Sunteți pe pagina 1din 72

DREPT COMERCIAL

Conf. univ. dr. GRIGORE FLORESCU

Cursul de Drept comercial are drept obiective: cunoaşterea şi


aprofundarea principiilor de drept comercial; însuşirea elementelor
specifice de logică a dreptului comercial ca ramură de drept privat;
cunoaşterea instituţiilor fundamentale de drept comercial, mai ales ţinând
seama de importanţa dreptului comercial ca ramură necesară pentru orice
profesie juridică; familiarizarea cu studiul pluridisciplinar al materiei prin
metode de drept comparat ţinând seama de globalizarea relaţiilor
comerciale internaţionale; însuşirea elementelor de bază ale Dreptului
comercial ca urmare a creşterii rolului economiei de piaţă.
SEMESTRUL I
I. PARTEA GENERALĂ

1. Noţiuni introductive
1.1. Actualitatea şi importanţa dreptului comercial
În condiţiile actuale de dezvoltare a economiei din România nu este
nou sau surprinzător faptul că dreptul comercial a devenit un instrument
deosebit de util şi larg utilizat în reglementarea şi rezolvarea complexelor
probleme care apar în relaţiile dintre participanţii la viaţa economică.
În ţara noastră, evoluţia dreptului comercial ca ramură distinctă de
drept a culminat în secolul XIX cu apariţia Codului comercial român
adoptat în 1887, principalul izvor de drept comercial, care a fost aplicat în
mod permanent de la data adoptării sale şi până în 1948, constituind
reglementarea de baza a activităţii comerciale şi industriale. Prin trecerea la
economia planificată centralizată, Codul comercial a intrat în 1948 într-o
aşa-numită perioadă de „ilegalitate”. Cu toate că nu s-a mai aplicat
raporturilor juridice dintre agenţii economici din ţara noastră, raporturi
reglementate de legislaţia economică specifică economiei planificate,
Codul comercial nu a fost abrogat expres, căzând doar în desuetudine.
Necesitatea menţinerii lui s-a impus în special datorită existenţei relaţiilor
de comerţ exterior, în perioada respectivă funcţionând la un moment dat

159
aproximativ 50 de întreprinderi de comerţ exterior, care, în caz de aplicare a
legii române, aplicau în continuare Codul comercial.
După decembrie 1989, situaţia s-a schimbat radical şi prin trecerea la
economia de piaţă şi prin necesitatea reglementării legale a noilor raporturi
juridice apărute, Codul comercial a fost „redescoperit”, putându-se vorbi
chiar de o adevărată „renaştere” a dreptului comercial.
Constituţia României, în art. 135, prevede în mod expres
„(1) Economia României este economie de piaţă. (2) Statul trebuie să
asigure: libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.” Acest aspect
este reflectat şi într-o serie de reglementări noi privind instituţii de bază ale
Dreptului comercial, din care menţionăm legile privind societăţile
comerciale, Registrul comerţului, concurenţa neloială, regimul investiţiilor
străine, reorganizarea judiciară şi falimentul etc.

1.2. Creşterea rolului instanţelor judecătoreşti în aplicarea


şi dezvoltarea dreptului comercial
Legile apărute după decembrie 1989, spre deosebire de situaţia
anterioară, stabilesc noi competenţe de principiu în favoarea instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea problemelor apărute într-o serie de domenii cum
ar fi: brevetele de invenţii, concurenţa neloială, reorganizarea judiciară şi
falimentul, ceea ce a impus un rol în continuă creştere pentru instanţele
judecătoreşti în aplicarea şi interpretarea instituţiilor de drept comercial,
prin soluţionarea judiciară, şi nu administrativă a tuturor problemelor
apărute în practică. De asemenea, prin crearea Secţiilor speciale comerciale
din cadrul Tribunalelor, Curţilor de Apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, precum şi prin apariţia unor proceduri speciale mai operative, se
poate asigura o mai bună şi operativă aplicare a dreptului comercial, în
condiţiile în care numărul cazurilor în acest domeniu înregistrează o
continuă creştere.
1.3. Metoda de studiu a Dreptului comercial nu poate fi decât
pluridisciplinară şi interdisciplinară, comparatistă în contextul actual
internaţional, pragmatică şi pe baza practicii judiciare existente în condiţiile
în care legislaţia în domeniu este restrânsă sau învechită, iar complexitatea
litigiilor apărute, mai ales în legătură cu societăţile comerciale, impune o
aplicare uniformă a legislaţiei şi adoptarea unor soluţii care nu îşi găsesc
întotdeauna suport în legislaţia pozitivă.

2. Noţiunea, definiţia şi obiectul dreptului comercial


2.1. Caracteristici principale
Denumirea de „drept comercial” ne îndeamnă să ne gândim, ca la
orice ramură de drept, la un ansamblu de norme şi reglementări juridice
160
care în cazul nostru au ca obiect comerţul, ceea ce este corect, dar nu întru
totul exact sau în orice caz necesită clarificări suplimentare.
În sens etimologic, noţiunea de comerţ provine din latinescul
comercium = cu marfă, deci comerţul ar consta în „operaţiuni cu marfă”; în
sens economic, mai restrâns, comerţul semnifică o activitate ce are ca
obiect schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
Cei care realizează aceasta activitate sunt comercianţii, diferiţi de
producători şi de prestatorii de servicii.
În sens juridic, mult mai larg, comerţul se referă însă nu numai la
operaţiunile de interpunere în circulaţia mărfurilor, ci şi la operaţiunile de
producţie, de realizare a mărfurilor, execuţie de lucrări, construcţii, prestări
de servicii, alte activităţi ale antreprenorilor, service, accesoriile la acestea.
Sensul juridic îl găsim definit în art. 3 din Codul comercial, care enumeră
cca 20 de fapte de comerţ. În plus, art. 7 din Codul comercial atribuie
calitatea de comercianţi tuturor persoanelor care desfăşoară fapte de comerţ
cu caracter de profesie şi în nume propriu. S-ar părea, faţă de acest sens larg
dat actelor comerciale, că acestea acoperă întreaga viaţă economică. Cu
toate acestea, există o serie de domenii care nu sunt considerate activităţi
comerciale: profesiunile liberale (medicii, avocaţii, notarii, arhitecţii, artiştii
etc.), operaţiunile juridice referitoare la imobile şi operaţiunile din
agricultură.
Dreptul comercial este o parte a dreptului privat, ca şi dreptul civil.
Dreptul civil este dreptul comun, iar dreptul comercial este un drept special,
cuprinzând regulile specifice operaţiunilor comerciale. Fiind totuşi dreptul
comun în materia dreptului privat, dreptul civil se aplică şi în acele
circumstanţe sau raporturi comerciale unde nu există reglementări comerciale
specifice. În consecinţă, dreptul comercial depinde de dreptul civil, dar
aceasta nu îl împiedică să câştige o importanţă practică deosebită, care de
multe ori o poate depăşi pe cea a dreptului comun, în condiţiile în care
majoritatea actelor şi operaţiunilor juridice sunt realizate de societăţile
comerciale.

2.2. Autonomia dreptului comercial


Problema teoretică a autonomiei dreptului comercial are importante
aplicaţii practice şi a preocupat doctrina din secolul trecut şi până astăzi,
fiind strâns legată şi de concepţia unităţii dreptului privat, care pleacă de la
concepţia obiectivă asupra dreptului comercial şi a fost apărată de Vivante
(1937) în lucrarea Un code unique de l’obligaţions. În susţinerea acestei
teze se afirmă exemplificativ că: „Dacă o cambie este supusă aceloraşi
reguli indiferent de semnatar, de ce să nu fie la fel şi în cazul contractului de

161
vânzare-cumpărare”. Aceeaşi tendinţă a fost urmată în Elveţia, Marea
Britanie, Italia (Codul Civil din 1942), Olanda (1970 şi 1976), Quebec.
Deşi în favoarea unităţii dreptului privat pledează o serie de
argumente, în literatura de specialitate s-au adus o serie de argumente
contrare, în favoarea autonomiei dreptului comercial care, pentru moment
cel puţin, au influenţat menţinerea dreptului comercial ca ramură de drept
distinctă în cadrul dreptului privat în majoritatea statelor europene.
Reglementarea actuală din România confirmă, de asemenea,
autonomia dreptului comercial ca o ramură distinctă a dreptului privat,
alături de dreptul civil.
Precizăm, de asemenea, că deşi conţine reglementări speciale, dreptul
comercial nu este o lege excepţională, deci nu este de strictă interpretare şi i
se poate aplica interpretarea extensivă (gramaticală, logică, prin analogie).
Prin natura lor, majoritatea legilor comerciale sunt supletive, normele
imperative în domeniu fiind limitate la anumite cazuri de excepţie, în
special pentru protecţia terţilor.

2.3. Concepţia obiectivă şi subiectivă şi definirea dreptului comercial


Dreptul comercial fiind un drept special, este necesar să se
stabilească exact domeniul său de aplicare sau, cu alte cuvinte, să se
delimiteze „obiectul dreptului comercial”.
Potrivit concepţiei doctrinale clasice, există două sisteme care permit
stabilirea sferei aplicabilităţii dreptului comercial: concepţia subiectivă şi
concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă asupra dreptului comercial (tradiţionalistă, de
influenţă germanică) are în vedere persoana comerciantului, dreptul
comercial fiind un drept al profesioniştilor, al comercianţilor. În această
concepţie, dreptul comercial ar trebui să reglementeze numai instituţiile
comerciale care au un caracter profesional, nepermiţând ca persoana care
exercită o activitate ocazională să poată beneficia de legile comerciale,
actul ocazional de comerţ fiind reglementat de dreptul civil. Activitatea
comercială, ca orice profesiune, având reguli proprii, comercianţii trebuie
să se supună acestora şi astfel orice operaţiune a comercianţilor este
considerată operaţiune comercială.
Concepţia obiectivă, de influenţă franceză, are în vedere natura
operaţiunii, care are sau nu caracter comercial. Astfel, dreptul comercial ar
trebui să reglementeze o anumită categorie de acte şi fapte juridice,
indiferent de persoana care le exercită, fiind un cod de comerţ, şi nu al
comercianţilor.

162
Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv, enumerând în
art. 3 circa 20 de activităţi distincte, care sunt considerate fapte de comerţ,
enumerarea lor nefiind însă limitativă. Conform sistemului obiectiv agreat
de dreptul nostru, toţi cei care, chiar întâmplător, săvârşesc una din
operaţiunile considerate fapte de comerţ, sunt supuşi legislaţiei comerciale.
Sistemul obiectiv este completat însă printr-un criteriu subiectiv, prin care
sunt supuse dreptului comercial, conform art. 4, şi toate operaţiunile pe care
comerciantul le săvârşeşte în exerciţiul comerţului său. În plus, prin art. 7
Cod comercial, sunt definite calitatea de comerciant şi, implicit, limitele
aplicării legii comerciale persoanelor care au calitatea de comerciant.
În consecinţă, dreptul comercial poate fi definit ca un ansamblu de
norme juridice de drept privat, aplicabile raporturilor juridice generate de
acte sau fapte juridice de comerţ şi la care participă persoane fizice sau
juridice care au calitatea de comercianţi.

2.4. Corelarea cu alte ramuri de drept


Mai mult decât oricare altă ramură de drept, dreptul comercial nu
poate fi izolat, existând corelaţii strânse între acesta şi multe alte ramuri ale
dreptului.
a) Corelaţia cu dreptul civil este evidentă, în măsura în care ambele
ramuri fac parte din familia mare a dreptului privat. În dreptul comercial
sunt aplicabile regulile generale din dreptul civil, conform art. 1 din Codul
comercial. Art. 1 din Codul comercial prevede: „În comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică codicele civil”. Desigur, prin expresia
„legea de faţă” legiuitorul a înţeles să se refere la legile comerciale lato
sensu, iar prin „codicele civil” se înţelege întreaga legislaţie civilă. Regulile
speciale din dreptul comercial, cu caracter derogatoriu de la dreptul civil,
comun, se regăsesc în domeniul probelor, al solidarităţii, termenului de
graţie etc., dar există şi situaţii inverse, când în dreptul civil se aplică norme
din Codul comercial (exemplu: încheierea contractului între absenţi – art.
35-39 Cod comercial).
b) Există, de asemenea, o strânsă legătură între dreptul comercial şi
dreptul procesual civil. Normele privind exerciţiul acţiunilor comerciale se
regăsesc în art. 7201 – art. 72010 din Codul de procedură civilă, iar art. 889
din Codul comercial prevede în mod expres aplicabilitatea în subsidiar a
reglementărilor din Codul de procedură civilă. Cu excepţia dispoziţiilor din
Codul comercial, executarea silită, de asemenea, se supune regulilor din
procedura civilă.
c) În raporturile comerciale cu elemente de extraneitate se aplică
dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat. Încă de la

163
încheierea lor, unele raporturi comerciale se supun unor convenţii sau
uzanţe internaţionale (de exemplu, clauzele INCOTERMS). În prezent se
constată o tendinţă de armonizare şi unificare a dreptului comercial,
evidentă în special în cazul statelor membre ale Uniunii Europene.
d) Desfăşurând o activitate producătoare de profit, comercianţii sunt
supuşi reglementărilor legale în materie fiscală; de aceea, cunoaşterea
legislaţiei fiscale (a cărei nerespectare atrage aplicarea de sancţiuni) şi, deci,
a dreptului financiar prezintă interes pentru dreptul comercial.
f) Anumite legi comerciale cuprind, pe lângă normele de drept privat,
şi norme de drept penal, prin care se asigură protejarea unor interese
generale. Astfel, se sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii privind
constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale (art. 2656-276 din Legea
31/1990), precum şi anumite fapte de concurenţă neloială (art. 5 din Legea
11/1991).

2.5. Tendinţe şi evoluţii moderne


Dezvoltarea comerţului şi industriei a determinat o extindere a sferei
de aplicare a dreptului comercial. Cea mai elocventă evoluţie o constituie
expansiunea întreprinderii, termen regăsit în art. 3 Cod comercial, la
punctele 5-10 şi punctul 13. În prezent, sfera dreptului comercial cuprinde
aproape în totalitate activităţile economice (de producţie, comerţ, prestări
servicii, construcţii etc.), cu excepţia însă a unor domenii, cum ar fi:
profesiile liberale şi agricultura (într-o anumită măsură), precum şi
raporturile legate de operaţiunile imobiliare.
Unele fenomene negative ale dezvoltării economice au determinat şi
intervenţia directă a statului în viaţa economică, prin planificare, prognoză,
dirigism economic, necesitatea anumitor avize sau autorizaţii, controlul
preţului, fiscalitate excesivă, dreptul comercial apărând astăzi, spre
deosebire de începuturile sale, când era eminamente un drept privat, ca un
drept tot mai „publicizat”.
Este de semnalat, de asemenea, cum am arătat, tendinţa de
armonizare sau chiar de unificare a legislaţiilor comerciale din diferite state
şi în special în cadrul Uniunii Europene, prin semnarea unor convenţii
internaţionale cum ar fi cele privind cambia şi biletul la ordin, transportul
pe calea ferată, vânzarea internaţională de mărfuri etc.

3. Istoricul şi izvoarele dreptului comercial


3.1. Scurtă privire istorică asupra dreptului comercial
Dreptul comercial modern are un caracter total diferit de vechiul
drept comercial. De aceea, studierea istoricului dreptului comercial are de
regulă numai un caracter doctrinar, dar în general nu poate ajuta la
164
rezolvarea problemelor specifice ultimelor decenii, principalele instituţii de
drept comercial fiind de dată recentă şi în continuă evoluţie.
După unele dezvoltări în perioada antică şi în Evul Mediu, primele
reglementări legale aplicabile numai comercianţilor sunt două ordonanţe
ale lui Ludovic al XIV-lea, privind comerţul terestru (1673) şi comerţul pe
mare (1681). Ele s-au materializat ulterior în prima lucrare codificată din
1807, şi anume în Codul comercial francez, prima reglementare legislativă
care recunoaşte dualismul dreptului privat, deci stabileşte practic autonomia
Dreptului comercial. Codul comercial german din 1863 se baza, de
asemenea, pe un sistem dualist al dreptului privat. A urmat apoi Codul
comercial italian, de la 1882, care a avut o influenţă deosebită asupra
Codului comercial român din 1887. În Anglia şi SUA, sistemul de
Common Law nu face distincţie între legile civile şi cele comerciale, cu
toate că există legi comerciale specifice, referitoare mai ales la societăţile
comerciale, asigurări şi faliment (Company Act, Bnackruptcy Act).

