuarea publicităţii.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice şi sunt consideraţi comercianţi.
Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă autentică.
Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este cerută de complexitatea
relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de publicitate. Statutul face parte integrantă din
actul constitutiv şi cuprinde normele referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.
Actul constitutiv al societăţii anonime pe acţiuni trebuie să prezinte următoarele elemente:
date de identificare a asociaţilor persoane fizice sau juridice; forma, denumirea, sediul şi emblema
societăţii; capitalul social subscris şi cel vărsat; valoarea bunurilor aduse ca aport în antură şi modul
de evaluare; numărul şi valoarea nominală a acţiunilor; persoanele care vor administra şi reprezenta
societatea; datele de identificare a cenzorilor persoane fizice şi juridice ; reguli privind conducerea,
administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii; durata societăţii, modul de distribuire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor; sediile secundare; operaţiunile încheiate de asociaţi în
contul societăţii; modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Autorizaţia de funcţionare a societăţii se obţine după controlul operaţiunilor de constituire,
şi înregistrarea la registrul comerţului. După dobândirea personalităţii juridice, societatea va prelua
actele de la data încheierii lor.
208
P.I.Demetrescu, op. cit., p.21, şi urm; I.L.Georgescu, op. cit., vol.II, p.17 şi urm.
69
Acţiunile – sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni ale capitalului
social, conferind posesorilor calitatea de acţionar.
Acţiunile desemnează raportul corporativ sau societar, adică legătura juridică dintre acţionar
şi societate. Drepturile şi obligaţiile parrticipanţilor sunt determinate de posesia acţiunilor şi nu de
contractul de societate sau de calitatea de asociat.
Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prin lege. În cazul în
care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv, asociaţii au liberate deplină. În legislaţiile
naţionale, dispoziţiile legale stabilesc o limită minimă privind valoarea nominală a acţiunii.
Răspunderea acţionarilor- principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor
subscrise. Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe
carele deţine fiecare.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiu majorităţii voturilor acţionarilor şi nu a
unanimităţii. Organul de conducere al societăţii este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi
ordinară sau extraordinară.
Administrarea se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie sau de un
comitet de direcţie; este posibil ca administrarea societăţii să poată fi făcută de unsingur
administrator(conform art.134 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată).
Controlul activităţii societăţii se realizează în mod obligatoriu de o comisie de cenzori
formată din minim 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar(conform art.154 alin.1
din Legea nr.31/1990, republicată, şi modificată prin Legea nr.161/2003).
Dizolvarea - societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui în
termenul legal.
Societatea în comandită pe acţiuni
În societatea în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social

şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi răspunderea limitată la acţiunile
subscrise a comanditarilor.
În prezent, datorită modului de reglementare, societatea în comandită pe acţiuni este rar
utilizată – în absenţa unui patrimoniu real, răspunderea nelimitată a comanditatului reprezintă o
iluzie.
Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele trăsături:
- asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari;
- capitalul social este fracţionat în acţiuni,
- răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă de comanditari.
70
Constituirea societăţii
Constituirea acestui tip de societate este reglementată de normele referitoare la societatea

anonimă pe acţiuni – ea se poate înfiinţa prin constituire simultană sau prin constiutire continuă.
În dreptul francez, numărul participanţilor trebuie să fie de cel puţin patru asociaţi şi anume,
un comanditat şi trei comanditari. În dreptul german, numărul minim de fondatori este de 5 asociaţi
comanditaţi şi comanditari.
Organizarea şi funcţionarea societăţii
Structura societăţii pe acţiuni este următoarea: adunarea generală a acţionarilor,

administratorii şi cenzorii.
În conformitate cu prevederile legislaţiilor comerciale, poziţia juridică a asociaţilor este
diferită. Comanditatul are un regim juridic asemănător cu al asociatului unei societăţi în nume
colectiv, iar comanditarul cu al asociatului unei societăţi în comandită simplă.
Administratorii sunt aleşi din rândul asociaţilor comanditaţi şi se numesc prin actul
constitutiv al societăţii.
Drepturile şi obligaţiile administratorilor sunt identice cu ale celor din societatea pe acţiuni.
Revocarea administratorilor se face de către adunarea generală, cu majoritatea prevăzută pentru
adunarea extraordinară.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce după regulile

prevăzute pentru societatea anonimă pe acţiuni 209. Acest tip de societate se mai dizolvă şi prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comandita sau
comanditar. Societatea nu se va dizolva în cazul în care în actul constitutiv este stipulată clauza de
continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sun forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată
Creaţie a practicii comerciale, societatea cu răspundere limitată a fost legiferată în dreptul german
printr-o Legea specială din 20 aprilie 1892. Datorită regimului său favorabil, societatea cu
răspundere limitată a fost adoptată de majoritatea legislaţiilor 210. În dreptul finlandez, norvegian şi
suedez nu este reglementat acest tip de societate.
209
A se vedea supra, pct.3.1.8. şi pct.3.1.9. p. 153-154
210
În sistemul nostru de drept, societatea cu răspundere limitată a fost admisă prin Decretul nr.424/1972, ca formă de
constituire a societăţilor mixte şi reglementată de Legea nr.31/1990
71
Societatea cu răspundere limitată îmbină trăsăturile societăţilor de persoane şi societăţilor de
capitaluri211 Societatea are un caracter intuitu personae, dar răspunderea asociaţilor este limitată la
aportul lor social.
Societatea cu răapundere limitată se individualizează prin următoarele caractere:
- asociaţii se angajează intuitu personae,
- capitalul social este fracţionat în părţi sociale care sunt netransmisibile;
- asociaţii nu dobândesc calitatea de comerciant,
- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aportului lor.
Constituirea societăţii
Formalităţile constituirii societăţii cu răspundere limitată prezintă unele condiţii proprii. Ele
se referă la: numărul asociaţilor; firma socială; obiectul societăţii; capitalul social; aportul
asociaţilor; părţile sociale; actul constiutiv al societăţii, publicitate.
Numărul asociaţilor nu este minim şi limitat. Societatea se poate constitui de către o singură
persoană, care în calitate de ascoiat unic, va deţine toate părţile sociale. O persoană fizică sau
juridică nu poate fi asociat unic la mai multe societăţi cu răspundere limitată.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se
adaugă numele unuia sau mai multor asociaţi, urmată de o menţiune privind natura juridică
asocietăţii.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral.
Capitalul social este limitat la un anumit minim, şi trebuie prevăzut în actul consitutiv al
societăţii( ex. 750.000 franci, în dreptul belgian; 50.000 franci în dreptul francez; 20.000.000 lire în
dreptul italian; 2.000.000 lei în dreptul român).
Aportul asociaţilor poate consta în bani sau în natură.Nu sunt permise aporturile în muncă şi
creaţie. La data constituirii societăţii, aportul va fi subscris şi vărsat în întregime.
Actele constitutive ale societăţii cu răspundere limitată sunt contractul de societate şi
statutul. Dacă societatea se constituie prin voinţa unei singure persoane atunci se va întocmi numai
statutul. După întocmirea actelor constitutive, societatea cu răspundere limitată se înmatriculează la
registrul comerţului. Din momentul înmatriculării, societatea devine persoană juridică.
Organizarea şi funcţionarea societăţii
211
În dreptul francez, prin Legea din 24 iulie 1966, societatea cu răspundere limitată se apropie de regimul societăţii
anonime pe acţiuni.
72
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în cazul
societăţilor în nume colectiv. De aceea, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt
cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
Capitalul social,este stabilit de lege, minimmul fiind de 200 lei(2 milioane lei vechi).
Acesta de constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care pot consta în bani
sau în natură, neadmiţându-se aportul în creanţe, conform art.15 alin.3 din Legea nr.31/1990,
republicată.
Părţile sociale – Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în
părţi sociale, considerate a fi titluri de valoare negociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând
în cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite art.197 din Legea nr.31/1990, republicată.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor comerciale cu răspundere limitată este asigurată de adunarea
generală a asociaţilor, în cadrul cărora hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritatea absolută de
voturi.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multo administratori,
numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor(numirea acestora fiind obligatorie, în
cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15), fie direct de către asociaţii care nu au şi
calitatea de administrator.
La fel ca în cazul societăţii pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este limitată, aceştia răspunzând
pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
Dizolvarea – acest tip de societate se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre ele regăsindu-se şi în cazul
societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea unui asociat,
dacă în actul constitutiv nu există clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau
dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere
limitată cu unic asociat.
Societatea cu unic asociat
Legislaţia română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu

răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică
recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană, fizică sau
juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singura societate cu răspundere limitată.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale, existentă în cazul
societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii care, pentru a
beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, poate încheia un contract de asigurare cu direcţia
teritorială de muncă şi protecţie socială, urmând să verse contribuţiile datorate statului în baza
acestui contract.
73
Regiile autonome
Regulamantele de organizare şi funcţionare a regiilor autonome, care sunt aprobate prin
actele normative prin care acestea se înfiinţează sau modifică, prevăd aproape în toate cazurile, în
obiectul de activitate al regiei respective, efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior şi/sau de
cooperare economică internaţională, operaţiunile de încasări şi plăţi cu străinătatea efectuându-se
prin conturi bancare deschise la unităţile bancare specializate, cu sediul în România.
Regiile autonome sunt pe cale de a dispărea din viaţa economică în urma transformării lor în
companii naţionale, societăţi naţionale sau simple societăţi comerciale, ca urmare a aplicării
legislaţiei speciale în materie, în cadrul căreia locul central îl ocupă O.U.G.30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome. Conform acestui act normativ, regiile autonome organizate în
temeiul Legii nr.15/1990 şi Legii nr.84/1992 se reorganizează ca societăţi comerciale pe acţiuni
care, în cazul în care au ca obiect activităţi de interes public naţional, pot fi denumite companii
naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi sunt supuse procesului de privatizare, în condiţiile
legii(art.1 şi 2 din Ordonanţă).
Organizaţiile cooperatiste:
Cooperativele meşteşugăreşti
Cooperativele de consum
Cooperativele de credit
Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti,
prevede că aceste cooperative pot avea ca obiect de activitate, printre altele, operaţiuni de „comerţ
exterior, prin unităţi proprii şi alte unităţi specializate”, precum şi „relaţii economice...cu organizaţii
din alte ţări”.
De asemenea, cooperaţia meşteşugărească poate organiza, potrivit legii, unităţi cu activităţi
specifice, în străinătate (art5.).
De exemplu, UCECOM poate organiza unităţi de comerţ exterior, care dobândesc
personalitate juridică potrivit legii(art.12 alin.2).
Cooperativele de consum pot realiza operaţiuni de comerţ în condiţiile Legii nr.109/1996,
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, cu modificările ulterioare.
Conform acestui act normativ, obiectul de activitate al cooperativelor de consum se poate
realiza prin „export şi import de mărfuri, produse, servicii şi schimburi de mărfuri cu organizaţii
cooperatiste, întreprinderi şi firme din alte ţări”, precum şi prin „cooperări şi asocieri cu alte unităţi
cooperatiste, cu persoane fizice sau juridice din ţarp şi din străinătate.
Federalele teritoriale ale cooperativelor de consum- FEDERALCOOP- organizează
2activităţi de export-import, de schimburi de mărfuri şi cooperări cu organizaţii cooperatiste sau cu
firme de peste hotare”.
Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum- CENTROCOOP – „inişiază şi negociază,
cu organizaţiile cooperatiste din alte ţări, acorduri sau înţelegeri de cooperare internaţională”.
Cooperativele de credit, conform OUG nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de
credit, aprobată cu modificări prin Legea nr.200/2002,pot desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate
următoarele activităţi:
- plăţi şi decontări;
- transferul de fonduri,
- contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci,
74
- operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută contra monedei naţionale, în conformitate cu
reglementările valutare în vigoare.
Asociaţiile în participaţie
Asociaţiile în participaţie, fără personalitate juridică, reglementate de art.251-256 C.com., pot
face operaţiuni de comerţ exterior, atâta timp cât legea nu interzice acest lucru212.
Asociaţiile familiale
În materie sunt aplicabile prevederile Legii nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi
a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent.
Conform acestei legi, „persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor membre ale
U.E. şi ai celorlalte state aparţinând Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în mod independent sau pot constitui asociaţii familiale în
condiţiile prevăzute de prezenta lege”, putând fi”autorizate să desfăşoare activităţi economice în
toate domeniile, meseriile, ocupaţiile, cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale”.
Asociaţia familială se poate înfiinţa la iniţiativa unei persoane fizice şi se constituie din
membrii familiei acesteia213, care au domiciliu sau reşedinţa în România.
Asociaţia familială este reprezentată în relaţiile cu terţii de persoana care a înfiinţat asociaţia sau
de persoana împuternicită de acesta, în baza unei procuri autentificate – aşadar, asociaţia familială
nu are personalitate juridică -.
Pentru a putea realiza activităţi de comerţ internaţionale, asociaţiilefamiliale trebuie să
obţină autorizaţia administrativă, iar ulterior să se înregistreze la Registrul comerţului şi la organele
fiscale teritoriale, întocmai ca şi persoanele fizice care desfăşoară asemenea activităţi în mod
independent.
Venitul realizat de persoanele fizice care alcătuiesc asociaţia familială se impozitează
conform Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
Persoanele fizice rezidente care alcătuiesc asociaţia familială sunt supuse impozitului, pe
venitul obţinut din aceste activităţi, atât în România cât şi în străinătate, în aceleaşi condiţii ca şi
cele care desfăşoară activităţi comerciale în mod independent.
În cazul în care asociaţia familială are în componenţa acesteia şi cetăţeni ai statelor membre
ale U.E. sau ai ceorlalte state aparţinând S.E.E., aceştia sunt obligaţi la plata impozitului pe profit,
conform art.13 lit.c şi art.14 lit.c C.Fiscal.
CAPITOLUL V.
PROCEDURA INSOLVENŢEI
212
Vezi, pt.participarea investitorilor străini la o ascoiaţie în participaţie, supra T.I., C. Subc. 1,S 2, nr.7.3.
213
Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul prezentei legi, soţul, soţia şi copii acestora care au împlinit vârsta de
16 ani, la data autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv(art.2 alin.2
din Lege).
75
Procedura insolvenţei este un ansamblul de norme juridice prin care se urmăreşte plata
datoriilor debitorului aflat în stare de insolvenţă faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite
diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorganizareea judiciară bazată pe un plan de reorganizare
sau prin faliment, sau acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile(art.3 pct.1 din Legea 85/2006).
Definiţia legală cuprinde elemente definitorii ale insolvenţei debitorului:
a). insuficienţa fondurilor băneşti disponibile- legal, insolvenţa presupune incapacitatea de
plată a debitorului. Aşadar, debitorul este în insolvenţă când patrimoniul său este lipsit de lichidităţi
ori acestea sunt insuficiente . În consecinţă, procedura insolvenţei nu se poate aplica când debitorul,
deşi dispune de lichidităţi nu plăteşte datoriile scadente; într-un asemenea caz, creditorii au calea
executării silite, în condiţiile dreptului comun;
b). Neplata datoriilor scadente – insolvenţa presupune neplata datoriilor exigibile de către
debitor. Cu toate că legea se referă la datorii, trebuie să avem în vedere numai datoriile băneşti ale
debitorului. În actuala reglementare nu interesează natura juridică a datoriilor debitorului, acestea
putând fi comeciale, civile, bugetare, salariale etc.
Legea nr. 85/2006 reglementează căile şi modalităţile prin care se realizează scopul legii.
Cele două căi de realizare a procedurii insolvenţei sunt: procedura generală şi procedura
simplificată.
Procedura generală – reprezintă procedura prin care un debitor, care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art.1 alin.1, fără a le îndeplini simultan pe cele prevăzute de art.1 alin.2 din Legea
nr.85/2006, intră, după perioadsa de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi
în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizarea judiciară ori doar în procedura
falimentului .
Din dispoziţiile menţionate mai sus, rezultă că procedura generală se aplică categoriilor de
persoane, prevăzutede art.1 alin.1 din lege. Aceste categorii de persoane sunt supuse, după perioada
de observaţie, fie succesiv, procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului, fie
separat, numai procedurii reorganizării judiciare ori procedurii falimentului.
Procedura simplificată – este procedura prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art.1 alin.2 din Legea nr.85/2006 intră direcxt în procedura falimentului, fie odată cu
deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile,
perioadă în care vor fi analizate elementele arătate la art.1 alin.2 lit.c şi d din lege.
Modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei sunt procedura reorganizării judiciare şi

procedura falimentului.
Prima modalitate, cea a reorganizării judiciare, este procedura care se aplică debitorului
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de plată a
creanţelor.
Aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii debitorului,
urmărind obţinerea sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
Cea de a doua modalitate, cea a falimentului, este procedura consursuală colectivă şi
egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului
debitorului (art.3 pct.23 din lege).
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului,
urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
76
Prin finalitatea sa, procedura insolvenţei este o procedură unică. Ea se realizează însă pe
căile şi prin modalităţile menţionate. Drept consecinţă, Legea nr.85/2006 cuprinde unele reguli
comune care se aplică indiferent de calea sau modalitatea de realizare a procedurii, şi alte reguli
speciale aplicabile uneia sau alteia dintre căile sau modalităţile de realizare a
procedurii(reorganizarea judiciară, falimentul).
A. Categoriile de debitori supuşi procedurii generale
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.85/2006, procedura generală se aplică următoarelor
categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă: societăţile comerciale,
societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de inrteres
economic, orice persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.
Societăţile comerciale- procedura insolvenţei se aplică societăţii comerciale ca persoană
juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă societatea. Procedura se aplică societăţii nu
asociaţilor, deoarece, în concepţia Legii nr.31/1990, prin constituirea societăţii, asociaţii nu
dobândesc calitatea de comerciant, această calitate aparţinând societăţii coemrciale.
Nu pot face obiectul procedurii nici asociaţii în nume colectiv şi nici asociaţii comanditaşi
din societatea în comandită; art. 29 din Legea nr.85/2006 prevede că procedura aplicată societăţii în
nume colectiv sau societăţii în comandită nu se extinde şi asupra asociaţilor societăţii. O societatea
comercială aflată în lichidare, ca urmare a dizolvării, poate fi supusă numai procedurii falimentului
(art.20 alin.4 din Legea nr.31/1990).
Societăţile cooperative- sunt forme asociative de tip privat prin care se realizează cooperaţia.
Regimul juridic al societăţilor cooperative este reglementat de Legea 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei214 .
Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridicxe, după
caz, constituită în baza consumţământului liber exprimat de acestea, în scopul prtomovării
intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi
controlată democtratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste (art.7 din
lege). Legea reglementează două tipuri de societăţi cooperative: societăţi cooperative de gradul I
şisocietăţi cooperative de gradul II.
Societatea cooperativă din prima categorie, este o persoană juridică constituită de persoane
fizice şi înregistrată la registrul comerţului. Ea se poate organiza ca societate cooperativă
meşteşugărescă, de consum, de valorificare de produse, agricolă, de locuinţe etc.
Societatea cooperativă din cea de a doua categorie, este o persoană juridică constituită din
societăţii cooperative de gradul I, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în scopul
integrării activităţii economice desfăşurate de acestea şi înregistrată în registrul comerţului.
Societatea cooperativă se dizolvă şi se lichidează în condiţiile stabilite de art.82-85 din lege.
Organizaţiile cooperatiste – sunt forme asociative din domeniul agriculturii şi sunt

reglementate prin Legea cooperaţiei agricole nr.566/2004215.
214
M.Of. Partea I, nr.172/2005. Prin intrarea în vigoare a Lrgii 1/2005 au fost abrogate: Decretul-lege nr.66/1990,
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, cu excepţia art.2 alin.2 şi 3 şi a art. 6,7,8,10 alin.2, art.13
şi 21; Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, cu excepţia art.123 şi 124.
215
M.Of. Partea I, nr.1236/22.12.2004
77
Cooperativa agricolă este o asociaţie autonomă cu un număr nelimitat de membrii, cu capital
variabil, care desfăşoară o activitate economică, tehnică şi socială pentru a furniza bunuri, servicii şi
locuri de muncă exclusiv sau preponderent membrilor săi.
Cooperativa agricolă se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza actului
constitutiv şi se înregistrează la registrul comerţului.
Societăţile agricole - sunt forme asociative din agricultură reglementate de Legea

nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.
Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi cu un număr nelimitat
şi variabil de asociaţi având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelorşi a
altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol.
Societatea agricolă nu are caracter comecial şi se înfiinţează prin actul de constituire şi
statut.
Grupurile de interes economic – este o entitate juridică reglementată de Legea nr.

1621/2003. Grupul de interes economic (GIE), reprezintă o asociere înbtre două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării economice a membrilor săi, precum şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Întrucât Legea nr.85/2006 nu face nici o distincţie, grupul de interes economic este supus
procedurii insolvenţei atât în cazul în care are calitatea de comerciant, cât şi în cazul când are
calitatea de necomerciant.
Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice-
Procedura insolvenţei se aplică şi altor persoane juridice, care nu sunt menţionate în mod expres în
art.1 alin.1 din lege. Legea are în vedere nu orice altă persoană juridică, ci numai persoanele
juridice de drept privat, care desfăşoară şi activităţi economice. Aceste două condiţii sunt
îndeplinute de către fundaţiile şi asociaţşiile reglementate de O.G. nr. 26/2000. Astfel, asociaţiile şi
fundaţiile sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, iar pentru realizarea
scopului, acestea pot desfăşura activităţi comerciale, pot înfiinţa societăţi comerciale şi pot realiza
activităţi economice direct.
Debitorii exceptaţi de la aplicarea insolvenţei generale.

Procedura generală nu se aplică debitorilor care nu au prezentat documentele prevăzute de
art.28 alin.1 lit. b,c,e şi h în termenul prevăzut de lege, adică: o listă completă a tuturor bunurilor
debitorului, incluzând toaste conturiler şi băncile prin care debitorul îşi relează fondurile; o listă a
numelor şi a adreselor creditorilor; o lictă a activităţilor curente pe care le intenţionează să le
desfăşoare în perioada de observaţie; o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţai de intrare în
prtocedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii orin
prin lichidare.
A. Categorii de debitori supuşi procedurii simplificate
Procedura simploificată, potrivit art.1 alin.2 din lege, se aplică următoarelor categorii de debitori
aflaţi în insolvenţă: comercianţii, persoane fizice; asociaţii familiale;comercianşii, care fac parte din
categoriile prevăzute la art.1 alin 1 din lege; debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la art.1
alin.1 din lege; societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; debitorii care
şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment.
78
Comercianţii, persoane fizice, acţionând individual- persoana fizică poate desfăşura activităţi
economice în mod independent în condiţiile Legii nr.300/2004, cu condiţia ca persoana fizică să
deţină autorizaţia şi certificatul de înregistrare.
În calitatea sa de comerciant individual, persoana fizică este supusă procedurii insolvenţei,
în condiţiile legii, însă aplicarea procedurii insolvenţei reclamă anumite precizări în privinţa
persoanelor fizice lovite de incapacitate ori aflate sub incidenţa unor incompatibilităţi. Astfel,
procedura insolvenţei nu se aplică persoanelor care nu au capacitatea cerută pentru a fi
comerciant(minorii şi persoanele puse sub intedicţie)- aceste persoane sunt lovite de incapacitate şi
nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă săvârşersc acte de comerţ.
Excepţional, în cazul prevăzut de art.13 C.com., adică cel al continuării comerţului pentru minor
de către ocrotitorul său legal, minorul poate face obiectul procedurii insolvenţei.
Procedura insolvenţei se aplică persoanelor fizice, care, prin desfăşurarea unei activităţi
comerciale încalcă dispoziţiile legale prin care se stabilesc anumite incompatibilităţi. Dacă persoana
care nu respectă incompatibilitatea săvârşeşte fapte de comerţ în condiţiile art.7 C.com., ea
dobândeşte calitatea de comerciant. În consecinţă, în cazul insolvenţei, această persoană poate fi
supusă procedurii insolvenţei – din momentul în care persoana a încetat să mai aibă calitatea de
comerciant, ea nu mai poate face obiectul procedurii in solvenţei.
Trebuie arătat că, sub imperiul Codului comercial, anumite efecte ale calităţii de comerciant
supravieţuiau încetării acestei calităţi. Potrivit art.707 C.com. – în prezent abrogat – comerciantul
retras din comerţ şi cmerciantul decedat puteau fi declaraţi în faliment în anumite condiţii216.
O altă de soluţie nu a mai fost consacrată de Legea nr.64/1995 şi nici de Legea nr.85/2006,
astfel încât în absenţa unui temei legal, un comerciant retras din comerţ sau care a decedat nu mao
poate face obiectul procedurii insolvenţei. Încetarea calităţii de comerciant va avea drept rezultat
stingerea ex nunc a tuturor efectelor pe care le implică această calitate.
Pornind de la faptul că, aşa cum am arătat, condiţia calităţii de comerciant se apreciază la data
cererii introductive, considerăm în cazul decesului comerciantului debitor, ulterior adtei cererii
introductive, procedura insolvenţei va continua. Concluzia se bazează şi pe dispoziţiile art.47 din
Legea nr.85/2006 potrivit cărora de la data deschideri procedurii, debitorul pierde dreptul de a
administra bunurile din patrimoniul său, şi de a dispun de ele. Desigur, ca urmare a trnsmisiunii
succesorale, operată în condiţiile Codului civil,moştenitorii comerciantului debitor decedat vor avea
– în cazul acceptării moştenirii- toate drepturile şi obligaţiile care decurg din aplicarea procedurii
insolvenţei.
Asociaţiile familiale – procedura insolvenţei se aplică şi persoanelor fizice care desfăţoară