3.2. Evoluţia dreptului comercial în România


În România, comerţul a fost guvernat iniţial de regulile cutumiare de
origine locală („obiceiul pământului”) sau de provenienţă străină. Primele
reglementări scrise apar în Codul lui Andronache Donici (1814), o
reglementare sumară fiind cuprinsă şi în Codul Caragea (1817). În 1840 a
fost aplicat, în Muntenia şi Moldova, Codul comercial francez. În 1887 a
fost adoptat, cum am menţionat, Codul comercial român, având la bază
Codul comercial italian (1882) şi unele aspecte din legislaţia germană, Cod
în vigoare şi astăzi.
În anul 1938, ţinând cont de importanta dezvoltare a vieţii economice
din România în perioada interbelică, s-a lucrat intens pentru adoptarea unui
nou Cod comercial, mai bine adaptat realităţilor economice. A fost astfel
elaborat în 1938, după căutări şi dezbateri îndelungate, şi adoptat în
Parlamentul ţării un nou Cod comercial, care trebuia să intre în vigoare la
1 mai 1939. Din păcate, datorită unor probleme politice, acest cod, denumit
Codul comercial Carol al II-lea, nu a mai intrat în vigoare, astfel că a
rămas în vigoare vechiul Cod din 1887. Cu toate acestea, Codul comercial
din 1938 a avut o influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei reglementărilor
legale în diverse domenii cum ar fi societăţile comerciale, actuala Lege nr.
31/1990 fiind inspirată din acest Cod.
Codul comercial din 1887 a fost aplicat până în 1948, când, prin
trecerea la economia planificată, a căzut în desuetudine, găsindu-şi
aplicarea doar în raporturile de comerţ exterior. unde era aplicabilă legea
comercială română. După decembrie 1989, prin trecerea la economia de

165
piaţă, Codul comercial şi-a redobândit atributul de principală reglementare
a raporturilor comerciale.
Ca structură, Codul comercial este împărţit în 4 cărţi principale
(Cartea I – Despre comerţ în general; Cartea a II-a – Despre comerţul
maritim şi navigaţie; Cartea a III-a – Despre faliment; Cartea a IV-a –
Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor), fiecare carte
cuprinzând mai multe titluri, capitole şi secţiuni. Cu toate că unele dintre
dispoziţiile sale sunt în prezent depăşite, multe fiind chiar abrogate (vezi
Cartea a III-a privind falimentul, în prezent abrogată prin Legea 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, sau Titlul VIII
din Cartea I privind societăţile comerciale, abrogat prin Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, ori dispoziţiile referitoare la cambie şi cec,
abrogate prin Legea 58/1934 privind aceste două instrumente de plată),
Codul comercial rămâne, cel puţin prin dispoziţiile sale generale privind
comerţul, principalul izvor de drept în această materie şi sediul celor mai
importante instituţii juridice ale materiei dreptului comercial.

3.3. Izvoarele dreptului comercial


Art. 1 din Codul Comercial Român prevede: „În comerţ se aplică
legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Prin urmare, în
materie comercială izvorul principal de drept îl constituie Codul Comercial
Român, iar un izvor subsididar de drept este Codul civil, atunci când cele
două izvoare formale de drept, izvoare ale dreptului comercial, sunt şi legile
comerciale speciale, precum şi legile civile speciale. De asemenea, un rol
important îl au uzurile, jurisprudenţa şi doctrina dreptului comercial, care
însă nu sunt considerate izvoare normative, ci numai interpretative. O atare
ierarhizare a izvoarelor de drept îşi găseşte explicaţia în caracterul autonom,
suveran şi special al dreptului comercial faţă de dreptul civil, în sfera
dreptului privat.
a) Codul comercial este deci principalul izvor de drept comercial.
Caracterul de izvor principal de drept este atribuit codului comercial pentru
că acesta defineşte instituţiile de drept comercial şi constituie reglementarea
de bază a activităţii comerciale. Acesta cuprinde norme juridice care
reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de
comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale etc.
Codul comercial cuprinde numai normele juridice principale,
anumite norme juridice privind activitatea comercială găsindu-se în legile
comerciale speciale şi în acest sens menţionăm Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi
falimentul, Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, Legea

166
nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin,
Legea cec-ului nr. 59/1934 etc. Pentru a se determina caracterul comercial
al unei legi speciale, trebuie raportată această lege la Codul comercial,
deoarece acesta constituie reglementarea de bază care delimitează sfera
activităţii comerciale aflată sub incidenţa legilor comerciale.
Codul comercial şi legile comerciale speciale cuprind, în principiu,
norme cu caracter supletiv, acestea aplicându-se numai când părţile nu s-au
înţeles altfel. Există însă şi anumite norme cu caracter imperativ, care
asigură protejarea intereselor generale.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre Codul comercial şi legile
comerciale speciale se aplică principiile generale – specialia generalibus
derogant.
În mod accidental, unele norme de drept comercial se găsesc în legi
necomerciale. Astfel, sunt considerate norme de drept comercial acele
dispoziţii din Codul civil care se referă expres la materia comercială,
exemplu fiind art. 1183 şi 1184 privind registrele comercianţilor şi altele.
b) Principiile generale ale dreptului comercial sunt considerate, de
asemenea, izvor de drept comercial, principalele principii recunoscute de
doctrină şi practică fiind următoarele: nici o prestaţie nu se presupune
gratuită în dreptul comercial; banii trebuie să producă dobândă; oricine
poate contracta în beneficiul unor terţi; în caz de îndoială, trebuie preferată
soluţia ce facilitează creditul şi circulaţia; autonomia de voinţă este mult
mai largă în dreptul comercial; aparenţa are o aplicabilitate mult mai largă
în dreptul comercial.
c) Codul civil este principalul izvor de drept subsidiar al dreptului
comercial. Aşa cum am arătat, în absenţa unor norme în Codul comercial şi
în legile comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil. În realitate
însă, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl constituie legile civile,
respectiv Codul civil şi legile civile speciale. Prin urmare, legislaţia civilă
va fi aplicabilă numai în cazul în care legea comercială nu are o prevedere
expresă în acest sens. Există şi situaţii în care chiar legea comercială face
trimitere la legea civilă, ca în cazul art. 55 Cod comercial, care face
trimitere la reglementările Codului civil în materie de probe, sau în cazul
art. 374 şi următoarele referitoare la mandatul comercial, fiind aplicabile şi
dispoziţiile supletive ale mandatului civil (art. 1532 şi urm.).
Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului
privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea
instituţiilor dreptului comercial. Astfel, o importanţă deosebită o au

167
dispoziţiile Codului civil în materia obligaţiilor şi cea a contractelor
speciale. De asemenea, unele legi speciale constituie izvor subsidiar pentru
dreptul comercial, cum ar fi, de exemplu Decretul nr. 31/1954, privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, care conţine dispoziţii aplicabile şi
statutului juridic al comercianţilor.
d) Uzanţele sau uzurile comerciale sunt reguli de conduită născute
din practica socială, folosite vreme îndelungată şi respectate ca norme
juridice obligatorii. În dreptul nostru, uzurile comerciale nu sunt izvor
normativ de drept comercial. Legiuitorul a omis intenţionat din textul
Codului comercial italian, pe care l-a avut ca model, toate referirile la uzuri
comerciale, ţinând cont de dificultatea probării lor şi de pericolul
reprezentat de „legile tacite”. Întrucât în dreptul nostru, spre deosebire de
dreptul francez şi cel italian, nu există uzuri legislative, doctrina recunoaşte
totuşi uzurile interpretative. Acestea îşi trag existenţa din voinţa prezumată
a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.
Existenţa acestor uzuri este dedusă din anumite dispoziţii ale Codului civil,
care în temeiul art. 1 C. Com., sunt aplicabile şi în dreptul comercial, cum
ar fi art. 970 C. civ., art. 980 C. civ. şi art. 981 C. civ.
e) Doctrina şi practica judiciară. Deşi unanim acceptat faptul că
doctrina, nu reprezintă izvor de drept, aceasta este însă un instrument
important de interpretare a legilor comerciale, soluţiile sale fiind deseori
preluate de către legiuitor şi transpuse în acte normative. Nici hotărârile
judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului comercial, însă şi acestea, ca şi
doctrina, constituie un mijloc important de interpretare şi de verificare a
eficienţei legii.

4. Faptele şi actele de comerţ


4.1. Fapte de comerţ definite de Codul Comercial; concepţia
legiuitorului român
Una din problemele importante mult dezbătute este cea a
determinării sferei de aplicare a dreptului comercial sau de determinare a
graniţei (delimitării) dintre dreptul civil şi cel comercial.
Toţi cei care săvârşesc operaţiuni considerate ca fiind comerciale sunt
supuşi Codului comercial şi deci legislaţiei comerciale. Sunt, de asemenea,
supuse dreptului comercial, în afară de faptele de comerţ obiective, şi acele
operaţiuni pe care comerciantul le săvârşeşte în exerciţiul desfăşurării
activităţii sale.
Legiuitorul român vorbeşte de fapte, şi nu de acte de comerţ, datorită
înţelesului mai larg al noţiunii de fapte de comerţ. S-a dorit astfel să fie
supuse legilor comerciale atât raporturile rezultate din actele juridice, cât şi
168
cele izvorâte din anumite fapte juridice, luându-se în considerare nu numai
contractele comerciale, dar şi faptele licite şi ilicite săvârşite de comerciant
în exerciţiul constant al profesiunii sale şi care obiectivează, în sine, această
activitate.
Art. 3 C. com. prevede faptele de comerţ considerate astfel de către
legiuitor, enumerând enunţiativ şi exemplificativ 20 de astfel de fapte,
apreciate ca fiind cele mai frecvente şi uzitate acte juridice şi operaţiuni ce
constituie baza activităţii comerciale. Enumerarea din art. 3 Cod comercial
nu este limitativă, ci numai demonstrativă, prin utilizarea expresiei „legea
consideră ca fapte de comerţ”, şi nu a unei alte expresii de genul „sunt fapte
de comerţ”, aşa cum ulterior s-a prevăzut în Codul comercial Carol al II-lea
din 1938, care nu a intrat însă în vigoare. Legea lasă astfel posibilitatea
introducerii unui fapt nou printre faptele de comerţ, deja enumerate, dacă
prin natura sa acest nou fapt se va asemăna unuia dintre cele cuprinse în
enumerare, având aceeaşi raţiune pentru a fi supus normelor Codului
comercial. Pe baza acestei concepţii, în doctrină şi jurisprudenţă au fost
deja recunoscute hotelăria, publicitatea, producţia de film şi televiziune,
producerea de mărfuri şi comercializarea lor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii etc., toate acestea fiind activităţi noi, constituindu-se în
fapte de comerţ pe baza tendinţelor moderne ale activităţii comerciale.
În vederea stabilirii unei definiţii a faptelor de comerţ, s-au formulat
de-a lungul timpului câteva teorii:
a) Teoria speculaţiei, potrivit căreia actul de comerţ este unul
speculativ, realizat în scopul beneficiilor, pe baza ideii de cumpărare a
mărfurilor la un anumit preţ şi revânzare la unul mai mare, accentuându-se
caracterul esenţial al actului, şi anume realizarea de profit.
b) Teoria circulaţiei, conform căreia actul de comerţ este considerat
ca fiind unul de circulaţie, mai precis de interpunere în circulaţia mărfurilor
între producător şi consumatorul final.
c) Teoria întreprinderii, care consideră că actul de comerţ este cel
îndeplinit printr-o întreprindere, privind o activitate metodic organizată, ce
presupune o repetiţie profesională a actelor, conform unei organizări
sistematice şi bazate pe anumite mijloace materiale.
d) Teoria mixtă, care consideră că adoptarea unui unic criteriu în
vederea determinării comercialităţii actelor juridice este greu de luat în
seamă şi preferă îmbinarea mai multor criterii. În particular, s-au luat în
consideraţie în mod special teoriile circulaţiei şi ale profitului, deşi unii
autori au preferat teoria întreprinderii.
Având în vedere însă că nici una dintre teoriile mai sus menţionate nu
este perfect şi destul de puternic conturată, în definirea noţiunii de fapte de

169
comerţ, s-au întrepătruns elemente din caracterizarea tuturor acestor teorii,
alegându-se ultima variantă, a teoriei mixte, pe baza căreia se propune şi
definiţia următoare: Faptele de comerţ reprezintă acte juridice, fapte
juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează producerea de
mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii sau o interpunere
în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
Este important de precizat totodată – ca o importantă observaţie cu
numeroase aplicaţii teoretice, dar mai ales practice – că anumite acte şi
operaţiuni cu caracter special nu se constituie în fapte de comerţ,
considerându-se în această categorie activitatea de educaţie şi învăţământ,
activitatea ce constituie obiectul unei profesiuni liberale, jocurile de
întrajutorare, activităţile din agricultură etc.

4.2. Faptele de comerţ obiective şi clasificarea acestora


Sunt fapte obiective de comerţ operaţiile pe care legiuitorul le
defineşte în mod expres în art. 3 şi 6 C. com. Originea majorităţii acestor
acte este de natură civilă, dar ele au fost convertite în acte de comerţ
obiective, datorită necesităţilor de ordin economic şi social, aflate într-o
continuă schimbare şi evoluţie, aceste fapte obiective precedând şi definind
prin existenţa lor profesia de comerciant.
Întrucât în majoritatea lor faptele de comerţ obiective sunt astfel
prevăzute datorită criteriului economic şi funcţiei economice a operaţiunilor
respective, reamintim în continuare clasificarea lor în trei grupe principale,
acceptată de majoritatea autorilor în materie comercială: a) operaţiuni de
interpunere în schimb sau circulaţie; b) operaţiuni care privesc organizarea
şi desfăşurarea activităţii de producţie (activitatea întreprinderilor);
c) operaţiunile conexe sau accesorii.
În cele ce urmează vom face o succintă prezentare a fiecărei
categorii:
a) Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie includ
majoritatea faptelor de comerţ enumerate în art. 3 C. com., din această
categorie făcând parte vânzarea – cumpărarea comercială şi operaţiunile de
bancă şi schimb, precum şi alte contracte. Precizăm că toate aceste
operaţiuni comerciale au ca obiect numai bunuri mobile, cum ar fi
productele, mărfurile şi titlurile de credit care circulă în comerţ. Prin
urmare, în concepţia actuală a Codului comercial, vânzarea-cumpărarea şi
alte contracte privind bunurile imobile sunt considerate operaţiuni civile, şi
nu comerciale. Este concepţia tradiţională, care se explică prin grija pentru
protecţia actelor juridice privind bunurile imobile, care de regulă au o
valoare mai mare, iar proba actelor juridice încheiate în legătură cu acestea

170
este normal să se facă prin înscrisuri şi nu prin martori, astfel cum este
permis în dreptul comercial.
Ca un mijloc de protecţie pentru micii agricultori observăm de
asemenea că, în conformitate cu art. 5 C. com., sunt scoase de sub incidenţa
legilor comerciale actele de vânzare a productelor pe care proprietarul sau
cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta, precum
şi cumpărarea de producte sau de mărfuri pentru folosul sau consumaţia
compărătorului. După cum vom vedea mai târziu, Legea 36/1991 privind
societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură derogă însă de la
această regulă generală prevăzută de art. 5 C.com. şi admite posibilitatea
constituirii de societăţi comerciale având ca obiect exploatarea terenurilor
agricole, recunoscând astfel caracterul comercial al obiectului de activitate
al acestor tipuri de societăţi comerciale.
b) În 7 paragrafe ale ale art. 3 C. com. (5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 13),
legiuitorul atribuie caracter de comercialitate unor anumite întreprinderi,
astfel reieşind caracterul comercial al tuturor actelor şi faptelor juridice
(declarări unilaterale de voinţă, contracte, cvasicontracte, cvasidelicte etc.)
săvârşite de întreprinzător în exerciţiul activităţii sale. Mai trebuie amintit şi
faptul că numai întreprinderile vizate de art. 3 C. com. efectuează fapte şi
acte obiective de comerţ.
Definiţia întreprinderii nu este prevăzută în Codul comercial, dar
aceasta ar putea fi caracterizată ca fiind o organizaţie economică şi socială,
cu o sistematizare autonomă a activităţii desfăşurate cu ajutorul factorilor
economici productivi (forţele naturii, capitalul şi munca), în scopul
producerii de bunuri şi servicii destinate schimbului şi în vederea obţinerii
de profit (câştig).
Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de art. 3
C. com. se divid la rândul lor în 2 mari grupe: întreprinderile de producţie
sau industriale (întreprinderile de construcţii şi cele de fabrici şi
manufactură) şi întreprinderile de prestări servicii (întreprinderile de
furnituri; de spectacole publice; de comisione, agenţii şi oficii de afaceri;
întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă, de
transport; de asigurare; de depozit în docuri şi antrepozite).
c) Ultima grupă include acte sau operaţiuni care prin natura lor nu
sunt comerciale, dar îşi dobândesc această calitate datorită legăturii lor cu
actele juridice sau operaţiunile comerciale calificate drept fapte de comerţ
de către Codul comercial. Aceste fapte de comerţ se numesc conexe sau
accesorii, din această categorie făcând parte: contractele de report asupra
titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau

171
ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie;
depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractele de
mandat, comision şi consignaţie; contractele de gaj şi fidejusiune.