activităţi economice în cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii nr.300/2004.
Aşa cum am arătat, asociaţia familială este lipsită de personalitate juridică, participând la
raporturile juridice prin reprezentantul desemnat de membrii asociaţiei, care, de obicei, este şi
titularul autorizaţiei administrative.
Întrucât asociaţia familială nu este subiect de drept, procedura insolvenţei se aplică
reprezentantului asociaţiei familiale, care încheind acte juridice în nume propriu este şi debitor
pentru obligaţiile asumate. Efectuând fapte de comerţ în condiţiile art.7 C.com., reprezentantul
asociaţiei dobândeşte calitatea de comerciant şi, deci, este subiect al procedurii insolvenţei.
Comercianţii care fac parte din categoriile prevăzute de art.1 alin.1 din lege, care îndeplinesc
una din condiţiile menţionate la pct.1- 4.
216
A se vedea I.N.Finţescu, op. cit. vol. III p. 48-65
79
Legea are în vedere următoarele categorii de debitori comercianţi. Societăţile comerciale,
societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic, care au calitatea
de comerciant. Acestor categorii de comercianţi li se aplica procedura simplificartă, dacă
îndeplinesc una dintre condiţii: nu deţin nici un bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau
documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu
corespunde adrsei din registrul comerţului. Inaplicabilitatea procedurii generale, acestor categorii de
comercianţi este pe deplin explicabilă, deoarece, având în vedere situaţiile menţionate, în care s-au
afla debitorii comercianţi este exclusă pisibilitatea aplicării procedurii reorganizării judiciare- lor li
se aplică procedura simplificată, adică direct procedura falimentului.
Debitori care fac parte din categoriile prevăzute de art.1 alin.1 din lege, care nu au prezentat
documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit.b,c,e, şi h în termenul prevăzute de lege- ascestor
categorii de debitori li se aplică procedura simplificată în cazul în care, formulând cererea
introductivă pentru deschiderea procedurii de insolvenţă nu aneaxează la cerere şi nu depun în 10
zile de la înregistrarea cererii următoarele acte: lista completă a tuturor bunurilor debitorului; lista
creditorilor; lista acti ităţilor curente pe care le intenţionează să le desfăşoare în perioada de
observaţie, declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare îăn procedura simplificată sau
de reorganizare.
Societăţile comerciale dizolvate anterior cererii introductive- conform art. 228 din Legea nr-
31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Această procedură
implică lichidarea activului şi pasiului socetăţii, precum şi satisfacerea drepturilor asociaţilor
cuvenite la lichidarea societăţii. Societatea în lichidare care se află în stare de insolvenţă poate fi
supusă procedurii simplificate, adică procedurii falimentului, în condiţiile Legii 85/2006.
Debitorii care şi-au declarat prin cererea introductivă inbtenţia de intrare în faliment – prin
declaraţia anexă la cererea introductivă, debitorul poate opta pentru intrarea în faliment, în felul
acesta debitorul va fi supus procedurii simplificate.
Procedura simplificată se va aplica şi debitorului care nu este îndreptăţit să beneficieze de
procedura de reorganizare judiciarp. Potrivit legii nu poate formula o cerere de reorganizare
judiciară, debitorul, persoană juridică, care în ultimii 5 ani, precednţi hotărârii de deschidere a
pricedurii, a mai fost supus unei astfel de proceduri(art.30 din Legea nr.85/2006).
Participanţi la procedura insolvenţei
Organele care aplică procedura insolvenţei
Scopul procedurii insolvenţei este acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, prin plata
creanţelor creditorilor- astfel procedura insolvenţei urmăreşte asigurarea unei protecţii a intereselor
creditorilor.
Procedura insolvenţei este aplicată de anumite organe abilitate de lege: instanţele judecătoreşti,
judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.
A. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI -
80
Intervenţia instanţelor judecătoreşti este necesară pentru ocrotirea intereselor generale, dar şi
indispensabilă pentru soluţionarea unor aspecte litigioase pe care le implică realizarea procedurii
insolvenţei. Potrivit legii, instanţele judexătoreşti chemate să aplice procedura insolvenţei sunt,
tribunalul şi curtea de apel.
Tribunalul – toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la
art.8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum
figurează acesta în registrul comerţului.
Deci, pe lângă competenţa obişnuită, stabilită de art.2 pct.1. lit.a C.proc.civ., tribunalul are în
competenţa sa şi aplicarea prcedurii insolvenţei, indiferent de valoarea creanţelor debitorilort.
Competenţa tribunalului, privind aplicarea procedurii insolvenţei priveşte şi societăţile
comerciale cu capital de stat. Astfel, în temeiul art.6 din Legea nr.85/2006, instanţa judecătorească
de drept comun în aplicarea procedurii insolvenţei este tribunalul şi nu judecătoria.
Pentru a evita orice confuzie, legea precizează că sediul debitorului avut în vedere este cel care
figurează în registrul comerţului, sau după caz, în registrul societăţilor agricole sau în registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
Determinarea competenţei teritoriale privind aplicarea procedurii insolvenţei ridică o problemă
în cazul care, după ivirea stărtii de insolvenţă, debitorul îţi mută sediul în raza teritorială a altui
tribunal. Pentru determinarea competenţei într-un asemenea caz se ia în considerare sediul
debitorului la data deschiderii procedurii.
Pentru aplicarea cu o mai mare operativitate şi în scopul asigurării unei continuităţi în realizarea
procedurilor pe care le implică procedura insolvenţei, legea prevede că procedurile în cauză sunt
exercitate de un judecător sindic- acesta fiind un judecător al tribunalului specializat în aplicarea
procedurii insolvenţei.
Legea nr.85/2006 instituie noi reguli procedurale menite să asigure o mai mare celeritate a
desfăşurării procedurii insolvenţei (art.7 din lege).
Astfel, în vederea publicării citaţiilor, convocărilor şi notificării actelor de procedură efectuate
de instanţele judecătoreşti, după deschiderea procedurii se editează Buletinul procedurilor de
insolvenţă.
Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul
procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora, citarea, convcocarea şi
notificarea actelor de procedură efectuate individual, faţă de participanţii la proces, acestea fiind
prezimate a fi îndeplinite la data publicării.
Prin excepţie, se realizează, conform c.proc.civ., comunicarea actelor de procedură anterioare
deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii.
În procedurile contencioase reglementate de Legea nr.85/2006 vor fi citate în calitate de părţi
numai persoanele ale căror drepturi şi interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic, în
condiţii de contradictorialitate.
Curtea de Apel – potrivit art.8 din Legea nr.85/2006, curtea de apel este competentă să
soluţioneze recursul împotriva hotărârilor judecătorului-sindic pronunţate în executarea atribuţiilor
sale prevăzute de art.11 din lege.
Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data comunicării hotărârii judecătorului-sindic,
dacă legea nu prevede altfel. Recursul se judecă în cmpleturi specializate, în termen de 30 zile de la
înregistrarea dosarului la curtea de apel; citarea părţilor se face prin Buletinul procedurilor de
insolvenţă.
81
În vederea soluţionării rercursului, se trimit la curtea de apel, în copie certificată de grefierul-şef
al tribunalului, numai actele care interesează soluţionarea căii de atac, stabilite de judecătorul
sindic.
Hotărârile judecătorului sindic atacate cu recurs nu pot fi suspendate de instanţa de recurs- prin
această intedicţie, legea derogă de la dispoziţiile art.300 alin2 şi 3 C-proc.civ.
Sunt exceptate de la această interdicţie:
- sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului la cererea introductivă a creditorilor, prin
care s-a dispus deschiderea procedurii generale;
- sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
- sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în cazurile prevăzute de art.107
din lege;
- sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din
lichidare şi încasarea creanţelor, introdusă în temeiul art.122 alin.2 din lege.
B.JUDECĂTORUL –SINDIC
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului 217. Art. 55 din Legea
nr.300/2004 pentru organizarea judiciară prevede că preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii
care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi ate atribuţii decât ele privind activitatea de judecată.
În temeiul acestei dispoziţii legale, preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii tribunalului
care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita atribuţiile prevăzute pentru aplicarea
insolvenţei.
Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică, de ineteres general; el organizează şi conduce
întreaga procedură a insolvenţei, de la deschidere şi până la închiderea ei. Acesta acţionează, în
calitatea sa de magistrat nu ca reprezentant al debitorilor sau creditorilor.
Princialele atribuţii ale judecătorului sindic (conform art.11 din Legea nr.85/2006) sunt:
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în
faliment atât prin procedura generală cât şi prin procedură simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii, precum şi judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii,
- desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în
insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, administratorului
udiciar provizoriu sau, după caz, a luchidatorului, care va administra procedura până la
confrmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor- judecătorul sindic
trebuie să stabvilească atribuţiile administratorului judiciar/lichidatorului, precum şi
remuneraţia cuventiă profesiei de practician în insolvenţă,
- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sa a lichidatorului desemnat de
adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor,
- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin înxcheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi ma conduce activitatea,
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, care au
contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;
A se vedea M.Voicu, Satutul legal şi atribuţiile judecătorului-sindic, în Revista de drept comercial, nr.10/2001, p. 7 şi
217
urm.
82
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea
unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare
deschiderii procedurii,
- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale altor persoane
interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea
lui de către creditori;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de întrerupere a
procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate de rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului,
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii deînchidere a procedurii.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul sindic pronunţă hotărâri, care, după caz, sunt
sentinţe sau încheieri. Hotărârile acestuia sunt definitive şi executorii, ele putând fi atacate separat
cu recurs la curtea de apel, în condiţiile art.8 din lege.
B. ADMINISTRATORUL JUDICIAR –
Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de art.20 din lege, în perioada de
observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare.
Potrivit Legii nr.85/2006, administratorul juridiciar persoană fizică sau juridică, inclusiv
reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă. Statutul juridic al
practicienilor în insolvenţă este reglementat prin O.G.nr.79/1999.
În vederea desemnării unui administrator judiciar, practicienii în insolvenţă interesaţi vor
depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de admnistrator judiciar în dosarul respectiv, la care
trebuie să se anexeze dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie după poliţa de asigirare
profesională.
Pentru desemnarea provizorie a admnistreatorului judiciar, judecătorul sindic trebuie să şină
seama de toate ofertele, de cererile depuse de creditori şi, după caz, de debitor, dacă cererea
introductivă aparţine debitorului.
În cazul în care nu s-a depus nici o ofertă, judecătorul sindic va desemna provizoriu până la
prima adunare a creditorilor un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii
Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă.
Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu de către
judecătorul-sindic. Decizia luată de creditori în privinţa confirmării administratorului judiciar poate
fi contestată, pe motive de nelegalitate în termen de 3 zile. Judecătorul-sindic va soluţiona, de
urgenţă şi deodată toate contestaţiile orintr-o încheiere, prin care va desemna administratorul
judiciar propus de creditori, sau, după caz, va solicita adunării creditorilor desemnarea unui alt
administrator judiciar.
Principalele atribuţii, prevăzute de lege, ale administratorului judiciar sunt:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea unui
raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei
de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acestui raport judecătorului sindic
în termenul stabilit de lege;
83
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor care
au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă ;
- întocmirea actelor prevăzute de art.28 alin.1 din lege, în cazul în care debitorul nu şi-a
îndeplinit obligaţia în termenele legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului
prevăzut art.20 alin.1 lit.a din lege şi în condiţiile şi termenele prevăzute de art.94 din lege,
- supravegherea operaţiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului;
- conducerea integrală sau în parte a activităţii debitorului, în condiţiile stabilite de
judecătorul sindic;
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor sau membrilor debitorului persoană juridică;
- in introducerea acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor;
- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative;
- menţinerea sau denţarea unor contracte încheiate de debitori;
- verificarea creanţelor, şi atunci când este cazul formularea de obiecţiuni la acestea, precum
şi întocmirea tabelelor creanţelor;
- încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunii în
pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului;
- încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor şi renunţarea la
garanţii- toate sub condiţia confirmării lor de către judecătorul sindic-;
- sesizarea judecătorului sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta.
Administratorul judiciar are obligaţia ca, la fiecare termen de continuare a procedurii să
prezinte un raport judecătorului sindic, care să cuprindă descrierea modului în care acesta şi-a
îndeplinit atribuţiile în desfăşurarea procedurii, precum şi justificarea cheltuielilor efectuate cu
administrarea procedurii sau a altor cheltuieli făcute din fondurile existente în averea debitorului.
C. LICHIDATORUL-
Lichidatorul este persoană fizică sau juridică, practician în insolvenţă autorizat în condiţiile
legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute de art.25 din
lege, în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală cât şi în procedura simplificată.
Conform art.24 din Legea nr.85/2006, lichidatorul este desemnat după aceleaşi reguli ca şi
administratorul judiciar – legea permite a fi desemnat în calitate de lichidator şi administratorul
judiciar desemnat anterior.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt:
- examinarea activităţii debitoruluiasupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu
situaţia der fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor care au dus la insolvenţă
cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;
- conducerea activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
creditorilor;
84
- aplicarea sigiilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corepsunzătoare pentru
conservarea lor;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum
şi întocmirea tabelelor creanţelor;
- urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului;
- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului,
- vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi;
- încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la
garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul sindic,
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de judecătorul sindic.
Măsurile luate de lichidator pot fi contestate de către debitorul persoană fizică, administratorul
special al debitorului persoană juridică, de oricare dintre creditori. Contestaţia trebuie înregistrată în
termen de 5 zile de la depunerea raportului întocmit de lichidator destinat judecătorului sindic.
Judecătorul sindic va soluţiona contestaţia în termen de 10 zile de la înregistrarea ei, în Camera
de consiliu,iar la cererea contestatorului, judecătorul sindic poate suspenda executarea măsurii
contestate până la soluţionarea contestaţiei.
În desfăşurarea procedurii de insolvenţă un rol important îl au şi adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
Prin Legea nr.85/2006, rolul adunării creditorilor şi în special al comitetului creditorilor a fost
sporit, prin amplificarea atribuţiilor şi participarea la luarea unor importante decizii în aplicarea
procedurii insolvenţei.
CERERILE INTRODUCTIVE –
Procedura insolvenţei începe pe baza unei cereri introdusă la tribunaluil competent de către
persdoanele prevăzute de lege. Prin urmare, în principal, procedura insolvenţei se deschide prin
cererea debitorului sau cererea creditorilor218.
Aplicarea procedurii de insolvenţă este impusă de starea de insolvenţă în care a ajuns
debitorul- prin debitor, Legea nr.85/2005 înţelege persoana fizică sau juridică de drept privat, care
face parte din una din categoriile prevăzute la art.1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă.
Prin urmare, dacă debitorul constată că fondurile băneşti disponibile din patrimoniul său
sunt insuficiente pentru plata datoriilor ajunse la scadenţă înseamnă că se află în stare de insolvenţă,
şi, în consecinţă, el este obligat să adreseze tribunalului cererea de a fi supus procedurii de
insolvenţă.
Legea permite debitorului să introducă cererea privind aplicarea procedurii de insolvenţă,
chiar înainte de apariţia stării de insolvenţă, dacă aceasta este iminentă, adică debitorul este în
măsură să facă dovada că nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile
băneşti disponibile la data scadenţei. În acest caz, introducerea cererii reprezintă un drept şi nu o
obligaţie a debitorului.
Neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii constituie infracţiunea de bancrută simplă
şi se sancţionează în condiţiile art. 143 alin.1 din Legea nr.85/2006 – sancţiunea de aplică
debitorului persoană fizică ori reprezentantului legal al debitorului persoană juridică.
218
Legea nr.85/2006 ca şi Legea 64/1995, nu a preluat soluţia Codului comercial care permitea deschiderea procedurii
falimentului din oficiu(art.701 C.com.-în prezent abrogat)
85
Cererea debitorului privind aplicarea procedurii de insolvenţă trebuie să fie însoţită de
anumite acte.
- bilantul, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere
a procedurii,
- o lită completă a bunurilor debitorului;
- o listă a creditorilor,
- o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile
anterioare înregistrării cererii introductive;
- o listă a activităţilor curente pe care intenţionează debitorul să le desfăşoare în perioada de
observaţie;
- contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii introductive;
- o listă a membrilor grupului de interes economic sau a ascoiaţilor;
- o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simnplificată sau de
reorganizare;
- o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii;
- o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii
insolvenţei într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive;
- o declaraşie pe propria răspundere din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru
fals ori pentru infracţiuni prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996;
Primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei
Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate unele
măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei, acestea fiind: notificarea deschiderii procedurii;
declararea creanţelor creditorilor, întocmirea şi prezentarea unor rapoarte privind situaţia
debitorului.
Potrivit legii, în urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare
tuturor creditorilor (menţionaţi în lista depusă de debitor), debitorului şi oficiului registrului
comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre, unde debitorul este
înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
Notificarea se face potrivit Codului de procedură civilă – aceasta depunându-se, pe
cheltuiala debitorului, într-un ziar de largă ciurculaţie, precum şi în Buletinul procedurii de
insolvenţă.
În cadrul procedurii insolvenţei creanţele creditorilor trebuie admise(înregistrate), verificate
şi înscrise în tabelul preliminar al creanţelor şi ulterior în tabelul definitiv al creanţelor.
Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută, chiar dacă creanţele nu sunt stabilite
printr-un titlu şi se înregistrează într-un registru, care se păstrează la grefa tribunalului, în termenul
stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii.
Nedepunerea cererii de admitere a creanţelor în termen atrage după sine decăderea
titularului creanţei respective din următoarele drepturi: de a participa şi de a vota în cadrul adunării
creditorilor; de a participa la distribuirile de sume în cadrul procedurii de insolvenţă.
În actuala reglementare, administratorul judiciar trebuie să întocmească două rapoarte, pe
care să le supună judecătorului sindic. Primul raport are ca scop stabilirea căii de urmat: intrarea în
procedura simplificată sau continuarea perioadei de observaţie în procedura generală; al doilea
raport priveşte stabilirea modalităţii în care se va realiza procedura generală: reorganizarea judiciară
sau procedura falimentului.
86
Efectele patrimoniale ale hotărârii de deschidere a procedurii
Conform dispoziţiilor Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce

anunmite efecte juridice. Aceste efecte nu privesc persoana debitorului, ci patrimoniul său ( aceste
efecte se referă la drepturile şi obligaţiile debitorului precum şi la drepturile terţilor privind
valorificarea creanţelor).
Potrivit art. 47 din lege, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare
– constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi der a
dispune de acestea, dacă nu şi-a declarat, în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.
Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele,
operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule, cu excepţia
cazurilor prevăzute de art.49 din lege şi cele autorizate de judecătorul sindic.
Efectul ridicării dreptului de administrare priveşte bunurile existente în patrimoniul
debitorului la data deschiderii procedurii, precum şi la cele dobândite ulterior, în cursul desfăşurării
procedurii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. De reţinut este faptul că, efectul ridicării
dreptului de administrare nu afectează dreptul de prorietate al debitorului asupra bunurilor sale.
Atunci când debitorul îţi pierde dreptul de administrare, acest drept este exercitat de administratorul
judiciar sau, după caz, de lichidator, în condiţiile legii.
Articolul 36 din lege prevede că la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate
acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor
sale.
Din textul de lege rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare deschiderii procedurii,
având ca scop realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, vor fi suspendate pe data
începerii procedurii. Pentru a asigura efectul suspendării, prin hotărârea de deschidere a procedurii,
judecătorul sindic va dispune la comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror
jurisdicţie se află sediul debitorului.
Efectul suspensiv al deschiderii procedurii are menirea de a proteja pe creditori. Într-adevăr
aşa cum am arătat, procedura insolvenţei este o procedură cilectivă prin care se urmăreşte
redresarea debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului debitorului, prin procedura
falimentului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi
suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Art.40 din Legea nr.85/2006 dispune că pe data începerii procedurii se suspendă orice
termene de precirpţie a acţiunilor prevăzute de art.36 din lege.
Conform art.41 din lege, un alt efect al deschiderii procedurii insolvenţei, este şi
suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor. Astfel,nici o dobândă, majorare
sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei
deschiderii procedurii.
Potrivit legii, după deschierea procedurii, la cererea creditorilor, este interzis
administratorilor debitorilor, persoane juridice, să înstrăineze fără acordul judecătorului sindic,
acţiunile sau părţile lor sociale sau de interes deţinute la debitorul care face obiectul procedurii.
Pentru a asigura o eficienţă acesti interdicţii, legea prevede că judecătorul sindic dispune
indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale sau de interes în registrele speciale de evidenţă sau
în conturile înregistrate electronic.
Ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile emise de debitor(asociaţie pe
acţiuni) care se tranzacţionează pe pieţele reglementate se suspendă de la tranzacţionare.
Suspendarea operează de la data primirii comunicării de către Comisia Naţională a Valorilor
87
Mobiliare privind deschiderea procedurii insolvenţei şi până la data confirmării unui plan de
reorganizare.
La data primirii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a comunicării privind
intrarea în faliment a debitorului, acţiunile acestuia sunt retrase de pe piaţa reglementată pe care
acestea se tranzacţionează.
Planul de reorganizare
Prin procedura instituită de Legea nr.88/2006 se urmăreşte acoperirea pasivului debitorului

aflat în insolvenţă, pe calea procedurii generale sau pe calea procedurii simplificate.
Datorită rolului pe care trebuie să-l îndeplinească planul, Legea nr.85/2006 reglementează
amănunţit condiţiile elaborării şi confirmării planului, precum şi consecinţele pe care realizarea
planului sau nerealizarea acestuia le poate avea asupra situaţiei debitorului. Acest plan, conform
dispoziţiilor legii, poate fi propus de debitor, administrator judiciar, sau de unul sau mai mulţi
creditori.
Debitorul, poate propune un plan de reorganizare cu aprobarea adunării generake a
acţionarilor/asociaţilor cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare prin cererea introductivă -,
acest plan poate fi propus în termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe.
Administratorul- potrivit legii, nu poate propune un plan de reorganizare debitorul, care,
într-un interval de 5 ani anterior formulării cerererii introductive a mai fost subiect al procedurii
insolvenţei, precum şi a debitorului care a fost condamnat definitiv pentru fals, sau ai căror
administratori, directori şi/sau asociaţi au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă,
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, delapidare, înşelăciune, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii
procedurii.
Administratorul judiciar- va putea propune un plan de reorganizare, cu condiţia să-şi fi
manifestat această intenţie până la votarea raportului întocmit de el. Planul poate fi propus de la
data desemnării sale şi până la împlinirea unui termern de 30 zile de la data afişării tabelului
definitiv al creanţelor.
Unul sau mai mulţi creditori – care deţin cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor
cuprinse în tabelul definitiv aş creanţelor pot propune un plan de reorganizare, cu condiţia să-şi fi
anunţat această intenţie până la votarea raportului întocmit de administratorul judiciar.
Obiectul planului de reorganizare, potrivit art.94 din Legea nr.85/2006, poate prevedea, fie
restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie
o combinaţie a celor variante de reorganizare.
Planul de reorganizare, în primul rînd, trebuie să indice perspectivele de redresare a
activităţii debitoprului, lu-nd în considerare posibilităţile şi specificul activităţii debitorului cu
mijloace financiare disponibile şi cu cererea oieţei faţă de oferta debitorului; în al doilea rîn planul
de reortganizare trebuie să prevadă, în mod obligatoriu, programul de plată al creanţelor.
În al treilea rând, planul de organizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate pentru relizarea
obiectivelor sale: păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor a conducerii activităţii sale;
obţinerea de resurse financiare şi sursele de provenienţă; fuziunea debitorului, în condiţiile legii;
lichidarea tuturor sau a unira dintre bunurile averii debitorului, sepaerat sau în bloc sau distribuirea
acestora către creditori în contul creanţelor; modificarea sau stingerea garanţiilor reale; prelungirea
date scadenţei, precum şi modificarea cuantumului dobânzilor sau penalităţilor; modificarea actului
constitutiv al debitorului, în condiţiile legii; emiterea de către debitor a unor titluri de valoare.
88
Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de îndeplinire.
Potrivit legii, executarea planului de reorganizare nu va depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării
planului.
Prelungirea planului poate fi făcută cu încă o perioadă de un an, dar după trecere unui
termen de 18 luni sde la confirmarea planului, la recomandarea administratorului judiciar şi cu votul
a cel puţin 2/3 din număpruil creditorilor aflaţi în sold, la acea dată.
FALIMENTUL
Pe lângă procedura reorganizării, Legea nr.85/2006 reglementează şi procedura falimentului.

Procedura falimentului priveşte deopotrivă, atât procedura simplificată cât şi procedura
generală. Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani a
bunurilor din averea debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.
Legea defineşte procedura falimentului ca fiind procedura de insolvenţă concursuală
colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea
pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi operaţiuni care privesc:
hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei active; efectarea lichidării bunurilor din averea
debitorului; distribuirea sumelor de bani realizate din lichidare a bunurilor din averea debitorului;
încheierea procedurii de faliment. Toate aceste acte şi operaţiuni pe care le implică prcedura
falimentului sunt realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.
89
CAPITOLUL VI.
EVOLUŢIA ISTORICĂ GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE ŞI

A DREPTULUI FINANCIAR
6.1. Aspecte generale
Comuna primitivă, după cum se ştie, nu a cunoscut statul. În

această orânduire, diferitele funcţii publice - organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor
dintre ginţi şi triburi, supravegherea respectării obiceiurilor, ritualurilor religioase, apărarea
membrilor unui trib împotriva atacurilor altui trib - erau îndeplinite de oameni aleşi de către
întreaga populaţie. Cu timpul însă, diviziunea socială a muncii a condus la creşterea productivităţii
muncii, la sporirea producţiei şi la dezvoltarea schimbului; şi-a făcut apariţia proprietatea privată, a
crescut inegalitatea de avere, iar societatea s-a scindat în clase. Odată cu împărţirea societăţii în
clase antagoniste a apărut necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată, să apere
privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi,
să ocrotească interesele stăpânilor de sclavi împotriva sclavilor. Această instituţie, care era statul, şi-
a făcut apariţia219 .
În toate orânduirile social-economice în care au existat relaţii financiare, statul, ca instituţie
suprastructurală, a reglementat diferitele categorii financiare- taxe, impozite, buget etc.- în scopul
formării şi dezvoltării bazei economice a societăţii. Sub acest aspect, sfera finanţelor publice diferă
de la o orânduire la alta220 .
Sub aspect istoric, noţiunea de finanţe a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii, suferind de-a lungul timpului schimbări multiple şi profunde.
Înainte de întemeierea Principatelor Române, până la „descălecare”, pe teritoriul ţării
noastre au existat diferite forme de organizare politică. Ca urmare a „descălecării” şi închegării
unor organizaţii politice unitare, organizarea fiscală din Ţările Române se dezvoltă după sistemul de
dări, existent în Transilvania, de unde au pornit voievozii descălecători. Se pare că a exercitat o
anumită influenţă şi populaţia românească de peste Dunăre, din Serbia, care avea o organizare
administrativă şi o structură socială bine definită, cu drepturi şi obligaţiuni faţă de fisc221 .
În realitate sistemul fiscal era stabilit în raport cu organizarea politică din acele timpuri. O
caracteristică fundamentală a constat în aceea că domnii, ca autoritate supremă în stat şi-au asumat
fixarea dărilor, controlul activităţilor tuturor slujbaşilor visteriei, de la marele vistier până la cel mai
mic agent fiscal, fixarea atribuţiilor acestora, numirea lor, rezolvarea tuturor neînţelegerilor dintre
membrii aparatului fiscal şi contribuabili, acordarea de reduceri sau scutiri de dări222.
Sursele de venituri ale statului
În ţara Românească şi în Moldova până la 1830, sursele

Principale de venituri ale statului erau:
a). dările de repartiţie , care constau, în general, din bir, plătit în mod eşalonat, într-un
anumit număr de rate;
219
I.Văcărel, Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992,p.13
220
D.D. Şaguna, Drept financiar şu fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 156
221
I. Condor, Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică , Bucureşti 1996 p.21
222
G. Leon, Istoria Economiei Publice la Români, Bucureşti, 1924,p.12.
90
b). dările de cotitate compuse din: dijmăritul de stupi şi porci, oieritul pe oi ( goştina în
Moldova), vămile, amenzile etc. În acelaşi timp, au existat unele dări, care azi par cel puţin
curioase, cum sunt: fumăritul, văcăritul (pe boi, pe vaci şi cai) ierbăritul, tutunăritul, etc. Aceste
forme de dări erau multiple şi variau , cu timpul unele dispăreau iar altele se înfiinţau.
Întrucât perceperea acestor dări era arbitrară, frecventele plângeri ajungeau la domni care
„ se îndurau să facă ruptura”, adică o înţelegere care stabilea obligaţia fiscală şi termenele de
executare.
Înţelegerea acestora cu visteria se făcea desigur pe grupuri de contribuabili şi nu individual
(ex. grupuri profesionale- negustorii braşoveni, grupul preoţilor dintr-o eparhie etc).
Contribuabilii erau împărţiţi în două mari categorii:
a). Bresle , care beneficiau de unele privilegii fiscale , adică scutiri totale sau parţiale de dări
şi un sistem fiscal mai avantajos. Astfel, marii stăpâni de moşii, (boierii, episcopiile, mănăstirile)
erau scutiţi total de dări; doar în cazuri excepţionale erau impuse stările privilegiate;
b). birnicii , care plăteau toate dările, iar sistemul lor fiscal era plin de neajunsuri . În această
categorie intra în principal, ţărănimea liberă şi clăcaşă supusă la toate dările de repartiţie şi de
cotitate.
În Transilvania , principalele categorii de obligaţii faţă de stat au fost dările pe părţi, după
animale, pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti, capitaţia, adică obligaţii în bani şi muncă . În
1754, printr-o patentă, împărăteasa Maria Tereza a stabilit următoarele impozite directe către stat:
a). Impozitele pe avere, percepute pentru bunurile imobile (terenuri de diverse categorii,
deosebite pe clase – după felul culturii, după rodnicia, poziţia locurilor) şi pentru bunuri mişcătoare
(boi, cai, porci, capre, stupi de albine), deosebite după natura obiectului impus;
b). Impozitul pe cap , numit taxa captis , aplicabil în mod variat pe categorii de contribuabili,
astfel: pentru ţărani mai mic( în raport de cuantumul dărilor plătite de fiecare) iar pentru orăşeni ,
mai mare (taxa orăşenească); nobilimea era scutită de dări223 .
Organele fiscale
Organele fiscale din Ţara Românească şi Moldova erau: marele