4.3. Faptele de comerţ subiective şi prezumţia de comercialitate


În continuare, prin art. 4 C. com. se precizează că în afara faptelor
prevăzute la art. 3 C. com. sunt considerate ca fapte de comerţ şi celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comenciant, „dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Aşadar, legiuitorul a enumerat în art. 3 al Codului comercial actele şi
operaţiunile considerate, datorită conţinutului lor, ca fapte de comerţ
obiective şi, pe lângă acestea, a conferit comercialitate şi altor acte care sunt
săvârşite de comerciant, acestea numindu-se fapte de comerţ subiective.
Caracterizarea ca fapt/act subiectiv de comerţ este deci condiţionată de
preexistenţa calităţii de comerciant, această necesitate derivând din
protecţia ce trebuie asigurată atât comerciantului, cât şi tuturor actelor şi
operaţiunilor săvârşite de acesta, precum şi persoanelor ce intră în raporturi
juridice cu acesta.
Din coroborarea art. 7 C. com. cu art. 4 C. com. reiese că faptele de
comerţ subiective reprezintă toate actele săvârşite de comerciant, cu condiţia
ca acestea să fie săvârşite în nume propriu şi cu titlu profesional, obişnuit.
Se instituie astfel, prin art. 4 C. com., o anumită prezumţie relativă,
denumită prezumţia de comercialitate, care consideră ca fapte de comerţ,
toate actele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, cu
excepţiile menţionate expres în art. 4 C. com. Astfel, vor constitui fapte de
comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte
licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată)
sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a
comerciantului (art. 998 C. civ.). Această prezumţie de comercialitate poate
fi răsturnată prin proba contrară, dar numai în condiţiile specificate expres
în art. 4 C. com., şi anume prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau
caracterului necomercial care ar rezulta din chiar actul săvârşit de
comerciant datorită naturii operaţiei ori scopului urmărit.
Prin urmare, conform art. 4 C. com., prezumţia de comercialitate
poate fi înlăturată numai în 2 cazuri expres prevăzute de lege: a) dacă
obligaţia are un caracter civil sau b) necomercialitatea rezultă din însuşi
actul săvârşit de comerciant. Prin act, legea înţelege operaţiile juridice
(negotium), nu înscrisul constatator (instrumentum). Caracterul necomercial
al actului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă admis de lege.

172
4.4. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte şi excepţiile de la
aplicarea legii comerciale
Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale, când
actele sau operaţiunile efectuate sunt fapte de comerţ pentru ambele părţi
implicate în raportul juridic, sau unilaterale sau mixte, când actele sau
operaţiunile respective sunt fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi,
iar pentru cealaltă parte s-ar putea considera că nu au caracter comercial şi
ar putea rămâne un act de natură civilă (de exemplu, un necomerciant
cumpără alimente de la un comerciant sau încheie un contract de antrepiză
pentru construirea unei locuinţe). Chiar în Codul comercial sunt prevăzute
câteva cazuri în care se stipulează că anumite acte au un caracter comercial
numai pentru una dintre părţi, şi anume art. 5 şi 5 C. com.; în art. 5 este
prevăzută necomercialitatea vânzării de produse agricole ale unui
agricultor, iar în art. 6 se prevede că asigurările de lucruri sau stabilimente
care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de
comerţ numai pentru asigurator; la fel, contul curent şi cecul nu se
consideră a fi fapte de comerţ ale necomercianţilor, cât timp ele nu au o
cauză comercială.
Prin art. 56 C. com., legiuitorul stabileşte însă ca regulă generală
regimul juridic comercial al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte,
supunând legii comerciale raportul juridic generat, chiar dacă pentru una
dintre ele actul respectiv are caracter necomercial.

5. Comercianţii
5.1. Definiţie
Având la bază sistemul obiectiv, aşa cum am mai menţionat în
capitolele precedente, Codul comercial stabileşte prin art. 7 cine sunt
comercianţii, mai precis cine are această calitate, fără a da o definiţie a
comerciantului. Se face deosebire între persoanele fizice şi societăţile
comerciale. Pentru persoanele fizice este necesară îndeplinirea anumitor
condiţii pentru a dobândi calitatea de comerciant, pe când societăţilor
comerciale li se atribuie din start calitatea de comerciant, numai prin simpla
lor existenţă legală. Se spune astfel că persoanele fizice devin comercianţi şi
societăţile comerciale se nasc comercianţi.
Indiferent dacă persoana care săvârşeşte anumite fapte obiective de
comerţ are sau nu calitatea de comerciant, ea devine în acest mod
comerciant prin imprimarea unui caracter profesional acestor fapte,
conform art. 7 C. com. Odată dobândită această calitate de comerciant,
respectiva persoană se prezumă că săvârşeşte în continuare acte sau
operaţiuni comerciale (art. 4 C. com.). Dacă persoana săvârşeşte însă în
173
mod accidental o operaţiune de comerţ, ea nu poate fi considerată
comerciant, deşi este supusă legilor comerciale în ceea ce priveşte raportul
juridic respectiv (art. 9 C. com.), situaţia fiind similară şi în cazul săvârşirii
faptelor de comerţ unilaterale sau mixte, conform art. 56 C. com.
Prin urmare, pentru a deveni comerciant ca persoană fizică, este
necesar să realizezi acte de comerţ ca o profesiune obişnuită, şi nu
întâmplător, izolat, iar practica a adăugat şi ca aceste acte de comerţ să fie
efectuate în nume propriu.
În afara comercianţilor din art. 7 C. com., mai există şi alte entităţi
care sunt comercianţi, cum ar fi, de exemplu, entităţile prevăzute în art. 2
din Legea 26/1990, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.

5.2. Principalele consecinţe ale dobândirii calităţii de comerciant


1. Se aplică instituţiilor comerciale.
2. Comercianţii sunt supuşi unor obligaţii profesionale cum ar fi:
înmatricularea în Registrul comerţului; în decursul realizării comerţului
să-şi înscrie în acest registru toate actele şi faptele care modifică
înregistrarea iniţială; înregistrarea elementelor de identificare (nume, firmă,
emblemă); diverse menţiuni cu privire la fondul de comerţ; ţinerea
registrelor proprii.
3. Exercitarea unui comerţ legal (Legea 11/1991, art. 4 – 9, defineşte
actele neloiale); sancţiunile pentru astfel de fapte nelegale sunt diverse:
contravenţionale, penale, daune morale.
4. Pentru actele comerciantului se aplică prezumţia de comercialitate
din art. 4 C. com.
5. Comercianţii sunt supuşi reorganizării şi falimentului.
6. Calitatea de comerciant are consecinţe chiar şi după încetarea ei.
Calitatea de comerciant trebuie delimitată de alte profesiuni îndeplinite de
persoanele fizice. Astfel, conform doctrinei şi practicii judiciare, nu sunt
consideraţi comercianţi: meseriaşii, dacă se limitează strict la exerciţiul
meseriei lor şi nu săvârşesc fapte de comerţ; asociaţii societăţilor
comerciale; cei care semnează cambii, bilete la ordin, cec-uri; statul nu este
comerciant, dar va fi supus legii comerciale atunci când se vor încheia acte
comerciale; cei care practică profesiuni liberale nu sunt comercianţi;
auxiliarii comerţului fac acte de comerţ pentru alţii şi nu sunt comercianţi;
agricultorii, asociaţiile şi fundaţiile nu sunt comercianţi.
Dovada calităţii de comerciant, fiind o chestiune de fapt, poate fi
făcută cu orice mijloace de probă.

174
Incompatibilităţi. Calitatea de comerciant este incompatibilă cu
exercitarea altor profesii, cum ar fi: funcţia de judecător, funcţionarii
publici, profesiile liberale (avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc.),
ofiţerii, diplomaţii.
Interdicţii. Anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei
iniţiative: prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase,
nemetalifere, a sării, a minereurilor de metale rare, a ţiţeiului şi gazelor
naturale, prelucrarea tutunului, fabricarea şi comercializarea de echipament
militar, muniţii şi armament, droguri şi narcotice, precum şi activităţile care
constituie monopol de stat.
Obligaţiile profesionale ale comercianţilor. Comercianţii au obligaţia
să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate, care se realizează, în
principal, prin publicitatea în Registrul comerţului. Astfel, comercianţii au
obligaţia să se înmatriculeze în Registrul comerţului şi să înregistreze în
acest registru menţiunile privind actele şi faptele intervenite în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului (Legea republicată nr. 26/1990).
Alte obligaţii ale comercianţilor sunt organizarea şi ţinerea
contabilităţii activităţii comerciale şi exercitarea comerţului în limitele
concurenţei licite.
Identificarea comercianţilor se realizează prin firmă şi sediu, aşa
cum persoanele fizice se identifică prin nume şi domiciliu. Un alt element
de identificare, facultativ însă, este emblema.

6. Fondul de comerţ
Este un ansamblu de elemente din care unele incorporale, altele
corporale, aparţinând unui comerciant, pe care acesta le reuneşte în vederea
exercitării comerţului.
Principalele elementele incorporale sunt: clientela şi vadul, dreptul
asupra contractului de alocaţie, numele şi firma, emblema, mărcile de
fabrică, comerţ şi servicii, brevetele de invenţii, desenele şi modelele
industriale şi alte semne distinctive ale mărfurilor (apelaţii de origine).
Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt toate bunurile
mobile, inclusiv creanţele.
Cu privire la natura juridică a fondului de comerţ, există mai multe
teorii: a) teoria universalităţii juridice, conform căreia fondul de comerţ
constituie un patrimoniu distinct „de afectaţiune”; b) teoria universalităţii de
fapt.
În realitate, fondul de comerţ este considerat de doctrină ca un bun
mobil, incorporal, de natură comercială. Fondul de comerţ poate face
obiectul unui aport într-o societate comercială. De asemenea, poate fi
175
vândut, închiriat, gajat etc. Mijloacele de apărare a fondului de comerţ sunt:
pe cale legislativă, prin reglementările privind concurenţa neloială; pe cale
convenţională, conform contractelor dintre părţi; pe cale jurisdicţională,
prin acţiuni în justiţie pentru concurenţa neloială.

II. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Consideraţii introductive
În prezent, în dreptul nostru, societăţile comerciale sunt reglementate
prin Legea 31/1990, cu modificările ulterioare.
Societăţile comerciale au apărut la începutul secolului XIX şi sunt
considerate ca importante instrumente de progres ale umanităţii, în special
datorită următoarelor caracteristici generale: asigură o independenţă
absolută a asociaţiilor sau acţionarilor, care pot în continuare acţiona fără
nici o îngrădire în orice alte afaceri; sunt o instituţie privată care, prin
mecanismele sale, uneşte importante mijloace materiale, umane, financiare,
tehnice etc.; permit limitarea riscurilor celor care participă ca asociaţi sau
acţionari, în majoritatea societăţilor comerciale riscul fiind limitat la
capitalul social subscris; transpun în domeniul comercial principiile
democratice din viaţa socială şi, drept consecinţă, în toate organele
societăţii, hotărârile se iau de majoritate, evitându-se astfel blocaje inerente
situaţiilor în care se cere un acord unanim al participanţilor.

2. Noţiunea de societate comercială


Concepţia contractuală este concepţia clasică, tradiţională şi îşi are
izvorul în Codul civil, care reglementează contractul de societate. Art. 1491
C. civ. prevede că societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărţi
foloasele obţinute.
În concepţia mai modernă, „instituţionalistă”, societatea este o
instituţie, deoarece se creează o nouă persoană juridică de drept privat, cu o
viaţă şi structură independentă. Asociaţii şi acţionarii nu pot interveni în
viaţa societăţii decât în cadrul formelor statutare.
În dreptul nostru actual prevalează cea de a doua concepţie,
„instituţionalistă”, autonomia de voinţă a părţilor fiind limitată printr-o
sumă de clauze imperative ce se găsesc în Legea 31/1990, care au ca scop
ocrotirea terţilor şi a ordinii publice.

176
3. Deosebirea societăţii comerciale de alte entităţi
Societăţile comerciale se deosebesc de alte entităţi asemănătoare,
cum ar fi: societatea civilă – se constituie pentru a desfăşura alte activităţi
decât cele comerciale şi, de regulă, nu are personalitate juridică; asociaţia în
participaţiune – art. 251 – 255 C. com. – nu are personalitate juridică, nu
are capital propriu, nu intră în faliment; asociaţii fără scop lucrativ şi
fundaţii – art. 1491 C. civ. – nu desfăşoară activităţi comerciale.

4. Formele societăţilor comerciale


Societăţile comerciale în România, trebuie în mod imperativ să fie
organizate într-una din următoarele forme:
1. Societatea în nume colectiv – societatea tradiţională, care presu-
pune răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor care o formează;
2. Societatea în comandită simplă (capital împărţit în părţi sociale);
3. Societatea în comandită pe acţiuni (capital împărţit în acţiuni).
Societăţile în comandită sunt forme de organizare intermediară:
asociaţii comanditaţi răspund nelimitat, iar asociaţii comanditari răspund
limitat, în limita capitalului social subscris;
4. Societatea pe acţiuni – societatea la care capitalul este împărţit în
acţiuni, care au o circulaţie liberă, iar acţionarii răspund în limita capitalului
subscris;
5. Societatea cu răspundere limitată – cea mai recentă formă de
societate, apărută la începutul secolului XX, în care răspunderea asociaţilor
este limitată la capitalul subscris, iar societatea răspunde nelimitat şi nu este
supusă la înfiinţare unui regim excesiv de publicitate, ca în cazul
societăţilor pe acţiuni.
Dreptul de opţiune între aceste cinci forme este neîngrădit, cu
următoarele excepţii: societatea cu asociat unic poate îmbrăca numai forma
SRL; în anumite domenii, unde se doreşte o publicitate mai largă, sunt
impuse SA – urile (societăţile bancare sau cele din domeniul asigurărilor);
societăţile cu capital integral de stat, ca urmare a Legii 15/1990 au fost
transformate în SA sau Regii Autonome; societăţile de valori mobiliare au
numai forma SA.
Caracterul enumerativ al celor cinci forme de societate este limitativ
şi nu este admisă constituirea unor societăţi hibrid, care să îmbrace
elemente specifice diverselor forme de societate.

177
5. Clasificări posibile
5.1. Societăţile comerciale pluripersonale sau unipersonale
Majoritatea societăţilor comerciale sunt pluripersonale. Cele
unipersonale reprezintă excepţia.
• Singurul caz de societate comercială unipersonală, reglementat
expres de art. 13 şi 14 din Legea nr. 31/1990, este SRL cu asociat unic, care
are unele caracteristici proprii, cum ar fi: neavând mai mulţi asociaţi, nu
există Adunare generală, astfel că asociatul unic are drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru Adunarea generală; dacă asociatul unic este şi
administrator, acestuia îi revin şi obligaţiile prevăzute de lege şi pentru
această calitate; expertiza de evaluare a aporturilor în natură este
obligatorie; dizolvarea societăţii nu este urmată obligatoriu de lichidare;
legea impune două restricţii la SRL-urile cu asociat unic, şi anume că o
persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o
singură societate cu răspundere limitată şi că o societate cu răspundere
limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată
alcătuită dintr-o singură persoană.

5.2. Societăţi comerciale de persoane şi de capital


Societăţile de persoane sunt cele în nume colectiv şi societăţile în
comandită simplă. Acestea au un caracter restrâns de asociaţi, având un
caracter intuiti personae, iar caracterul lor contractual este mai pronunţat:
cauzele care atrag dizolvarea societăţilor de persoane sunt diferite de cele
care atrag dizolvarea societăţilor de capital; astfel, moartea unuia dintre
asociaţi poate duce la dizolvarea societăţii de persoane.
În categoria societăţilor de capital intră societăţile pe acţiuni şi
societăţile în comandită pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată este o formă mixtă între societăţile
de persoane şi cele de capital.

5.3. În raport cu răspunderea asociaţilor există:


- societăţi în care asociaţii răspund nelimitat, spre exemplu, societatea
în nume colectiv;
- societăţi în care toţi asociaţii răspund în limita aportului lor la
capitalul social: societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată.
- societăţile în comandită (simplă sau pe acţiuni) sunt forme
intermediare, în care unii asociaţi răspund nelimitat (comanditaţii) şi alţii
răspund în limita capitalului subscris (comanditarii).

178
5.4. Societăţi comerciale emitente de părţi sociale şi de acţiuni
Emit acţiuni societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, iar
celelalte societăţi emit părţi sociale. Acţiunile pot fi nominative sau la
purtător. Acţiunile nominative se transmit prin declaraţie făcută în registrul
acţionarilor societăţii care le-a emis, subscrisă atât de cedent, cât şi de
cesionar, la care se adaugă menţiunea făcută pe acţiune. Acţiunile la
purtător se transmit prin simpla lor predare (tradiţiune), fără alte proceduri
sau acorduri necesare de la societate, asociaţi sau alte organisme. Regimul
transmiterii părţilor sociale este supus unor restricţii şi formalităţi
obligatorii de publicitate: sunt necesare, în principiu, acordul celorlalţi
asociaţi (pentru acte inter vivos , nu şi mortis causa – succesiuni) şi
înregistrarea în Registrul Comerţului.

5.5. Societăţi emitente de titluri comerciale de valoare (de


obligaţiuni)
Numai societăţile comerciale pe acţiuni pot emite astfel de titluri, în
timp ce toate celelalte societăţi nu au dreptul să emită titluri comerciale de
valoare.

6. Personalitatea juridică a societăţii comerciale


Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, „societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române”.
Decretul nr. 31/1954 prevede consecinţele personalităţii juridice, care
sunt valabile şi cu privire la societăţile comerciale: organizarea de sine
stătătoare, ca subiect colectiv de drept; un patrimoniu distinct, propriu,
autonom. Patrimoniul propriu este format iniţial din bunurile aduse ca aport
la capitalul social. Ca regulă, aceste bunuri intră în proprietatea societăţii
comerciale, dacă statutul nu prevede altfel. Creditorii societăţii nu au nici
un drept asupra bunurilor care formează patrimoniul social, dar au anumite
drepturi prin care pot să-şi asigure o poziţie privilegiată: toate bunurile
aduse ca aport la capitalul social formează gajul general al creditorilor
chirografari. Obligaţiile juridice ale societăţii faţă de terţi nu se pot
compensa cu obligaţiile juridice ale terţilor faţă de asociaţi, dar la anumite
tipuri de societăţi (cele de capital) se pot compensa cu acţiuni emise de
societate, prin majorarea capitalului social al acesteia. Procedura
falimentului priveşte numai patrimoniul social al societăţii;
• societatea trebuie să aibă un scop şi un obiect bine delimitat. În
actele constitutive trebuie prevăzut obiectul de activitate. Potrivit art. 34 din
Decretul nr. 31/1954, fiecare persoană juridică are dreptul să desfăşoare
numai activităţile pentru care a fost constituită, aşa cum sunt prevăzute de
179
actele constitutive ale societăţii (principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă);
• societăţile comerciale, fiind titulare de drepturi şi obligaţii, participă
în nume propriu la toate raporturile juridice cu terţi;
• societăţile comerciale răspund faţă de terţi pentru obligaţiile
asumate, în numele lor, de persoanele care le reprezintă în mod legal;
• societăţile comerciale au dreptul să stea în justiţie, fiind citate la
sediul lor social şi sunt reprezentate de reprezentanţii lor legali, ele nu au
însă o răspundere penală proprie;
• societăţile comerciale au o voinţă proprie, de sine stătătoare, ce se
exprimă prin organele lor statutare.

7. Elemente de identificare a societăţilor comerciale


1. Denumirea societăţii trebuie să o deosebească de alte societăţi
comerciale. Din denumirea SRL-ului poate face parte şi numele unui
asociat şi ea trebuie să reflecte obiectul său de activitate. La SA nu există
nici o restricţie, cu excepţia celei general-valabile, ca denumirea să fie, în
primul rând, în limba română şi să nu creeze confuzii cu alte societăţi.
2. Emblema este un semn distinctiv care o deosebeşte de alte
societăţi. Ca şi denumirea, se înregistrează la Registrul comerţului, dar nu
este obligatorie.
3. Sediul este un alt element important de identificare. O societate
poate avea şi sedii secundare.

8. Forme de organizare a societăţilor comerciale


1. Filiala (art. 42 – Legea 31/1990) este tot o persoană juridică –
societate comercială, constituită de societatea-mamă, care deţine
majoritatea capitalului social.
2. Sucursala nu este o societate independentă, ci un dezmembrământ
(art. 43, Legea 31/1990); se înfiinţează din fondurile societăţii-mamă, care
răspunde pentru activitatea sucursalei; trebuie înregistrată atât la registrul
societăţii-mamă, cât şi la cel de la locul unde este înfiinţată.
3. Birourile sau punctele de lucru, agenţiile etc. se înregistrează doar
în Registrul comerţului de la sediul societăţii-mamă şi, evident, nu au
personalitate juridică.
4. Reprezentanţa comercială este reglementată de Decretul 122/1990
şi nu are personalitate juridică; nu se înregistrează la Registrul comerţului,
ci la Ministerul Industriei şi Comerţului; nu poate desfăşura activităţi de
comerţ, ci poate doar reprezenta local societăţi comerciale străine.

180
Grupurile de societăţi sunt instituţii relativ noi în sistemul societar din
diverse state europene, cum ar fi Holdingurile în Marea Britanie şi SUA,
Grupurile de societăţi în Franţa, Cartelurile în Germania etc. Prin ultimele
modificări legislative (Legea nr. 101/2003), Grupurile de societăţi au fost
reglementate şi în România.
Societăţile multinaţionale, transnaţionale, internaţionale sunt noţiuni
economice şi nu îşi găsesc, de regulă, reglementări legale în legislaţiile
naţionale şi, evident, nici în legislaţia comercială din România.

9. Naţionalitatea societăţii comerciale


În principiu, orice societate comercială trebuie legată de un anumit
sistem naţional de drept, deci se poate vorbi de o lege naţională care
urmează să reglementeze toate aspectele legate de statutul organic al
societăţii.
Conform art. 1 din Legea 31/1990, societăţile comerciale sunt
persoane juridice române, deci se poate spune că au naţionalitate română.
De asemenea, conform Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept
internaţional privat, societăţile comerciale se supun legii sediului lor
principal, deci societăţile comerciale care vor avea sediul lor principal în
România vor fi de naţionalitate română.
Legea naţională va cârmui statutul organic al unei societăţi
comerciale, care cuprinde o serie de aspecte, începând cu constituirea
societăţii, modul de constituire şi de lucru al organelor acesteia, procedura
de dizolvare şi lichidare etc., aspecte enumerate pe larg în art. 42 din Legea
nr. 105/1992.

10. Modul de constituire a societăţii comerciale


Societatea comercială are o dublă natură juridică, fiind atât un
contract, cât şi o instituţie.
Este cazul a distinge societăţile care se constituie prin subscripţie
publică şi societăţile care se constituie prin subscripţie simultană. În cazul
societăţilor constituite prin subscripţie publică se vor aplica prevederile
art. 17-34 din Legea nr. 31/1990. În cazul societăţilor comerciale care se
constituie prin subscripţie simultană deosebim următoarele etape
principale: 1. Verificarea disponibilităţii denumirii şi, eventual, a emblemei
societăţii comerciale, urmată de rezervarea acestora; 2. Elaborarea
documentelor constitutive, care trebuie să cuprindă anumite specificaţii
(redactare act constitutiv, încheierea unor contracte de închiriere, vânzare-
cumpărare etc. pentru sediul social, deschidere cont bancar etc.);
3. Semnarea la notar (în anumite cazuri) sau darea de dată certă
181
documentelor constitutive, condiţie cerută ad validitatem; 4. Depunerea
capitalului social la o bancă din România; 5. Obţinerea unor avize
prealabile; 6. Depunerea documentelor la Registrul comerţului pentru
înregistrarea societăţii; 7. Faza judiciară – autorizarea înfiinţării societăţii de
către judecătorul delegat; 8. Publicarea extrasului de pe hotărârea de
înfiinţare dată de judecătorul delegat, în „Monitorul Oficial”;
9. Înregistrarea societăţii în Registrul comerţului şi eliberarea certificatului
de înmatriculare, care conţine codul unic de înregistrare.

11. Actul constitutiv


Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art. 7 (pentru societăţile
de persoane şi SRL) şi art. 8 (pentru SA) din Legea nr. 31/1990.

11.1. Condiţiile de formă ale actului constitutiv


Art. 948 C. civ., aplicabil şi actului constitutiv, stabileşte condiţiile de
fond ale actului juridic: consimţământul valabil exprimat; capacitatea
deplină de exerciţiu a părţilor contractante; obiectul licit şi moral al actului
(obiectul de activitate al societăţii); cauza sau scopul moral al actului.
Clauza leonină (prin care o parte primeşte tot profitul societăţii) este
interzisă prin art. 1513 C. civ., fiind considerată imorală.

11.2. Condiţiile de formă ale actului constitutiv:


- data certă sau autentificarea actului constitutiv cerută ad validitatem –
art. 56, lit. a din Legea nr. 31/1990;
- publicitatea cerută de lege pentru înfiinţarea societăţii (art. 50, 51 şi
52 din Legea nr. 31/1990) trebuie, de asemenea, respectată.

12. Statutul interimar al unei societăţi


Art. 46, 47 şi 48 din Legea nr. 31/1990 prevăd măsurile ce trebuie
luate de către asociaţi şi de către judecătorul delegat în cazul încălcării
cerinţelor legale de constituire a societăţii. Fondatorii societăţii sau
reprezentanţii acestora răspund pentru actele încheiate în perioada dintre
semnarea actului constitutiv şi dobândirea personalităţii juridice de către
societatea nou înfiinţată. Concepţia generală a Legii 31 reprezintă o
evoluţie faţă de reglementarea anterioară, prin introducerea în lege a unui
capitol distinct (Cap. IV), urmărindu-se un echilibru între nevoia de a apăra
interesele terţilor şi societăţii şi necesitatea de a respecta dispoziţiile
imperative ale legii. Regula o constituie acţiunea în normalizare sau
regularizare, prin care se înlătură aspectele neconforme cu legea constatate
anterior constituirii societăţii sau chiar ulterior constituirii. Acţiunea în
182
nulitate rămâne doar o excepţie, care intervine în cazurile expres prevăzute
de lege.

13. Nulitatea societăţilor comerciale


Potrivit art. 56 din Legea nr. 31/1990, nulitatea unei societăţi
înmatriculate în Registrul comerţului poate fi declarată numai de tribunal şi
numai în unul din următoarele cazuri: lipseşte actul constitutiv; toţi
fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; actul
constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate,
aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris; s-au încălcat dispoziţiile
legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; nu s-a respectat
numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
Declararea nulităţii nu are efect retroactiv, iar efectul ei îl reprezintă
dizolvarea şi lichidarea societăţii.

14. Principalele clauze ale actului constitutiv

1. Părţile.
2. Denumirea societăţii.
3. Emblema societăţii.
4. Sediul principal şi sediile secundare.
5. Forma societăţii.
6. Durata societăţii.
7. Obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale.
8. Capitalul social.
9. Organele societăţii comerciale.
10. Administratorii societăţii.
11. Cenzorii societăţii.
12. Alte clauze.

183
15. Modificarea societăţilor comerciale
Această noţiune cuprinde orice schimbare privind elementele
prevăzute în actul constitutiv. Astfel, societatea comercială continuă să
existe, subzistă ca persoană juridică, chiar dacă se modifică unele dintre
datele pe care le-a avut la constituire. Orice modificare a actului constitutiv
se va face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege
pentru încheierea lui.
Legea impune anumite condiţii specifice fiecărei modificări, după
cum urmează:
1. Majorarea capitalului social. Se poate realiza prin mai multe
modalităţi, de regulă, prin noi aporturi în numerar sau natură, dar şi prin
încorporarea rezervelor ori a beneficiilor şi prin compensarea creanţelor.
Majorarea prin noi aporturi în numerar sau natură se realizează prin emiterea
de noi acţiuni sau prin majorarea valorii celor existente. În orice caz, nu se pot
emite noi acţiuni până când cele existente nu sunt plătite integral. Hotărârea
de majorare de capital trebuie adusă la îndeplinire în maxim un an de la
luarea ei. Societăţile pe acţiuni deschise participante la piaţa de capital îşi pot
majora capitalul prin ofertă publică, potrivit Legii 52/1994.
2. Reducerea capitalului social. Se poate realiza prin micşorarea
numărului de acţiuni sau părţi sociale, reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau părţilor sociale sau dobândirea propriilor acţiuni, urmată de
anularea lor.
3. Prelungirea duratei societăţii. Trebuie realizată înainte de expirare
şi nu atrage crearea unei noi persoane juridice. Şi la această modificare
creditorii se pot opune, în condiţiile art. 201 din Legea 31/1990.
4. Schimbarea obiectului de activitate, a sediului social sau a formei
societăţii.
5. Fuziunea şi divizarea societăţilor. Sunt procedee de tehnică
juridică prin care se restructurează societăţile comerciale (art. 233 – 245 din
Legea 31/1990).
6. Cesiunea unor părţi din capitalul social. Este posibilă numai dacă
în actul constitutiv al societăţii a fost permisă. În principiu, este admisă atât
între vii, cât şi mortis causa.
7. Excluderea asociaţilor. Este o necesitate la societăţile de persoane
şi este prevăzută de lege pentru a apăra societatea, fiind în acelaşi timp şi o
sancţiune şi un remediu. Art. 217 prevede limitativ cazurile de excludere.
8. Retragerea asociaţilor.
184
16. Dizolvarea şi lichidarea societăţii
Reprezintă procesul de încetare a existenţei unei societăţi comerciale
şi cuprinde o serie de operaţiuni care se încadrează în cele două faze:
1. Dizolvarea. Este prima etapă de declanşare a acestui proces, fiind
generată de cauzele generale sau speciale anumitor forme de societate
prevăzute în art. 222 – 224 din Legea nr. 31/1990.
Cauzele generale de dizolvare prevăzute de art. 222 sunt: a) trecerea
timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului
de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; declararea nulităţii
societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii
sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d) hotărârea
adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat,
pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi care
împiedică funcţionarea societăţii; f) falimentul societăţii; alte cauze
prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Cauzele speciale de dizolvare a societăţilor pe acţiuni conform
art. 223 sunt: a) pierderea unei jumătăţi din capitalul social, neurmată de
reconstituirea acestuia sau limitarea la suma rămasă (art. 153 din lege);
b) când capitalul social se reduce sub minimul legal; c) când numărul
acţionarilor scade sub minimul legal.
Societatea în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se dizolvă,
de asemenea, în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul său social sau, după
caz, al reducerii lui sub minimul legal. Dizolvarea se poate realiza în practică pe
3 căi, şi anume: de drept, prin voinţa asociaţilor sau pe cale judecătorească.
Efectele dizolvării nu afectează existenţa personalităţii juridice.
2. Lichidarea. Este reglementată expres de lege şi nu trebuie
confundată cu lichidarea judiciară. Legea conţine atât norme imperative
(art. 246), cât şi supletive (art. 246, alin. 4), stabilind care persoane pot fi
numite lichidatori, atribuţiile acestora, cât şi fazele lichidării, care se
finalizează prin radierea societăţii din Registrul Comerţului. Există
reglementări specifice lichidării societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni faţă de celelalte forme de societate (art. 256-264 din Legea
31/1990).

185
SEMESTRUL II

III. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE


ŞI A FALIMENTULUI

1. Consideraţii generale
Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedură a
falimentului derivă din faillir, cuvânt care înseamnă în limba franceză a
eşua. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o instituţie juridică
complexă de drept comercial (fiind aplicabilă exclusiv comercianţilor),
care, pe de o parte, se referă la starea şi capacitatea persoanelor, iar pe de
altă parte, se referă direct la bunurile acestor persoane, asupra cărora
instituie un regim de indisponibilizare şi le afectează scopului procedurii,
fie de redresare, fie de lichidare a activului în vederea acoperirii pasivului.
2. Cadrul legal
Legea nr. 64/1995- denumită în continuare Legea – publicată în
M.Of. 130/29.06.1995 – a reprezentat introducerea unei reglementări
unitare în materie. Legea nr. 64/1995 a fost modificată prin O.G. 38/1996,
abrogată prin O.U.G. 58/1997 şi ulterior prin Legea 99/1999. În baza
art. XI din Legea 99-1999, Legea 64/1995 a fost republicată, dându-se
textelor o nouă numerotare. Ulterior acestei republicări, Legea 64/1995 a
fost modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 38 din 30.01.2002.
3. Noţiunea de procedură a reorganizării judiciare şi a
falimentului în reglementarea legală în vigoare
3.1. Definiţie legală. Conform Legii (art. 2.), procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului este acea procedură instituită în vederea
acoperirii pasivului debitorului, în insolvenţă, prin reorganizarea
comerciantului şi a activităţii acestuia, prin lichidarea unor bunuri din
averea lui până la stingerea pasivului sau prin faliment.
3.2. Insolvenţa. Noţiunea de insolvenţă implică o situaţie
patrimonială dificilă sau de criză a unui comerciant, determinând
imposibilitatea îndeplinirii de către acesta la termen şi în bune condiţii a
obligaţiilor de plată asumate. Conform legii, insolvenţa este „acea stare a
patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a
datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.