vistier , vistier II şi III, ajutaţi de o cancelarie a visteriei, complexă, formată din logofeţi specializaţi
pe servicii şi sameşii .
În ţară se exercitau atribuţii fiscale prin: în judeţe, sameşii trimişi de vistierie şi ispravnicii
de judeţ; în plăşi, zapcii; în plaiuri , vătafii de plai; iar în sate, pârcălabul, preotul şi bătrânii satului.
Organele centrale răspundeau de impunerea şi perceperea dărilor, evidenţa veniturilor şi
cheltuielilor. Sameşii ţineau evidenţa în judeţe şi supravegheau pe dregătorii locali să nu facă
abuzuri. Ispravnicii aveau în grija lor stabilitatea contribuabililor în judeţ, repartiţia judicioasă a
dărilor pe sate şi bresle, precum şi supravegherea zapciilor, vătafilor de plai şi vameşilor224.
Pentru a evidenţia puterea domnilor, Dimitrie Cantemir în lucrarea „Discripţio Moldaviae”
afirmă că domnitorii „afară de Dumnezeu şi sabia lor, nu cunoşteau pe nimeni altul în ţara lor”.
Domnul, fiind atotputernic, dispunea de veniturile ţării fără să asculte de glasul altor factori
din interiorul ţării, iar când recurgea la Adunarea Obştească şi la Sfatul Boierilor o făcea numai
spre a obţine avizul consultativ al acestora225.
223
Istoria dreptului românesc, vol. II/1, Partea întâi, Ed. Academiei Bucureşti, 1984, p. 101
224
A se vedea Enache M.Săsană, Aparatul Fiscal, Bucureşti, „Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, 1940 p. 21
225
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997,p.9
91
În acea perioadă exista un control special al banilor domneşti exercitat, în numele şi pentru
interesul domnului, ca nu cumva cei interesaţi cu perceperea impozitelor că comită jafuri sau
abuzuri care să-l păgubească pe domn.
Ca autoritate financiară consultativă, exista în acea epocă, pe lângă vistierie, un sfat compus
din şapte boieri, iar în ceea ce priveşte controlul privind îmbunătăţirea veniturilor, autoritatea
revenea Divanului domnesc.
De asemenea, în această epocă nu exista buget; existau însă situaţii privind veniturile
încasate şi cheltuielile efectuate, întocmite de funcţionarii domnului, pe care aceştia le prezentau
divanului. Asemenea situaţii, cuprinse în „codice de venituri şi cheltuieli”, se găsesc pe vremea lui
Gheorghe Ştefan Vodă în Moldova (1654) şi pe vremea lui Constantin Brâncoveanu în Muntenia
(1694-1704). Mai târziu întâlnim ceea ce se numeau „sămi” sau „sămile visteriei”, un fel de conturi
de gestiune care se refereau la veniturile şi cheltuielile deja efectuate.
Cele dintâi „sămi ale visteriei” datează din vremea lui Constantin Mavrocordat (1712)226. În
aceiaşi perioadă au avut loc în Ţările Române aşa-zisele reforme fiscale, continuate ulterior de
Alexandru Ipsilanti(1775), Constantin Ipsilanti (1804) şi Ioan Caragea (1814-1815).
Nicolae Iorga afirma că:” birul nu poate fi decât în legătură cu araciul, deoarece cea mai
mare parte a acestuia constituia dările date de Ţările Române turcilor227.
Repartiţia veniturilor a diferit de la an la an. Spre exemplu, în 1918, era următoarea: 41%
pentru folosul clasei stăpânitoare, 35% în fondul turcilor, 23% rămâneau domniei. Se pare că o
parte din sumele cuvenite clasei stăpânitoare şi domniei, mergeau, sub diferite forme, tot la turci
astfel că, în realitate, turcii beneficiau de 45 % din veniturile fiscale.
Regulamentul organic.
Adevărata reformă financiară s-a realizat în Ţările Române prin Regulamentul Organic. În
perioada ocupaţiei ruse (1828-1856) s-au produs transformări importante în domeniile politic,
social, economic şi financiar. Din punct de vedere financiar, această perioadă, se divide în două
părţi:
a). Epoca vechiului regim, de la 1828 şi până la punerea în aplicare a Regulamentului organic, adică
01.iulie 1831 pentru Muntenia şi o1.ianuarie 1832 pentru Moldova; şi
b). Epoca noului regim , aceea a Regulamentului Organic, de la punerea lui în aplicare şi până la
Convenţia de la Paris, 30. martie 1856, care a pus capăt amestecului ruşilor în treburile noastre.
Regulamentul Organic, în capitolul III, cuprinde reforma financiară care se referă, în
general, la desfiinţarea unor dări şi instituţii, crearea de noi venituri şi instituirea unei ordini în
perceperea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor şi introducerea unor norme moderne de drept
bugetar. Conform reglementărilor reformei financiare, toate veniturile se concentrau în Casa
Statului şi erau repartizate în cheltuieli stabilite prin buget, instituind, în acest fel principiul modern
al universalităţii bugetare.
Sistemul fiscal
În perioada domniei lui Al.I.Cuza (1859-1866) au fost puse, bazele unei organizări
financiare şi s-a unificat legislaţia financiară a celor două Principate.
În 1862, odată cu unirea administrativă a Principatelor, au fost adoptate mai multe legi
privind impozitele, inspirate din practica fiscală occidentală.
226
Istoria României în date, Bucureşti, 1992
227
N.Iorga, Istoria românilor, vol.II şi III, Bucureşti, 1923.
92
În esenţă au fost adoptate următoarele măsuri fiscale noi:
a). Introducerea impozitului funciar. Anterior proprietatea funciară era scutită de impozit;
b). Instituirea taxei de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice (bunuri de
„mână moartă” pentru că nu circulă);
c). Legea patentelor a fost mult lărgită prin adăugarea mai multor categorii de plătitori de
patente;
d). Legile din trecut pentru contribuţii personale şi contribuţia de poduri şi şosele au fost
extinse la toate clasele societăţii şi unificate pentru ambele principate.
În aceste condiţii , sistemul fiscal dobândeşte o organizare nouă, devenind o parte
constitutivă foarte importantă a finanţelor publice.
Sursele principale de venituri ale statului în această perioadă pot fi clasificate astfel:
Impozitele (contribuţiile), ca principală sursă de venituri a statului, utilizate pentru
„îndeplinirea funcţiilor sale economice, financiare şi politico-sociale”228.
Impozitele erau divizate în două categorii:
a). De repartiţie – adică repartizate dintr-o sumă globală, sau,
b). De cotitate, adică stabilite pe unităţi impozabile.
Impozitele mai erau împărţite în directe sau indirecte, ordinare sau extraordinare, reale
(obiective) sau personale (subiective), proporţionale sau progresive.
Taxele erau destinate să acopere cheltuielile determinate de efectuarea serviciilor solicitate,
spre deosebire de impozite care erau destinate acoperirii cheltuielilor generale ale
statului şi pentru care statul nu presta nici un serviciu sau lucrare în favoarea
contribuabilului.
Taxele erau clasificate după următoarele criterii:
a). După natura lor erau împărţite în :
- fixe sau variabile;
- aparte sau personale;
- directe sau indirecte;
b). după modalitatea de încasare de divizau în:
- judecătoreşti;
- administrative.
Activitatea productivă ce se efectua pe domeniile statului,
cum era cea agricolă, exploatarea minieră, în întreprinderile industriale şi comerciale ( căi ferate,
poştă, telegraf, telefon, bănci de stat etc) sau în unele întreprinderi mixte.
Monopolurile ( asupra tutunului, sării, băuturilor alcoolice etc) şi amenzile
Mijloace deghizate de realizare a veniturilor statului, cum sunt spre exemplu:
- devalorizarea monetară;
- reevaluarea stocurilor Băncii Naţionale;
- exproprieri;
- emisiuni de bonuri pentru lichidarea datoriilor.
Succesiuni vacante şi donaţii
Organizarea bugetară
Constituţia din 1866, în Titlul VI intitulat „Despre finanţe”, dispune în art.108-117, că în

fiecare an Adunarea Deputaţilor încheie socotelile şi votează bugetul, iar art.113 alin.2 din aceeaşi
constituţie vorbeşte despre faptul că toate veniturile statului trebuie trecute în buget.
228
Leon George, Elemente de ştinnţă financiară, Bucureşti, 1926, p.162
93
Din analiza textului de mai sus rezultă că, instrumentul principal al organizării bugetare îl
reprezintă bugetul , considerat ca actul legislativ prin care se prevedeau şi se aprobau veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului şi tuturor serviciilor publice.
Exerciţiul bugetar era egal cu anul financiar, adică de 12 luni şi începea la 01. aprilie şi se
încheia la 31.martie a anului următor. Proiectul bugetului se elabora de Ministerul Finanţelor în
condiţiile asigurării unui echilibru între veniturile şi cheltuielile publice.
Procedura de elaborare a proiectului de buget se desfăşura astfel: ministerele sau
administraţiile publice, înainte de a-şi elabora proiectele definitive de buget, aveau obligaţia de a
comunica Ministerului de Finanţe, până cel târziu la 1 decembrie, propuneri pentru bugetul anului
următor, Ministerul de Finanţe supunea aceste propuneri comisiei tehnice bugetare , iar apoi
comunica hotărârea luată către ministerul sau administraţiile publice. Pe baza proiectelor de bugete
ale ministerelor şi administraţiilor publice, după echilibrarea şi definitivarea lor, Ministerul de
Finanţe, incluzând şi bugetul său, elabora bugetul general al statului, care era supus aprobării
Guvernului şi Adunării Deputaţilor, până la 1 martie.
În această perioadă bugetul reprezenta un mijloc de redistribuire a venitului naţional. Astfel,
impozitele erau suportate în principal de categoriile productive ale societăţii. În cadrul veniturilor
publice predominau impozitele indirecte . Spre exemplu, în anul 1864, impozitele directe
reprezentau o treime, iar la începutul secolului XX au scăzut la 17,2%, în timp ce impozitele
indirecte au crescut în perioada respectivă de la 66,3% la 82,8%.
Curtea de conturi
Sistemul financiar modern cunoaşte metoda controlului dublu asupra banului public, unul
efectuat de paratul de specialitate al executivului şi altul exercitat de organul legislativ. Această
metodă a fost introdusă în România prin Regulamentul Organic.
Deoarece modul de organizare nu a permis un control financiar sistematic, prin Legea din 24
ianuarie/05.februarie 1864(modificată la 14/26 martie 1874; la 1/13 aprilie 1886) a fost înfiinţată
Curtea de Conturi de inspiraţie franceză. Curtea era competentă să cerceteze şi să stabilească
conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de judeţ, regiilor administraţiilor, contribuţiilor
indirecte, precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de toţi agenţii fiscali. Competenţa de
control ulterior (postum) a Curţii a fost extinsă prin legile modificatoare prin care i s-au atribuit şi
unele competenţe jurisdicţionale privind apelurile făcute de organele comunale , precum şi de
contribuabilii şi perceptorii direcţi care nu erau supuşi jurisdicţiei de primă instanţă a Curţii, în
contra încheierilor comunale sau administraţiei de care aparţineau.
Astfel, Legea din 1895 aduce unele îmbunătăţiri în organizarea Curţii de Conturi care
vizează:
a). Stabilirea ordinii ierarhice, în raport de celelalte organe judecătoreşti;
b). Extinderea competenţei jurisdicţionale asupra oricărui funcţionar public care nu putea
justifica avansurile primite pentru îndeplinirea unor servicii publice.
Regimul vamal
În 1859, odată cu Unirea Principatelor Române, s-a trecut la organizarea administrării

vămilor, înfiinţându-se două direcţii generale ale vămilor cu sediul în Bucureşti şi Iaşi, care
94
coordonau activitatea celor 51 puncte de vamă. Totodată, taxa vamală generală a fost stabilită
la 5% fiind percepută numai de către administraţia publică.
Taxa vamală pentru export a rămas de 5%( Legea din 24 august/5 septembrie 1864), în
schimb cea de import a fost majorată la 7,5% (1866). Prin numeroase legi ulterioare (1874, 1875,
1882, 1886, 1889) au fost stabilite categoriile de mărfuri supuse taxelor, modul de organizare a
administraţiei vămilor şi paza frontierei, procedura, antrepozitele, tranzitul judecarea infracţiunilor,
înfiinţarea unei comisii speciale pentru stabilirea tarifelor vamale.
În perioada 1886-1904 s-a aplicat o politică protecţionistă, cu taxe sporite pentru importuri.
În 1904, s-a adoptat un nou tarif vamal (pus în aplicare din 1906), care acorda unele avantaje pentru
statele cu care România avea încheiate convenţii vamale şi stabilea unele înlesniri la importul
mărfurilor de mare, importantă pentru economia ţării şi majorări de taxe la mărfurile ce se
produceau în ţară.
Războiul din 1916-1918 a ocazionat mari cheltuieli publice şi a provocat importante

distrugeri economiei naţionale, ceea ce a determinat creşterea considerabilă a datoriei publice. În
aceste condiţiuni drastice şi ca urmare a înfăptuirii statului naţional român în 1918, dreptul financiar
s-a orientat în trei direcţii principale:
- unificarea sistemului fiscal;
- reforma fiscală radicală;
- măsuri pentru echilibrarea bugetului public.
Prima măsură fiscală importantă a constituit-o reforma fiscală din 1921, propusă de Nicolae
Titulescu229, care avea la bază o idee progresistă pentru acea vreme şi anume impozitul cedular230,
completat cu unul global pe venit progresiv, pe lux, cifra de afaceri şi anexe, precum şi scutiri
pentru minimum de existenţă.
Legea din 1 august 1921 desfiinţa vechile impozite directe, menţinând însă toate impozitele
indirecte şi monopolurile, dar reglementa 8 impozite directe, din care şapte cedule şi anume :
1. impozitul pe veniturile proprietăţii funciare neclădite(cedula A) stabilit l5%;
2. impozitul pe venitul proprietăţilor funciare clădite (cedula B), în cota de 15%;
3. impozitul pe veniturile exploatărilor agricole (cedula C), fixat la 12%;
4. impozitul pe întreprinderile industriale şi comerciale (cedula D), în cota de 12% pentru
întreprinderile comerciale şi de 10% pentru cele industriale;
5. impozitul pe venituri din profesiuni şi ocupaţiuni necomerciale (cedula E), stabilit la
10%;
6. impozitul asupra lefurilor, îndemnizaţiilor, pensiilor şi rentelor viagere (cedula F), fixat
la 10%;
7. impozitul asupra veniturilor valorilor mobiliare, creanţelor depozitelor, garanţiilor
(cedula G), în cota de 15%;
- impozitul progresiv pe venitul global , perceput asupra veniturilor nete din cele 7 cedule
de mai sus, în cota de la 2% la 33%.
229
Legea pentru impozitul progresiv pe avere şi îmbogăţirea din timpul războiului, publicată în Monitorul Oficial din 1
august 1921
230
Se calculează în funcţie de provenienţa venitului/ Gh.D-Bistriceanu, C.G.Demetrescu, E.I.Macovei, Lexicon de
finanţe-credit, contabilitate şi informatică financiar contabilă, Vol.I, Finanţe şi credit, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981,p.377
95
În afară de aceste impozite, prin Legea din 1 august 1921, s-a
instituit un impozit extraordinar- impozitul progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul
războiului – de data aceasta pe capital , aplicat asupra întregii averi nete mobile şi imobile a
contribuabililor, în cota de 3% la 33%, putându-se ridica , în anumite cazuri, până la 65% sau chiar
91%.
În plus, tot la 1 august 1921s-a instituit impozitul pe lux şi cifra de afaceri , în cotă de 15%,
perceput pe vânzarea de automobile, bijuterii, bronzuri, parfumerie ,cosmetice, mătăsuri, lichioruri
şi de 10% pe alte mărfuri, precum şi de 1% asupra cifrei de afaceri.
3.1.2. O nouă reformă fiscală a fost efectuată în 1923, fiind propusă de Vintilă Brătianu, care
urma să consolideze unificarea sistemului fiscal românesc. Este vorba de Legea pentru unificarea
contribuţiunilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global 231. Prin noua lege,
impozitele cedulare sunt înlocuite cu 6 impozite directe, reale, denumite de lege şi elementare.
Astfel, s-a renunţat la impozitul asupra veniturilor exploatărilor agricole şi la impozitul
extraordinar asupra capitalului, fiind menţinute celelalte 6 impozite din 1921, dar cu cote mai mici
pentru unele din acestea.
Cele 6 impozite erau:
a). Impozitul pe veniturile proprietăţilor agricole în loc de 15% a fost stabilit la 12%, iar în
caz de arendare a proprietăţii agricole, 14%; dacă contribuabilul locuieşte în străinătate mai mult de
6 luni, 24%;
b). impozitul pe veniturile proprietăţilor clădite redus de la 15% la 12%, iar pentru cei ce
locuiesc în străinătate, 20%;
c). Impozitul pe veniturile valorilor mobiliare cunoaşte unele diferenţieri în nivelul de cote
în raport cu categoriile actelor şi faptelor impozabile;
d). Impozitul pe veniturile comerciale şi industriale , stabilit la 10%;
e). Impozitul pe salariu, redus la 4% de la 6%, iar pentru sume ce depăşesc 4.ooo lei, 8%;
f). Impozitul pe veniturile din profesiuni şi ocupaţiuni neimpuse la celelalte impozite.
Aceste 6 impozite, denumite de lege şi „obiective”, sunt stabilite pe diferite venituri,
împărţite în tot atâtea (6) categorii, în raport cu originea şi tratamentul aplicat.
În plus, legea din 1923 stabileşte impozitul progresiv pe venitul global , care avea natură
subiectivă personală. Venitul global se forma prin scăderea impozitelor elementare, (cele şase de
mai sus) şi unele dobânzi. Cotele de impozit au fost stabilite între 1-30%, în raport cu venitul.
Criza mondială de la finele deceniului trei şi începutul deceniului patru al secolului nostru a
influenţat negativ şi sistemul fiscal, astfel că, în 1933 s-a procedat la sporirea taxelor de consumaţie
şi a fost modificat impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri, precum şi a contribuţiunilor directe şi
introducerea monopolului de desfacere a băuturilor spirtoase.
De asemenea, la 1 aprilie 1934, impozitul global a fost înlocuit cu unul supracotă 232, care se
percepea la sursă combătându-se evaziunea fiscală şi simplificându-se procedura de impunere.
Impozitul supracotă se aseamăna cu impozitul progresiv anterior, aplicându-se ca şi acesta,
la toate veniturile elementare, cu deosebirea că se stabileşte automat , fără a fi necesară o declaraţie
specială a contribuabilului şi se percepea asupra fiecărei surse de venit.
În deceniul patru al secolului nostru raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte s-a
schimbat, ultimele ajungând la ¾ din veniturile statului.
231
Monitorul Oficial nr.253 din 23 februarie 1923. A se vedea Lascăr Davidoglu, Legea contribuţiilor directe, adnotată,
Tiparul românesc S.A.-Bucureşti, 1932
232
Monitorul Oficial, nr.78 din 1 aprilie 1934, Supracota se aplică o dată cu cota principală şi asupra aceluiaşi venit iar
nu asupra venitului rezultat, după ce s-a scăzut impozitul calculat cu cota principală.
96
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial s-a trecut la o politică fiscală, pentru
perceperea rapidă şi simplificată a impozitelor. În acelaşi scop, s-a adoptat o procedură de impunere
completă, cuprinsă în Codul de procedură fiscală, adoptat la 1 aprilie 1942233.
Procedura bugetară
Procedura bugetară s-a menţinut, în general, pe principiile perioadei anterioare, examinate

deja în secţiunea a II a, a acestui capitol.
3.2.1. În vederea unei mai bune organizări bugetare, fiecare minister elabora un buget
interior de execuţie, prin care se repartizau creditele bugetare, între diferite servicii publice centrale
şi locale. Cheltuielile bugetare nu puteau fi efectuate decât în limita strictă a creditelor deschise.
Potrivit Legii din 31 iulie 1929234(modificată la 31 august 1931 şi 24 decembrie 1932),
ordonanţarea plăţilor se făcea pe cale ierarhică. Astfel, miniştrii şi ceilalţi conducători de
administraţii aveau dreptul de a dispune, în calitatea lor de ordonatori principali, de credite ce li se
deschideau. În continuare, ordonatorii secundari, pe baza delegaţiei primite pe numele lor, emiteau
mandate de plată în limitele prevăzute de ordonanţele de delegaţie. Plăţile se puteau face de către
casieriile publice numai după verificarea ordonanţelor şi mandatelor de plată.
Organele locale, conform Legii din 14 aprilie 1933, aveau bugete proprii, aprobate de
consiliul judeţean sau comunal, pe baza proiectelor elaborate de prefect, respectiv de către primarul
comunei. Veniturile bugetelor locale erau, potrivit legii din 1933, menţionată, constituite pe două
căi:
- venituri dependente de sistemul fiscal al statului prin subvenţii, cote adiţionale etc;
- venituri independente provenite din taxe comunale, calculaţia mărfurilor, etc.
Cheltuielile publice locale se efectuau prin serviciile de contabilitate ale administraţiilor
respective, potrivit Legii contabilităţii publice.
În deceniul al treilea al secolului nostru, echilibrarea
bugetară neputând fi realizată s-a procedat la:
a). Reducerea importantă a cheltuielilor publice;
b). Majorarea cu cca. 10% a impozitelor directe şi cca 20% a celor indirecte;
c). Scindarea bugetului statului în ordinar şi extraordinar; cel din urmă cuprindea veniturile
neîncasate şi cheltuielile neefectuate din exerciţiile bugetare anterioare.
Aparatul fiscal
În perioada interbelică235 , aparatul fiscal a fost organizat pe baza importantului principiu al

separării atribuţiilor ce-i reveneau:
- constatarea şi aşezarea impozitelor;
- administrarea (mânuirea) încasării şi plăţii impozitelor.
În aplicarea acestui principiu, prin reforma din 1929 funcţionarii
din domeniul fiscal au fost împărţiţi în mod corespunzător în:
- funcţionari aparţinând serviciilor de constatare a impozitelor;
- funcţionari aparţinând serviciilor de încasări şi plăţi.
De altfel, această distincţie se bazează, în ultimă instanţă, pe
233
Monitorul Oficial, nr.78 din 1 aprilie 1924
234
Monitorul Oficial, nr.167 din 31 iulie 1929
235
Pentru detalii, a se vedea, E.M.Săsană, op. Cit., p. 88
97
principiul general al finanţelor publice de separare a funcţiei de decizie de funcţia de casă, pentru a
se evita operaţiuni nelegale, păgubitoare pentru bugetul public, favorizate de situaţiile în care cele
două funcţii ale finanţelor s-ar exercita de acelaşi organ şi chiar de acelaşi funcţionar public.
Separarea celor două administraţii (servicii) nu înseamna că ele acţionau fără nici o legătură
între ele. Dimpotrivă, cele două administraţii colaborau intens, comunicându-şi reciproc activităţile
efectuate şi rezultatele obţinute.
În judeţe funcţiona câte o administraţie de constatare a impozitelor , condusă de
administratori de constatare. Aceste administraţii aveau două secţii:
- pentru constatarea impozitelor directe;
- pentru constatarea impozitelor indirecte.
La nivelul plăşilor funcţiona câte o circumscripţie de constatare a
impozitelor , care reprezinta celula sistemului fiscal de constatare condusă de către un controlor
financiar, având în subordine ajutori de controlori .
În acelaşi timp, în fiecare judeţ funcţiona câte o administraţie de încasări şi plăţi cu
principala atribuţie de a urmări şi încasa veniturile publice ce le erau date în debit şi efectuau plăţile
statului. Ele erau subordonate nemijlocit Direcţiei contabilităţii generale a statului.
Administraţia de încasări şi plăţi era condusă de un administrator, ajutat de controlori de
urmărire, care exercitau operaţiunile de urmărire şi încasare a veniturilor publice. La nivelul plăşilor
funcţionau percepţiile de circumscripţie, conduse de câte un contabil şi un număr de funcţionari de
birou.
Constatarea veniturilor publice provenite din taxe şi contribuţii în cadrul administraţiei
locale, se făcea de către comisii de constatare locale compuse din:
- delegatul serviciului financiar la oraşe, sau notarul comunal;
- un consilier comunal delegat şi
- un delegat al contribuabililor.
Cei nemulţumiţi de constatările comisiei puteau face apel , în
termen de 15 zile de la comunicare.
Comisia de apel era compusă din:
- delegatul consiliului comunal;
- delegatul contribuabililor şi
- judecătorul de ocol.
Împotriva deciziilor comisiilor de apel, când impozitul depăşea
100.000 lei, se putea face apel la Tribunal sau la Curtea de Apel.
Pe baza constatărilor definitive, se făcea înregistrarea în rolurile de încasări.
Dominaţia sovietică, în România după Al Doilea Război Mondial, a impus înlocuirea
statului de drept şi a economiei de piaţă cu dictatura comunistă de stat şi economică.
Cadrul de acţiune a pârghiilor financiare, ca de altfel, a tuturor categoriilor economice în
general, era nemijlocit legat şi condiţionat de planul naţional unic de dezvoltare , ca instrument
principal cu ajutorul căruia se asigura înfăptuirea dictaturii economice comuniste.
În aceste împrejurări, noţiuni ca „ autonomie economico-financiară” a organelor
administrative şi unităţilor de producţie, „autogestionarea întreprinderilor”şi „ autoconducerea
muncitorească”, erau creaţii ale oligarhiei comuniste menite a justifica dictatura exercitată de un
număr restrâns de persoane.
98
În domeniul finanţelor regimului comunist bugetul de stat a avut un rol important, în toate
etapele perioadei respective, de peste 40 de ani din ţara noastră, fiind subliniat rolul său politic în
evoluţia economico- socială. Fiind un instrument al statului monopolist, supracentralizat, bugetul de
stat avea o „menire tehnico- financiară subordonată principiului planificării socialiste” 236. La rândul
ei, legislaţia bugetară a reflectat concepţia menţionată despre importanţa şi menirea bugetului de
stat.
Astfel, cu ocazia restructurării financiare din 1949 , bugetul de stat a fost definit „planul
financiar anual al formării fondului unic de mijloace băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor statului
şi îndrumării lor. În conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii
economice a ţării, aşezării economiei naţionale pe baze socialiste, ridicării nivelului material şi
cultural al celor ce muncesc şi garantării independenţei naţionale”237.
Din această definiţie se desprind cele două caracteristici esenţiale ale concepţiei comuniste
despre bugetul de stat şi anume:
a). Natura bugetului de stat de „plan financiar” cu rol, în principal, de finanţare a economiei
naţionale, adică- cum se prevedea în Legea din 1949- „în vederea dezvoltării puterii economice a
ţării, aşezării economiei naţionale pe baze socialiste”, şi
b). poziţia de subordonare a bugetului de stat faţă de planul economic, din moment ce urma
a fi întocmit „în conformitate cu planul economic general”. În realitate, proiectul planului economic
era elaborat de Comitetul de Stat al Planificării, supus aprobării conducerii Partidului Comunist
Român, iar pe baza şi în executarea acestuia, se întocmea proiectul bugetului de stat.
Pe parcursul consolidării statului centralizat, denumit şi „socialist” a
evoluat şi organizarea finanţelor, inclusiv a bugetului de stat şi a legislaţiei bugetare.
Astfel, ultimul act legislativ cu caracter general în domeniul
financiar, Legea finanţelor238, stabileşte rolul bugetului de stat, după cum urmează: „Bugetul de stat
cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele
planului naţional unic, pentru finanţarea economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării
ţării şi altor nevoi ale societăţii”(art.38).
Rezultă că au fost menţionate două caracteristici prezentate mai sus şi, în plus se precizează
în mod expres principiul centralismului excesiv al bugetului de stat , în acord cu supercentralismul
statului, deoarece cuprinde „veniturile centralizate ale statului şi repartizarea acestora „ (deci tot pe
cale centralizată). Această caracteristică este demonstrată şi de includerea bugetelor locale de stat ,
înlăturând orice manifestare de autonomie financiară a organelor de stat locale (judeţene,
municipale, orăşeneşti şi comunale). Astfel, Legea finanţelor nr.9/1972, modificată şi completată
prin Legea nr.2/1979, prevede că „bugetul de stat se compune din bugetul republican şi bugetele
locale” (art.183).
Veniturile bugetului de stat, erau formate, ţinând seama
de caracteristicile menţionate, din următoarele surse băneşti:
a). Venituri provenite de la unităţile socialiste de stat;
b). Venituri şi alte încasări aferente bugetului asigurărilor sociale de stat (incluse şi ele în
bugetul de stat);
c). Impozite şi taxe plătite de organizaţiile cooperatiste şi unităţile economice ale celorlalte
organizaţii obşteşti;
d). Taxe vamale;
e). Impozite şi taxe de la populaţie;
236
I.Gliga, Gh.Gilescu, P. Olcescu, Drept financiar, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981,p.47
237
Art.1 din Legea nr.3/1949 asupra întocmirii şi încheierii bugetului general al Republicii Populare Române.
238
Legea nr.9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979
99
f). Alte venituri.
5. Cheltuielile bugetului de stat
În legea finanţelor se prevedea expres că, ele „se efectuează în concordanţă cu obiectivele
planului naţional unic”, având deci principala destinaţie de finanţare a economiei naţionale care,
după cum ştim, însemna de fapt finanţarea proprietăţii de stat, respectiv a întreprinderilor de stat.
Astfel, cheltuielile bugetare se efectuau pentru:
a). Finanţarea economiei naţionale, cuprinzând obiective şi acţiuni care se finanţează din
fondurile de dezvoltare economico- socială şi anume: investiţii productive, acoperirea necesarului
de mijloace circulante al unor unităţi economice, constituirea rezervelor de stat, etc;
b). Realizarea acţiunilor social culturale;
c). Acordarea de pensii şi realizarea altor acţiuni din bugetul asigurărilor sociale de stat;
d). Apărarea ţării;
e). Funcţionarea organelor puterii de stat, organelor administraţiei de stat, organelor
judecătoreşti şi celor ale procuraturii;
f). Realizarea altor acţiuni şi sarcini prevăzute prin dispoziţiile legale.
Evoluţia dreptului fiscal
1. În 1944, la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial,

principalele impozite şi taxe ce se aplicau în România erau următoarele:
a). Impozite directe, împărţite în şase cedule , astfel:
- impozitul pe veniturile din proprietăţi agricole;
- impozitul pe veniturile din proprietăţi clădite;
- impozitul pe veniturile din capitalurile mobiliare;
- impozitul pe veniturile din comerţ şi industrie;
- impozitul pe salarii;
- impozitul pe veniturile din profesii;
b). impozite indirecte, dintre care menţionăm:
- impozitul pe lux şi cifra de afaceri;
- taxele de consumaţie;
- impozitul excepţional de 12%;
- impozitele şi taxele de timbru;
- impozitul de echivalent;
- taxele vamale de import şi export;
- taxele pe băuturi spirtoase şi altele;
c). monopolurile fiscale de stat.
2. După Al Doilea Război Mondial, au avut loc importante
modificări în sistemul fiscal. Reforma agrară din 1945, reforma şi stabilizarea monetară din 15
august 1947, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947,
adoptarea Constituţiei din 13 aprilie 1948 şi, mai ales, naţionalizarea principalelor mijloace de
producţie la 11 iunie 1948, măsură prin care s-a constituit un larg sector de stat în economia
românească, sunt factori care au avut consecinţe considerabile şi din punct de vedere fiscal. Astfel,
în perioada 1945-1948 au avut loc şi unele modificări fiscale, dar nu de mare complexitate, cum au
fost, spre exemplu, desfiinţarea impozitului excepţional de la 12%, sau înlocuirea impozitelor
proporţionale cu cele progresive.
3. În aceste condiţii social-economice, de la 01.ianuarie 1949 s-a efectuat o structurare financiară
în cadrul căreia au fost luate o serie de măsuri fiscale radicale determinate mai ales de
100
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi transformarea întreprinderilor particulare în
întreprinderi de stat. Naţionalizarea a dat un alt conţinut şi o altă natură prelevărilor la bugetul de
stat de la aceşti noi contribuabili. Ca atare, au fost desfiinţate impozitele directe. Astfel, impozitul
pe cifra de afaceri ce-l datorau anterior întreprinderile fost particulare, ca impozit direct, a fost
schimbat într-un impozit indirect, deoarece s-a transformat într-un mijloc de atragere la buget a
venitului net centralizat al statului. De altfel în anul 1950, cu unele modificări, impozitul pe cifra
de afaceri a devenit impozitul pe circulaţia produselor, care se aplica nu numai asupra produselor de
consum individual, ci şi asupra mijloacelor de producţie şi se datora atât de întreprinderile de stat,
cât şi de cele particulare ce mai existau.
Din anul 1952 numai întreprinderile de stat datorează noul impozit. În anul 1954,
efectuându-se o reaşezare a impozitului, acesta este aplicat numai asupra bunurilor de consum
individual, nu şi asupra mijloacelor de producţie, iar denumirea sa a devenit, „impozit pe circulaţia
mărfurilor”.
Cu această denumire, impozitul, dar cu modificări pe parcurs în ce priveşte sfera de
cuprindere, s-a aplicat în toată perioada regimului „socialist”. Mulţi ani la rând, acest impozit a
constituit principala plată a venitului net centralizat al statului, încasat de la întreprindere de stat.
În acelaşi timp, în anul 1949 au fost introduse impozitul asupra operaţiilor de executări de
lucrări , prestări de servicii şi transporturi
(care ulterior a fost înlocuit cu impozitul asupra operaţiunilor necomerciale), impozitul pe veniturile
cooperativelor şi impozitul pe spectacole.
Unităţile cooperaţiei agricole au fost obligate la suportarea impozitului agricol , devenit în
anul 1952 (Decretul nr.125/1952) impozitul pe veniturile agricole şi ale întovărăşirilor, iar din anul
1955 (Decretul nr.212/1955) a fost înlocuit cu impozitul pe teren, cu cote fixe stabilite pe hectar, cu
scopul de a încuraja sporirea producţiei agricole şi creşterea animalelor.
Legislaţia fiscală de la 01-ianuarie 1949 a desfiinţat şi impozitele directe datorate de
populaţie. S-a introdus însă impozitul pe veniturile populaţiei şi impozitul agricol. Ambele
impozite au suferit numeroase modificări pe parcurs, în ce priveşte obiectul şi subiectele impunerii
în raport cu politica fiscală. În domeniul taxelor, menţionăm Legea timbrului (Legea nr.6/1949 şi
Decretul nr.2/1949) care reglementa taxele de timbru, impozitul proporţional de timbru şi impozitul
progresiv de timbru.
De la o1. iulie 1955, această lege a fost înlocuită (Decretul nr.199/1955 şi H.C.M
nr.911/1955), desfiinţându-se impozitul de timbru, iar taxele de timbru li se atribuie natura reală de
taxe, plată a unui serviciu prestat.
La data de o1.ianuarie 1949, au fost introduse şi unele impozite şi taxe locale (Legea
nr.11/1949). De la 01.ianuarie 1952, aceste impozite şi taxe dobândesc o nouă reglementare
(Decretul nr.18/1952), care se va aplica până la 01.ianuarie 1982, când se va adopta Legea
nr.25/1981şi Decretul nr.425/1981.
Organele administraţiei de stat financiar-bancare
1. După luarea puterii de către comunişti prin măsurile economice

adoptate, s-a instituit monopolul absolut al proprietăţii de stat (peste 2/3 din avuţia naţională şi
fondurile fixe din economie), s-a redus exagerat ponderea proprietăţii cooperatiste, s-a îngrădit tot
mai accentuat mica producţie ţărănească, s-a limitat extrem proprietatea şi producţia
meşteşugărească, s-a ajuns la concentrarea excesivă a producţiei industriale. Ca atare, statul a
devenit administrator general al unui imens patrimoniu.
101
În aceste condiţii, în sfera domeniului public au fost incluse în mod arbitrar şi bunurile
aparţinând în mod tradiţional domeniului privat al statului, cum sunt cele aflate în administrarea
directă a întreprinderilor de stat, centralelor industriale, trusturilor şi altor unităţi economice de stat.
În consecinţă, şi activitatea financiară pe care era interesat să o reglementeze în detaliu,
statul şi-a extins sfera, cuprinzând nu numai pe cea implicată de finanţele publice, ci şi pe cea a
unităţilor economice de stat care, potrivit practicii financiare internaţionale este considerată ca
aparţinând domeniului financiar privat.
2. Ţinând seama de această situaţie, activitatea executivă financiară de stat era exercitată, atât
pe plan central cât şi pe plan local, de organele administrative financiar-bancare de stat, cum
erau:
a). Pe plan central: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională, băncile specializate( Banca de
Investiţii, Banca Agricolă şi Banca Română de Comerţ Exterior), Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, Administraţia Asigurărilor de Stat, precum şi direcţiile financiare şi de preţuri
din ministere şi celelalte organe centrale de stat.
b). Pe plan local .
- organele financiare ale unităţilor administrativ teritoriale;
- organele şi unităţile subordonate ale organelor centrale administrative, financiar-bancare
de stat menţionate mai sus;
- compartimentele financiar-contabile din cadrul:
o instituţiilor de stat;
o unităţilor economice de stat.
În ultimele două decenii ale regimului comunist a funcţionat şi