186
4. Caracterele procedurii
• Caracter colectivist, de apărare în comun a intereselor tuturor
creditorilor comerciantului aflat în stare de insolvenţă, prin efectuarea unei
publicităţi având ca scop informarea creditorilor în scopul înscrierii
acestora la masa credală. Prin aceasta, procedura falimentului se deosebeşte
de procedura executării silite, exercitată în condiţiile Codului de Procedură
Civilă în mod individual de fiecare creditor.
• Caracter generalizat. Procedura falimentului este o procedură care
vizează întreaga „avere a debitorului”, şi nu doar unul sau unele bunuri din
patrimoniul acestuia, cum este cazul executării silite mobiliare sau
imobiliare de drept comun. Legea precizează în art. 3: „Averea debitorului
cuprinde totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia –
inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de prezenta Lege – care
pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură
civilă.” Remarcăm faptul că procedura falimentului se poate aplica şi
asupra unor bunuri, care la data declanşării procedurii nu se mai află în
patrimoniul debitorului, dar care sunt readuse cu efect retroactiv prin
anularea unor acte „suspecte” încheiate de către debitor în perioada
anterioară deschiderii procedurii.
• Caracter egalitar. Egalitatea de tratament a creditorilor este
realizată prin acordarea tuturor creditorilor a posibilităţii de a participa
concomitent la masa credală şi de a-şi satisface creanţele proporţional cu
ponderea pe care fiecare dintre aceştia o deţine în pasivul patrimoniului
debitorului.
• Caracter unitar. Procedura falimentului este unică şi se desfăşoară
simultan pentru toate creanţele deţinute împotriva patrimoniului
debitorului. Nu se poate concepe desfăşurarea în acelaşi timp a două sau
mai multe proceduri cu privire la averea aceluiaşi debitor. De asemenea,
procedura are un caracter unic sau unitar, în sensul că este aceeaşi pentru
oricare comerciant, indiferent de forma de organizare sau de mărimea
patrimoniului acestuia, cu excepţia unor cazuri reglementate expres, cum ar
fi procedura falimentului băncilor.
• Caracter judiciar. Procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului se realizează prin intermediul şi cu participarea organelor
judecătoreşti, fiind astfel o procedură judiciară forţată în cadrul căreia de
cele mai multe ori se realizează în mod colectiv o executare silită a
activelor din patrimoniul debitorului.
• Caracter profesionist. Se aplică numai persoanelor fizice sau
juridice care au calitatea de comerciant.

187
5. Condiţiile aplicării procedurii
5.1. Condiţii cu privire la persoanele cărora li se aplică
procedura
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică exclusiv
comercianţilor persoane fizice sau juridice, noţiunea de comerciant având
sensul conturat de prevederile Codului Comercial. Faţă de reglementarea
anterioară, art. 1 din Legea nr. 64/1995 defineşte mai clar sfera de aplicare a
procedurii, prin menţionarea categoriilor de comercianţi faţă de care aceasta
se aplică. Articolul menţionat prevede: „Procedura se aplică oricăreia dintre
următoarele categorii de comercianţi, aflaţi în insolvenţă şi denumiţi
debitori: a) societăţile comerciale; b) cooperativele de consum şi
cooperativele meşteşugăreşti denumite în continuare organizaţii
cooperatiste, precum şi asociaţiile teritoriale ale cooperativelor de consum
şi meşteşugăreşti; c) persoanele fizice, acţionând individual sau în asociaţii
familiale”.
Anumite categorii de comercianţi sunt exceptate de la aplicarea
procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, fiind supuse unor reglementări
legale specifice, după cum urmează: a) societăţi comerciale cu capital
majoritar de stat; b) regiile autonome – conform art. 130 din lege,
procedura aplicabilă regiilor autonome aflate în stare de insolvenţă se va
stabili prin lege specială; c) societăţile bancare – procedura de reorganizare
judiciară şi faliment a băncilor se realizează în baza unei legi speciale –
Legea nr. 83/1998; d) societăţile de asigurări – în baza Legii nr. 32/2000
cu modificările ulterioare.
Procedura nu se aplică societăţilor agricole constituite şi funcţionând
în baza Legii nr. 36/1991, întrucât acestea sunt societăţi civile, şi nu
societăţi comerciale şi nici celor care exercită profesiuni liberale (avocaţi,
medici, meseriaşi, agricultori etc.), care nu sunt consideraţi comercianţi.
Procedura se poate aplica şi unui comerciant străin, persoană fizică sau
juridică, în cazul în care are în România un sediu secundar – o sucursală,
agenţie, reprezentanţă, cărora le sunt aferente bunuri aflate în România.

5.2. Condiţii cu privire la insolvenţă


Procedura se aplică exclusiv comercianţilor aflaţi în insolvenţă
definită de lege ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului,
caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu
sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
Refuzul plăţii datoriilor nu este considerat insolvenţă, incapacitate de
plată sau încetarea plăţilor, în măsura în care are la bază anumite excepţii,
pe care debitorul cu bună-credinţă le socoteşte ca fiind întemeiate – art. 29
188
alin (2) din Lege; în cazul refuzului plăţii se va analiza doar buna-credinţă a
debitorului, nu şi temeinicia obiectivă a excepţiei, legea făcând referire doar
la o întemeiere din punct de vedere subiectiv.
Insolvenţa există chiar în cazul în care, din lipsă de disponibilităţi
băneşti, nu poate fi achitată o singură datorie scadentă. Sarcina probei stării
de insolvenţă incumbă persoanei care afirmă existenţa acesteia. Starea de
insolvenţă poate fi probată prin orice mijloace de probă admisibile în
dreptul comercial. Definirea noţiunii de insolvenţă se bazează pe unele
noţiuni relative, cum ar fi incapacitate vădită de plată, excepţii socotite de
debitor cu bună-credinţă întemeiate etc., aprecierea acestora fiind lăsată
instanţelor judecătoreşti, care decid în legătură cu deschiderea procedurii.
5.3. Condiţii cu privire la bunurile asupra cărora se aplică
procedura
Procedura se aplică asupra întregii averi a debitorului. „Averea
debitorului cuprinde totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale
acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de prezenta
lege – care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de
procedură civilă” – art. 3 din Lege. Averea debitorului cuprinde atât
bunurile şi drepturile aflate în patrimoniul debitorului la data declanşării
procedurii, cât şi bunurile ieşite din patrimoniul debitorului, dar readuse în
acesta ca urmare a procedurii.
6. Organele care aplică procedura
Organele care aplică procedura (art. 5 alin 1 din Lege) sunt: instanţele
judecătoreşti; judecătorul sindic; administratorul judiciar; lichidatorul;
adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Ultimele modificări ale Legii
fac referire şi stabilesc unele atribuţii şi pentru Adunarea Asocia-
ţilor/Acţionarilor şi Comitetului Asociaţilor/Acţionarilor.
7. Declanşarea procedurii. Aspecte procedurale
7.1. Cererea de deschidere a procedurii
Procedura reorganizării judiciare şi falimentului se declanşează în
baza unor cereri adresate tribunalului de la sediul debitorului de către
(A) debitor, (B) creditori sau (C) camera de comerţ şi industrie teritorială.
Aceste cereri sunt denumite de lege „cereri introductive”.
7.1.1. Cererea debitorului
A. Obligativitatea introducerii cererii. Noua reglementare a
procedurii reorganizării judiciare şi falimentului, adusă de OG 38/2002,
înlocuieşte posibilitatea acordată debitorului de a formula o cerere de
189
declanşare a procedurii, cu obligaţivitatea acestei cereri. O altă noutate
constă în consacrarea posibilităţii formulării unei cereri de declanşare a
procedurii de către debitorul care nu se află în insolvenţă, dar care cunoaşte
că apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
Pentru a împiedica cererile de declanşare a procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului care ar putea fi introduse cu rea-credinţă de către
un comerciant, pentru a întârzia sau a se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiilor asumate, OG 38/2002 prevede în art. 23 că „introducerea
prematură, cu rea-credinţă sau tardivă de către debitor a unei cereri de
deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului
persoană fizică sau a reprezentanţilor statutari ai persoanelor juridice
debitoare, pentru prejudiciile pricinuite”.
B. Condiţii cu privire la cerere şi la admisibilitatea acesteia.
Conform art. 28 din Lege, nu vor fi primite de tribunal cererile de
reorganizare ale debitorilor care în ultimii 5 ani precedenţi au mai făcut o
astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri introduse de
creditori.

7.1.2. Cererea creditorilor


A. Creditorii îndreptăţiţi să formuleze o cerere introductivă. Cererea
introductivă poate fi înregistrată de către orice creditor al debitorului,
comerciant sau necomerciant, fără a se face – în această fază – nici o
diferenţiere între creditorii chirografari şi creditorii ai căror creanţe sunt
garantate (art. 29). Legea nu impune condiţia existenţei unei pluralităţi de
creditori şi nici cerinţa formulării cererii de către mai mulţi creditori. Pe
cale de consecinţă, cererea poate fi formulată doar de un singur creditor în
mod independent şi indiferent dacă mai există sau nu şi alţi creditori.
B. Condiţii de admisibilitate. Admisibilitatea cererii creditorului este
condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
• Condiţii cu privire la creanţă: a) Caracterele creanţei. Cererea
creditorului este admisibilă numai în măsura în care creanţa acestuia este
certă, lichidă şi exigibilă; b) Cuantumul creanţei. În forma modificată prin
OG 32/2002, admisibilitatea cererii introductive a creditorului este
condiţionată de „importanţa” valorică a creanţei. Cuantumul creanţei care
condiţionează admisibilitatea cererii introductive diferă în funcţie de
raportul juridic din care izvorăşte creanţa: dacă creanţa izvorăşte din
raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, creanţa trebuie să aibă
un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie,
stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive;
în celelalte cazuri, creanţa trebuie să aibă un cuantum superior
190
echivalentului în lei al sumei de 5.000 Euro, calculat la data formulării
cererii introductive; în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele
categorii menţionate, cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior
valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi
calculate la data formulării cererii introductive.
• Condiţii cu privire la debitor. Pe lângă condiţionările privind
creanţa, legea continuă să menţină condiţia cu privire la încetarea plăţilor de
către debitor timp de cel puţin 30 de zile.

7.1.3. Cererea Camerei de Comerţ şi Industrie


Camerele de comerţ şi industrie teritoriale şi asociaţiile cooperatiste
teritoriale, respectiv naţională, vor putea introduce cerere împotriva
debitorului care, potrivit datelor de care acestea dispun, se află într-o
situaţie notorie de insolvenţă – o chestiune relativă, lăsată la aprecierea
instanţei.
7.2. Opoziţii la cererea de declanşare a procedurii

7.2.1. Opoziţia creditorilor la cererea introductivă a debitorului


Creditorii debitorului pot depune opoziţie împotriva deschiderii
procedurii. Legea nu prevede termenul în care trebuie formulată opoziţia, ci
doar faptul că, în termen de 25 de zile de la emiterea notificării, judecătorul
sindic va cita creditorii şi debitorul la o şedinţă în urma căreia va soluţiona,
deodată, printr-o încheiere, toate opoziţiile (art. 31 din Lege).
7.2.2. Contestaţia debitorului faţă de cererile introductive ale
creditorilor
Debitorul poate face contestaţie în termen de 5 zile de la primirea
copiei cererii creditorului/creditorilor, care este comunicată de către
judecătorul sindic. La cererea debitorului, pentru motive temeinice,
judecătorul sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să
consemneze, în termen de maximum 30 de zile, la o bancă, o cauţiune de
cel mult 30% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor,
dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea poate fi
folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor, ca urmare a
introducerii cererii. În cazul când cauţiunea nu este consemnată în termen,
cererea introductivă va fi respinsă

191
8. Efectele deschiderii procedurii
8.1. Deschiderea procedurii
Dacă cererea debitorului îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă de deschidere a procedurii, data
deschiderii procedurii fiind data pronunţării sentinţei.
8.2. Efectele deschiderii procedurii asupra debitorului,
administratorilor statutari ai acestuia. Efecte neretroactive asupra
patrimoniului debitorului
8.2.1. Obligaţiile debitorului derivând din deschiderea procedurii:
a) obligaţia de a comunica acte şi informaţii; b) obligaţia de publicitate faţă
de terţi a deschiderii procedurii.
8.2.2. Indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de
către administratori. După deschiderea procedurii, administratorii statutari
ai societăţii comerciale debitoare pot înstrăina acţiunile sau părţile lor
sociale, deţinute la debitorul care face obiectul procedurii, numai cu acordul
judecătorului sindic.
8.2.3. Ridicarea dreptului de administrare a activităţii şi averii
debitorului. Ridicarea dreptului de administrare şi numirea unui
administrator judiciar sau lichidator intervin numai atunci când: debitorul
nu a declarat intenţia de reorganizare; judecătorul sindic a dispus începerea
falimentului; la cererea creditorilor, comitetului creditorilor, comitetului
asociaţilor/acţionarilor, camerei de comerţ şi industrie teritoriale etc., având
ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa
probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate.
8.2.4. Supravegherea activităţii. După deschiderea procedurii,
desfăşurarea activităţii debitorului se află sub supravegherea creditorilor, a
adunării acţionarilor şi a judecătorului sindic, indiferent dacă administrarea
activităţii debitorului a fost ridicată sau nu.
8.2.5. Interdicţia constituirii de garanţii
8.2.6. Întocmirea unui raport asupra cauzelor care au condus la
încetarea plăţilor

8.3. Efectele deschiderii procedurii faţă de creditori


8.3.1. Suspendarea tuturor acţiunilor judecătoreşti
8.3.2. Suspendarea cursului prescripţiei
8.3.3. Suspendarea curgerii dobânzilor creanţelor negarantate
8.3.4. Notificarea creditorilor. Constituirea masei credale

192
9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la
actele încheiate anterior deschiderii procedurii
9.1. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor
Art. 44 din Lege dă administratorului sau, după caz, lichidatorului
posibilitatea de a iniţia acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, pe parcursul unei
perioade de 3 ani, anterioară deschiderii procedurii.

9.2. Anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi


patrimoniale către terţi
9.2.1. Actele a căror anulare se poate cere
A. Acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar,
inclusiv actele simulate – cum ar fi donaţiile deghizate – în măsura în care
se poate proba simularea.
B. Operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte
vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
C. Acte încheiate de debitor cu intenţia de a leza drepturile
creditorilor. Sunt anulabile actele de orice natură încheiate de către debitor
în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
D. Transferuri de proprietate din perioada imediat anterioară
deschiderii procedurii. Se poate solicita anularea actelor de transfer de
proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în
folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de
faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer.
E. Constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă
care era chirografară, în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii.
F. Plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o
dată ulterioară deschiderii procedurii.
G. Operaţiuni comerciale, încheiate, în anul anterior deschiderii
procedurii, cu persoane aflate în raporturi juridice cu debitorul, dacă sunt în
paguba intereselor creditorilor.
9.2.2. Situaţia terţilor dobânditori şi subdobânditori în cazul
anulării actului (art. 48 şi 49)
A. Terţul dobânditor de bună-credinţă în cadrul unui transfer
patrimonial, anulat de către tribunal, va trebui să restituie averii debitorului
193
bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data
transferului efectuat de către debitor. Ca urmare a acestei restituiri, terţul
dobânditor va obţine o creanţă împotriva averii debitorului de aceeaşi
valoare cu restituirea, având alături de ceilalţi creditori dreptul de a o
recupera ca urmare a procedurii colective.
B. Terţul dobânditor de rea-credinţă în cadrul unui transfer
patrimonial va restitui bunul sau valoarea acestuia la data transferului fără a
avea posibilitatea înregistrării creanţei sale împotriva averii debitorului.
C. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună-credinţă va restitui
bunurile în starea în care se găsesc, iar în lipsa acestora, va restitui diferenţa
de valoare cu care s-a îmbogăţit.
D. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de rea-credinţă va restitui, în
toate cazurile, bunul sau întreaga valoare, precum şi fructele percepute.
E. Terţul subdobânditor va putea fi obligat să restituie bunul sau
valoarea acestuia în cazul îndeplinirii cumulative a două condiţii: o condiţie
obiectivă: nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului; o condiţie
subiectivă: cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este
susceptibil de a fi anulat.
9.3. Regimul juridic al actelor/contractelor aflate în curs de
derulare
Legea consacră un drept de opţiune al administratorului sau, după
caz, al lichidatorului de a menţine sau denunţa contractele aflate în curs de
executare, care au fost încheiate de către debitor anterior deschiderii
procedurii. Legea face diferenţieri pe categorii de contracte şi precizează
care sunt drepturile corelative ale cocontractanţilor debitorului.
10. Reorganizarea
Procedura reorganizării constă fie în reorganizarea activităţii
debitorului, fie în lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului. Legea
consacră principiul preeminenţei reorganizării faţă de faliment.
10.1. Planul de reorganizare
Reorganizarea se efectuează în baza unui Plan – de reorganizare a
activităţii sau de lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului –
propus de participanţi, publicat, votat de către creditori şi confirmat de către
judecătorul sindic. La elaborarea Planului şi în conţinutul acestuia se ţine
cont de faptul că executarea Planului nu poate depăşi o perioadă de 3 ani,
care începe să curgă de la data confirmării planului, şi de principiul
egalităţii de tratament a creditorilor care fac parte din aceeaşi categorie.
Se admit însă diferenţieri între categorii diferite de creanţe

194
10.2. Executarea planului de reorganizare implică:
10.2.1. Obligaţia îndeplinirii măsurilor stabilite prin planul
confirmat de reorganizare
10.2.2. Administrarea activităţii şi averii debitorului pe perioada
reorganizării
10.2.3. Furnizarea utilităţilor pe parcursul reorganizării
10.2.4. Obligaţii de raportat

10.3. Încetarea reorganizării


Procedura reorganizării încetează în următoarele două situaţii:
a) planul de reorganizare a fost în întregime adus la îndeplinire, creditorii
recuperându-şi creanţele conform planului (art. 117); b) intrarea debitorului
în faliment. Dacă debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea
activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul sau oricare dintre
creditori poate solicita judecătorului să aprobe intrarea în faliment.