Consiliul Financiar-Bancar şi comisiile financiar-bancare teritoriale, compuse din reprezentanţii
organelor administrative financiar-bancare enumerate mai sus.
3. Ministerul Finanţelor era organul administrativ central de
specialitate care răspundea de înfăptuirea „politicii financiare a partidului şi statului în domeniul
finanţelor” şi acţiona pentru asigurarea echilibrului financiar, monetar şi valutar al ţării239.
4. Banca Naţională, împreuna cu băncile specializate, ca organe
de stat, răspundeau de înfăptuirea şi asigurarea aplicării, în
activitatea lor, a „politicii partidului şi statului în domeniul monetar şi al creditului, potrivit
prevederilor Legii finanţelor şi ale legilor şi statutelor lor de organizare şi funcţionare” 240. Banca
Naţională era şi principalul organ de casierie al executării bugetului de stat.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni , constituia instituţia
specializată în atragerea şi păstrarea economiilor băneşti ale populaţiei, având şi unele atribuţii
bancare şi financiare241.
Administraţia Asigurărilor de Stat îndeplinea atribuţii de
asigurare prin efectul legii, a valorii contractuale a bunurilor, a persoanelor şi de răspundere civilă.
Celelalte organe administrative financiare şi bancare, centrale sau locale menţionate mai sus,
aveau atribuţii specifice organelor sau unităţilor în cadrul cărora funcţionau.
6.2. SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE

239
Art.228 din Legea finanţelor nr.9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979
240
Idem, art.232
241
Decretul nr.371/1958 privind organizarea şi funcţionarea Case de Economii şi Consemnaţiuni, precum şi Statutul
CEC.
102
Bugetul public- noţiuni introductive
Apariţia şi existenţa statului, extinderea schimbului de mărfuri mijlocit de bani, reprezintă baza
generală a apariţiei finanţelor. Amplificarea diviziunii sociale a muncii a făcut ca alături de cei
ocupaţi în producţia materială să existe şi alte categorii de oameni care efectuează diferite activităţi
în justiţie, administraţie, armată, conducere etc242.
În vederea acoperirii cheltuielilor necesare în scopul satisfacerii intereselor generale ale
societăţii şi dezvoltării funcţiilor sale, statul s-a implicat în procurarea de venituri care într-o primă
etapă au fost asigurate pe calea dărilor în natură şi a prestaţiilor în muncă, iar cu timpul odată
cu dezvoltarea economiei, sub formă bănească243.
Instrumentele şi tehnicile financiare nu au fost cunoscute de la început de toate statele
europene, perceperea impozitelor făcându-se din iniţiativă privată. Instituirea controlului statului s-a
concentrat în apariţia finanţelor publice şi bugetului244.
Etimologic, cuvântul „buget” îşi are originea în latinescul bulgo a cărui semnificaţie este
aceea de „sac” sau „pungă de bani”. Ulterior, în Franţa s-au folosit expresiile bouge şi bougette, în
sensul „o pungă de piele sau o pungă de bani”. Majoritatea autorilor de specialitate consideră
cuvântul „buget” ca provenit din limba franceză veche.
În România, termenul de „buget” apare pentru prima oară în Regulamentul Organic, în
capitolul 3 care tratează finanţele publice 245. În capitolul menţionat se întâlnesc expresiile bindge şi
închipuirea cheltuielii.
Noţiuni referitoare la buget s-au regăsit în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din
1858 şi în Constituţiile române din 1886, 1923, 1938.
Definirea bugetului de stat
În literatura de specialitate, asupra bugetului de stat, au fost emise

numeroase definiţii. Astfel, unii autori, au afirmat că bugetul este un document de prevedere a
veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată sau că bugetul este un program de cheltuieli ce
urmează a se efectua şi de venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată. Alţi autori,
abordând sub aspect juridic noţiunea de buget, consideră că acesta reprezintă un act prin care sunt
prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Legea contabilităţii publice din 1929246 definea bugetul public astfel „bugetul este actul prin
care sunt prevăzute şi în prealabil aprobate, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale unor
instituţii publice”247.
Din cuprinsul acestei definiţii rezultă trei elemente specifice ale bugetului public:
a). Bugetul public este un act de previziuni, în sensul că prezintă un tablou evaluativ şi
comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale bugetului;
242
P.Olcescu, T.Toma, Drept Financiar şi Fiscal, Tratat, Ed. Cantes, Iaşi, 2000, p. 73
243
Idem, p. 73
244
Idem, p.73
245
Cf.-art.117 din Regulamentul Organic al Moldovei
246
Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public, M.O. nr.167 din 31 iulie
1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930.
247
M. Lăzeanu, Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, editor M.Bădeanu, 1942, p. 133
103
b). Bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este împuternicită de
puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile bugetare;
c). Bugetul public este un act anual, deci limitat în timp la o perioadă mai potrivită pentru a
se efectua programarea şi a se urmări execuţia bugetară.
Potrivit art.2 pct.6 din Legea finanţelor publice nr.500/2002 bugetul de stat este definit ca
fiind documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile, sau,
după caz, numai cheltuielile în funcţie de sistemul de finanţare al instituţiilor publice.
Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat exprimate în literatură şi legislaţia
financiară, cea la care aderăm şi pe care o considerăm de referinţă este cea consacrată prin Legea
franceză a contabilităţii publice, conform căreia bugetul statului este un act de stabilire şi autorizare
a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului sau altfel spus, bugetul de stat este principalul plan
financiar al statului în care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile statului pe o perioadă
determinată, respectiv un an.
Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de faptul că elementele ei esenţiale
au fost preluate şi pentru caracterizarea oficială a bugetului Comunităţilor Europene.
Regulamentul financiar al acestor comunităţi precizează că bugetul lor este actul care
prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor248.
Natura juridică a bugetului de stat
Natura juridică a bugetului de stat a dat naştere unor puternice

controverse şi opinii diverse în literatura de specialitate.
Au fost exprimate mai multe opinii cu privire la natura juridică, cele mai comentate fiind
următoarele:
1. Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act administrativ,
deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile sunt simple evaluări de natură financiară realizate de
agenţii administrativi. Potrivit acestei opinii bugetul de stat ar fi un act- condiţie pusă de legiuitor la
dispoziţia agenţilor administrativi pentru a realiza acte juridice prin care sunt create creanţe de la şi
în formarea tezaurului public şi prin care se efectuează plata acestor creanţe 249. Mai mult această
teorie a fost fundamentată prin faptul că, în statele moderne, prin bugetele anuale se condiţionează
atât cheltuielile, cât şi veniturile pe care le efectuează şi respectiv le realizează statul, sub aspecte
parţiale diferite însă comune actelor administrative.
I.Gliga250 arată că într-adevăr, prin bugetele statelor moderne cu economie liberal-capitalistă
se stabileşte cuantumul veniturilor şi cheltuielilor în acest fel. În susţinerea acestei teorii, referindu-
se la totalitatea veniturilor acestor bugete, se prevede conţinutul fiecăruia dintre principalele
impozite sau categorii de venituri şi, de asemenea, se specifică impozitele, taxele şi celelalte
venituri de stat programate a se realiza anual în conformitate cu dispoziţiile din legi sau celelalte
acte normative referitoare la fiecare dintre aceste venituri ale bugetului de stat. Dacă, potrivit
necesităţii de stabilire şi autorizare a veniturilor bugetare, prin bugetele anuale se condiţionează
realizarea anumitor venituri publice….. pe baza acestui efect specific administrativ se formulează
concluzia că „bugetul veniturilor este un act condiţiune”. Dar cum existenţa unui buget presupune şi
o parte de cheltuieli, autorul referindu-se la acestea, arată că potrivit acestei teorii, bugetul anual al
statului este condiţia obţinerii din trezoreria publică a sumelor de bani destinate cheltuielilor
248
L. Carton, Droit financier et fiscal europeen, Precis Dalloz, Paris 1972, p. 23
249
I. Văcărel, ş.a. Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 15,p.39-41
250
I.Gliga, Drept financiar public, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,p.51-53
104
bugetare, pe lângă faptul că prin acest buget se stabilesc şi se aprobă cuantumul bănesc al fiecăreia
dintre cheltuielile programate a se efectua. În temeiul acestor argumente se apreciază că „şi bugetul
cheltuielilor este un act condiţiune”.
Considerăm că teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act condiţie de natură
administrativă s-a fundamentat pe faptul că în lipsa bugetului de stat, efectuarea cheltuielilor şi
încasarea veniturilor statului ar fi fost de neimaginat.
2. Teoria naturii juridice a bugetului de stat este fundamentată pe ideea că legea este orice
decizie emanată de la puterea legislativă, iar în situaţia în care bugetul statului este o decizie
a legislatorului el este şi lege propriu-zisă251. Astfel această teorie se bazează pe principiul
că tot ce îmbracă forma legii este o normă de drept şi în consecinţă bugetul de stat nu poate
fi decât o lege.
3. Teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege şi de act administrativ,
susţinută de L.Dugiut252, ajunge la concluzia că bugetul este lege în părţile lui creatoare de
dispoziţii generale şi act administrativ în părţile creatoare de acte individuale şi concrete. În
acest sens, I.Gliga, relevă că dintre
cele două componente ale bugetului de stat, partea de venituri este considerată creatoare de
dispoziţii generale. Astfel, aprobarea anuală a părţii de venituri a bugetului statului este o adevărată
lege, materială, deoarece determină în fiecare an, prin dispoziţie generală, perceperea impozitelor şi
taxelor ca şi când ar fi reglementate din acel moment. Şi este cert că actele prin care se creează
obligaţiuni de plată a impozitelor şi taxelor sunt acte legislative. Partea de cheltuieli a bugetului de
stat este considerată creatoare de acte individuale şi concrete de natură administrativă deoarece
votul cheltuielilor bugetare de către Parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente,
referitoare la deschiderea de credite bugetare şi alte procedee de cheltuieli bugetare. Din moment ce
acest vot nu aduce nici o modificare a unor norme juridice preexistente şi rămâne conform unor
reguli generale, este un act individual de natură administrativă.
Dintre aceste teorii principale privind natura juridică a bugetului de stat, formulate în
primele decenii ale secolului XIX ultimele două, au rămas în atenţia şi aprecierea doctrinelor de
specialitate.
În literatura de specialitate nouă în legătură cu natura juridică a bugetului de stat, întâlnim
două teorii şi anume:
-teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare financiară care odată
aprobat de Parlament, printr-o lege emisă în acest scop, dobândeşte natura juridică de
lege;
- teoria potrivit căreia bugetul de stat este principalul plan financiar cu caracter executoriu
al statului.
Funcţiile bugetului de stat
Bugetul de stat ca principal plan financiar şi act juridic îndeplineşte

următoarele funcţii:
a). Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului;
b). Funcţia de control prin leu.
a). Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a rezervelor băneşti ale statului, constă în atragerea
la fondurile statului a unei părţi din produsul naţional brut şi chiar din avuţia naţională, în
251
I.Gliga, Drept financiar public, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 55
252
L.Dugiut, Traite de Droit constituţionnel, vol II Paris,1923, p.144
105
repartizarea şi utilizarea acestor fonduri pentru satisfacerea cerinţelor comune ale societăţii, de
regulă cu titlu definitiv, nerambursabile şi fără contraprestaţie directă şi imediată.
Această funcţie îşi găseşte fundamentul în faptul că bugetul de stat este principalul
instrument prin care are loc repartiţia produsului naţional brut. Repartiţia produsului naţional brut
presupune atât distribuirea primară, cât şi redistribuirea acestuia.
Veniturile rezultate din procesul distribuirii primare a produsului naţional brut se numesc
venituri de bază sau primare. Astfel, primesc venituri în această fază numai acele persoane juridice
şi fizice care participă nemijlocit la producţia materială iar persoanele fizice şi juridice care nu
lucrează în sfera producţiei materiale primesc venituri în procesul redistribuirii produsului brut.
Procesul redistribuirii produsului naţional brut cuprinde două faze şi anume:
 mobilizarea;
 dirijarea unei părţi din produsul naţional brut distribuit.
 Mobilizarea presupune relaţii economice exprimate valoric cu ajutorul cărora se
atrage prin mecanismul economico- financiar, prin organele financiare şi
bancare, prin sistemul preţurilor, precum şi pe calea prestărilor de servicii o parte
din veniturile întreprinderilor de stat, private sau mixte şi o parte diferenţiată din
veniturile grupelor de populaţie, adică formarea fondurilor financiare.
 Procesul redistribuirii produsului naţional brut cuprinde relaţiile băneşti prin
intermediul cărora sunt apoi dirijate şi folosite aceste fonduri băneşti împreună cu
o parte a resurselor băneşti mobilizate în procesul distribuirii produsului naţional
brut către sfera social- culturală, administraţie, ordine publică, apărare.
Redistribuirea trebuie să se realizeze atât prin intermediul impozitelor şi taxelor, cât şi cheltuielilor.
Astfel, instituirea unui impozit progresiv asupra veniturilor persoanelor fizice poate să vizeze
redistribuirea veniturilor între diferitele categorii sociale.
Tehnicile fiscale în acest scop sunt: deducerile din venit, diferenţierea impunerii în funcţie
de tranşele de venit, instituirea de impozite particulare numai pentru persoanele ce obţin venituri
sau deţin averi, utilizarea unor impozite diferenţiate în raport cu originea veniturilor.
Procesul formării, repartizării şi utilizării produsului naţional brut reclamă un control

eficient pentru a-şi atinge scopul.
b).Funcţia de control prin leu este strâns legată de prima şi se manifestă în controlul care se exercită
prin bugetul de stat asupra întregii activităţi economice şi sociale. În primul rând, acest control se
realizează în procesul mobilizării veniturilor bugetare cu ocazia plăţii veniturilor datorate bugetului
de stat de către persoanele fizice sau juridice iar în al doilea rând, exercitarea funcţiei de control este
determinată de faptul că fondurile financiare care se formează la dispoziţia statului sunt ale întregii
naţiuni. Respectarea şi întărirea disciplinei economice şi financiare se pot asigura numai prin
exercitarea unui control riguros, multilateral şi sistematic din partea organelor de stat ce au atribuţii
de control în domeniul economic-financiar. Prin această funcţie se urmăreşte apărarea integrităţii
avutului public, legalitatea, necesitatea oportunitatea şi eficienţa utilizării fondurilor financiare de
către agenţi economici şi instituţiile publice şi private, respectarea obligaţiilor faţă de bugetul
statului.
Conţinutul bugetului de stat
Bugetul statului român, ca de altfel al oricărui stat, cuprinde în
106
mod constant două părţi şi anume:
1. veniturile bugetare;
2. cheltuielile bugetare.
1. Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care în lucrarea
„Spiritul legilor”- cartea XIII, afirma că veniturile statului sunt o parte pe care fiecare
cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se
bucura deplin de aceasta.
Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art.1 alin.2 din Legea
nr.500/2002 care se mobilizează în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe,
contribuţii băneşti şi alte vărsăminte editate de fiecare stat în funcţie de politica sa economico-
financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor surse externe (accesibile).
2.Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la art.1 alin.2 în limitele şi
potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele respective. Partea de cheltuieli a bugetului statului nostru
are un conţinut orânduit şi el conform concepţiei moderne. Astfel, principalele categorii de
cheltuieli ale bugetului de stat sunt cele social-culturale, pentru apărarea naţională şi ordinea publică
internă, pentru organele de stat legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni economice şi
cercetare ştiinţifică, precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes general.
În art.30, Legea nr.500/2002 privind finanţele publice se prevede că în

bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi Fondul de
intervenţie la dispoziţia aceleaşi instituţii.
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului,
pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie aflat la dispoziţia aceleaşi instituţii se repartizează aceloraşi
ordonatori de credite ( ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale), în condiţiile de mai sus, pentru
finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii
persoanelor fizice sinistrate.
4. Sistemul bugetar253
Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai
important de autorizare şi corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din punctul de vedere al
organizării bugetare publice sunt remarcabile anumite particularităţi care presupun atât asemănări
cât şi deosebiri, între statele de tip unitar şi cele de tip federal.
Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să scoatem în relief
principalele variante practice de organizare bugetară şi în acelaşi timp, faptul că în unele dintre
aceste state s-au conceput şi s-au pus în aplicare variante originale care au dezvoltat categoria
variantelor moderne de organizare bugetară de interes public.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:
1. state de tip unitar;
2. state de tip federal
1. State de tip unitar, cum sunt: Franţa, Italia, Olanda, Grecia, Turcia, Suedia, România, etc, se
caracterizează prin: legislaţie unică; prin organe centrale unice ale puterii şi administraţiei de
stat; teritoriu împărţit în unităţi administrativ-teritoriale conduse de organe locale autonome,
care au personalitate juridică şi dispun de bugete locale proprii.
253
vezi D.D.Şaguna, Tratat de Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 528-531
107
Astfel, în Franţa, unde unităţile administrativ-teritoriale sunt comunele urbane şi comunele rurale,
departamentele şi teritoriile de bază, pot fi create, prin lege cantoane, arondismente, regiuni şi
asociaţii de comune.
Teritoriul Italiei este organizat în: regiuni autonome, provincii şi comune. Anglia , are ca unităţi
administrativ teritoriale: comitatele, teritoriile de comitat şi districtele de comitat. Suedia, are ca
unităţi administrativ teritoriale provinciile comunale şi administraţiile ecleziastice. În România,
teritoriul este organizat în comune, oraşe, municipii (sectoare ale capitalei) şi judeţe.
Organizarea bugetară a statelor de tip unitar era la început simplă, deoarece cuprindea numai
bugetul de stat şi bugetele locale. Actualmente structura bugetară, a unor astfel de state a fost
dezvoltată, cuprinzând bugete anexe celui de stat, bugete extraordinare sau fonduri băneşti speciale
şi alte fonduri băneşti alăturate bugetului de stat.
Referindu-se la bugetul de stat ce aparţine statelor unitare, denumit şi bugetul ordinar sau
general, trebuie să precizăm că acesta a avut şi are ca venituri principale impozite şi taxe ce sunt
completate în caz de insuficientă cu împrumuturile de stat. Cheltuielile acestui buget sunt destinate
celor mai importante necesităţi cum ar fi: învăţământ, sănătate publică, întreţinerii organelor
legislative şi executive, instanţelor judecătoreşti şi altor autorităţi publice.
În ceea ce priveşte bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, acestea sunt o
componentă a organizării şi structurii bugetare de interes public din statele unitare naţionale cu o
însemnătate deosebită pentru autonomia funcţională a organelor de conducere a acestor unităţi. Prin
aceste bugete locale sunt finanţate: întreţinerea autorităţilor publice locale; instituţiile publice
(învăţământ public, culturale şi sanitare); modernizarea şi dezvoltarea urbanistică.
2. State de tip federal cum sunt: S.U.A., Brazilia, Germania, Elveţia, Austria, India, care sunt
formate din federaţie, statele (provinciile) membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-
teritoriale. Federaţia dispune de organe supreme legislative şi executive, care au competenţe
atât pe plan intern, cât şi în relaţiile internaţionale. La rândul lor statele, provinciile,
cantoanele, republicile, landurile cuprind unităţi administrativ-teritoriale conduse de
organele locale care şi în cazul statelor unitare, îşi alcătuiesc bugete locale proprii.
În consecinţă structura bugetară a statelor de tip federal este complexă
cuprinzând: bugetul federaţiei, bugetele statelor, landurilor, provinciilor, cantoanelor membre ale
federaţiei şi bugetele locale ale unităţilor administrativ- teritoriale din fiecare dintre statele,
landurile, provinciile, cantoanele componente.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, afară de bugetul de stat în forma sa clasică, se mai
propune un document mai cuprinzător, denumit buget al economiei naţionale (Franţa) sau buget
economic (S.U.A., Anglia). Acesta reprezintă un document estimativ ce cuprinde toate resursele
naţiunii şi destinaţia lor ( producţia, repartiţia, consumul PIB-ului şi utilizarea resurselor bugetare).
În România, sistemul bugetar corespunde structurii de organizare teritorial-administrativă,
prerogativelor şi autonomiei organelor puterii legislative şi executive, centrale şi locale, existând o
legislaţie unică pentru elaborarea şi executarea bugetelor.
Astfel, potrivit art.138 alin.1 din Constituţie, bugetul public naţional cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor.
Raportându-se la sfera acţiunilor şi competenţelor, bugetul de stat
concentrează relaţiile financiare menite să asigure exercitarea atribuţiilor interne şi externe ale
statului, iar bugetele locale pe cele menite a satisface cerinţele autonomiei în sferele de competenţe
ce revin administraţiei locale.
108
Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete
care sunt prevăzute în art.1 alin.2 din Legea nr.500/2002 şi anume:
a). Bugetul de stat;
b). Bugetul asigurărilor sociale de stat;
c). Bugetele fondurilor speciale;
d). Bugetul trezoreriei statului;
e). Bugetele instituţiilor publice autonome;
f). Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
g). Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h). Bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
cărei rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i). Bugetele fondurilor externe nerambursabile;
j). Bugetele locale.
Noţiunea de proces bugetar
Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare,

precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
În literatura de specialitate există mai multe opinii privind definirea procesului bugetar.
Astfel, într-o primă opinie, procesul bugetar a fost definit ca fiind totalitatea actelor şi operaţiunilor
cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organe specializate ale statului, în scopul elaborării,
adoptării, executării şi încheierii bugetului public naţional 254, într-o altă opinie, prin proces bugetar
înţelegem ansamblul operaţiilor cu caracter tehnic şi legislativ, desfăşurate de organele competente
ale statului în scopul elaborării, executării şi încheierii bugetelor de stat anuale 255, iar într-o ultimă
opinie256, procesul bugetar este definit ca fiind un ansamblu de operaţiuni care se succedă anual şi
privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,
încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi control bugetar.
Aderăm la ultima opinie deoarece, definiţia dată este mai extinsă incluzând în procesul
bugetar şi execuţia, încheierea şi controlul bugetar.
Caracteristicile procesului bugetar
Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici care-i conferă trăsăturile specifice unui
proces:
1. decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu
nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;
2. democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele
statului de drept- între care cel al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor
economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică în decizie,
254
D.D.Şaguna, op. Cit., p. 566
255
P. Olcescu, T.Toma, op. Cit., p. 94
256
I.Talpeş, Finanţele României, vol.1, Ed.Sedona, Timişoara, 1996, p.119
109
3. preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general de
politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act
de decizie politică al forţelor majoritare în Parlament.Principiile procesului bugetar
Bugetul de stat se conformează unor principii devenite tradiţionale.
Aceste principii prezintă două laturi:
- latura tehnică, deoarece sunt necesare unei bune organizări a finanţelor publice;
- latura politică întrucât sunt destinate să uşureze controlul Parlamentului asupra gestiunii
guvernamentale.
Principiile îşi găsesc consacrarea atât în lege cât şi în literatura de specialitate, şi avem în vedere:
1. principiul universalităţii bugetare;
2. principiul publicităţii bugetare;
3. principiul unităţii bugetare;
4. principiul anualităţii;
5. principiul specializării- realităţii bugetare
6. principiul unităţii monetare.
1.Principiul universalităţii bugetare (art. 8 din Legea nr.500/2002).Conform acestui principiu
nici un venit public şi nici o alocare bugetară nu se poate percepe şi respectiv repartiza în afara
cadrului bugetar. Datorită faptului că acest principiu prezintă unele asemănări cu principiul unităţii
bugetare, în literatura de specialitate uneori a fost prezentat independent iar alte ori îmbinat cu
principiul unităţii. Principiul universalităţii bugetului de stat impune ca acest buget să cuprindă pe
larg toate veniturile care provin de la regiile autonome, societăţi comerciale, alţi agenţi economici,
instituţii publice şi private, precum şi de la populaţie, respectiv toate cheltuielile statului din fiecare
exerciţiu bugetar. Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalităţii poartă denumirea de
buget brut, în timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producătoare de
venit şi al celor generatoare de cheltuieli poartă denumirea de buget net.
Elaborarea bugetului public cu aplicarea acestui principiu are avantajul că permite cunoaşterea cât
mai exactă a volumului total al veniturilor publice şi al cheltuielilor publice, precum şi a legăturii ce
există între anumite venituri şi cheltuieli care sunt în conexiune strânsă.
Referitor la avantajele acestui principiu, un reputat economist francez susţine că „Principiul
universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a cheltuielilor publice. Distingând, pe
de o parte, veniturile şi, pe de altă parte cheltuielile, devine imposibil, fie să se compenseze
veniturile şi cheltuielile, fie să se afecteze un anume venit unei cheltuieli”257.
În legislaţia noastră, principiul universalităţii bugetare este înscris în Legea privind
finanţele publice258, ceea ce permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor
şi cheltuielilor publice259 . Realizarea acestui drept al Parlamentului este asigurat practic prin
adoptarea Legii bugetare şi prin normele stabilite, mai ales în art.2 pct.42 şi 3 din Legea
nr.500/2002.
1. Principiul publicităţii bugetare art. 9 din Legea nr.500/2002)
impune sistemului bugetar deschidere şi transparenţă. Aceste două calităţi se realizează prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestuia;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu
prilejul aprobării acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
257
P.Lalumiere, Les Frances publiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 67-68
258
art.8 din Legea 500/2002
259
Pentru detalii, a se vedea Tatiana Moşteanu, coordonator Finanţe, buget, Ed. Economică, Bucureşti, 2001,p.13
110
 mijloace de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de
lege.
2. Principiul unităţii bugetare (art.10, din Legea nr.500/2002).
Conform acestui principiu, toate veniturile şi toate cheltuielile publice