11. Falimentul
11.1. Cazuri de declanşare a procedurii falimentului:
a) dacă debitorul şi-a declarat intenţia expresă de a intra în faliment,
prin cererea sa de deschidere a procedurii;
b) dacă debitorul nu şi-a declarat, în termenul şi condiţiile prevăzute
de lege, intenţia de reorganizare sau de a-şi lichida în vederea achitării
datoriilor o parte din patrimoniu sau întregul patrimoniu, conform unui
plan, şi nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, în condiţiile prevăzute de lege;
c) dacă debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nici el şi
nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu au propus un plan de
reorganizare, în termenele şi condiţiile legii;
d) dacă nici un plan propus de către oricare dintre participanţi nu a
fost acceptat şi confirmat;
e) dacă obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt
îndeplinite, în condiţiile prevăzute în planul de reorganizare confirmat, iar
administratorul sau creditorii solicită judecătorului sindic intrarea în
faliment;
f) desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce
pierderi averii sale, iar administratorii sau creditorii solicită judecătorului
sindic intrarea în faliment.

195
11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în faliment
Prin încheierea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul
sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune primele
măsuri legate de faliment: a) ridicarea dreptului debitorului de administrare
a averii sale; b) desemnarea unui lichidator, precum şi stabilirea atribuţiilor
şi a remuneraţiei acestuia; c) termenul maxim de predare a gestiunii averii
de la debitor/administrator către lichidator, împreună cu lista actelor şi
operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii.

11.3. Măsurile procedurale care urmează intrării în faliment


Intrarea debitorului în faliment este urmată de măsuri procedurale
desfăşurate sub supravegherea judecătorului sindic şi care vizează în
principiu: notificarea creditorilor cu privire la intrarea debitorului în
faliment; sigilarea bunurilor debitorului; inventarierea bunurilor din
patrimoniul debitorului; stabilirea masei credale.

11.4. Efectuarea lichidării


Lichidarea bunurilor debitorului va începe imediat după afişarea
tabelului creanţelor definitiv consolidat şi va fi efectuată de lichidator sub
controlul judecătorului sindic. Lichidarea se realizează prin vânzarea
bunurilor debitorului.

Modalităţi de vânzare a bunurilor


(a) Bunurile pot fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de
funcţionare. În caz de necesitate sau utilitate a vânzării în bloc, lichidatorul
va prezenta judecătorului sindic un raport în care vor fi indicate, descrise şi
evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi
sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de propuneri vizând
modalităţile de vânzare.
(b) Vânzarea bunurilor în mod individual. În măsura în care nu se
aprobă vânzarea bunurilor în bloc sau, dacă este mai profitabil ca bunurile
să fie vândute separat, lichidatorul va vinde bunurile în mod individual.
(c) Vânzarea directă a imobilelor se poate face doar în baza
aprobării judecătorului sindic, pe baza propunerii lichidatorului, în care sunt
identificate bunul şi sarcinile de care este grevat.
(d) Bunurile vor fi vândute prin negociere directă, iar dacă aceasta
nu se poate prin licitaţie, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.
(e) Valorile mobiliare vor fi vândute în conformitate cu
reglementările privind pieţele de capital şi valorile mobiliare.

196
Evaluarea bunurilor
Lichidatorul poate angaja un expert contabil pentru a-l ajuta la
stabilirea preţurilor bunurilor debitorului. Bunurile vor fi evaluate atât
individual, cât şi în ansamblu, în bloc.
Colectarea sumelor care rezultă în urma vânzării bunurilor
Contractele de vânzare-cumpărare vor fi încheiate de către lichidator.
Sumele realizate din vânzări vor fi depuse în contul deschis în conformitate
cu art. 4 alin. (2) din Lege, recipisele fiind predate judecătorului sindic.
Veniturile obţinute din administrarea clădirilor sau a altor bunuri ale averii
debitorului vor fi depuse în contul averii acestuia şi vor fi împărţite
creditorilor în acelaşi timp cu preţul obţinut din vânzarea acelor bunuri.
11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
11.5.1. Planul de distribuire
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor debitorului se distribuie
către creditori La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării,
lichidatorul va prezenta judecătorului sindic un raport asupra fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire
între creditori. Raportul va prevedea şi plata retribuţiei sale şi a celorlalte
cheltuieli cu taxele, timbrele şi altele similare aferente procedurii.
11.5.2. Ordine de distribuire
În elaborarea planului de distribuire se va ţine cont de ordinea plăţii
creanţelor indicată de art. 108.

11.5.3. Principiile după care se realizează distribuirea


A. Principiul egalităţii creditorilor din cadrul aceleiaşi categorii.
Conform art. 110, creditorii cu acelaşi rang de prioritate vor primi din sumele
obţinute, ca urmare a lichidării, sume proporţionale cu suma alocată pentru
fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat. Altfel spus, creditorii din
aceeaşi categorie sunt trataţi în mod egal, participând la distribuire
proporţional cu ponderea pe care o deţin creanţele lor în cadrul tabelului
consolidat. În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale
a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă
falimentară, reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor
îl deţine în categoria creanţelor respective. (art. 111 alin 2).
B. Principiul satisfacerii în întregime a creanţelor din categoria
ierarhic superioară. Titularii de creanţe dintr-o categorie vor participa la
distribuirea sumelor rezultate din lichidare numai după satisfacerea în
197
întregime a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit
ordinii prevăzute la art. 108.
11.5.4. Distribuirea fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor
debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte
garanţii reale mobiliare (art. 106)
Aceste fonduri se vor distribui în următoarea ordine: a)taxe, timbre şi
orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri,
precum şi plata retribuţiilor lichidatorului; b) creanţele creditorilor garantaţi,
cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel,
precum şi cheltuielile.

11.6. Raportul final asupra lichidării


După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul va
supune examinării şi aprobării judecătorului sindic un raport final împreună
cu un bilanţ general, care se comunică în copie tuturor creditorilor şi
debitorului şi se afişează la uşa tribunalului.

11.7. Închiderea procedurii falimentului


11.7.1. Cazurile în care intervine închiderea procedurii
(i) dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
judecătorul sindic a aprobat raportul final;
toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost
distribuite;
fondurile nereclamate au fost depuse la bancă;
(ii) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate
în întregime, dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile
făcute (Art. 119);
(iii) dacă, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor, judecătorul sindic constată că nu s-a depus nici o
cerere. În acest caz, judecătorul sindic, o dată cu închiderea procedurii, va
revoca şi hotărârea de deschidere a procedurii.
Reglementarea anterioară OG 38/2002 prevedea un caz de închidere
a procedurii falimentului, la care s-a renunţat în actuala reglementare.
Astfel, conform art. 118 din reglementarea anterioară, în orice stadiu al
procedurii, judecătorul sindic putea pronunţa o încheiere de închidere a
procedurii dacă constata că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a
acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferea să
avanseze sumele corespunzătoare.

198
11.8. Efectele închiderii procedurii
11.8.1. Faţă de judecătorul sindic, administrator şi lichidator
(Art. 122). Aceştia, împreună cu toate persoanele care i-au asistat, sunt
descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură,
debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
11.8.2. Faţă de debitor (Art. 123). Prin închiderea procedurii
falimentului, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care
le avea înainte de intrarea în faliment, cu următoarele excepţii: debitorul
găsit vinovat de bancruta frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase
va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care creanţele creditorilor au
fost plătite în cadrul procedurii; debitorul persoană fizică care a beneficiat,
într-o procedură de reorganizare sau de faliment anterioară, de o măsură
similară intervenită cu cel mult 5 ani anterior deschiderii procedurii
subsecvente, cu excepţia cazului în care, după deschiderea unei astfel de
proceduri anterioare, aceasta a fost închisă datorită nedepunerii nici unei
cereri de înregistrare de creanţe; debitorul nu este descărcat de obligaţiile
contractate după deschiderea procedurii. În aceste cazuri, creditorii îşi vor
păstra dreptul de a recupera restul creanţelor lor.
11.8.3. Faţă de creditori Cu excepţia celor trei cazuri în care
debitorul nu este descărcat de obligaţiile sale, creditorii care au participat la
procedura falimentului nu-şi vor mai putea recupera partea din creanţe
nesatisfăcute în cadrul procedurii. Creditorii care nu au luat parte la
procedură şi la distribuirea sumelor rezultate nu-l vor mai putea urmări pe
debitor, în condiţiile dreptului comun, pentru recuperarea creanţelor
anterioare deschiderii procedurii.

12. Răspunderea membrilor organelor de conducere


Judecătorul sindic poate dispune ca o parte a datoriilor debitorului
persoană juridică să fie acoperite de către membrii organelor sale de
conducere care prin fapta lor au generat starea de insolvabilitate a
debitorului. Această prevedere legală este o aplicare a principiului reparării
prejudiciului cauzat, urmând practic regulile răspunderii civile delictuale. În
măsura în care faptele persoanelor din conducerea debitorului constituie
infracţiuni, acestea vor avea, evident, şi o răspundere penală, care se
cumulează cu cea civilă.
Răspunderea pentru acoperirea unei părţi a pasivului debitorului
intervine în cazul săvârşirii următoarelor fapte enumerate limitativ de
art. 124 din lege: a) folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în folosul
propriu sau în cel al unei alte societăţi; b) efectuarea de acte de comerţ în
interes personal, sub acoperirea societăţii debitoare în cadrul procedurii

199
falimentului; c) dispoziţia, dată în interes personal, de continuare a unei
activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetarea de plăţi; d) ţinerea
unei contabilităţi fictive, determinarea dispariţiei unor documente contabile
sau neîntocmirea contabilităţii în conformitate cu legea; e) deturnarea sau
ascunderea unei părţi din activul societăţii sau mărirea, în mod fictiv, a
pasivului acesteia; f) utilizarea de mijloace costisitoare şi ineficiente
economic în vederea procurării de resurse financiare în scopul întârzierii
încetării de plăţi; g) efectuarea sau dispunerea unei plăţi preferenţiale către
un creditor în dauna celorlalţi creditori în luna precedentă încetării plăţilor.
Executarea silită împotriva persoanelor din conducerea debitorului
persoană juridică se efectuează potrivit Codului de procedură civilă, cu
excepţia cazurilor în care există prevederi legale speciale.
IV. OBLIGAŢIILE COMERCIALE
1. Noţiuni generale
Una dintre problemele mult discutate în literatura de specialitate este
existenţa unei teorii generale a obligaţiilor specifică obligaţiilor comerciale.
După cum am văzut, raportul juridic comercial prezintă o serie de
particularităţi, impuse îndeosebi de cerinţele şi exigentele comerţului,
exprimate succint în sintagma Credit, Celeritate, Securitate.
Răspunsul la problema sus-menţionată poate fi dat numai ţinând
seama de cele două mari tendinţe ale dreptului comercial: în cazul în care
nu se recunoaşte autonomia dreptului comercial, cum ar fi în sistemul
englez sau în cel elveţian, unde există un unic „Cod al obligaţiilor”, evident
nu se recunoaşte existenţa unei teorii a obligaţiilor distincte şi specifice
dreptului comercial. În sistemul de drept francez, german şi roman, unde
există o reglementare distinctă a raporturilor juridice comerciale sub forma
unor „coduri comerciale”, care subliniază şi particularităţile obligaţiilor
comerciale, au fost unii autori partizani ai existenţei unei teorii generale a
obligaţiilor comerciale specifice şi distincte de dreptul privat.
Codul Comercial în vigoare cuprinde un titlu relativ restrâns intitulat
„Despre obligaţii comerciale în general” (art.46-59), care conţine o serie de
reglementări derogatorii de la dreptul civil al obligaţiilor, în special
referitoare la executarea contractului. În afară de această scurtă
reglementare, Codul Comercial mai cuprinde şi o serie de reglementări
dedicate unor contracte, precum vânzarea-cumpărarea, mandatul etc., care
sunt cunoscute şi în dreptul civil, dar adaptate nevoilor comerţului prezintă
200
anumite particularităţi. Există şi unele reglementări date prin legi speciale
unor contracte care, prin esenţa şi finalitatea lor, au caracter comercial şi
care constituie un important izvor al dreptului comercial, cum ar fi
contractul de consignaţie, leasing, gaj comercial, franciza etc. Toate aceste
contracte urmează a fi examinate pe scurt în continuare, după ce, în
prealabil, vom evidenţia trăsăturile şi reglementările specifice dreptului
comercial în domeniul obligaţiilor.

2. Reguli privind formarea obligaţiilor comerciale

2.1. Momentul formării contractului. Teorii


Stabilirea cu exactitate a momentului încheierii contractului are o
deosebită importanţă. Dacă, în cazul contractelor încheiate între prezenţi,
nu se ridică probleme în ceea ce priveşte momentul formării contractului, în
schimb, în situaţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau inter
absentes, problema momentului formării contractului a suscitat o serie de
discuţii şi teorii.
Momentul formării contractului este important, pentru că în raport cu
acesta se vor aprecia o serie de elemente esenţiale, cum ar fi: capacitatea
părţilor pentru ca respectivul contract să fie valabil încheiat; existenţa
viciilor de consimţământ; tardivitatea revocării ofertei sau acceptării;
efectele pe care urmează sa le producă contractul; termenele stipulate în
contract, precum şi prescripţia extinctivă; determinarea preţului, dacă preţul
este cel curent din ziua contractării; soluţionarea conflictelor de legi în timp
(tempus regit actum); determinarea locului contractului.
În legătură cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, şi
anume:
a. Teoria declaraţiunii acceptării. Conform acestei teorii, con-tractul
se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei îşi manifestă
voinţa sa de acceptare. În acest sens, pentru existenţa consimţământului este
suficient ca cele două voinţe identice să existe fără a fi necesară şi o
informare reciprocă a celor două părţi.
b. Teoria expediţiunii acceptării. În temeiul acestei teorii, se
consideră că un contract este format în momentul în care acceptarea a fost
expediată sau, în orice caz, acceptantul a îndeplinit toate formalităţile
necesare pentru ca acceptarea să ajungă la ofertant. Fundamentul acestei
teorii este acelaşi ca şi în cazul teoriei declaraţiunii acceptării, fiind suficient
ca cele două voinţe identice să existe pentru ca, astfel, contractul să fie
format. Această teorie a fost adoptată de numeroase legislaţii, argumentele

201
în favoarea ei fiind, în primul rând, o oarecare certitudine cu privire la
momentul formării contractului.
c. Teoria recepţiunii acceptării. Conform acestei teorii, contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge în sfera de
activitate a ofertantului. Temeiul acestei teorii îl reprezintă faptul că, din
momentul în care acceptarea a ajuns la destinatar, depinde numai de
ofertant să ia cunoştinţă de acceptare.
d. Teoria informaţiunii. În temeiul acestei teorii, contractul nu este
considerat ca încheiat până când acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa
ofertantului. Ea se bazează pe considerentul că întâlnirea voinţelor,
necesară pentru formarea contractului, nu are loc mai înainte ca ofertantul
să fi luat cunoştinţă de acceptare, deoarece pentru a exista consimţământul
ambelor părţi trebuie să existe o informare reciprocă cu privire la voinţele
celor două părţi. Această teorie a fost adoptată şi de sistemul român de
drept, art.35 din Codul Comercial consacrând teoria informaţiunii.

2.2. Oferta
Oferta reprezintă comunicarea pe care o persoana o adresează alteia
în vederea încheierii unui contract. Această manifestare de voinţă, prin
însăşi finalitatea ei, nu poate produce efectele specifice decât în măsura şi
din momentul în care este adusă la cunoştinţă celeilalte părţi.
Oferta trebuie să fie fermă, adică să ateste voinţa autorului său de a se
angaja, să fie precisă şi completă, adică să precizeze suficient toate
elementele contractului spre a cărui încheiere tinde, astfel încât să se poată
realiza perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare.
Cu privire la forma ofertei există numeroase divergenţe între diferite
sisteme de drept. Astfel, unele legislaţii prevăd forma scrisă necesară ad
validitatem în privinţa contractelor comerciale, iar în alte legislaţii, forma
scrisă este necesară numai spre a putea fi prezentată instanţelor de judecată
în caz de litigiu (ad probationem). Însă practica celor mai multe state a
statuat în sensul că pentru contracte comerciale nu se cere nici o condiţie de
formă. Ca urmare, oferta poate fi dovedită prin orice mijloace de probă,
inclusiv martori, dacă părţile nu adoptă o altă soluţie, regula sus-menţionată
fiind dispozitivă.
În ceea ce priveşte revocarea ofertei, de asemenea, există practici
diferite, în funcţie de momentul la care destinatarul a luat cunoştinţă de
această revocare. Astfel, cele mai multe legislaţii admit revocabilitatea
ofertei, continuând tradiţia dreptului roman, unde revocarea ofertei se
justifică prin absenţa unui act formal (stipulatio), singurul care putea genera
acţiunea în dreptul comun. Legislaţia altor state consacră principiul

202
irevocabilităţii ofertei, care statuează că oricine acceptă o ofertă în termenul
prevăzut de ofertant trebuie să considere că, prin efectul acceptării sale,
contractul este format. Soluţia acceptată de practică este următoarea:
revocarea ofertei nu poate să producă efecte decât dacă soseşte la destinatar
mai înainte ca acesta să fi expediat acceptarea ori să fi săvârşit un act
echivalent, deşi contractul nu este încă încheiat. Oferta este irevocabilă
numai când ea conţine un termen de acceptare sau arată în mod expres că
este fermă sau irevocabilă şi când revocarea nu e făcută cu bună-credinţă.

2.3. Acceptarea ofertei


Acceptarea constă, în genere, într-o declaraţie adresată de destinatarul
ofertei către ofertant. Ea poate fi expresă sau să conste dintr-un alt fapt care
să exprime voinţa de acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi începutul
de executare a unui contract, expedierea lucrului ori a preţului sau
promisiunea de expediere a acestuia şi orice alt act care ar putea fi
considerat ca echivalent al declaraţiei de a accepta oferta. Voinţa de a
accepta trebuie să rezulte în toate cazurile dintr-un fapt pozitiv, care să o
exprime în mod clar, şi nu dintr-o atitudine pasivă a destinatarului sau din
tăcerea sa, deoarece, în acest din urmă caz, ar fi foarte greu să se constate
voinţa de acceptare şi mai ales să se poată preciza momentul acceptării. În
ceea ce priveşte conţinutul său, acceptarea, spre a-şi produce efectele
specifice, trebuie să corespundă în mod exact ofertei. Aceasta decurge din
însăşi esenţa contractului, care reprezintă întâlnire de voinţe identice în
conţinutul lor.

3. Reguli speciale în executarea obligaţiilor comerciale

3.1. Solidaritatea între debitori


Cu privire la obligaţiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial
instituie principiul solidarităţii debitorilor. Astfel, codebitorii se prezumă că
s-au obligat solidar, fiecare din aceştia fiind obligat la plata întregii datorii.
După cum se observă, acest principiu este diferit de prevederile art.1041
din Codul Civil, care stabileşte că solidaritatea nu se presupune şi că ea
trebuie să rezulte dintr-un text al legii sau din convenţia expresă a părţilor,
astfel încât debitorii răspund în raporturile civile numai pro parte şi pot în
consecinţă să invoce atât beneficiul diviziunii, cât şi beneficiul discuţiunii.
În temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde şi la
fidejusorul necomerciant care garantează personal o obligaţie comercială.
În schimb, art.42 alin.3 din Codul Comercial restrânge sfera solidarităţii,
stipulând că „prezumţia solidarităţii nu se aplică debitorilor necomercianţi”.

203
3.2. Regimul juridic al dobânzilor
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide şi plătibile
în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.” În
consecinţă, nu este necesară punerea în întârziere ca în dreptul civil. Astfel,
dobânzile aferente întârzierilor la plată curg de drept în favoarea
creditorului obligaţiei comerciale (Dies interpelat pro hominem), deoarece
în materie comercială se aplică regula: „Banii au valoare prin deţinerea
lor.” De asemenea, în relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este
permis anatocismul (calcularea şi perceperea dobânzilor la dobândă).
Conform reglementărilor în vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobată prin
Legea nr. 356/2000), dobânda legală este stabilită în materie comercială
pentru plăţile în lei la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României, comunicată lunar de această instituţie.

3.3. Termenul de graţie


Conform art. 44 Cod com., judecătorul nu poate acorda în obligaţiile
comerciale termenul de graţie prevăzut de art. 1021 Cod civil. Această
interdicţie are ca principal scop şi efect asigurarea executării la termen şi
întocmai a obligaţiilor comerciale.

3.4. Retractul litigios


Art. 45 din Codul comercial prevede interdicţia aplicării retractului
litigios, prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi
derivând din fapte comerciale. În materie comercială, cesiunea creanţelor
litigioase este curentă şi, în aceste condiţii, retractul litigios (posibilitatea
unui debitor a cărui creanţă a fost cedată de a se elibera de întreaga sa
obligaţie prin plata către cesionar a preţului cesiunii, a spezelor contractului
şi a dobânzii ulterioare cesiunii) ar fi împotriva principiilor comerţului, care
prezumă scopul speculativ, de obţinere a unui profit, al operaţiunilor
comerciale.

3.5. Data actelor comerciale


În dreptul comercial este permisă proba datei actelor prin orice mijloc
de probă admis de lege (art. 57 Cod com.). Admiţând în dreptul comercial
orice mijloc de probă admis de legea civilă, inclusiv prezumţiile, şi statuând
că data din titlurile la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) şi girurile lor se
prezumă adevărate până la proba contrară – art. 57, alin. 3, Cod com.
(prezumţie relativă), sistemul nostru de drept comercial sporeşte încrederea
şi puterea circulatorie a titlurilor la ordin şi uşurează proba actelor
comerciale.

204
3.6. Stabilirea adevăratului preţ sau preţului curent
În contractele comerciale, părţile se pot referi la „preţul curent” sau
„adevăratul preţ”, care poate fi determinat în funcţie de preţurile de bursă
sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat. În lipsa
acestora, preţul poate fi determinat prin orice mijloc de probă (art. 40 şi
art. 60, 61 Cod comercial), în unele cazuri chiar de instanţa de judecată.
Dacă preţul este stabilit în monedă străină, iar cursul acesteia nu a fost
stabilit de părţi în contract, plata va putea fi făcută şi în moneda ţării
respective, după cursul de schimb din ziua scadenţei, la locul plăţii.

3.7. Locul de executare a obligaţiilor comerciale


Conform art. 59 Cod com., obligaţiile comerciale se execută la locul
stabilit în contract sau la locul rezultat din natura operaţiunii sau din intenţia
părţilor. Locul poate fi stabilit expres sau tacit. În lipsa unei clauze exprese,
contractul se va executa la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului.

3.8. Probele în materie comercială


Art. 46 Cod comercial enumeră unele din mijloacele de probă, cu
precizarea că în materie comercială nu se aplică interdicţia probării cu
martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris a cărui valoare depăşeşte
250 lei, interdicţie prevăzută de art. 1191 Cod civ. Pe lângă mijloacele de
probă admise de legea civilă (înscrisuri, martori, prezumţii), în dreptul
comercial există şi mijloace specifice de probă, şi anume: facturile
acceptate, corespondenţa (inclusiv prin mijloace moderne de comunicare –
telegrame, fax, e-mail) şi registrele comercianţilor. Rezultă astfel că, în
materie comercială modalităţile de probă sunt diverse, ţinând cont de faptul
că legiuitorul comercial este mai puţin formalist. Cu toate acestea, există
aspecte specifice dreptului comercial, în care forma scrisă a actului este
cerută ad validitatem: cambia şi biletul la ordin, contractul de împrumut
maritim. În cazul altor acte comerciale, forma scrisă este cerută doar ad
probationem: contractul de asociere în participaţiune, contractul de
asigurare, contractul de gaj şi contractul de consignaţie.

3.9. Prescripţia extinctivă în materie comercială


Decretul nr. 167/1958 reprezintă dreptul comun în materia
prescripţiei, acest act normativ abrogând în mod expres o serie de articole
din Codul comercial. Cu toate acestea, au rămas în vigoare unele dispoziţii
care stabilesc termene speciale de prescripţie în materie comercială
(art. 952 şi art. 956 Cod com.). Alte reglementări specifice dreptului

205
comercial prevăd termene speciale de prescripţie, după cum urmează:
termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva
societăţii (art. 33 din Legea nr. 31/1990), termenul de un an pentru acţiunea
în daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte de concurenţă neloială
(art. 12 din Legea nr 11/1991).

V. CONTRACTE COMERCIALE
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ

1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială


Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată
a schimbului, în care îşi are originea. Datorită importanţei sale pentru
activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face
obiectul unei reglementări legale speciale, sediul materiei acestui contract
regăsindu-se numai în parte în Codul comercial, regulile generale fiind
cuprinse în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404). Distinct de
regulile aplicabile oricărui contract de vânzare-cumpărare comercială, unele
legi speciale reglementează şi reguli specifice privind anumite vânzări. În
concluzie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus unei
duble subordonări legale, civilă şi comercială, după principiul instituit de
art. 1 C.com.
Codul comercial nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-
cumpărare comercială, astfel că, apelând la Codul civil (art. 1294 C.civ.),
vom defini contractul de vânzare-cumpărare comercială ca un contract prin
care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra
unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă în schimb să
plătească vânzătorului o sumă de bani drept preţ, adăugând la aceasta
elementul de comercialitate prevăzut de art. 3 C.com., şi anume intenţia de
revânzare şi obţinerea de profit.

2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare


comercială
Din definiţia dată mai sus rezultă că acest contract este sinalagmatic
(bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

3. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare comercială de


alte contracte
Pentru a înţelege mai bine natura contractului de vânzare-cumpărare
comercială este necesar ca acesta să se delimiteze de alte contracte
asemănătoare, cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report; aportul
206
de bunuri adus în societăţile comerciale; contractul de antrepriză; contractul
de furnitură; contractul de leasing.

4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială


Vânzarea-cumpărarea comercială se distinge prin elemente de
comercialitate din care decurg particularităţi ce îi sunt proprii şi care o
individualizează ca instituţie juridică distinctă faţă de vânzarea-cumpărarea
din dreptul civil.
Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie
intenţia interpunerii în schimbul mărfurilor, materializată prin intenţia de
revânzare. Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar
vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare (art. 3
pct. 1 şi 2 C.com.). Deosebirea între cele două tipuri de vânzări nu este
scopul imediat de dobândire a bunului în schimbul preţului, ci scopul
mediat, care este revânzarea bunului şi care conferă caracter de
comercialitate contractului, fiind evidentă funcţia economică a acestui
contract de interpunere în schimbul bunurilor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, intenţia de
revânzare sunt: să existe în momentul cumpărării; să fie cunoscută
cocontractantului; să privească, în principal, bunul cumpărat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale sunt
numai bunurile mobile (cuprinse în prevederile art. 3 C.com. şi 963 C.civ.),
întrucât operaţiunile cu imobile sunt considerate încă civile.
5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială
Conform art. 948 C.civ., condiţiile de validitate ale oricărui contract
sunt consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul
determinat şi cauza licită. În continuare vom expune numai aspectele care
diferă de cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă şi care
interesează astfel activitatea comercială.
A. Consimţământul părţilor. Promisiunea de vânzare sau de
cumpărare. Dintre viciile de consimţământ, numai dolul îmbracă o formă
specială în materia vânzării comerciale. Particularităţile dolului în materie
comercială derivă din faptul că acesta nu se apreciază cu aceeaşi rigoare ca
în dreptul civil, instanţa de judecată fiind chemată să aprecieze calitatea
mijloacelor folosite de vânzător pentru a-şi vinde marfa. Reticenţa (tăcerea)
este sancţionată ca dol numai atunci când vânzătorul nu a adus la cunoştinţa
cumpărătorului faptul determinant în darea consimţământului. Promisiunea
de vânzare este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în
viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.

207
B. Capacitatea părţilor. Pe lângă condiţiile generale privind
capacitatea de a încheia acte juridice, contractul comercial de vânzare-
cumpărare este supus unor interdicţii speciale, cum ar fi interdicţia
încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului cu care
este însărcinat – art. 397 C.com. – şi interdicţia încheierii de către asociaţi
cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care ar atinge interesele societăţii
comerciale – art. 82 din Legea nr. 31/1990.
C. Obiectul contractului. Se aplică, în acest sens, condiţiile generale
în materie civilă, cu precizarea că bunurile imobile nu pot face obiectul
contractului comercial, cu excepţia menţionată (conform paragrafului 4
pct.C de mai sus).
6. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Efectele juridice produse de contractul comercial, deşi sunt aceleaşi
ca în dreptul civil, prezintă totuşi unele particularităţi:
A. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor
O particularitate în materie comercială are loc în cazul transmiterii
dreptului de proprietate ulterior încheierii contractului pentru bunuri
determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta. În acest
caz, se face distincţia între bunuri de gen nelimitat şi bunuri de gen limitat.
Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin anumite calităţi
particulare şi de gen limitat cele care sunt astfel specificate, încât se
deosebesc de genul căruia aparţin (fără a se confunda cu bunurile individual
determinate), împrumutând efecte juridice şi de la cele de gen nelimitat şi de
la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici).
Conform art. 62 C.com. (care se referă la bunuri de gen nelimitat – exemplu:
produse comercializate de un distribuitor), putem concluziona că
imposibilitatea subiectivă de executare nu exonerează de răspundere, în
schimb cea obiectivă şi absolută antrenează asemenea efecte. Pentru bunurile
de gen limitat, vânzătorul este însă exonerat de răspundere în caz fortuit.
Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se referă la
transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor produsă într-un moment
diferit de acela al acordului de voinţă între părţi: în cazul bunurilor
determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul
cărăuşului şi în cazul mărfurilor care se transportă pe apă.
Pentru prima situaţie, transferul proprietăţii şi al riscurilor se
efectuează în momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea
transportului. Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru
transport cărăuşului, această operaţiune producând efecte şi în raporturile
dintre vânzător şi cumpărător, operând transmiterea proprietăţii şi a
riscurilor în baza contractului de vânzare-cumpărare comercială. Astfel,
208
dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, riscul este suportat de către
cumpărător.
Cea de a doua situaţie este reglementată de art. 63 C.com., care
consacră condiţia suspensivă a sosirii în bună stare a vasului transportator la
destinaţie. În consecinţă, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului
riscurile cad în sarcina vânzătorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea
acestor efecte sunt necesare anumite condiţii stipulate în art. 63-66 C.com.
în legătură cu desemnarea vasului şi termenul pentru sosirea la destinaţie.
Aceste reguli suferă modificări în cazul aplicării condiţiilor INCOTERMS
CIF şi FOB.
B. Obligaţiile părţilor
În afară de obligaţiile reglementate de dreptul comun în materie
(art. 1313 C.civ.), părţile, prin voinţa lor, pot stabili şi alte obligaţii în
sarcina lor.

a) Obligaţiile vânzătorului
Alături de obligaţiile prevăzute, tind să obţină o individualitate
proprie alte două obligaţii ale vânzătorului: obligaţia de informare a
cumpărătorului şi obligaţia de securitate, reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor în vederea
asigurării calităţii produselor şi serviciilor. Referitor la garanţia contra
viciilor lucrului, precizăm că există două răspunderi ale agenţilor economici
pentru calitatea produselor: răspunderea în termenul de garanţie şi
răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Reguli
speciale prevăzute de Codul comercial: răspunderea pentru vicii în cazul
bunurilor care se transmit de pe o piaţă pe alta – art. 70 C.com. şi
constatarea viciilor, calităţii şi condiţiilor mărfii vândute – art. 71 şi 72
C.com.
b) Obligaţiile cumpărătorului
Nu există reguli speciale derogatorii de la normele Codului civil.
Putem doar adăuga că dovada plăţii se poate face de către cumpărător în
condiţiile art. 46 C.com., cu menţiunea că dovada plăţii nu se poate face
prin dispoziţie de plată în copie, ci numai prin extrase de cont care
dovedesc efectuarea plăţii prin virament.
7. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la
rezoluţiunea contractului prin art. 67, care stabileşte condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze. Rezoluţiunea
209
contractului se produce de drept când o parte oferă executarea şi cealaltă nu
îşi execută obligaţia sa. De asemenea, art. 69 C.com. reglementează
aplicarea art. 1370 C.civ. în comercial (rezoluţiunea pentru nerespectarea
termenului esenţial).
8. Executarea coactivă
Codul comercial, prin art. 68, reglementează executarea coactivă
(participarea părţii interesate în obţinerea executării obligaţiei). Sunt
reglementări speciale atât pentru situaţia neexecutării de către vânzător a
obligaţiei de predare a lucrului, cât şi pentru situaţia neexecutării de către
cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut. Precizăm că
această executare coactivă trebuie să aibă loc imediat după îndeplinirea
termenului.