se înscriu într-un singur document , bugetul de stat pentru a se asigura utilizarea eficientă şi
monitorizarea fondurilor publice.
Respectarea acestei cerinţe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informaţii de
ansamblu privind resursele publice şi utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative a
diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi facilitează nivelul soldului general al bugetului
prevăzut pentru anul următor. Potrivit concepţiei lui Maurice Duverger260 principiul unităţii
bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii, unele financiare, altele politice. Din punct de
vedere financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate, pentru a prezenta starea
reală a situaţiei financiare a ţării fără artificii de disimulare.
Multiplicând bugetele şi conturile particulare se poate ajunge să devină foarte dificilă o
vedere de ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, ceea ce formează risipa.
Din punct de vedere politic, unitatea bugetară este şi mai importantă. Fracţionând
cheltuielile şi veniturile în multiple documente, controlul Parlamentului devine foarte dificil şi
astfel, puterea sa de decizie în materie de finanţe nu se mai poate exercita cu aceeaşi eficacitate.
Pentru a stabili opţiuni între cheltuielile care îi sunt propuse de Guvern, Parlamentul trebuie să aibă
o vedere de ansamblu asupra acestora. Într-o prezentare fracţionată, printr-o manevră, s-ar putea
face să se voteze mai întâi cheltuielile care nu sunt indispensabile, de vreme ce mărimea totală a
cheltuielilor publice nu ar fi cunoscută şi la sfârşit cheltuielile absolut necesare, pe care Parlamentul
ar fi obligat să le accepte.
Cu toate argumentele tehnic- financiare şi politice, în foarte multe state contemporane s-a
renunţat la unitatea bugetului de stat şi s-a preferat procedeul pluralităţii bugetare. Acest procedeu
se aplică declarându-se bugetul statului ca buget ordinar, sau general sau central, şi admiţându-se,
alăturat acestuia, alte bugete: extraordinare, anexe, speciale, automate, etc. Aceste bugete sunt, în
mod obişnuit, mai mici şi de importanţă mai mică decât bugetul ordinar care rămâne principalul act
financiar, deci principalul component al finanţelor publice.
În practica legislativă românească actuală, acest principiu este aplicat de Legea privind
finanţele publice, care consacră regula elaborării şi adoptării unei legi bugetare anuale care prevede
totalitatea veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi structura acestora. De asemenea, legea
permite constituirea şi utilizarea de mijloace financiare aparţinând statului, în afara bugetului,
numai pe baza aprobării prin lege. Astfel se stabileşte că toate veniturile reţinute şi utilizate în
sistem extrabugetar, sub diverse forme sau denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând
principiile şi regulile acestui buget.
3. Principiul anualităţii bugetare (art.11 din Legea nr.500/2002).
Universalitatea şi anualitatea bugetară definesc întinderea bugetului

de stat; dimensiunile în spaţiu, pe orizontală şi verticală ale bugetului de stat. Dimensiunea în timp
a bugetului vizează periodicitatea acestuia, adică durata de timp pentru care Parlamentul autorizează
Guvernul să încaseze veniturile şi să efectueze cheltuielile aprobate, după care se impune reînnoirea
autorizaţiei parlamentare pentru o nouă perioadă de timp.
Acordarea autorizaţiei parlamentare doar pentru o perioadă de 1 an de zile este
260
M. Duverger, Finances publiques, PUF, Paris, 1978, p. 313-314
111
fundamentată pe argumente de ordin politic şi financiar. Astfel, din punct de vedere politic,
principiul anualităţii bugetului de stat, a fost acceptat potrivit concepţiei care pretinde emiterea
oricărei decizii parlamentare cu precauţie în mod temeinic, cât şi exercitarea de către puterea
legiuitoare a unui control eficace în timp asupra puterii executive261.
Emiterea autorizaţiei parlamentare la intervale de un an s-a impus ca o măsură practică,
izvorâtă din experienţa luptei duse de Parlamentul englez, ca şi de cel francez, de a controla actele
de decizie a monarhului şi Guvernului său.
Din punct de vedere tehnic-financiar, periodicitatea anuală a bugetului de stat a fost
confirmată ca răspunzând mai multor posibilităţi reale de prevedere sau de stabilire prealabilă a
cuantumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare de stat.
Perioada de valabilitate a autorizaţiei bugetare, adică anul bugetar poate să coincidă cu anul
calendaristic sau să difere de acesta. Factorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt:
caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, de numărul şi de
durata sesiunilor în care se dezbate bugetul public de tradiţie. Astfel, în ţări ca Austria, Belgia,
Brazilia, Franţa, România, Germania, anul bugetar coincide cu cel calendaristic (1 ianuarie-31
decembrie).
În alte ţări ca Marea Britanie, Canada, Japonia, anul bugetar durează între 1 aprilie şi se
termină la 31 martie. În S.U.A. anul bugetar durează între 1 octombrie-31 septembrie, iar în
Australia, Philipine, Italia, Pakistan, India anul bugetar este cuprins între 1 iulie-30 iunie
Anualitatea bugetului de stat face ca veniturile bugetare aferente unui buget să fie
considerate numai cele încasate în perioada 1 ianuarie-31 decembrie a anului calendaristic
respectiv, urmând ca veniturile cuvenite aceluiaşi buget dar încasate în anul următor să fie
considerate venituri ale noului buget. Constituţia României, la art.138 alin.2 consacră principiul
anualităţii în elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat ca şi cel al asigurărilor sociale de
stat.
De la acest principiu este prevăzută o singură excepţie, la alin.3: dacă legea bugetului de stat
şi legea asigurărilor sociale de stat nu sunt aprobate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, se aplică în continuare, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale
anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.
În această ipoteză, bugetele exerciţiului bugetar expirat ultraactivează, în sensul că, deşi ele
au fost legiferate pe o perioadă expirată şi deci valabilitatea lor a încetat pentru a preveni blocajul
instituţional pe care l-ar provoca imposibilitatea efectuării de cheltuieli bugetare şi a formării
resurselor financiare necesare, ele se aplică în continuare până la adoptarea noilor bugete.
Principiul specializării bugetare (art.12 din Legea nr.500/2002).
Conform acestui principiu, veniturile bugetare trebuie prevăzute în
buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se
efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic. La începutul activităţii
bugetare, Parlamentul dădea o autorizaţie în bloc pentru toate veniturile şi cheltuielile statului. Cu
timpul, s-a trecut la individualizarea veniturilor şi a cheltuielilor pe destinaţii. Individualizarea
poziţiilor privind veniturile şi cheltuielile publice, pe baza unor criterii definite semnifică
specializarea bugetară. În plus, Parlamentul aprobă nivelul cheltuielilor ca limite maxime, care
pentru fiecare destinaţie reprezintă credite bugetare, în limita cărora se pot efectua plăţile.
Aplicarea acestui principiu necesită, în consecinţă, utilizarea clasificaţiei bugetare, care este
o schemă de grupare a veniturilor bugetare şi a destinaţiilor acestora, într-o anumită ordine, pa baza
anumitor criterii.
261
Dacă bugetul statului s-ar vota pe o perioadă de mai mulţi ani, Guvernul ar putea face abateri de la prevederile
bugetare, abateri despre care Parlamentul ar lua cunoştinţă prea târziu. (G.V.Leon, op. Cit., p. 357-359)
112
Clasificaţia bugetară este un instrument tehnic de sistematizare, urmărire şi control al
realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare. Aceasta este obligatorie pentru cuprinsul
acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară de stat. În acest sens, în bugetele ministerelor,
instituţiilor publice, în documentaţia anexă a acestor bugete în dispoziţiile de plăţi şi chitanţe şi în
toate înscrisurile de evidenţă contabilă bugetară de stat se înscriu toate veniturile şi cheltuielile
bugetare cu denumirea şi numerotarea statornicită prin clasificaţia bugetară elaborată de Ministerul
Finanţelor Publice. Clasificaţia bugetară cuprinde o serie de caracteristici care sunt:
să fie concepută de aşa natură, încât să grupeze veniturile pe surse de provenienţă şi alocaţiile
bugetare pe categorii de cheltuieli;
să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze
bugetul de stat;
să creeze condiţii pentru exercitarea controlului asupra execuţiei bugetare;
să respecte disciplina financiar-bugetară;
stabilirea de drepturi şi obligaţii organelor financiar- bancare cu atribuţii în executarea bugetului de
stat, care poartă răspunderea pentru realizarea normelor prevăzute ca venituri ale bugetului de stat
sau pentru efectuarea plăţilor din sumele prevăzute ca fiind cheltuieli bugetare.
Clasificaţia bugetară este stabilită pentru:
venituri;
cheltuieli.
Clasificaţia veniturilor bugetului de stat cuprinde aceste venituri
grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale,
venituri nefiscale şi diverse, fiecare cu impozite directe şi indirecte.
Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai complexă deoarece, potrivit necesităţilor
practice ale programării bugetare şi ale evidenţei contabile bugetare, cuprinde atât o clasificaţie
funcţională care enunţă părţile, capitolele şi subcapitolele de cheltuieli bugetare, cât şi o clasificaţie
economică ce numerotează şi prevede intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitativ
admise şi finanţate din bugetul statului.
Principiul unităţii monetare (art. 13 Legea 500/2002).
Potrivit acestui principiu toate operaţiunile bugetare se exprimă în

moneda naţională. Astfel, se asigură punerea în aplicare a alin.2, art.137 din Constituţie, conform
căruia moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia este banul. De asemenea, acest
principiu constituie reflecţia în plan financiar a suveranităţii statului român, care implică nu doar
supremaţia şi independenţa politică ci şi dreptul de a emite moneda proprie.
Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că, prin perceperea lor, veniturile bugetare se
depersonalizează, adică servesc la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Ca atare,
nu este admisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice. Acest
principiu este aplicat şi în legislaţia noastră, rezultând din prevederile Legii nr.500/2002. În practica
bugetară există numeroase abateri de la acest principiu. În unele ţări, legea admite afectarea unor
venituri, chiar în cadrul bugetului general (ordinar). În Franţa 262, de exemplu, sumele vărsate
benevol la buget de persoane fizice sau juridice, publice sau private, în vederea efectuării unor
cheltuieli de interes public, precum şi cele provenind din reconstituirea unor credite bugetare şi care
urmează a fi folosite pentru finanţarea unei noi cheltuieli, au regimul veniturilor cu afectaţie
specială. La acestea se adaugă cele autorizate de lege să rămână în afara bugetului general şi să fie
262
I. Văcărel, Finanţele publice, Teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 309
113
utilizate pentru finanţarea unor acţiuni bine determinate.
Principiul echilibrării bugetului public implică faptul că bugetul trebuie să fie echilibrat,
respectiv ca veniturile sale să acopere cheltuielile publice.
Deficitul bugetar263, adică autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor provenite din
impozite, era apreciat ca o sursă de pericol care duce la bancruta statului şi la inflaţie, deoarece se
acoperea din împrumuturile de stat sau emisiuni monetare suplimentare.
„ Dacă declaraţia statului în stare de bancrută 264 este un fenomen rar întâlnit, în schimb
inflaţia monetară provocată de deficitele bugetare este destul de frecventă(…)”265.
Principiul echilibrului bugetar nu este expres enumerat de Legea privind finanţele publice,
dar se face referire în unele articole, cum sunt spre exemplu, art.49 alin.4, art.50.
Totodată, legea interzice acoperirea cheltuielilor bugetului public prin recurgerea la
emisiune monetară sau prin finanţare directă de către bănci. Pentru situaţia când apar goluri
temporare de casă, legea permite acoperirea lor, până la încasarea veniturilor, pe seama resurselor
aflate în conturile de trezorerie ale statului. În acest scop, prin Legea bugetară anuală se poate
autoriza Ministerul Finanţelor Publice, ca pe parcursul execuţiei bugetului, dacă este necesar şi cu
aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur, purtătoare de dobândă sau alte instrumente
specifice, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la încasarea veniturilor, fără a depăşi 7% din
volumul total al cheltuielilor bugetare. Aceste bonuri intră în circulaţie prin achiziţionarea lor de
către agenţii economici şi populaţie.
În cazuri excepţionale, prin Legea bugetară anuală se poate stabili acordarea de către Banca
Naţională a României a unui împrumut fără dobândă pentru acoperirea decalajului temporar dintre
veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, pe seama resurselor de creditare ale acesteia, fără a depăşi
10% din totalul bugetului aprobat. Acest împrumut urmează a fi rambursat pe seama veniturilor
bugetare curente sau a unui împrumut de stat efectuat în baza unei legi.
Componentele de aprobare a bugetelor publice anuale

Bugetele locale
Potrivit Constituţiei României, bugetele locale, se elaborează, se aprobă şi se execută în

condiţiile legii. Această normă de trimitere se referă, în prezent, la Ordonanţa de Urgenţă privind
finanţele publice locale nr.45/2003, care , la art.15 alin.1 prevede că bugetele locale se aprobă de
către consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti.
De asemenea, Ordonanţa de Urgenţă privind finanţele publice locale prevede că fiecare
comună, oraş, municipiu, sector al Municipiului Bucureşti, judeţ, îşi întocmeşte bugetul local în
condiţii de autonomie.
Bugetele instituţiilor publice
263
Pentru detalii, a se vedea Mariana Kiesne-Skreb, Buget deficit în Central and East European Countries Undergoing
Transition, în revista Financiyska Praksa Zagreb nr.4/1993, p. 339-351
264
Vezi C.C. Kiriţescu, Moneda. Mica Enciclopedică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1982, p. 23. Situaţie
în care se poate găsi o persoană, întreprindere sau altă entitate legală, care nefiind capabilă din diferite motive să-şi
îndeplinească obligaţiile financiare este declaraţia printr-o hotărâre judecătorească în stare de insolvabilitate. Bunurile
existente sunt administrate, în continuare, de organul stabilit prin hotărâre”
265
I. Văcărel, op. Cit., p. 321
114
Conform art.16 din Legea privind finanţele publice, bugetele instituţiilor publice, se aprobă,
în mod diferit, în raport cu sursa de finanţe, astfel:
a). Bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate prin legi speciale;
b). bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de
stat, prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorului principal de credite;
c). bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat sau din bugetele locale, se
aprobă de către ordonatorul de credit ierarhic superior al instituţiilor publice;
d). bugetele instituţiilor publice, care se finanţează integral din venituri proprii , se aprobă de către
organul de conducere al instituţiei respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.
Metodologia de elaborare a bugetelor locale, ale instituţiilor publice precum şi bugetele
tuturor agenţilor economici, ale altor unităţi, care, potrivit legii, au obligaţia de a întocmi bugete, se
stabileşte prin norme emise de către Ministerul Finanţelor Publice.
6.3.Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi

a bugetelor fondurilor speciale
Iniţiativa bugetară
În practica internaţională se disting trei sisteme în ce priveşte

iniţiativa în materie bugetară.
Sistemul iniţiativei guvernamentale practicat în Marea
Britanie , care constă în prerogativa Guvernului de a iniţia sau sprijini măsurile care au drept
consecinţă aprobarea unei cheltuieli publice sau instituirea unui venit public. În această concepţie,
Trezoreria primeşte şi centralizează toate propunerile de cheltuieli de la celelalte ministere şi are
dreptul de a le controla, iar în caz de divergenţe, primul-ministru sau guvernul fiind arbitrul.
De asemenea, Trezoreria este împuternicită a se îngriji de veniturile publice. Camera
Comunelor evită, în general, să modifice propunerile bugetare ale Guvernului pe care le aprobă sau
le respinge, iar Camera Lorzilor nu are atribuţii în această materie.
Sistemul mixt, al iniţiativei bugetare parlamentare şi guvernamentale, aplicat în Franţa şi în

alte state continentale. În acest sistem rolul Ministerului Finanţelor este mult redus. Acesta
centralizează propunerile tuturor ministerelor şi întocmeşte o schiţă (schemă de buget) cu
cheltuielile şi veniturile publice propuse. Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget se
realizează de Cabinetul de Miniştri, proiect care este prezentat Parlamentului de către Ministerul de
Finanţe, dar în numele şefului statului. În acelaşi timp, fiecare Cameră are o comisie financiară care
discută propunerile bugetare şi este, în mod exclusiv sesizată cu orice propunere de amendament.
Totodată, Comisia financiară intervine în mod direct, în dezbaterile publice ale bugetului în
Camerele Parlamentului.
Sistemul american, în cadrul căruia iniţiativa în materie bugetară aparţine preşedintelui

S.U.A. Acesta este sprijinit de un birou bugetar, care centralizează şi revizuieşte propunerile
departamentelor şi le supune spre examinare preşedintelui ţării, care definitivează proiectul de
buget.
115
În ţara noastră, potrivit Constituţiei României266 proiectul bugetului de stat şi cel al
asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern, care le supune aprobării
Parlamentului, prin proiecte de lege separate. Legea privind finanţele publice267 prevede că
Guvernul elaborează proiectul bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al
bugetelor fondurilor speciale, pe care le înaintează Parlamentului, împreună cu raportul privind
situaţia macroeconomică şi socială pentru anul bugetar respectiv şi proiecţia acestora pe următorii 3
ani .
Etapele de elaborare a proiectului de buget
În cursul fiecărui exerciţiu bugetar se procedează cel mai târziu în cel de-al treilea trimestru,
la elaborarea proiectului bugetului de stat, pentru exerciţiul financiar următor.
Potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se
elaborează de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza următoarelor elemente:
a). Prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
b). politicilor fiscale şi bugetare;
c). prevederilor memorandumurilor de finanţe, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale altor
acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
d). politicilor şi strategiilor sectoriale a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget,
prezentate de ordonatorii principali de credite;
e). propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
f). programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni
sau ansamblului de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de
eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care
trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi
estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi a căror alegere este justificată;
g). propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri
consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
h). Posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.
Elaborarea proiectului de buget fiind o activitate complexă şi pentru a se putea realiza şi
prezenta Parlamentului în timp util, Legea privind finanţele publice prevede un adevărat scadenţar
al datelor până la care trebuie să se efectueze lucrările ce revin organelor implicate în procesul
bugetar.
Astfel, indicatorii macroeconomici şi sociali, menţionaţi mai sus pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, vor fi elaboraţi de organele
abilitate până la data de 31 martie a anului curent; aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul
desfăşurării procesului bugetar.
Ministerul Finanţelor Publice, va înainta Guvernului, până la data de 1 mai , obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite,
urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe
şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale
finanţelor publice.
266
Art.137 alin.2
267
Legea nr.500/2002 publicată în M.O. nr.598/13.08.2002
116
Potrivit art.33 alin. 1, ministrul finanţelor va transmite ordonatorilor principali de credite,
până la 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza
căruia vor fi întocmite proiectul de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele
de cheltuieli aprobate de guvern.
Conform art.33 alin.2 în cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune
modificarea limitelor de cheltuieli, acestea vor fi adoptate de către Guvern, la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice până la data de 15 iunie comunică ordonatorilor principali de
credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să
depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta,
pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3
ani, comunicate potrivit art.33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
Camera Deputaţilor şi Senatul, consultând Guvernul, îşi aprobă bugetele proprii şi le
înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de
transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu
ordonatorii principali de credite asupra acestora, iar în caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.
Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate potrivit prevederilor alineatului de mai
sus se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care
le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică
pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3
ani.
Acest raport va cuprinde un rezumat a politicilor macroeconomice în contextul cărora au
fost elaborate proiectele de buget, precum strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a
Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi a proiectului de buget,
acesta le supune spre aprobare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui
an.
Evaluarea veniturilor şi cheltuielile bugetare
Raportul cu care se supune Parlamentului proiectul bugetului de

stat cuprinde, în realitate, însuşi programul de guvernare al partidului sau partidelor aflate la putere,
cu indicarea direcţiilor, obiectivelor, mijloacelor, metodelor şi căilor de realizare a acestui
program268.
Elaborarea lucrărilor de buget necesită analize complexe referitoare la evoluţia economiei şi
finanţelor, atât în perioada anterioară, cât şi, mai ales, pentru perioada următoare. Numai pe baza
unei documentaţii complete Parlamentul va putea lua o decizie care are caracter politic, deoarece
268
I. Ionescu, Trăsături ale finanţelor publice şi ale politicii fiscale, revista „Finanţe, credit, contabilitate”, nr.9/2001,
p.29 şi urm.
117
cifrele de venituri şi cheltuieli ce se aprobă exercită influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei întregii
activităţi social-economice a ţării.
În consecinţă, la evaluarea volumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare se utilizează mai
multe metode269, dintre care menţionăm:
a). Metoda autonomă sau a penultimei, care constă în evaluarea forfetară a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, pe baza rezultatelor obţinute în penultimul an, corectate cu eventuale
modificări determinate de schimbarea legislaţiei sau de alte măsuri adoptate până la data întocmirii
proiectului de buget;
b). Metoda majorării sau diminuării are în vedere rezultatele executării bugetului de stat obţinute în
ultimii ani, pe baza cărora se stabileşte rata medie anuală a creşterii (descreşterii) veniturilor,
respectiv cheltuielilor bugetare. În raport cu această medie se procedează la dimensionarea
volumului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru anul viitor;
c). Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care are în vedere dimensionarea
fiecărei categorii de venituri, sau destinaţie de cheltuieli, în raport cu preliminările pe anul în curs şi
cu previziunile privind dezvoltarea economiei în perioada următoare.
Având în vedere că ţara noastră se află în stadiul de tranziţie spre economia de piaţă, ceea ce
prezumă schimbări importante de la an la an, este de înţeles să se utilizeze ultima metodă de
evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat.
Procedura de aprobare a bugetului de stat
Potrivit Constituţiei României270, bugetul de stat se aprobă de către

Parlamentul României. Această atribuţie a Parlamentului se realizează în Şedinţa Comună a
Camerei Deputaţilor şi Senatului, ceea ce relevă importanţa deosebită ce se acordă de Constituţie
problemei aprobării bugetului de stat.
Bugetul se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole subcapitole, titluri, articole
etc. şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi pentru creditele de
angajament pentru acţiuni multianuale.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de
cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/2 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia
cazurilor deosebite, temeinic motivate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12
din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din
anul precedent. În acelaşi timp, se prevede că „Instituţiile publice şi acţiunile nou aprobate în anul
curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate până la
aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget”.
Potrivit dispoziţiilor art.62 alin.2 lit.b in Constituţia României, aprobarea bugetului de stat se
realizează de către cele două Camere, în şedinţa comună, până cel mai târziu la 31 decembrie;
această soluţie constituţională este menită să elimine blocajul din activitatea parlamentară.
Procedura parlamentară, etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt:
a). Examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către Comisiile permanente ale
fiecărei camere (Comisia de buget, finanţe, bănci, sesizată în fond şi alte comisii interesate);
269
M. Lăzeanu, Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, Ed.M.Bădeanu, Bucureşti, 1942, p.212 şi urm; I. Văcărel,
Finanţe publice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 324 şi urm.
270
Art. 62 alin.2 lit.b din Constituţia României
118
b). Avizele Comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice se transmit Comisiei permanente de
buget-finanţe, împreună cu eventualele amendamente formulate;
c). Comisiile de buget-finanţe ale celor două camere reunite întocmesc un raport comun asupra
proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează propuneri
cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit plenului;
d). Dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în plenul celor două
Camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului. Dezbaterile cu privire la proiectul de
buget şi al legii bugetare încep prin:
prezentarea de către Guvern- prin ministrul finanţelor- a expunerii de motive asupra celor două
proiecte şi a raportului comisiilor de specialitate;
 dezbaterea pe articole a proiectului legii;
 adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu, care
poate fi deschis sau secret.
După adoptare, proiectul de lege bugetară şi proiectul bugetului
de stat se înaintează Preşedintelui României, în vederea promulgării potrivit art.77 din Constituţia
României.
Legile bugetare anuale şi structura acestora

Legile bugetare anuale
Potrivit art.26 din Legea 500/2002 legile bugetare cuprind:

a). La venituri, estimările anului bugetar, în volumul lor total şi pe principalele categorii de venituri;
b). La cheltuieli, sunt stabilite creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi
speciale, în structura funcţională şi economică a acestora;
c). Deficitul sau excedentul bugetar;
d). Reglementări specifice exerciţiului bugetar în cauză.
Articolul 27 prevede că anexele legilor bugetare cuprind:
a). Sintezele bugetelor care, potrivit art.16 alin.1 lit.a se adoptă prin lege şi anume: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat,, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe
contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile;
b). Bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea, în raport de specificul fiecărui
ordonator principal de credite;
c). Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a acestora;
d). Alte anexe specifice.
Structura acestora
Structura bugetelor anuale este complexă, iar veniturile şi

cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.
Astfel, veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole iar cheltuielile pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate după caz;
Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată.
Numărul de salariaţi permanenţi şi temporari şi fondul salariilor de bază se aprobă distinct,
prin anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Numărul de salariaţi aprobat fiecărei
instituţii nu poate fi depăşit.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar în conformitate cu credite de
angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.
119
Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor principali de
credite şi se aprobă odată cu acestea.
Fondurile speciale271
Necesitatea unor fonduri importante în anumite ramuri sau

activităţi economice şi sociale, care nu pot fi finanţate integral de la bugetul de stat, bugetele locale
sau bugetul asigurărilor sociale de stat a determinat instituirea unor fonduri speciale, cu bugete
proprii. Constituirea unor astfel de fonduri este reglementată prin legi speciale, iar bugetele acestora
se aprobă prin Legea bugetară anuală, odată cu bugetul de stat, care stabileşte categoriile de venituri
şi cuantumul sumelor ce se alimentează, precum şi principalele destinaţii ale cheltuielilor cu sumele
aferente.
Având în vedere aceleaşi necesităţi, Legea finanţelor publice permite constituirea şi în ţara
noastră de fonduri băneşti speciale272. Bugetele acestor fonduri se aprobă de către Parlament prin
Legea bugetară anuală, ca anexă la bugetul de stat. Fondurile speciale pot fi constituite numai în
cazurile autorizate de lege, care stabileşte regimul lor juridic, respectiv modul de constituire şi
administrare, precum şi destinaţiile pentru care pot fi utilizate sumele respective. Aceste fonduri se
constituie în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Proiectele bugetelor fondurilor speciale se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice,
pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite responsabili cu gestionarea fondurilor
respective.
Elaborarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit legilor de
constituire a acestor fonduri şi prevederilor din lege.
Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetare, Guvernul
analizează şi propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale constituite în afara bugetului de
stat ori a bugetului asigurărilor sociale de stat sau includerea acestora în bugetele respective.
6.4. Execuţia şi încheierea execuţiei bugetului de stat şi a bugetelor fondurilor speciale
Ordonatorii de credite şi compartimentele financiar contabile

Ordonatorii de credite
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care

primesc credite bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza
credite bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate
de activitatea instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite sunt de 3 grade şi anume:
1. principali;
2. secundari;
3. terţiari.
1. Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii conducătorii celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii
instituţiilor publice autonome.
271
R. Stanciu, S.Cristea, Drept financiar bugetar şi fiscal, Ed.Condor, Bucureşti, 2003, p. 121
272
Art.2 pct.28 şi art.16 alin.1 din Legea nr.500/2002
120
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate
înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul
de delegare, ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării. În cazurile
prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoane
desemnate prin aceste legi.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor
principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.
2. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor
publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor
principali de credite proprii şi a celor din bugetele fondurilor
speciale cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează
creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror
conducători sunt ordonatorii terţiari de credite.
3.Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii de instituţii
Publice cu personalitate publică din subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite,
care utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le
conduc.
Rolul ordonatorilor de credite
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt
ordonatorii secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii principali de credite vor repartiza, creditele bugetare, după reţinerea a 10% din
prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia
cheltuielilor de personal şi acelor care decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi repartizate
integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după
examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul semestru.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, potrivit alineatului
de mai sus, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror
conducători sunt ordonatorii terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează credite bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate
şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale .
Obligaţiile şi responsabilităţile ordonatorilor de credite
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor
publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii de :
a). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi
aprobate potrivit prevederilor art.21;
b). Realizarea veniturilor;
c). Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
d). Integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
e). Organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare
asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
f). Organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului
de lucrări de investiţii publice;
g). Organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
121
h). Organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului conform prevederilor legale.
Concluzionând, ordonatorii principali şi cei secundari au pe lângă atribuţii legate de
întrebuinţarea sumelor aprobate pentru instituţiile proprii şi atribuţii de repartizare a alocaţiilor
bugetare pe instituţii aflate în relaţie de subordonare.
În conţinutul acestor raporturi de subordonare există şi dreptul ordonatorilor principali şi,
respectiv secundari de credite, de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare şi financiare
de către ordonatorul subordonat. Atunci când se constată încălcarea normelor legale, ordonatorii
superiori pot aplica sancţiuni ordonatorilor din subordine, cum ar fi: reacordarea de noi alocaţii
bugetare sau retragerea alocaţiilor bugetare acordate. Alături de aceste măsuri de ordin financiar, cei
vinovaţi îşi pot atrage răspundere disciplinară, administrativă sau de altă natură.
Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice

Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice sunt
însărcinate cu ţinerea evidenţei contabile privind constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor
din sumele alocate de la bugetul de stat, precum şi din venituri proprii.
Conducătorul compartimentului financiar-contabil avizează orice cheltuială efectuată din
sumele alocate de la bugetul de stat, punând viza pe controlul preventiv.
Procedura execuţiei bugetare
Pentru realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare este

necesar un complex de acte, fapte şi operaţiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, păstrarea şi
eliberarea fondurilor băneşti în şi din contul bugetului de stat care alcătuiesc procedura execuţiei
bugetare.
Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:
repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
execuţia de casă a bugetului de stat;
realizarea veniturilor bugetare;
efectuarea cheltuielilor bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele
fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe
trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de
asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate în bugetele prevăzute la
alineatul de mai sus se aprobă de către:
 Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestuia, pe
titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole
la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea
ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale,
la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de
Direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice;
122
 Ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de
credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
 Ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele
ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, pot fi folosite la
cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite sau alimentarea
cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a conturilor bancare deschise pe seama acestora.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărui
trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între
volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor.
În cazul în care apar totuşi, în cursul execuţiei bugetare, asemenea diferenţe, ele se vor
acoperi, din aşa-numitele sume în completare, adică fondurile de rezervă bugetară. De asemenea,
atunci când situaţiile concrete permit, se pot trece în unele categorii de cheltuieli în trimestrele
următoare, în care există posibilităţi de acoperire prin veniturile ce se vor realiza.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare impune organelor financiar-
bancare, organelor centrale ale administraţiei de stat şi agenţilor economici, obligaţia de a realiza la
termen şi în cuantumul prevăzut indicatori financiari, aceasta fiind condiţia esenţială pentru
execuţia echilibrată, în cursul anului, a bugetului de stat.
Execuţia de casă a bugetului de stat
Potrivit art.60, execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul

bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul
Finanţelor Publice, care asigură:
a). Încasarea veniturilor bugetare;
b). Efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare, şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
c). Efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă
rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind
rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;
d). Efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale.
În cadrul execuţiei fiecărui buget anual de stat, execuţia de casă se intercalează între
execuţia părţii de venituri şi execuţia părţii de cheltuieli, cuprinzând operaţiunile inerente de
încasare, păstrare şi eliberare a fondurilor băneşti bugetare.
Realizarea veniturilor bugetare
Scopul execuţiei părţii de venituri a bugetului de stat este realizarea integrală şi în temenele
legale a veniturilor prevăzute în legea de aprobare a fiecărui buget anual. Această realizare
constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe acelaşi exerciţiu bugetar şi
deci este condiţia primordială a execuţiei conforme a întregului buget anual de stat.
În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele principii:
123
 nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate, dacă
nu au fost stabilite prin lege;
 lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin lege
bugetară anuală;
 inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii
directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament.
Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală
şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare; aşadar în realizarea veniturilor trebuie îndeplinite
cumulativ două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut.
În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de acte şi operaţiuni şi anume:
1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă
de bugetul de stat;
2. Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plăţii de către subiectele plătitoare a
sumelor datorate bugetului de stat;
3. Urmărirea realizării veniturilor bugetare.
1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de
bugetul de stat
Aceasta se realizează prin următoarele metode:

 calcularea obligaţiilor bugetare datorate de către subiectele plătitoare;
 calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul plătitor, pentru unele
venituri datorate de persoane fiice cum ar fi: impozitele pe venituri datorate de
persoane fizice meseriaşi pentru: livrări de marfă, executări de lucrări, precum şi
impozitul pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă etc, care se calculează şi
se reţin de către societăţile comerciale prin care şi-au valorificat operele;
 calcularea obligaţiilor bugetare de către organele financiare locale metodă
folosită pentru taxele şi impozitele datorate de către persoanele fizice.
2. Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plăţii de către subiectele plătitoare a
sumelor datorate bugetului de stat
Încasarea veniturilor bugetare se realizează prin unităţile operative ale
societăţilor bancare, organele financiare locale, precum şi prin alte organe, instituţii ori persoane
( casele colectorilor speciali, casieriile comunale) împuternicite special în acest scop.
Casele colectorilor speciali sunt instituţii speciale, autorizate de Ministerul Finanţelor
Publice să facă încasări pentru bugetul administraţiei centrale de stat, pe care le varsă periodic la
Banca Naţională.
Asemenea instituţii sunt unităţile vamale, unităţile ale Ministerului Afacerilor Externe şi ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie.
Persoanele fizice, pot remite direct Băncii Naţionale sau prin mandat poştal sumele datorate
bugetului de stat.
De asemenea, persoanele fizice, pe bază de convenţie, pot deschide conturi curente
personale la unităţi bancare, urmând ca acestea să vireze la bugetul de stat, din disponibilul aflat în
aceste conturi.
Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin:
a). Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţi economici, care vor
dispune virarea din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat a sumelor ce reprezintă venituri
datorate bugetului de stat. Potrivit metodei plăţii directe, calcularea sumelor datorate se face de
124
către însuşi unităţile plătitoare, ele fiind în acelaşi timp, responsabile pentru vărsarea la termen şi în
cuantumul prevăzut. Organele financiar-bancare au obligaţia de a verifica exactitatea calculelor şi
respectarea termenelor de vărsare.
b). Plata în numerar utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se fac pe baza actelor
emise de către organele financiare, fie pe baza declaraţiei dată de cel care face plata.
c). Metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă) folosită pentru veniturile realizate prin
societăţile comerciale. Potrivit acestei metode, unităţile care fac plăţi către persoanele fizice sub
diferite forme (plata drepturilor de autor, a onorariilor de expertiză, plata colaboratorilor la ziare,
reviste, emisiuni radio şi de televiziune) au obligaţia să calculeze impozitele legale şi să le reţină şi
să le vireze periodic în contul bugetului de stat.
d). Plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate, utilizată numai
în cazul taxelor de timbru. Emisiunea de timbru fiscal este de competenţa Ministerului Finanţelor
Publice. Timbrele fiscale sunt puse în vânzare prin unităţi poştale care, la rândul lor se folosesc atât
de reţeaua proprie cât şi de unităţile comerciale.
Urmărirea realizării veniturilor bugetare
A treia categorie de acte şi operaţiuni necesare pentru realizarea

veniturilor bugetului de stat, cuprinde o serie de măsuri iniţiate de organele financiar-bancare în
vederea asigurării integrale şi la termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare.
Este firesc ca în ipoteza neplăţii la termenele legale a impozitelor directe şi indirecte,
execuţia părţii de venituri a bugetului de stat să cuprindă acţiuni coercitive de competenţa organelor
financiare şi de control financiar, începând cu calculul şi aplicarea majorărilor de întârziere şi
încheind cu executarea silită împotriva debitorilor, în vederea recuperării creanţelor bugetare
devenite restante prin neachitarea lor de bunăvoie la scadenţele legale.
Efectuarea cheltuielilor bugetare
Cheltuielile, în general, reprezintă expresia valorică a consumului

de mijloace de producţie şi forţă de muncă pentru satisfacerea unor trebuinţe sociale sau
individuale.
Execuţia cheltuielilor aprobate prin Legea bugetară în vederea îndeplinirii acţiunilor şi
obiectivelor social-economice presupune un ansamblu de acte şi operaţii, alcătuit din următoarele:
 solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a conturilor bugetare;
 repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de
stat şi instituţii publice;
 transferuri pentru unităţi, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile
din venituri proprii, stabilite în condiţiile legii;
 utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la
dispoziţia unor beneficiari, în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama
resurselor provenite de la bugetul statului; acestea nu pot fi depăşite,
Finanţarea de la bugetul statului reprezintă alocarea de fonduri băneşti necesare entităţii
finanţate pentru îndeplinirea unor activităţi social-economice, sume primite gratuit şi
nerambursabile.
Finanţarea de la bugetul statului se caracterizează prin:
125
 beneficiarii de alocaţii bugetare sunt numai întreprinderile şi instituţiile publice;
 scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare este bine precizat prin lege:
acţiuni social-culturale, activităţi economice, cercetare ştiinţifică, apărare,
funcţionarea aparatului de stat, iar schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este
interzisă. Această cerinţă este justificată de faptul că posibilităţile societăţii sunt
limitate în raport cu trebuinţele sale social-economice, fapt ce determină folosirea
cu maximum de eficienţă a banului public şi numai în interesul întregii societăţi.
Lipsa elementului de echivalenţă este justificată de interesul aparte
al societăţii pentru realizarea unor acţiuni şi obiective, în asigurarea funcţionării unor structuri
publice, de care beneficiază într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi cetăţenii.
 creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează, adică sumele de bani
puse la dispoziţia beneficiarilor nu se mai restituie acestuia.
Asupra folosirii creditelor bugetare, acordate conform prevederile
Legii bugetare, pot dispune numai persoanele care au calitatea de ordonatori de credite bugetare.
Procedura folosirii creditelor bugetare începe cu deschiderea acestor credite de către
Ministerul Finanţelor Publice care la cererea ordonatorilor principali de credite, dispune trecerea
sumelor de bani reprezentând credite bugetare din bugetul statului în conturile ordonatorilor
principali de credite. Din acest moment aceştia pot trece la acordarea cheltuielilor cu respectarea
următoarelor principii:
a). Acordarea de fonduri de la buget se face în limita creditelor bugetare aprobate;
b). Creditele bugetare deschise se folosesc potrivit destinaţiilor stabilite;
c). Alimentări sau deschideri de credite bugetare se fac numai pe măsura folosirii resurselor
anterior puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare;
d). Cheltuielile se efectuează numai în măsura necesităţii şi în regim de economicitate.
Procedura utilizării creditelor bugetare şi deci a efectuării practice a cheltuielilor prevăzute
în bugetele proprii ale ministerelor, ale altor organe centrale de stat şi ale tuturor instituţiilor publice
finanţate din bugetul statului este o procedură complexă, ce cuprinde potrivit articolului 52 alin.1
din Legea nr.500/2002 următoarele faze:
1. angajarea cheltuielilor;
2. constatarea lichidităţii;
3. ordonanţarea cheltuielilor;
4. plata sumelor de bani.
1. Angajarea cheltuielilor este considerată act generator al fiecărei cheltuieli bugetare, care
poate apărea în forme diferite, ca de exemplu: dispoziţia legală de a se plăti o indemnizaţie,
salarii, contracte de angajare a unor lucrări de reparaţii ale clădirilor, acceptarea unei oferte
de livrare a unor produse necesare.
Ca cerinţă generală, angajarea de cheltuieli din bugetul statului se
poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
2. Constatarea lichidităţii este operaţiunea de verificare a realităţii fiecărei cheltuieli, de
verificare şi definitivare a cuantumului bănesc al fiecărei cheltuieli. În acest sens este
verificat conţinutul real al statelor de plată a salariilor sau altor drepturi băneşti, existenţa
facturilor pentru cumpărări de bunuri, prestaţii reale de lucrări, etc precum şi conformitatea
cuantumului salariilor, a preţurilor înscrise în facturi, a tarifelor etc.
Constatarea lichidităţii are însemnătatea juridică de verificare a
necesităţii de a efectua o cheltuială, a dreptului unor subiecte de drept de a primi sume de bani
din bugetul statului sau al unei instituţii publice etc.
3. Ordonanţarea cheltuielilor este actul administrativ-financiar prin
126
care funcţionarul competent dispune plata sumei de bani în folosul subiectului de drept
beneficiar al fiecărei cheltuieli.
Dispoziţia de acest fel se poate exprima prin aprobarea şi semnarea
înscrisului constatator al cheltuielii sau printr-un act întocmit şi semnat în acest scop de către
ordonatorul de credite.
4. Plata sumelor de bani ca etapă a procedurii de întrebuinţare a
creditelor bugetare sau de efectuare a cheltuielilor bugetare se poate face în numerar, prin
mandat poştal, prin decontare fără numerar ori în alt mod prevăzut de reglementarea juridică în
vigoare.
Remiterea sumei de bani în una din modalităţile de mai sus, în folosul
beneficiarului legal produce efectul juridic de stingere a unei obligaţii pecuniare a statului,
având în vedere ca orice cheltuială prevăzută în bugetul statului, după constatarea lichidităţii ei,
constituie o dotare bănească a statului în relaţie cu orice alt subiect de drept.
Creditele aprobate prin Legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu
pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu bugetar şi nici cheltuielile bugetare
aprobate unui ordonator principal de credite, pentru finanţarea altui ordonator.
Totodată, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru
finanţarea altui capitol dar, de la această regulă sunt admise, în condiţiile legii, o serie de excepţii
determinate de unele situaţii care nu au putut fi prevăzute în perioada întocmirii şi aprobării
bugetului de stat. Aceste excepţii permit ca, în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli să se
efectueze în funcţie de necesarul concret de fonduri băneşti, precum şi în funcţie de obiectivele şi
acţiunile care sunt finanţate de la buget.
În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de modificare a destinaţiei
creditelor bugetare:
a). Virările de credite bugetare;
b). Transferarea creditelor bugetare;
c). Suplimentarea creditelor bugetare;
d). Anticiparea creditelor bugetare;
e). Blocarea creditelor bugetare;
f). Anularea creditelor bugetare.
a). Virările de credite bugetare.
Virările de credite bugetare reprezintă modalitatea prin care se pot face modificări în
bugetele de venituri şi cheltuieli ale ministerelor celorlalte organe de stat şi în bugetele de venituri şi
cheltuieli ale unităţilor subordonate.
Virările constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile clasificaţiei bugetare unde
sunt disponibile, la subdiviziuni unde sunt insuficiente.
b). Transferarea creditelor bugetare
În situaţiile în care pe baza dispoziţiilor legale au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de
la un ordonator principal de credite la altul, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă
modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea
echilibrului şi rezervei bugetare.
Transferarea sumelor bugetare justificată de trecerile legale a unor unităţi, obiective şi
acţiuni de la o parte la alta a bugetului de stat, se poate efectua numai la începutul trimestrului
anului bugetar.
c). Suplimentarea creditelor bugetare
În conformitate cu prevederile legii, Guvernul este autorizat să repartizeze fonduri
suplimentare pe acţiuni, obiective şi în cadrul acestora pe ministre, celelalte instituţii centrale de
127
stat, precum şi pe prefecturi şi primăria capitalei, pe măsura reglării preţurilor şi creării condiţiilor
de stabilire a evoluţiei indicilor de preţuri pentru cheltuielile materiale şi a evoluţiei indicilor de
preţuri pentru cheltuieli materiale şi de capital.
Suplimentarea se face la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, pe baza cererilor
primite de la ordonatorii principali de credite bugetare. Pentru aceasta, în bugetul de stat este
prevăzut un fond de rezervă la dispoziţia Guvernului, fond utilizat la acoperirea financiară a unor
acţiuni sau sarcini noi intervenite în cursul anului.
Aceste noi repartizări, care determină o suplimentare a creditelor bugetare anuale, sunt
supuse aprobării Parlamentului rapoarte şi propuneri privind măsurile fiscale şi bugetare.
d). Anticiparea creditelor bugetare

În vederea finanţării unor acţiuni social-culturale şi acoperirea unor cheltuieli economice de
interes local, organele de decizie ale unităţilor administrativ-teritoriale pot încuviinţa utilizarea unor
fonduri de până la 50% din sumele încasate din veniturile proprii ale bugetelor locale respective
peste cele aprobate.
Utilizarea veniturilor realizate peste cele prevăzute în legea bugetară, pentru anticiparea
unor cheltuieli este condiţionată de următoarele:
 depăşirea încasărilor să fie realizată în totalitatea veniturilor proprii stabilite prin
bugetul local respectiv şi să se menţină până la finele anului;
 plusurile de venit să provină din activitatea anului respectiv şi să nu fie rezultatul
unor modificări ale legislaţiei sau anumitor subevaluări constatate de organele de
control prevăzute de lege;
 unitatea administrativ-teritorială să nu aibă împrumuturi nerambursate.
e). Blocarea creditelor bugetare
Blocarea creditelor bugetare este prevăzută pentru fondurile băneşti aprobate prin legea
bugetară şi rămase nefolosite la sfârşitul trimestrelor I, II, şi III ale anului bugetar.
Alocaţii bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale anului bugetar
reprezintă, în fapt, disponibilităţi care, în cursul anului, pot fi trecute fie la fondurile de rezervă
destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an, prin
deblocare. Pentru unităţile finanţate de la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate
aproba folosirea sumelor blocate în trimestrul următor la cererea justificată a ordonatorilor
principali de credite.
Potrivit prevederilor legale, se trece la fondul de rezervă bugetară următoarele:
1. disponibilităţile blocate din alocaţii bugetare pentru redistribuirea muncii, inclusiv impozitul
pe fondul de retribuire;
2. disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat sau nu s-a primit, în
termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea de folosire în perioada
următoare;
3. alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative .
f). Anularea creditelor bugetare
Se anulează creditele bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare.
Conform dispoziţiilor bugetare, anularea creditelor bugetare poate avea loc numai la cererea
ordonatorilor principali de credite bugetare sau a Ministerului Finanţelor Publice, precum şi prin
efectul legii.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza trimestrial necesitatea menţinerii
unor credite bugetare, pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost
desfiinţate sau amânate, şi de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelor
128
respective. În anumite situaţii Ministerul Finanţelor Publice va cere acordul ordonatorilor principali
de credite pentru anularea unor credite constatate ca fără justificare temeinică. În caz de divergenţă
între Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de credite cu privire la anularea unor
credite, aceasta va fi soluţionată de o comisie de mediere a Guvernului. Creditele bugetare anulate
pe această cale vor fi utilizate pentru majorarea fondului de rezervă bugetară aflat la dispoziţia
Guvernului. Referitor la această dispoziţie se poate ridica o obiecţie şi anume acea referitoare la
imparţialitatea Guvernului în medierea unor asemenea divergenţe având în vedere că este parte
interesată într-un astfel de litigiu. Interesul guvernului este justificat că fondurile anulate pot fi o
sursă importantă a fondului de rezervă bugetară pus la dispoziţia acestuia.
În vederea asigurării imparţialităţii asemenea divergenţe ar trebui mediate de o comisie de
specialitate a Parlamentului.
Deoarece execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an, orice venit
bugetar şi orice cheltuială bugetară neefectuată până la această dată se va încasa sau se va plăti în şi
din contul bugetului anului următor.
Creditele neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept. De la această regulă se
admite o singură excepţie şi anume – creditele aprobate din fondurile speciale care nu au fost
utilizate până la finele anului bugetar se raportează în anul viitor, cu păstrarea destinaţiei iniţiale.
Încheierea execuţiei bugetului de stat
Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează în baza

următoarelor principii prevăzute în art.61 din Legea nr.500/2002:
1. execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;
2. orice venit neîncasat sau orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul
prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie, se vor încasa sau se vor
plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor;
3. creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept;
4. disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului
bugetar în conturile structurilor de implementare, se raportează în anul următor.
Execuţia bugetului de stat ia sfârşit pe data de 31 decembrie a fiecărui an, dată la care îşi
încetează aplicativitatea legile bugetare anuale. La această dată încetează toate operaţiile de încasare
a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare aferente bugetului care expiră. Veniturile
rămase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate până la data de 31 decembrie vor constitui acte
şi operaţii ale bugetului pe anul următor.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat
Încheierea exerciţiului bugetar anual implică acte şi operaţii după

care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului de
stat.
În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului este necesară
urmărirea veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în raport de evoluţia reală a
trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau instituţii publice. În această situaţie dacă se
constată că anumite credite bugetare sau părţi din credite bugetare aflate la dispoziţia ordonatorilor
de credite nu mai sunt necesare din cauza amânării modificării ori renunţării la activităţi finanţate
129
din bugetul statului se procedează la anularea creditelor bugetare respective ca fiind fără justificare.
Anularea se propune de ordonatorii de credite care sunt obligaţi să analizeze menţinerea sau nu a
respectivelor credite bugetare şi să propună Ministerului Finanţelor Publice anularea celor fără
justificare273 .
Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea cheltuielilor necesare,
încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea inventarelor referitoare la bunuri,
completarea evidenţei contabile cu toate înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi
verificarea conţinutului şi conformităţii soldurilor contabile.
După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea conturilor anuale de
executare ale bugetelor ministerelor, celorlalte organe centrale de stat, precum şi ale organelor şi
instituţiilor subordonate acestora. Conturile anuale de execuţie ale acestor bugete împreună cu
dările lor de seamă contabile anuale şi conturile privind execuţia de casă, întocmite de serviciile de
trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării contului general
anual de execuţie al bugetului de stat.
În mod obligatoriu, contul anual de execuţie a bugetului de stat trebuie să cuprindă:
1. la venituri:
 prevederile bugetare aprobate iniţial;
 prevederile bugetare definitive;
 încasările realizate.
2. la cheltuieli:
 creditele bugetare aprobate iniţial;
 creditele bugetare definitive;
 plăţile efectuate.
Contul general de execuţie al bugetului de stat se întocmeşte de
către Ministerul Finanţelor Publice cu un cuprins corespunzător structurii bugetului statului
aprobat de Parlament însoţit de conturile anuale de execuţie a bugetelor ministerelor şi celorlalte
organe centrale de stat împreună cu anexele acestora.
Guvernul analizează lucrările şi prezintă contul general anual de execuţie a bugetului
administraţiei centrale de stat spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a anului următor
celui de execuţie.
Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de
stat, cel mai târziu până la data de 10 noiembrie a anului următor celui care se referă.
Împreună cu acest cont general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat
se depun, se analizează, şi se aprobă de către Parlament şi conturile de execuţie ale fondurilor
speciale (bugete anexe, bugete extraordinare, bugete autonome, conturi speciale, taxe parafiscale).
6.5. Controlul execuţiei bugetare
Execuţia bugetului de stat presupune ca realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor

aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în
activitatea bugetară274.
Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt îndeplinite de următoarele organe:
1. Parlamentul ţării, care exercită controlul politic;
273
I. Gliga, op. cit., 1998, p. 93
274
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed.All Beck, Bucureşti,2003, p. 325
130
2. Curtea de Conturi, care exercită controlul financiar;
3. Ministerul Finanţelor Publice, care exercită un control administrativ specializat.
1. Controlul politic se efectuează de către Parlamentul României, în cadrul
prerogativelor sale generale de control al activităţii executive. Parlamentul ţării, având
îndrituirea de a aproba contul general anual de execuţie a bugetului statului, exercită prin această
aprobare controlul parlamentar asupra modului în care a fost exercitat bugetul de stat în fiecare
exerciţiu bugetar şi ajunge să cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi
perspectivele ei.275
Pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul aprobării de către
Parlament a contului general anual de execuţie a bugetului statului este remarcabil ca în finalul
acestui cont să se precizează excedentul ori deficitul bugetar statului, rezultat din compararea
veniturilor realizate şi cheltuielile efectuate.
În caz de excedent, conform dispoziţiilor legale, Parlamentul decide la propunerea
Guvernului, modul de utilizare a excedentului, avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza, cel
puţin o parte, din excedent pentru crearea unui fond de tezaur al statului, a cărui utilizare să fie
decisă în viitor tot de Parlament. În ipoteza contrară, în care, din contul general anual de execuţie a
bugetului rezultă deficite, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea
Guvernului, modul şi termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile necesare pentru a se
preveni repetarea deficitelor bugetare. Hotărârile Parlamentului de acest fel de importanţă deosebită
în împrejurările în care execuţia bugetului anual a fost sprijinită prin împrumuturi interne de stat
realizate prin bonuri de tezaur nerambursate ori contractate de Banca Naţională.
2. Controlul financiar
La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi ca organ suprem de control financiar, poate
declanşa controale detailate asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor justificative
care au stat la baza operaţiunilor bugetare.
3. Controlul administrativ-financiar sau de specialitate se exercită de
către autorităţile puterii executive. Astfel, potrivit Legii nr.500/2002 privind finanţele publice,
Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în
acest scop examinând periodic situaţia financiară, pe economie, execuţia bugetului de stat şi
stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar.
La nivelul Guvernului funcţionează Corpul de Control al Primului Ministru, care, potrivit
atribuţiilor legale, poate desfăşura acţiuni de control în domeniul execuţiei bugetului e stat.
Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul în întreaga economie
asupra administrării şi utilizării fondurilor de la bugetul de stat, a realizării veniturilor bugetare,
precum şi pentru prevenirea faptelor de evaziune fiscală.
În abordarea acestei secţiuni, vom ţine seama de importanţa tot mai mare a finanţelor publice
locale, rezultată din legislaţia în acest domeniu; această lege este mai nouă şi are numeroase
particularităţi.
Constituţia României, ca lege fundamentală, stabileşte cadrul juridic general al
administraţiei publice locale, mai ales din punct de vedere organizatoric şi al finanţelor publice. Prin
dispoziţiile sale generale, Constituţia României, în ce priveşte probleme bugetelor locale, le
aminteşte într-o normă de trimitere la o lege separată dar face precizarea că „ impozitele şi taxele
locale se stabilesc de Consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”276.
275
I. Gliga, Drept financiar Public, Ed.All, Bucureşti,1994, p. 80
276
Art.138/2 din Constituţia României
131
Actul normativ la care face trimitere Constituţia României este ordonanţa de urgenţă
privind finanţele publice locale nr.45/2003 . Această reglementare stabileşte normele privind
277
formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale unităţilor administrativ-

teritoriale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local.
În privinţa resurselor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale, art.5 alin.1, prevede
că acestea se constituie din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote
defalcate din impozit pe venit, sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, subvenţii
primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete.
Formarea şi utilizarea resurselor financiare publice locale şi contul de execuţie a bugetelor
locale sunt supuse controlului Curţii de Conturi, ţinând seama de larga autonomie financiară locală.
Autorităţile administraţiei publice locale au, în principal, următoarele competenţe şi
răspunderi, în ceea ce priveşte finanţele publice locale:
1. elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;
2. stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii;
3. urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, în
condiţii de echilibru bugetar;
4. administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
5. angajarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi urmărirea achitării la scadenţă a
obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
6. administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de eficienţă;
7. stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice locale;
8. elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în
perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale, ca bază a gestionării bugetelor locale
anuale;
9. organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune asupra gestiunilor
proprii, gestiunilor instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea consiliilor locale şi
acelor judeţene.
Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale reglementează şi modul de elaborare,

aprobare, executare şi încheiere a bugetelor locale, pe care le defineşte ca fiind bugetele de venituri
şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale.
La baza elaborării, aprobării şi executării bugetelor locale stau principiile: autonomiei
locale, universalităţii, publicităţii, unităţii, unităţii monetare, anualităţii, specializării bugetare,
echilibrului, unele fiind deja tratate.
Elaborarea bugetelor locale
Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite, având în

vedere:
a). Prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru
care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de organele
abilitate;
b). politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
277
Monitorul Oficial nr.431 din 19 iunie 2003
132
c). prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale memorandumurilor
de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
d). politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea
proiectelor de buget;
e). Propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;
f). programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni sau
ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatorii de rezultate şi de
eficienţă;
g). programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-
teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau
local.
Calendarul bugetar
Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice, până la
data de 1 iunie a fiecărui an o scrisoare cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza
căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidabile, după caz, în
vederea elaborării de către ordonatorii de credite a proiectelor de buget.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau altor bugete, în bugetele cărora sunt
prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor administraţiei publice locale
sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de Guvern, în
vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite (sume defalcate ori
transferuri) elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie,
proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar următor, precum şi
estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca aceasta să transmită proiectele bugetelor locale pe
ansamblul judeţului, la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea
bugetului de stat, în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României.
Consiliile judeţene, în condiţiile legii, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale, în
termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum
şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite.
Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor ce le-au fost repartizate, ordonatorii principali de
credite, în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al
României, definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la
sediul unităţii administrativ-teritoriale.
Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data
publicării sau afişării acestuia.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul
bugetului local, însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean, după caz, şi de
contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării consiliului local, judeţean, după caz, de către
ordonatorii principali de credite.
133
Aprobarea bugetelor locale
Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale stabileşte competenţa de aprobare atât
a bugetelor locale, cât şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, după cum urmează:
a). Bugetele locale ori judeţene de către consiliile locale ori judeţene;
b). Bugetele instituţiilor ori serviciilor, finanţate integral sau parţial din bugetele locale, de către
consiliile menţionate la lit.a, în funcţie de subordonarea acestora;
c). Bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate integral din venituri extrabugetare, de
către organul de conducere a acestora, cu avizul ordonatorului principal de credite.
Execuţia şi încheierea bugetelor locale
Veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetele locale se repartizează pe trimestre, în funcţie

de doi factori:
a). Termenele legale de încasare a veniturilor;
b). Perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către:
1. Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor
publice şi controlului financiar de stat, în termen de 20 de zile de la intrarea în vigoare a Legii
bugetului de stat;
2. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru
bugetele proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile
de la aprobarea sumelor prevăzute la punctul 1.
Pe baza bugetelor locale aprobate, în condiţiile legii, de consiliile
locale judeţene, direcţiile generale ale finanţelor publice întocmesc şi transmit Ministerului
Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ, cu repartizarea pe trimestre a veniturilor şi
cheltuielilor grupate în cadrul fiecărui judeţ, pe comune, oraşe, municipii şi bugetul propriu, pe
structura clasificaţiei stabilită de către Ministerul Finanţelor Publice.
Ordonatorii de credite sunt de trei categorii:
a). Ordonatori principali;
b). Ordonatori secundari;
c). Ordonatori terţiari.
a). Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene şi
primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Aceştia analizează modul de utilizare a creditelor
bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt
ordonatorii secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele
proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
b). Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de
credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
c). Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate
şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
134
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare în limita
prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund de:
a). Elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;
b). Urmărirea modului de realizare a veniturilor;
c). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare aprobate şi a
veniturilor bugetare posibil încasate;
d). Integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc;
e). Organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare
asupra patrimoniului aflat în administrare şi execuţie bugetare;
f). Organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului
de investiţii publice;
g). Organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h). Organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale;
i). Alte atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.
Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare aprobate în buget se aprobă de
ordonatorul de credite şi se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv
intern, care atestă respectarea dispoziţiilor legale, încadrarea în creditele bugetare aprobate şi
destinaţia acestora.
Conturile anuale de execuţie a bugetelor locale se întocmesc de ordonatorii principali de
credite bugetare şi se prezintă spre a fi aprobate consiliilor locale sau judeţene, după caz, până la
data de 31 mai a anului următor, în structura la venituri şi cheltuieli identică cu cea a contului
general anual de execuţie a bugetului de stat.
De asemenea, trimestrial, ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare
asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile generale ale finanţelor publice; după verificare,
acestea întocmesc şi depun la Ministerul Finanţelor Publice situaţii financiare centralizate privind
execuţia bugetară, la termenele şi potrivit normelor stabilite de acestea.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după
efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum
şi a transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete, se utilizează, în ordine,
pentru:
a). Rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor,
spezelor şi a altor costuri aferente acestora;
b). Constituirea fondului de rulment
Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobânzi, se păstrează într-un cont
distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-teritoriale la unităţile teritoriale ale
trezoreriei statului în afara bugetului local, şi pot fi utilizate, temporar, pentru acoperirea golurilor
de casă provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru
acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar.
De asemenea, fondul de rulment poate fi utilizat şi pentru finanţarea unor investiţii din
competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice
locale în interesul colectivităţii.
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin efectuează prin unităţile teritoriale ale
trezoreriei statului, evidenţiindu-se în conturi distincte:
a). Veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;
135
b). Efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita
creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
c). Efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă,
rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat precum şi cele contractate sau garantate
de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv şi a celor privind rambursarea ratelor la
scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;
d). Efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;
e). Păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, permite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la
organisme internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate;
f). Alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.
Metodologia de elaborare şi execuţie a bugetelor locale se stabileşte de către Ministerul
Finanţelor Publice.
Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

Veniturile bugetelor locale
Potrivit art.5 alin.1 veniturile bugetelor locale se constituie din:

 venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit:
 sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
 subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete
 donaţii şi sponsorizări.
Impozitele şi taxele locale sunt reglementate Ordonanţa
Guvernului nr.36/2002, cu acelaşi nume, republicată278, şi sunt, în principal, impozitul pe clădiri,
impozitul şi taxa pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxele pentru eliberarea
certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, taxele pentru folosirea mijloacelor de publicitate şi reclamă,
impozitul pe spectacole, taxă hotelieră.
Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest
impozit, o cotă de 36% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17%
într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului. Aceste cote pot fi modificate anual prin Legea
bugetului de stat.
Sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului
public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie venituri ale bugetelor locale.
Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al unităţilor
administrativ-teritoriale constituie venituri cu destinaţie specială a bugetelor locale şi se utilizează
pentru realizarea de investiţii din componenţa autorităţilor administraţiei publice locale.
Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate devin venit local, în funcţie de
subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii, după deducerea
cheltuielilor legate de activitatea de valorificare.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile cu destinaţie
specială din bugetul de stat se aprobă anual, prin Legea bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui
judeţ, respectiv al Municipiului Bucureşti.
278
M.Of. nr.670 din 10 septembrie 2002
136
Transferurile de la bugetul de stat la bugetele locale se acordă pentru investiţiile finanţate
din împrumuturile externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul.
Potrivit art. 26 alin.1 taxele speciale, constituie o sursă de venituri specifică bugetelor locale;
acestea se stabilesc de către consiliile locale ori judeţene, după caz, pentru funcţionarea unor
servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice.
Cuantumul taxelor speciale se stabilesc anual şi trebuie să acopere cel puţin sumele investite
şi cheltuielile cuvenite de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.
Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie speciale ale bugetelor locale, fiind utilizate
în scopurile pentru care au fost înfiinţate. Sumele rămase neutilizate din taxele speciale, stabilite ca
diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate, se reportează în anul următor cu aceeaşi
destinaţie, odată cu încheierea exerciţiului bugetar.
Acelaşi regim se aplică şi celorlalte venituri cu destinaţie specială.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de
serviciile publice pentru care s-au instituit taxele respective.
Prin regulamentul aprobat de consiliile locale ori judeţene, după caz, se determină condiţiile
în care se pot percepe taxele speciale, modul în care se obţine acordul persoanelor fizice şi juridice
plătitoare, precum şi modul de repartizare a acestora.
Cheltuielile bugetelor locale
Potrivit art.5 alin.3, fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor bugetelor

locale, pe ordonatori de credite, pe destinaţii, respectiv pe acţiuni, activităţi, programe, proiecte,
obiective, se efectuează în concordanţă cu atribuţiile care revin autorităţilor administraţiei publice
locale, cu priorităţile stabilite de acestea, în vederea funcţionării lor în interesul colectivităţilor
locale respective. Fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetare locale se efectuează în strictă
corelare cu posibilităţile reale de încasare a veniturilor locale, estimate a se realiza.
Conform art.32 alin.1, în bugetele locale se înscrie fondul de rezervă la dispoziţia
Consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în cotă de
până la 5% din totalul cheltuielilor. Acesta se utilizează la propunerea ordonatorilor principali de
credite, pe bază de hotărâri ale consiliilor respective, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau
neprevăzute apărute în cursul exerciţiului bugetar, pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi
naturale, precum şi pentru acordarea unor ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale în situaţii
de extremă dificultate.
Cheltuielile pentru investiţiile judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, după caz, şi ale
instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare judeţeană şi locală, care se finanţează potrivit legii
din bugetele locale şi din împrumuturi, se înscriu în programul de investiţii al fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale, care se aprobă ca anexă la bugetul local de către consiliul local, judeţean şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale interzice înscrierea în bugetele locale
şi aprobarea de cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.
137
138
CAPITOLUL VII.
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT
7.1.Consideraţii introductive
Asigurările sociale, concept şi evoluţie
Din punct de vedere istoric, necesitatea unei protecţii a persoanelor

fizice împotriva unor riscuri inevitabile precum boala, accidentele, moartea, şomajul etc., a fost
conştientizată în perioada modernă, în contextul industrializării şi a exodului rural. Nou-apăruta
clasă socială, acea a muncitorilor, avea ca sursă de venit salariul. Drept urmare, survenirea unui
eveniment care conducea la pierderea sau reducerea acelui venit avea pentru aceştia consecinţe
tragice.
În acest context au fost semnalate primele încercări de asigurare a
unei minime protecţii împotriva acestor riscuri: au apărut unele case de asigurări încurajate de
stat; au fost emise anumite dispoziţii obligatorii care-i obligau pe patroni să întreţină, într-o anumită
măsură, muncitorii bătrâni şi bolnavi; unele societăţi mutuale ofereau o modestă asistenţă în bani în
caz de boală sau bătrâneţe279.
Primul mare sistem de protecţie socială a fost organizat la sfârşitul sec. al XIX lea în Germania,
ca urmare a eforturilor cancelarului Otto von Bismarck, sistem ce oferea protecţie împotriva
consecinţelor provocate de bătrâneţe şi boală.
În România, primul sistem de asigurări sociale a fost înfiinţat prin Legea minelor(1895), care
instituia asigurările sociale obligatorii ale minerilor şi a lucrătorilor din industria petrolieră.
Fondurile necesare erau constituite din contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor280.
În prezent, dreptul cetăţenilor români de a beneficia de asigurări sociale este consacrat în
Constituţie indirect, respectiv prin consacrarea dreptului la ocrotirea sănătăţii 281, dar cu acest prilej
legiuitorul constituant face vorbire expresă despre obligaţia de a organiza sistemul public de
asigurări sociale282.
În acest sens, legea reglementează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
iar pentru a fi mai uşor gestionate resursele financiare destinate susţinerii sistemului public al
asigurărilor sociale, a fost creat un buget public, de interes naţional, care să servească exclusiv
realizării acestui scop. De asemenea, chiar dacă ponderea cea mai importantă o deţin sistemele
publice de asigurări sociale, au apărut şi chiar este încurajată dezvoltarea sistemelor private de
asigurări sociale283.
Pornind de la noţiunea de buget public, vom defini bugetul asigurărilor sociale de stat ca fiind
programul prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi cheltuielile anuale destinate finanţării
sistemului public de asigurări sociale, program ce îmbracă forma legii (în sensul de act juridic al
Parlamentului) .
279
A se vedea Sandală Ghimpu,Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul securităţii sociale , Ed.All Beck, Bucureşti,
1998, p. 4 şi rum.
280
Ibidem
281
Constituţia României, art.34 alin.1
282
Constituţia României art.34 alin.3
283
Potrivit Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.102/1952, „riscurile sociale” sunt considerate a fi
următoarele: boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentul de muncă, boala profesională, decesul, şomajul,
obligaţiile familiale.
139
Trebuie remarcat că fondurile de asigurări sociale se constituie, cel puţin în sistemul public, prin
contribuţii obligatorii prelevate de la angajatori şi angajaţi, element ce accentuează caracterul social
al asigurărilor.
Asigurările sociale şi asistenţa socială.
Asigurările sociale trebuie distinse de o altă componentă a securităţii sociale, anume de

asistenţa socială.
Definind asistenţa socială ca „un ansamblu de instituţii, programe, măsuri activităţi
profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate
temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile 284, în doctrina de specialitate au fost semnalate o
serie de elemente de diferenţiere între cele două componente:
 Asigurările sociale funcţionează pe principiul punerii în
comun a riscurilor(fiecare asigurat varsă o contribuţie şi are dreptul la o indemnizaţie), în timp
ce asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii naţionale(din fondurile publice se acordă
alocaţii şi ajutoare pentru cămine de bătrâni, copii, orfani, invalizi, văduve de război etc.);
 Asigurările sociale acoperă o categorie determinată de
riscuri sociale, în vreme ce asistenţa socială are o arie de cuprindere mult mai vastă, derivată din
noţiunea de nevoie;
 De asigurări sociale beneficiază doar persoanele
asigurate(în sistemul public sau într-un sistem privat), în timp ce asistenţa socială are o vocaţie
de universalitate, pentru că din momentul în care starea de nevoie este dovedită, de asistenţă socială
beneficiază toţi cei defavorizaţi.
7.2. Sistemul public de asigurări sociale

Asigurări publice şi private
Sistemul public de asigurări sociale se referă, cu precădere, la pensii, dar şi la alte drepturi
de asigurări sociale.
Funcţionarea acestui sistem are la bază o serie de principii statuate prin lege 285, după cum
urmează:
1. Principiul unicităţii – potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public de
asigurări sociale baza pe aceleaşi norma de drept;
2. Principiul egalităţii – este cel care asigură tuturor participanţilor la sistemul public de
asigurări sociale, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce
priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
3. Principiul solidarităţii sociale – conform căruia participanţii la sistemul public de asigurări
sociale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea
sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
4. Principiul obligativităţii – potrivit cărui persoanele fizice şi juridice au, conform legii,
obligaţia de a participa la acest sistem public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se
corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor,
5. Principiul contributivităţii – potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe
baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la acest sistem,
284
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu , Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1992, p.46 şi rum.
285
Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi deasigurări sociale, art.2
140
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale
plătite,
6. Principiul repartiţiei – pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin în sistemul public de asigurări sociale, conform legii;
7. Principiul autonomiei - bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public,
conform legii.
Organizarea instituţională a sistemului public de asigurări sociale are la bază ultimul
principiu enunţat, respectiv principiul autonomiei. În temeiul acestuia şi al legii a fost constituită
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, iar în subordinea acesteia s-au
înfiinţat case judeţene de pensii în fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ, având personalitate juridică.
Subiecţii ce vor beneficia de drepturile asigurării sociale protejate prin intermediul acestui
sistem sunt asiguraţii, au obligaţia de a plăti contribuţii de asigurări sociale Pot fi asiguraţi în cadrul
acestui sistem cetăţeni români, cei străini sau apatrizi în perioada în care au domiciliul sau reşedinţa
în România. Sunt consideraţi asiguraţi prin efectul legii următoarele categorii de persoane:
 Persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract de muncă şi funcţionarii publici;
 Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii eletive sau care sunt numite în cadrul
activităţii executive, legislative, judecătoreşti, pe durata mandatului;
 Persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor
pentru şomaj;
 Persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin trei salarii
medii brute,şi se află într-una din situaţiile:
a. Asociat unic, comanditari, sau acţionari;
b. Administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau
management;
c. Membrii ai asociaţiei familiale,
d. Persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
e. Persoane angajate în instituţii internaţionale care nu sunt asiguraţi ai acestora,
f. Persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;
 Persoane care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic
echivalente cu cel puţin trei salarii medii brute.
Celelalte categorii de persoane care nu sunt considerate asigurate prin efectul legii, dar doresc să
se asigure în sistemul public de asigurări sociale, pot face acest lucru în baza unui contract de
asigurare.
Prestaţiile de asigurări sociale, reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a
veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau
decesului, toate acestea fiind considerate riscuri asigurate.
Prestaţiile de asigurări sociale îmbracă forma pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor etc.,
corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
Sistemul asigurărilor private de sănătate – este organizat prin Legea nr.212/2004, şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2005. Potrivit art.1 din legea de organizare, „ asigurările private de sănătate
pentru plata serviciilor medicale constituie un sistem facultativ, suplimentar celui de asigurări de
sănătate obligatoriu, care acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile legislaţiei privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate”.
141
Scopul asigurării private de sănătate este de a completa sau substitui, în tot sau în parte,
plata serviciilor medicale finanţate în sistemul public de asigurări sociale de sănătate(„pachet de
bază a serviciilor medicale”).
Accesul la sistemul privat de asigurări de sănătate se face în baza unui contract de
asigurare(poliţă de asigurare) încheiat cu un asigurător autorizat de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor. Contractul va conţine în mod obligatoriu clauze referitoare la tipul şi volumul
serviciilor medicale şi alte altor servicii; condiţiile de asigurare a serviciilor pentru asiguraţi; data
începerii şi data încetării asigurării, primele de asigurare, termenul şi modul de plată; sumele
asigurate(art.18).
Procedura bugetară privind bugetul asigurărilor sociale de stat

Principiile procedurii bugetare
Procedura bugetară privind bugetul asigurărilor sociale de stat este guvernată de aceleaşi
principii ca şi cele enunţate în legătură cu procedura bugetară privind bugetul de stat, astfel:
1. principiul universalităţii,
2. principiul unităţii;
3. principiul anualităţii;
4. principiul specializării bugetare,
5. principiul unităţii monetare;
6. principiul publicităţii.
În literatura de specialitate286 s-a arătat că, în cazul bugetului asigurărilor sociale de stat,
principiul echilibrului bugetar este foarte important întrucât ar fi de neconceput realizarea execuţiei
bugetare în condiţii de dezechilibru. O asemenea situaţie ar aduce sistemul asigurărilor sociale de
stat în imposibilitatea de a mai realiza scopul pentru care a fost conceput.
Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat
Propunerile pentru proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se întocmesc de către

ordonatorul principal de credite al acestui buget. Conform legii, ordonatorul principal de credite
este ministrul muncii şi solidarităţii sociale, dar atribuţiile sale se vor delega, în baza legii,
preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. În această calitate, el
trebuie să respecte, pentru a-şi îndeplini atribuţiile, toate obligaţiile ce revin ordonatorilor principali
de credite ai bugetului de stat în condiţiile stipulate de lege pentru aceştia. Astfel, Casa Naţională d
Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări sociale este cea care va întocmi şi va comunica Ministerului
Finanţelor Publice întreaga documentaţie cerută de lege, pe baza căreia se vor întocmi propunerile
bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pe baza acestor documentaţii şi a estimărilor pentru următorii 3 ani, Ministerul Finanţelor
Publice va stabili, cu întregul Guvern, limitele maxime de cheltuieli pentru bugetul asigurărilor
sociale de stat, cu respectarea principiului echilibrului bugetar. În aceste condiţii, ordonatorul
principal de credite al bugetului asigurărilor sociale de stat va putea proceda la definitivarea
propunerilor de proiect de buget, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice să poată definitiva, la
rândul său, în termenele legale, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, împreună cu
proiectul legii bugetare de adoptare a acestuia pentru anul următor, spre a fi supus apoi analizei
Guvernului.
Odată întocmite, proiectul de buget şi proiectul legii bugetare anuale privind bugetul
asigurărilor sociale de stat, Guvernul le poate analiza, aproba, şi, în cele din urmă să-şi asume
286
Doina Petică Roman, op.cit., p. 166
142
răspunderea pentru ele şi pentru executarea lor astfel încât să poată fi depuse la Parlament în
vederea adoptării în termenele stabilite de lege.
Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi adoptarea legii bugetare
Bugetul asigurărilor sociale de stat, asemeni bugetului de stat, se adoptă printr-o lege menită
să îi confere forţa juridică necesară punerii lui în aplicare.
Legea bugetului asigurărilor sociale trebuie adoptată până la 15 decembrie a anului anterior
celui de execuţie, astfel încât până la începerea anului bugetar, să poată fi publicat.
Dacă legea bugetului asigurărilor sociale nu a fost adoptată cu cel puţin trei zile înainte de
începerea exerciţiului bugetar pentru care se adoptă, se aplică în continuare bugetul asigurărilor
sociale de stat pe anul precedent până la adoptarea noului buget. În acest sens, există prevederi
multiple, atât în Constituţie287, cât şi în Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, dar mai alea în Legea
nr.500/2002 privind finanţele publice, de asemenea cu modificările ulterioare, care reglementează o
procedură bugetară detailată, similară pentru bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Aprobarea de către Parlament a bugetului asigurărilor sociale de stat se face pe ansamblu, pe
părţi, capitole, subcapitole,titluri, articole, precum şi alineate pentru anul bugetar, dar şi pentru
creditele de angajament în cadrul acţiunilor multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani au doar
un caracter informaţional şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.
Execuţia bugetară privind bugetul asigurărilor

sociale de stat
Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat se referă, în principal la execuţia părţii de

venituri, execuţia părţii de cheltuieli şi execuţia de casă a acestui buget.
Execuţia bugetară a acestui buget public, începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie a
anului pentru care s-a elaborat şi s-a adoptat bugetul.
Execuţia părţii de venituri a bugetului asigurărilor sociale de stat se referă la încasarea acelor
sume care, prin lege, sunt destinate să alimenteze acest buget public.
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împreună cu structurile sale
din teritoriu, administrează bugetul asigurărilor sociale de stat , fiind astfel implicată direct şi
nemijlocit în realizarea execuţiei bugetare, atât a părţii de venituri, cât şi a părţii de cheltuieli ale
acestui buget.
Execuţia bugetară a părţii de venituri a bugetului asigurărilor sociale de stat este patronată
de dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.500/2002, privind finanţele publice.
Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului asigurărilor sociale de stat, prevede în principal
realizarea prestaţiilor de asigurări sociale , dar şi la realizarea altor cheltuieli privind funcţionarea
sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
287
Constituţis României art.138 alin.3
143
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împreună cu structurile sale
din teritoriu, este de asemenea implicată în realizarea execuţiei părţii de cheltuieli a acestui buget,
preşedintele său fiind unicul ordonator principal de credite(delegat) al bugetului asigurărilor sociale
de stat.
Creditele bugetare circulă prin intermediul ordonatorilor de credite conform bugetelor
proprii ale acestora.
Rezultatele la sfârşitul anului de execuţie se pot concretiza, fie în excedente, fie în deficite
bugetare. Echilibrul bugetar trebuie privit ca un obiectiv de realizat, menit să garanteze funcţionarea
în cele mai bune condiţii a sistemului public de asigurări sociale.
Excedentul anual al bugetului asigurărilor sociale de stat poate fi utilizat în anul următor,
potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, după restituirea transferurilor primite de la bugetul de stat.
Eventual, deficitul acestui buget se poate acoperi din disponibilităţile bugetului asigurărilor
sociale de stat din anii precedenţi, iar dacă acestea nu sunt suficiente se va apela la fondul de
rezervă.
Fondul de rezervă se constituie prin prelevarea a unui procent de 3% din veniturile
asigurărilor sociale de stat care se cumulează an de an, fără a depăşi astfel nivelul cheltuielilor
prevăzut pentru anul bugetar respectiv.
În mod excepţional şi numai în situaţii temeinic motivate, dacă nici fondul de rezervă nu
este suficient pentru a acoperi deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat, se pot aloca sume de la
bugetul de stat.
Execuţia de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat este realizată de către Trezoreria
Statului împreună cu structurile teritoriale ale acesteia, şi în acelaşi condiţii ca cele ale bugetului de
stat.
Încheierea exerciţiului bugetar privind bugetul

asigurărilor sociale de stat
Ultima etapă a procedurii bugetare privind bugetul asigurărilor sociale de stat, începe la 1
ianuarie a anului următor celui de execuţie şi se derulează ca şi cele referitor la bugetul de stat.
Astfel, pe baza situaţiilor financiare depuse de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de
Asigurări Sociale, precum şi pe baza conturilor privind execuţia de casă depuse de Trezoreria
statului, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte contul general anual de execuţie a bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe care îl prezintă Guvernului. Aceasta îl analizează şi îl prezintă spre
adoptare Parlamentului până la data 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general de
execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă prin lege, dar nu înainte ca el să fi fost în
prealabil verificat de către Curtea de Conturi.
Structura bugetului asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde pe de o parte, acele venituri destinate să

alimenteze exclusiv acest buget, iar pe de altă parte, acele cheltuieli ce se constituie, cu precădere,
în prestaţii de asigurări sociale, conform legii.
Categorii de venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat
144
Veniturile bugetului asigurărilor sociale sunt constituite, în principal, din contribuţiile de
asigurări sociale(C.A.S.), dobânzi, penalităţi de întârziere percepute ca sancţiuni pentru neplata la
termenele legale a contribuţiilor de asigurări sociale şi alte venituri care au o pondere mai mică în
cadrul acestui buget.
Contribuţia pentru asigurări sociale – reprezintă principala sursă de venit a bugetului pentru
asigurări sociale de stat , şi este compusă dintr-o contribuţie individuală a persoanelor fizice
angajate şi o contribuţie a persoanelor fizice sau juridice la care acestea sunt angajate.
a). Contribuţia individuală pentru asigurări sociale de datorează, prin efectul legii, de către:
- persoanele ca efectuează activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii
publici;
- persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul
autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
Potrivit art.21 din Legea nr.19/2000, contribuţia individuală se stabileşte prin aplicarea unei
cote procentuale asupra bazei de calcul constituite din salariul individual lunar brut(baza de calcul
nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut). Nivelul contribuţiei individuale pentru
asigurări sociale de stat este stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
b). Contribuţia de asigurări sociale a angajatorilor – este datorată, fie de persoanele fizice
sau juridice care au această calitate, fie de persoanele juridice asimilate angajatorilor288.
Baza de calcul pentru determinarea contribuţiei angajatorilor o constituie fondul total de
salarii brute lunare realizate de asiguraţi.
Pentru determinarea contribuţiei actualmente datorate, trebuie însă avute în vedere şi
prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale de sănătate, în temeiul căreia nivelul contribuţiilor de asigurări sociale ale angajatorilor
stabilit prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat se diminuează cu 0,75%(art.4).
Există şi anumite reguli speciale, pentru alte categorii de persoane care au calitatea de
asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de stat, astfel, pentru şomeri, contribuţia pentru asigurările
sociale de stat se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul cote stabilite
pentru condiţii normale de muncă. Calitatea de contribuabil îl are în acest caz, Agenţia Naţională
pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Categorii de cheltuieli ce se suportă de la bugetul asigurărilor

sociale de stat
Cele mai importante cheltuieli ce se suportă de la bugetul asigurărilor sociale de stat, sunt
pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale.
În sistemul public de asigurări sociale se acordă următoarele categorii de pensii:
 Pensia pentru limită de vârstă;
 Pensia anticipată;
 Pensia anticipată parţială;
 Pensia de invaliditate;
 Pensia de urmaş.
De la bugetul asigurărilor sociale de stat se mai acordă asiguraţilor, alături de pensii, şi alte
drepturi de asigurări sociale, şi anume:
a). concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;
288
Art.18 alin.1 lit. b şi c din Legea nr.19/2000
145
b). prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, care
potrivit legii, se referă la:
 indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;
 indemnizaţie pentru reducerea timpului de lucru;
 indemnizaţie pentru carantină;
 ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi alte produse ortopedice care nu se suportă
din fondurile de asigurări sociale de sănătate;
 reabilitare profesională,
 bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată constituirea
fondului social, potrivit legii.
c). concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d). concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;
e).concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
f). ajutor de deces.
CAPITOLUL VIII
COLECTAREA CREANŢELOR
8.1. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care conduc la realizarea acestora prin
mijloace de constrângere
Executarea silită
Executarea silită este o modalitate de realizare a creanţelor fiscale, dar nu prin onorarea de
bună-voie a acestora de către debitorul fiscal, ci prin intervenţia forţei de constrângere a statului.
Utilizarea acestei modalităţi de stingere a creanţelor bugetare are un caracter de excepţie,
regula având în vedere ipoteza onorării benevole a creanţelor datorate bugetelor publice, motiv
pentru care executarea silită poate să intervină doar după împlinirea termenului de scadenţă.
Un alt motiv pentru care se recurge la executarea silită în ultimă instanţă este şi faptul că ea
poate să conducă la realizarea integrală a creanţei fiscale, dar poate să conducă şi la realizarea ei
parţială, sau chiar să nu determine realizarea creanţei, adeseori creanţa urmând a fi stinsă prin
declararea stării de insolvabilitate a debitorului.
Nu în ultimul rând, executarea silită este utilizată doar după ce s-au epuizat celelalte
posibilităţi de realizare a creanţelor fiscale întrucât intervenţia de constrângere a statului, deşi are
menirea de a restabili ordinea de drept şi legalitatea, ea are totuşi un caracter represiv şi poate
deschide calea unor abuzuri din partea celor chemaţi să aplice legea. Pentru acest motiv, legiuitorul
a şi reglementat o procedură foarte riguroasă de efectuare a executării silite care să permită statului
să-şi realizeze interesul fiscal fără să devină represiv faţă de debitorii săi.
În primul rând se impune a fi făcută o referire la subiecţii implicaţi în raporturile juridice ce
iau naştere cu ocazia executării silite.
Astfel, vor exista două categorii de subiecţi:
- organele de executare silită(subiecţi activi);
- debitorii fiscali(subiecţi pasivi).
146
Organele de executare silită – sunt subiecţii activii, organe specializate în legătură cu
colectarea creanţelor fiscale. Analizând competenţa acestor organe ne vom referi la competenţa
lor materială.
În concret este vorba despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ce funcţionează la
nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor publice şi care are structuri în teritoriu aflate în
subordinea sa. Ea colectează şi urmăreşte toate categoriile de creanţe datorate bugetelor publice
centrale(ale statului), mai puţin bugetele publice locale.
Creanţele datorate acestora din urmă sunt colectate şi urmărite de către structurile
specializate ce funcţionează în cadrul primăriilor.
În ceea ce priveşte prima categorie de organe de executare silită, C.pr. Fiscală distinge între
creanţele fiscale şi cele bugetare, astfel:
 creanţele fiscale vor fi urmărite silit de către organele fiscale;
 creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se
utilizează de către instituţiile publice ca venituri proprii sau rezultate din raporturi
juridice contractuale, vor fi urmărite silit de către organele proprii cu atribuţii în
acest sens.
Din cele arătate mai sus rezultă că sunt îndrituite să efectueze executări silite nu doar
organele fiscale ale statului, ci şi alte instituţii publice pentru recuperarea creanţelor ce le sunt
datorate.
Procedura de executare silită revine în competenţa organului de executare în a cărui rază
teritorială se găsesc bunurile sau valorile urmăribile.
Debitorii fiscali se află în evidenţa fiscală a organelor unde ei îşi au domiciliul sau sediul. În
acest caz, organul fiscal competent se numeşte organ de coordonare.
Atunci când debitorul fiscal îşi are domiciliul, pe de o parte, şi bunurile sau valorile
urmăribile, pe de altă parte în raza teritorială a aceluiaşi organ fiscal, atunci organul de executare
coincide cu organul de coordonare.
Atunci când debitorul fiscal îşi are sediul sau domiciliul pe raza teritorială a unui organ
fiscal, iar bunurile urmăribile se găsesc pe raza teritorială a altui organ fiscal, cel de coordonare va
întocmi dosarul de executare silită şi va solicita organelor de executare competente să efectueze
executarea silită.
Organele de executare silită cuprind în structurile lor o serie de funcţionari publici
împuterniciţi să efectueze procedurile de executare silită a creanţelor fiscale datorate – ei se
numesc executori fiscali.
Executorii fiscali au o serie de îndrituiri legale, pentru realizarea procedurilor executării
silite, şi anume:
 să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte
unde acesta îşi păstrează valorile care pot fi executate;
 să analizeze evidenţa contabilă a persoanelor juridice în scopul identificării terţilor
care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
 să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri urmăribile aparţinând debitorului
persoană fizică,
 să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui
probe în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
Debitorii fiscali – sunt subiecţii pasivi ai executării silite şi pot fi persoane juridice sau
fizice ori asocieri de persoane fără personalitate juridică.
Debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile personale atât pentru propriile lor debite cât
şi pentru debitele pentru care sunt răspunzători în mod solidar alături de alţi debitori fiscali.
147
Condiţiile executării silite – ele se referă la următoarele aspecte:
- să existe un titlu executoriu, în termenul căruia să se declanşeze executarea silită;
- creanţa să fie certă şi exigibilă;
- executarea silită să fie declanşată înainte de termenul legal de prescripţie;
- să se fi efectuat procedurile legale de înştiinţare a debitorului cu privinţă la existenţa creanţei
sale, de somare şi de atenţionare asupra iminenţei declanşării executării silite.
Deci, titlul de creanţă devine titlul executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin
expirarea termenului de plată.
Titlul executoriu, este un act administrativ fiscal şi a are o serie de elemente specifice:
- codul de identitate fiscală;
- domiciliul fiscal al debitorului şi alte date de identificare,
- cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- temeiul legal al puterii executorii a titlului.
Comunicarea somaţiei este o procedură prealabilă declanşării executării silite în oricare din
formele ei.
Somaţia – este un act administrativ fiscal care, cuprinde o serie de elemente specifice, şi
anume:
 numărul dosarului de executare silită;
 suma pentru care se începe executarea silită,
 termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu,
 indicarea consecinţelor neefectuării plăţii.
8. 2 .Măsurile asiguratorii
Măsurile asigurătorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de

organele fiscale competente.
Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată şi nu a
devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de
instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii,
rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu
individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii
devin măsuri executorii.
Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul competent, unde se va preciza
debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz,
măsurile asigurătorii vor fi ridicate . Decizia de instruire a măsurilor asigurătorii trebuie să fie
motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
Măsurile asigurătorii dispuse de organul fiscal, precum şi cele dispuse de instanţele
judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile
referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a
bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de
către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel
interesat poate face contestaţie la executarea silită.
Măsurile asigurătorii instituite se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii fiscali,
când au încetat motivele pentru care au fost dispuse.
148
8. 3.Executarea silită prin poprire
Poprirea – este acea modalitate de executare silită a creanţelor fiscale ce cade asupra
sumelor de bani (venituri şi disponibilităţi băneşti), titluri de valoare sau alte bunuri mobile
necorporale deţinute şi/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care
aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Orice modalitate de executare silită, deci şi executarea silită prin poprire este precedată de
procedura comunicării somaţiei. Dacă în 15 zile de la data comunicării somaţiei nu se stinge debitul
se va continua executarea silită.
Procedura executării silite prin poprire – poate viza atât veniturile debitorului persoană
fizică, cât şi pe cele ale persoanelor juridice. Ea de înfiinţează de către organul de executare silită,
care va fi trimisă printr-o scrisoare recomandată terţului poprit însoţită de o copie certificată de pe
titlul executoriu.
Terţul poprit este persoana fizică sau juridică ce datorează sume de bani debitorului fiscal,
cu orice titlu, sau care le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente la data la care
poprirea a devenit executorie.
Terţul poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la primirea acestei adrese să înştiinţeze
organul de executare silită dacă datorează debitorului fiscal vreo sumă de bani cu orice titlu.
Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin înştiinţarea trimisă organului
de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă de îndată toate reţinerile prevăzute
de lege şi să vireze sume astfel reţinute în conturile indicate de organul de executare.
8. 4. Executarea silită mobiliară
Executarea silită mobiliară este acea modalitate a executării silite ce cade asupra bunurilor
mobile ale debitorului, persoană fizică sau juridică.
Procedura executării silite mobiliare este precedată de procedura comunicării somaţiei, aşa
cum se procedează în cazul executării silite prin poprire.
În literatura de specialitate289 procedura executării silite cunoaşte trei mari etape:
A. identificarea bunurilor mobile urmăribile;
B. aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite,
C. valorificarea bunurilor sechestrate în vederea realizării creanţei.
Identificarea bunurilor nu presupune doar stabilirea bunurilor urmăribile, ci şi o
inventariere a bunurilor aflate la locul executării silite, precum şi o evaluare acestora. În această
fază, evaluarea este făcută de către executorul fiscal în raport cu posibilităţile de apreciere de care
acesta dispune.
Aplicarea sechestrului se face prin întocmirea unui proces verbal şi el se instituie indiferent
dacă bunurile urmăribile se află în posesia debitorului sau la un terţ.
289
I.Gliga, op. cit., p 214-216 şi Doina Petică Roman, op.cit., p. 109-113
149
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj,
care conferă acestuia, în raport cu alţi creditori, toate drepturile consacrate în legislaţia civilă.
De la data întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt considerate
indisponibilizate. Aceasta înseamnă că pe toată durata executării silite, debitorul nu mai poate
dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, în condiţiile legii, de organul competent.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a
altei persoane desemnate de către organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, sau vor fi
ridicate şi depozitate în spaţii de depozitare special amenajate în acest scop ale organului de
executare silită.
Dacă bunurile sechestrate sunt sume de bani, în lei sau valută, titluri de valoare, obiecte din
metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă sau colecţii de valoare, vor fi ridicate şi depuse la
unităţile specializate cel mai târziu a doua zi lucrătoare după data întocmirii procesului verbal de
sechestru.
Valorificarea bunurilor sechestrate – în cazul în care creanţa fiscală nu a fost stinsă în
termen de 15 zile de la data întocmirii procesului verbal de sechestru se va trece la valorificarea
bunurilor.
Valorificarea bunurilor se poate realiza prin mai multe modalităţi:
- vânzarea prin înţelegea părţilor;
- vânzarea directă;
- vânzarea prin licitaţie publică;
- vânzarea în regim de consignaţie;
- alte modalităţi admise de lege.
Vânzarea prin înţelegerea părţilor: este acea modalitate de valorificare a bunurilor prin care
cumpărătorul acestora este găsit de către debitorul fiscal, cu acordul organului de executare silită.
Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de
evaluare.
Vânzarea directă: este modalitatea valorificării bunurilor prin care cumpărătorul este găsit de
către organul de executare, la aceasta putându-se apela în cazul în care urmează a fi vândute bunuri
perisabile, dar şi bunuri de orice fel însă, fie înaintea începerii procedurii de vânzare la licitaţie
publică, fie pe parcursul sau după epuizarea acesteia, dacă bunul nu a fost vândut. Şi la vânzarea
directă, condiţia principală pentru a se putea realiza vânzarea bunurilor , este preţul, care trebuie să
fie mai mare sau egal cu preţul de evaluare.
Vânzarea prin licitaţie publică: modalitate de valorificare a bunurilor în cadrul căreia
cumpărătorul este găsit de către organul de executare silită pe parcursul unei licitaţii organizate de
către acesta.
Vânzarea în regim de consignaţie: modalitate de valorificare a bunurilor în cadrul căreia
organul de executare silită va preda bunurile unităţii specializate cu efectuarea unor astfel de
activităţi.
Predarea bunurilor vizate se face pe baza unui proces verbal de predare primire întocmit în două
exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
Dacă în timpul perioadei de expunere a bunurilor debitorul achită suma datorată, organul de
executare va înştiinţa de îndată unitatea de vânzări în regim de consignaţie să înceteze vânzarea
bunurilor.
8. 5. Executarea silita imobiliara
Executarea silită imobiliară este acea modalitate de executare silită care are ca obiect
bunurile imobile aparţinând debitorilor fiscali, persoane fizice sau juridice.
150
Procedura executării silite imobiliare coincide într-o mare măsură cu procedura executării
silite mobiliare. Executarea silită imobiliară se întinde de drept şi asupra bunurilor accesorii bunului
imobil, dar acestea nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
Procedura executării silite imobiliare parcurge acelaşi etape deja expuse mai sus, la
executarea silită mobiliară. Astfel, în cadrul etapei identificării bunurilor urmăribile trebuie făcută
precizarea că, în cazul executării silite a persoanelor fizice, nu poate fi urmărit spaţiul minim de
locuit290 necesar debitorului şi familiei sale.
Referitor la etapa aplicării sechestrului, menţionăm că ea se realizează tot prin întocmirea
unui proces verbal de sechestru, cu precizarea că sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile
constituie ipotecă legală291.
Astfel, pentru toate bunurile imobile sechestrate, organul de executare silită va solicita
biroului de carte funciară competent teritorial să efectueze inscripţia ipotecară în baza procesului
verbal de sechestru.
Cu ocazia aplicării sechestrului, şi pe toată durata executării silite, organul de executare,
poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură se impune, respectiv pentru încasarea
chiriilor, a arendei, a altor venituri obţinute din administrarea acestuia.
Poate avea calitatea de administrator-sechestru, creditorul, debitorul sau o altă persoană
fizică sau juridică. În această din urmă împrejurare, persoana fizică sau juridică ca fi remunerată
pentru prestaţiile pe care le efectuează în calitate de administrator-sechestru.
În termen de 15 zile de la comunicarea procesului verbal de sechestru, debitorul fiscal poate
solicita organului de executare silită ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile
bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale în timp de cel mult 6 luni.
În cadrul etapei valorificării bunurilor, cele mai mari diferenţe faţă de etapa valorificării
bunurilor mobile, apar în cadrul procedurii de licitaţie.
Vânzarea la licitaţie a bunurilor imobile atrage în sarcina organului de executare obligaţia de
a încheia procesul verbal de adjudecare în termen de 5 zile de la data efectuării plăţii integrale a
preţului sau a avansului , dacă bunul a fost vândut cu plata în rate.
Procesul verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de
proprietate operând de la data încheierii acestuia.
În cazul vânzării cu plata în rate, se va trimite un exemplar al procesului verbal de
adjudecare la biroul de carte funciară, pentru a se înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a
bunului, până la plata integrală a preţului şi a dobânzilor stabilite.
Cumpărătorul care nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la termenele stabilite, va putea fi
executat silit în temeiul titlului executoriu emis de organul de executare pe baza procesului verbal
de adjudecare.
8. 6. Executarea silită a ansamblului de bunuri şi executarea silită a fructelor neculese şi a

recoltelor prinse de rădăcini
Executarea silită a ansamblului de bunuri este acea modalitate de executare silită ce cade
asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului fiscal, şi care permite urmărirea silită într-o
procedură unică a ansamblului pe care îl compun.
290
Acesta se stabileşte conform disp. dreptului comun în materie locativă, în funcţie de nr.de persoane care compun
familia debitorului şi de suprafaţa locativă stabilită prin lege pentru o persoană.
291
Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori, aceleaşi drepturi ca cele cunoscute în dreptul
comun.
151
Decizia privind urmărirea silită a ansamblului de bunuri mobile şi bunuri imobile aparţine
organului de executare silită şi are la bază posibilitatea valorificării ansamblului în condiţii mai
avantajoase decât dacă s-ar urmări separat bunurile mobile de cele imobile.
Toate dispoziţiile legale referitoare la procedura de executare silită a bunurilor mobile şi
imobile se aplică în mod corespunzător şi acestei modalitate de executare silită.
Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini
Este acea modalitate de executare silită care permite aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la
executarea silită imobiliară.
Dacă executarea silită cade asupra recoltelor şi fructelor culese, devin aplicabile dispoziţiile
legale referitoare la executarea silită mobiliară.
8. 7. Contestatia la executare
Orice persoana interesata poate face contestatie impotriva masurilor de executare silita, luate
de organul de executare.
Contestatia poate fi facuta si impotriva titlului executoriu, in temeiul caruia a fost pornita
executarea, in masura in care acest titlu nu este reprezentat de hotararea unei instante judecatoresti
sau a altui organ jurisdictional.
Instanta competenta sa judece contestaţia, va fi cea in a carei raza teritoriala se afla organul
care a emis sau a confirmat titlul executoriu, in cazul in care contestatia la executare are ca obiect
titlul executoriu.
Termenul in care poate fi facuta contestatia la executare este de 15 zile, si va incepe sa curga
la urmatoarele etape:
 de la data cand contestatorul a luat cunostinta de inceperea executarii silite sau de actul de
executare pe care il contesta:
 de la data cand contestatorul a luat cunostinta in orice mod de refuzul organului competent de a
indeplini un act de executare;
 de la data cand cel interesat a luat la cunostinta, in orice mod, de eliberarea sau distribuirea
sumelor pe care le contesta.
La judecata contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se
găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul
poprit.
Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune:
 anularea actului de executare contestat ori îndreptarea acestuia;
 anularea sau lămurirea titlului executoriu;
 efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul în care se dispune anularea actului de executare contestat, sau încetarea executării
silite şi anularea titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui
îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
8.8.Stingerea creanţelor bugetare care conduc la realizarea acestora pe cale amiabilă
1.Compensarea – constiuie o modalitate de stingere a creanţelor administrate de Ministerul

Finanţelor Publice cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de restituit la
buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproic atât calitatea
152
de creditor, cât şi pe cea de debitor. Creanţele fiscale administreate de unităţile administrativ-
teritoriale se sting prin compensare cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit la
bugetele locale.
Compensarea se poate face la cererea debitorului sau din oficiu (ori de câte ori se constată
existenţa unor creanţe reciproce).
2. Restituirea de sume – se face la cererea debitorului sau din oficiu292.

La cererea debitorului se restituie următoarele sume:
- cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
- cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
- cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
- cele de rambursat de la bugetul de stat;
- cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare;
- cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerilr prin poprire.
Din oficiu, restituirea sumelor se face în cazul diferenţelor de impozite rezultat din regularizarea
anuală a impozitului e venit datorat persoanelor fizice, în termen de 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere.
3. Plata – este principalul mod de stingere a obligaţiilor fiscale.

În mod obişnuit plata se face de bună voie, din iniţiativa contribuabililor, persoane juridice sau
fizice sau plătitorilor creanţelor fiscale. În caz contrar, se aplică măsurile legale de constrângere în
cadrul executării silite.
Având o importanţă deosebită pentru realizarea fondurilor băneşti publice, care se constituie
ca venituri al bugetului public naţional, plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii financiar
bugetare trebuie să se efectueze în mod corespunzător, adică la termenele şi în cunatumul prevăzut
de lege. În scopul realizării acestui deziderat, prin actele normative care reglementează impozitele şi
taxele, sunt stabilite condiţiile şi procedeele de plată, preum şi sanţiunile care se aplică în cazul
neachitării la termenele legale de plată a tuturor creanţelor bugetare.
Plata obligaţiilor fiscale se face de către subiectul impozabil – direct sau indirect – şi au drept
efect stingerea obligaţiei financiar-bugetare. Plata se face separat pentru fiercare impozit ,taxă,
contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general conslidat, inclisiv dobânzi şi penalităţi de
întârziere.
Cât priveşte ordinea stingerii obligaţiilor fiscale prin plată, art.111 Cod procedură fiscală,
prevede:
- în cazul în care un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii, iar
suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală
principală stabilită de contribuabil.
Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, conform dispoziţiilor legale, obligaţia suplimentară
de plată a unor sume cu titlul de dobânzi şi penalităţi de întârziere. Este de precizat că mai vechea
instituţie a majorărilor de întârziere 293 a fost abrogată prin O.G. nr.61/2002 privind colectarea
creanţelor fiscale, care la rândul său a fost abrogată prin Codul de procedsură fiscală ce menţine în
mare parte dispoziţiile în O.G.nr.61/2002.
292
A se vedea art.111.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G nr.1050 din 2004
293
Instituţia majorărilor va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2006, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură
fiscală, prin Legea nr.210 din 2005
153
Doctrina dreptului financiar a avut o poziţie mai nuanţată faţă de natura juridică a acestei
instituţii, opinii care şi-au găsit concretizarea în dispoziţiile legale actuale. Astfel, noile opinii
exprimate în doctrina dreptului financiar publiuc, consideră că majorările de întârziere aveau o dblă
funcţie, respectiv reparatorie (de despăgubire) şi de sanţionare294.
8.9. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care nu conduc la realizarea acestora
1. Prescripţia
Realizarea creanţelor fiscale, prin intervenţia forţei de constrângere a statului, este posibilă
după împlinirea termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie.
Împlinirea acestui termen are ca efect stingerea dreptului creditorului bugetar(şi implicit şi a
organului de executare) de a mai cere, prin mijloace de constrângere, executarea creanţei.
Deci, stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie apare ca o sancţiune la adresa creditorului
bugetar pentru neglijenţa manifestată faţă de creanţele pe care este chemat să le administreze.
Termenul de prescripţie în materia urmăririi creanţelor fiscale este de 5 ani şi începe să
curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a stins creanţa. Acest termen este valabil
pentru toate categoriile de creanţe fiscale, inclusiv pentru cele ce provin din amenzi
contravenţionale.
Suspendarea termenului de prescripţie are ca efect faptul că, pe durata existenţei cauzei care a atras
suspendarea,cursul prescripţiei este sistat.
Situaţiile care atrag suspendarea termenului de prescripţie sunt:
 în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
 în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege sau
este dispusă de instanţa de judecată, ori alt organ competent;
 pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
 cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită,
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Întreruperea termenului de prescripţie este o a doua modificare care poate să o suporte cursul
prescripţiei.
Potrivit legii,295situaţiile care atrag întreruperea termenului de prescripţie se referă la:
- cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
- data îndepliniri de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a
unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu;
- pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
- pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii debitorului;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
După împlinirea termenului de prescripţie, organul de executare va proceda la încetarea
măsurilor de realizare a creanţei şi la scăderea acesteia din evidenţa analitică pe plătitori.
294
A se vedea Cristina Oneţ Răspunderea juridică în domeniul finanţelor publice, Teză doctorat, Univ. Babeş Bolyai
Cluj-Napoca, 2001
295
Codul de procedură Fiscal, art.128
154
2.Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de
insolvabilitate a debitorului
Creanţele fiscale se mai pot stinge, fără ca acest lucru să ducă la realizarea lor, şi prin declararea
stării de insolvabilitate a debitorului.
Declararea stării de insolvabilitate se produce în una din situaţiile:
 când debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile;
 când, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului, rămân debite
neachitate;
 când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
 când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut, sau în alte locuri
unde există indicii că a avut avere, nu găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
 când, potrivit legii, debitorul persoană juridică încetează existenţa şi au rămas
neachitate creanţe fiscale.
Organele de executare silită sunt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe toată perioada
existenţei stării de insolvabilitate, până la împlinirea termenului de prescripţie, chiar dacă acesta a
fost suspendat sau întrerupt.
Verificarea insolvabilităţii debitorului se va face de cel puţin o dată pe an, repetându-se ori
de câte ori se consideră necesar.
În cazul în care se constată că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile, după
declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsuri de redebitare a sumelor şi
de executare silită a debitorului, dacă este necesar.
3.Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii de organizare judiciară sau

faliment
Creanţele fiscale datorate de către comercianţi, societăţi comerciale, ori chiar persoane fizice
vor fi „urmărite” de către organele de executare prin solicitarea adresată instanţelor judecătoreşti de
a începe procedura reorganizării judiciare sau a falimentului.
Procedura falimentului, va fi efectuată de către organele competente, potrivit legii
comerciale, urmând ca organele de executare care au solicitat declanşarea ei, să înscrie pe lista
creditorilor ale căror creanţe urmează a fi satisfăcute din activul deţinut de către comerciantul-
debitor fiscal.
4. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare (amnistia fiscală)
Amnistia fiscală este o modalitate de stingere a creanţelor fiscale ce nu conduce la realizarea

acestora.
Condiţiile de acordare a acesteia se stabilesc prin actul cu caracter normativ care o dispune, şi ca
atare poate beneficia de norma respectivă orice persoană fizică sau juridică ce are calitatea de
debitor fiscal şi se încadrează în respectivele condiţii.
În situaţii excepţionale, dar bine întemeiate, poate avea loc stingerea creanţelor fiscale, prin
anularea lor dispusă printr-o hotărâre emisă, fie de Guvern, fie de către autorităţile publice locale,
după cum creanţa datorată este sursă de alimentare a unui buget central (al statului) sau a unui buget
local (al unei unităţi administrativ-teritoriale).
155
8.9. Procedura soluţionării contestaţiilor
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un
act administrativ fiscal, poate formula o contestaţie, în cadrul unei proceduri prealabile, contestaţie
care se depune la organul fiscal, respectiv vamal al cărui act este atacat.
Contestaţia nu este supusă taxelor de timbru şi se depune în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului administrativ fiscal, dată la care se naşte dreptul la plângere. Contestaţia se
poate îndrepta împotriva deciziilor de impunere, actelor administrative-fiscale asimiliate acestora
sau împotriva titlurilor de creanţă privind datoria vamală.
Cât priveşte natura juridică a acestei proceduri prealabile, ea a fost calificată în doctrină, în
practică sau de legiuitor fie ca o procedură administrativă, fie ca o procedură administrativ-
jurisdicţională. Dacă legiuitorul a consacrat expres această procedură ca o procedură administrativă,
de fiecare dată Curtea Constituţională a calificat procedura drept una administrativ-
jurisdicţională296.
Calificarea procedurii ca una administrativ-jurisdicţională s-a făcut pe baza unor elemente
ca: obligativitatea motivării contestaţiei în fapt şi în drept, obligativitatea motivării deciziei de
soluţionare, structura identică a deciziei cu cea a unei hotărâri judecătoreşti. Pe cale de consecinţă,
în special după revizuirea Constituţiei,această procedură nu ar mai fi obligatorie, fiind incident
art.21 ali.4 din Constituţie care dispune că”jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi
gratuite”. Astfel contribuabilul ar putea ataca actul direct în instanţă.
Nu este însă lipsită de argumente nici calificarea procedurii prealabile drept o procedură
administrativă. În acest sens, autorii citaţi invocă faptul că organul care soluţionează contestaţia nu
se bucură de o reală independenţă sau că nu este respectat principiul contradictorialităţii. Prin
urmare, procedura prealabilă este o procedură administrativă, ea este obligatorie înainte de sesizarea
instanţei judecătoreşti.
Jurisprudenţa Curţii Consatituţionale nu reprezintă, din păcate, un reper în domeniu. Deşi
iniţial, prin deciziile nr.208/2000, nr.411/2003 şi nr.176/2004, Curtea Constituţională a calificat
expres procedura în cauză ca fiind de natură administrativ-jurisdicţională, prin decizia nr.409/2004,
confirmată prin decizia nr.478/2004297, înalta instanţă constituţională pare să fi revenit asupra acesti
jurisprudenţe. Mai precis, această procedură a fost considerată una de recurs administrativ,
modificare de jurisprudenţă ce nu a fost sub nici o formă motivată298.
Contestaţiile al căror cuantum se situează sub plafonul de 500.000 ron se soluţionează de
către organele competente constituive la nivelul Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti unde contestatorii au domiciliul fiscal sau, după caz, de
către organul fiscal pe al cărui teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de
afaceri a contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriu României.
Contestaţiile marilor contribuabili al căror cuantum este sub 500.000 ron se soluţionează de
către organul competent constituit în cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor
contribuabili.
296
Corneliu Liviu Popescu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr.176/20.apr.2004, în RRDA nr.7-8/2004,
pp.210.219
297
M.Of. nr.69/20.01.2005
298
Daniel Dascălu, Cătălin Alexandru, op. Cit., p. 482
156
Contestaţiile al căror cuantum este de 500.000 ron sau mai mare, precum şi cele formulate
împotriva actelor emise de organele centrale se soluţionează de către Direcţia generală de
soluţionare a contestaţiile din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale, altele decât cele care au
ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, se
soluţionează de către organele fiscale emitente.
Contestaţii formulate de către cei vătămaţi prin refuzul nejustificat de emitere a actului
administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să
emită acel act.
Atunci când actele administratice fiscale sunt emise de autorităţile administraţiei publice
locale, contestaţiile vor fi soluţionate de acestea.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor
Procedura administrativă prealabilă
Organul de soluţionare, la cerere sau din oficiu poate introduce în cadrul procedurii de
soluţionare şi alte persoane al căror interese juridice au fost lezate prin emiterea deciziei de
impunere sau a actului administrativ fiscal.
În calea de atac administrativă contestatorului nu i se poate crea o situaţie mai grea, decât
cea stabilită de organul fiscal constatator.
Procedura administrativ-prealabilă presupune verificarea motivelor de fapt şi de drept care
au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal atacat, solicitarea punctului de vedere al
direcţiilor de specialitate din minister sau a altor instituţii şi autorităţi, administrarea de probe
noi.
Organul de soluţionare se pronunţă şi asupra excepţiilor de procedură sau a celor de fond, şi
dacă le va considera întemeiate, nu se va mai trece la analiza de fond a contestaţiei.
Pentru motive bine întemeiate, organul de soluţionare poate dispune, prin decizie,
suspendarea procedurii administrativ-prealabile299. Introducerea contestaţiei pe cale
administrativă, nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, ceea ce. În tăcerea
legiuitorului, ne face să credem că nici suspendarea procedurii administrativ-prealabile a
contestatorului nu produce acest efect. La cererea temenic justificată, organul de soluţionare
poate suspenda executarea actului administrativ atacat până la rezolvarea contestaţiei.
Soluţiile în contestaţie şi căile de atac

Organul competent va soluţiona contestaţia prin decizie sau prin dispoziţie.
Decizia se emite de către organele de soluţionare
competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, având un caracter definitiv în cadrul
procedurii administrativ-fiscale. Prin urmare, aceasta poate fi atacată numai în faţa instanţelor de
contencios administrativ-fiscale în baza Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
Decizia se emite în formă scrisă şi cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul şi este
semnată de către conducătorul direcţiei generale a finanţelor publice, sau, după caz, de directorul
genertal al Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de
299
A se vedea art. 184 C.proc.fisc.
157
Administrare Fiscală ori, acolo unde se impune, de conducătorul organului fiscal emitent al actului
administrativ fiscal atacat.
Dispoziţia se pronunţă în soluţionarea contestaţiei de către autorităţile administraţiei publice
locale. Deşi Codul de procedură fiscală nu face nici o precizare cu privire la aceasta, pentru
identitate de raţiune, şi dispoziţia aidoma deciziei, trebuie emisă în formă scrisă, având u preambul,
considerente, dispozitiv şi va fi semnată de conducătorul autorităţii administraţiei publice locale. Şi
dispoziţia are un caracter definitiv putând fi atacată numai în faţa instanţelor de contencios
administrativ-fiscale.
Prin decizie sau dispoziţie, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
În cazul admiterii contestaţiei, se poate decide anularea totală sau parţială sau desfiinţarea totală
sau parţială.
Decizia sau dispoziţia va fi comunicată contestatorului, persoanelor introduse în cauză şi organul
emitent.
În termen de 6 luni de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei, instanţele de contencios
administrativ pot fi sesizate, pentru verificarea legalităţii acestora. Termenul de 6 luni este un
termen de prescripţie, dar pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste acest termen,
dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, acesta din urmă fiind un termen de decădere.
Litigiile privind actele administrative se soluţionează pe fond de către tribunalele administrativ-
fiscale sau de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă legea specială
nu prevede altfel, iar recursurile, după caz, vor fi de competenţa Curţilor de Apel sau a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie .
158

Drept+comercial+p +finala+pt Master

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept+comercial+p +finala+pt Master

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI COMERCIAL

1.1.NOŢIUNEA DREPTULUI COMERCIAL

Originea şi sensurile cuvântului comerţ.

Originea cuvântului “comerţ” se află în latinescul “commercium”.

Definirea obiectului dreptului comercial.

Pentru a fi definit obiectul dreptului comercial trebuie avut în vedere sistemul

1.2. EVOLUŢIA ISTORICÃ A REGLEMENTÃRILOR JURIDICE REFERITOARE LA

1.3. REGLEMENTAREA JURIDICÃ A COMERŢULUI ÎN ROMÂNIA

Primele reglementări juridice.

Pentru a consolida statul feudal, domnitorii au introdus reglementări juridice asigurând şi

Perioada cuprinsă între 1821 şi 1887.

Codul comercial român.

La 16 aprilie 1887, Regele Carol I decretează sancţionarea şi promulgarea proiectului Codului

Reforma dispoziţiilor Codului comercial român.

Restructurarea societăţilor comerciale ca principali agenţi economici s-a înfăptuit printr-o

Exigenţele specifice ce trebuie satisfăcute de dreptul comercial. Enumerare.

Exigenţa securităţii creditului.

Pentru că afacerile au o dinamică deosebită, dreptul comercial trebuie să aibă capacitatea de

Exigenţa de transparenţă şi publicitate.

Exigenţa de ordine publică.

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1.5 . PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL.

Activităţile care constituie obiectul unor profesii liberale.

Jocurile de întrajutorare, înscrise ca obiect de activitate în actele constitutive ale societăţilor

Clasificarea faptelor de comerţ.

Faptele de comerţ obiective.

Noţiunea faptelor de comerţ obiective.

Clasificarea faptelor de comerţ obiective.

Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de art. 3 din Codul comercial şi se

Operaţiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor.

Fac parte din această grupă cumpărarea-vânzarea comercială, închirierea bunurilor

Comercialitatea cumpărării-vânzării comerciale.

Obiectul cumpărării-vânzării comerciale.

Închirierea bunurilor cumpărate. Leasingul.

Operaţiunile de bancă şi schimb valutar.

Principalele acte normative care reglementează aceste operaţiuni sunt:

Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii.

Ca şi în cazul faptelor de comerţ, Codul comercial român nu dă o definiţie a întreprinderii

În literatura de specialitate întreprinderile enumerate în art. 3 din Codul comercial au fost

Întreprinderile de construcţii (art. 3 pct. 8 din Codul comercial).

Întreprinderile de fabrică şi de manufactură (art. 3 pct. 9 din Codul comercial).

Întreprinderile de imprimerie şi editură (art. 3 pct. 9 şi pct. 10 din Codul comercial)

Am abordat împreună întreprinderea de imprimerie cu cea de editură pentru că:

. Întreprinderile de furnituri (art. 3 pct. 5 din Codul comercial).

Întreprinderea de spectacole publice poate fi definită ca acea activitate prin care

Întreprinderile de librărie şi de vânzare a operelor de artă (art. 3 pct. 10 din Codul

Întreprinderea de librărie este o întreprindere de prestări de servicii numai dacă nu i se dă

Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 din Codul comercial).

Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).

Noţiunea faptei de comerţ conexe (accesorii).

Operaţiunile de mijlocire în afaceri (art. 3 pct. 12 din Codul comercial).

Codul comercial califică operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale ca fapte

Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 din Codul comercial).

Contul curent şi cecul (art. 6 al.2 din Codul comercial).

Contractele de mandat, comision şi consignaţie.

Codul comercial consideră contractele de mandat, comision şi consignaţie ca fiind

. Contractele de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune.

Codul comercial socoteşte contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune

Faptele de comerţ subiective.

Noţiunea faptelor de comerţ subiective.

Excepţiile de la prezumţia de comercialitate.

Natura civilă a obligaţiilor comerciantului.