9. Reguli speciale privind anumite vânzări


În anumite cazuri, datorită particularităţilor lor, există unele
reglementări specifice, cum ar fi pentru vânzarea după greutate, număr şi
măsură (se are în vedere vânzarea bunurilor determinate generic), vânzarea
pe încercate şi vânzarea cu plata preţului în rate, aceasta din urmă fiind
reglementată de HG nr. 280/1990 (vânzarea afectată de modalităţi),
vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea în afara spaţiilor comerciale,
reglementată prin OG nr. 106/1999.

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL


1. Consideraţii generale
În vederea dezvoltării comerţului său, în condiţiile unei pieţe
concurenţiale deschise, şi în vederea optimizării randamentului factorilor de
producţie, comerciantul a simţit nevoia creării şi dezvoltării unor relaţii
bazate pe încredere, ce implică participarea unui număr diversificat de
persoane la realizarea activităţii sale comerciale. Importanţa şi rolul acestor
persoane auxiliare în materia obligaţiilor comerciale implică reglementarea
în Codul comercial a contractului de mandat comercial şi de comision.
2. Noţiune şi definiţie
Mandatul comercial se deosebeşte de cel reglementat în materie
civilă nu prin structură, cât prin funcţie. Mandatului comercial îi sunt astfel
aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, cu specificaţia
că funcţia deosebită a mandatului comercial este de a mijloci afaceri
comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce reglementează mandatul
comercial sunt cuprinse în art. 374 – 391 C. com.

210
3. Natura juridică şi caracterele contractului de mandat comercial
a)Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se
determină în funcţie de obiectul acestuia. Mandatul civil are ca obiect
încheierea actelor juridice, pe când mandatul comercial are ca obiect
încheierea unor acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant.
Aşadar, deosebirea constă în natura actelor juridice pe care mandatarul
urmează să le încheie cu terţul.
b) După scopul urmărit de părţi, mandatul comercial este întotdeauna
cu titlu oneros, fiecare parte urmărind procurarea unui avantaj. Deci,
mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit niciodată şi chiar dacă în
contract nu a fost stabilită o sumă pentru remuneraţia mandatarului, aceasta
se poate determina de către instanţă, conform art. 386 Cod comercial.
c) După conţinutul contractului, mandatul comercial este un contract
sinalagmatic (bilateral). Mandatul civil, fiind în principiu un contract cu
titlu gratuit, este considerat un contract sinalagmatic imperfect, deoarece
obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia datorată pentru executarea
mandatului nu se naşte din contractul însuşi, chiar dacă se naşte cu ocazia
contractului.
d) După modul de formare, este un contract consensual, care se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. De reţinut însă că dacă
mandantul îl însărcinează pe mandatar cu încheierea unor acte pentru care
este cerută forma scrisă solemnă ad validitatem, contractul de mandat
trebuie să respecte aceeaşi formă solemnă, de regulă forma autentică. În
practică, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură
sau împuternicire.
e) Mandatul nu se confundă cu reprezentarea. Mandatul civil implică
în mod obişnuit reprezentarea, pe când mandatul comercial se poate
executa atât prin reprezentare, cât şi fără reprezentare, caz în care
mandatarul încheie acte juridice în nume propriu (cazul contractului de
comision).
f) O altă deosebire a mandatului comercial faţă de cel civil se referă
la puterile mandatarului. În civil, puterile mandatarului trebuie să fie riguros
reglementate, mandatul fiind de două feluri: general şi special. Şi mandatul
comercial poate fi de două feluri: general, când mandatul se dă pentru toate
afacerile mandantului, sau special, când mandatul se dă pentru o anumită
afacere în particular a mandantului. Puterile mandatarului nu sunt la fel de
riguros delimitate în mandatul comercial, acesta conferind mandatarului o
mai mare libertate de acţiune şi independenţă decât în cel civil, libertate
reclamată de natura şi cerinţele activităţii comerciale.

211
4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte:
faţă de contractul de comision; contractul individual de muncă; contractul
de antrepriză; contractul de agent; contractul de management.

5. Condiţiile de valabilitate ale mandatului comercial


Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de
mandat comercial trebuie să respecte condiţiile cerute pentru validitatea
oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a
contracta, obiectul determinat şi cauza licită. În cele ce urmează, vom
evidenţia numai unele aspecte specifice.
a) Capacitatea părţilor. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege
impune ca mandantul să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară
încheierii de către el însuşi a actelor juridice (fapte de comerţ pentru
mandant) ce formează obiectul contractului, deci capacitatea de a încheia
acte de comerţ, şi ca mandatarul să aibă capacitate deplină de exerciţiu
(pentru a-şi exprima un consimţământ valabil) în încheierea actelor de
comerţ.
b) Consimţământul părţilor. Precum am menţionat mai sus,
mandatul comercial se încheie prin acordul de voinţă al ambelor părţi.
Specific mandatului comercial este faptul că, potrivit art. 376 Cod
comercial, comerciantul care nu vrea să primească însărcinarea
mandantului are obligaţia să înştiinţeze pe acesta de refuzul său cât mai
urgent posibil. Legea îl consideră mandatar chiar dacă nu a acceptat
mandatul, obligându-l să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le
conserve pe cheltuiala mandantului, până când acesta va putea să ia
măsurile necesare.
c) Obiectul contractului. Acest aspect a fost tratat mai sus la punc-
tul 3, a). Precizăm că actele juridice care se încheie în baza mandatului
privesc, cel mai adesea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri.

6. Efectele contractului de mandat comercial


Efectele contractului de mandat comercial ridică trei probleme:
obligaţiile părţilor, privilegiul mandatarului şi efectele pe care le produce
executarea mandatului.
a) Obligaţiile părţilor. Întocmai ca orice contract, şi contractul de
mandat comercial dă naştere la obligaţii în sarcina părţilor contractante,
obligaţii ce sunt atât cele prevăzute la contractul de mandat civil, cât şi cele
prevăzute de Codul comercial.
Obligaţiile mandatarului sunt: i) obligaţia de a executa mandatul;
ii) obligaţia de a îşi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-

212
credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; iii) obligaţia de a aduce la
cunoştinţa terţului cu care încheie actul împuternicirea în baza căreia
acţionează (contemplatio domini); iv) obligaţia de a face cunoscută
mandantului executarea contractului; v) obligaţia de a plăti dobânzi la
sumele cuvenite mandantului.
Obligaţiile mandantului sunt: i) obligaţia de a pune la dispoziţia
mandatarului toate mijloacele necesare executării mandatului; ii) obligaţia
de a plăti remuneraţia datorată mandatarului pentru executarea contractului;
iii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retenţie
asupra lucrurilor mandantului pe care mandatarul le deţine în vederea
executării contractului, sau care se găsesc la dispoziţia sa, sau pentru care
poate proba prin posesiunea legitimă a poliţei de încărcare sau a celei de
transport că i s-au expediat, este prevăzut în art. 387 C.com., care prevede
totodată că acest privilegiu persistă chiar în cazul vinderii lucrurilor,
purtând în continuare asupra preţului. Conform dispoziţiilor legale,
creanţele amintite au precădere asupra oricăror creanţe împotriva
mandantului sau chiar vânzătorului care revendică, deşi plăţile şi
cheltuielile au fost făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia
mandatarului. Valorificarea privilegiului de către mandatar se face conform
art. 388 C.com.
c) Efectele executării mandatului. Încheierea de către mandatar a
actelor juridice în baza contractului de mandat comercial creează raporturi
juridice între mandant şi terţ, dar numai în limita puterilor conferite
mandatarului sau a ratificării mandantului a celor făcute peste aceste limite.

7. Încetarea contractului de mandat comercial


Contractul încetează conform art. 1552 C.civ. şi art. 390 C.com.,
art. 391 C.com. reglementând şi situaţia renunţării sau revocării
contractului fără justă cauză, caz în care întreruperea executării contractului
conduce la răspundere pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese.
Întrucât încrederea – care este baza mandatului – nu se poate impune,
singurul drept al mandatarului, când contractul este arbitrar retras, este o
acţiune în daune, nu în reintegrare. Art. 391 alin. 2 C.com. dispune că, în
cazul încetării contractului prin moartea unei părţi, retribuţia cuvenită
mandatarului va fi determinată după ceea ce s-a executat, proporţional cu
ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrală a mandatului.

213
CONTRACTUL DE COMISION

1. Consideraţii generale
În realizarea activităţii lor, comercianţii folosesc în multe ocazii un
mandat special, fără reprezentare, denumit contract de comision, acesta
fiind specific dreptului comercial şi reglementat de art. 405-412 C.com.

2. Noţiune şi definiţie
Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului”. Acest
contract comercial presupune ca o persoană (comitentul) să dea altei
persoane (comisionarul), care acceptă, împuternicirea de a face un act sau o
serie de acte comerciale în nume propriu, dar în interesul acestui comitent.
În aceste condiţii, comisionarul se află exclusiv în raporturi cu
reprezentantul (comitentul), în timp ce în relaţiile cu terţii acţionează în
nume propriu, ca şi cum ar fi vorba despre acţiunea comisionarului.

3. Natura juridică şi caracterele contractului de comision


Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definiţia de
mai sus şi din dispoziţiile legale în materie şi sunt, succint, următoarele:
a) contract (sinalagmatic) bilateral; dă naştere la drepturi şi obligaţii în
sarcina ambelor părţi, atât a comisionarului, cât şi a comitentului;
b) contract cu titlu oneros; prin încheierea contractului, ambele părţi
urmăresc procurarea unui avantaj patrimonial; c) contract consensual; se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

4. Condiţiile de valabilitate ale comisionului


Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de
comision trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea
oricărui contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a
contracta, obiectul determinat şi cauza licită. Aspectele specifice sunt
asemănătoare cu acelea de la contractul de mandat, cu menţiunea expresă
că pentru comisionar este necesară capacitatea sa deplină de exerciţiu
(pentru că încheie acte juridice proprio nomine), el dobândind astfel şi
calitatea de comerciant.

5. Efectele contractului de comision


Se creează două categorii de raporturi juridice: între comitent şi
comisionar şi între comisionar şi terţ (comisionarul se obligă direct şi
personal faţă de terţi), fiindcă între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de

214
raporturi juridice. Obligaţiile comisionarului sunt: i) obligaţia de a executa
mandatul încredinţat de comitent; ii) obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile
izvorâte din contract cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
iii) obligaţia de a da socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului
primit. Obligaţiile comitentului sunt: i) obligaţia de a plăti remuneraţia
(comisionul) datorată comisionarului pentru executarea contractului;
ii) obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea
contractului.

6. Efectele executării contractului de comision


Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, acţionând în
baza împuternicirii primite şi, conform art. 406 C.com., fiind parte
contractantă cu terţul, are calitatea de debitor sau creditor faţă de terţ. În
baza contractului de comision, între comitent şi terţ nu se stabilesc nici un
fel de raporturi juridice, în cazul nerespectării obligaţiilor din contractul
încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţinând părţii contractante
în culpă. În situaţia nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate
cere comisionarului, în temeiul contractului de comision, să intenteze
acţiunea corespunzătoare împotriva terţului sau să-i cedeze lui această
acţiune. Menţionăm că legea dispune răspunderea comisionarului faţă de
comitent numai pentru încheierea actelor juridice, nu şi pentru executarea
lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede posibilitatea stabilirii
de către părţi prin contract a unei obligaţii de garanţie a executării
contractului, numită provizionul star del credere sau pentru credit.

7. Încetarea contractului de comision


Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplică
identitatea cauzelor de încetare a comisionului cu cele ale mandatului,
datorită naturii juridice a comisionului ca mandat fără reprezentare.

CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

1. Consideraţii generale
Codul comercial nu conţine nici o reglementare referitoare la
„contractul de consignaţie”. S-a elaborat o reglementare detaliată prin
Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, „pentru contractul de consignaţie”,
publicată în „Monitorul Oficial” nr. 173/1934 şi modificată ulterior prin
Legea nr. 34/1936, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie
1936, care este şi în prezent în vigoare.

215
2. Noţiune şi definiţie
Art. 1 din Legea 178/1934 defineşte contractul de consignaţie ca
fiind convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează
celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le
vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vânzare
constă în interpunerea în raporturile dintre proprietarul-furnizor şi
cumpărător a consignatarului, care îndeplineşte funcţii de intermediar. Din
punctul de vedere arătat, consignaţia se analizează ca o specie a
contractului de comision, deoarece cosignantul deţine, analogic vorbind,
poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe baza acestor
elemente, contractul de consignaţie poate fi definit ca „acel contract prin
care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu,
dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia
consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui
bunul nevândut”.
3. Natura juridică şi caracterele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie, aşa cum este reglementat de Legea
178/1934, a fost caracterizat în doctrina vremii ca fiind un contract
consensual, oneros, sinalagmatic, de comandament, încheiat intuitu
personae, principal, comutativ şi, în sfârşit, comercial. Contractul de
consignaţie se încheie în scris, deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934,
el se poate dovedi numai prin proba scrisă. Deci, forma scrisă a contractului
este cerută ad probationem.
Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte:
a) faţă de contractul de comision; b) faţă de contractul de mandat
comercial; c) faţă de contractul de depozit; d) faţă de contractul de vânzare
sub condiţie.
4. Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignaţie trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea contractului de comision,
cu observaţia că art. 1 din Legea nr. 178/1934 se referă numai la „mărfuri
sau obiecte mobile”.
5. Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile
contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se
nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
a) Obligaţiile părţilor. Între părţi se nasc raporturi juridice
asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat privitor la raporturile
216
dintre mandant şi mandatar. În acest sens, pot fi invocate dispoziţiile
art. 405 alin. 2 C.com., care, deşi se referă la contractul de comision, sunt
aplicabile şi contractului de consignaţie.
Obligaţiile consignantului sunt: i) obligaţia de a preda consignatarului
bunurile care urmează să fie vândute; ii) obligaţia de a plăti remuneraţia
datorată consignatarului pentru executarea contractului; iii) obligaţia de a
restitui cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Obligaţiile consignatarului sunt: i) obligaţia de a lua măsurile
necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite (art. 5-9 din
Lege); ii) obligaţia de a executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din
Lege); iii) obligaţia de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii
mandatului său.
b) Efectele executării contractului de consignaţie. În cazul efectelor
executării contractului de consignaţie sunt aplicabile regulile comisionului.
Prin intermediul reprezentării indirecte se realizează o transmitere automată
către reprezentat a drepturilor dobândite de către comisionar de la terţ.
Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea
părţii în culpă. Potrivit legii, această răspundere este o răspundere civilă sau
o răspundere penală.
6. Încetarea contractului de consignaţie
În privinţa încetării contractului de consignaţie, având în vedere natura sa
juridică şi caracterul intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.

CONTRACTUL DE CONT CURENT

1. Noţiunea contractului de cont curent


Instituţie tipică comerţului de bancă, contractul de cont curent
reglementează creanţele reciproce în afaceri. Sub aspect juridic, acest
contract este cel prin care două persoane care se găsesc în raporturi de
afaceri (de regulă, o bancă şi clientul ei), denumiţi corentişti, se învoiesc ca
în loc să-şi remită reciproc şi succesiv bani sau alte valori izvorâte din
prestaţiile făcute de una către alta, să le înscrie într-un cont, în partide de
debit şi credit, iar la închiderea contului, la un anumit termen, soldul
creditor rezultat din compensare să fie achitat de partea debitoare.
Prestaţiile sau transmisiunile de valori care se concretizează prin
creanţe în favoarea uneia dintre părţi, care sunt depuse în contul curent, se
numesc remize sau rimese, care pot fi obligatorii sau facultative. După
trecerea rimesei în contul curent, aceasta ia denumirea de post, partidă sau
articol.
217
Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373 C.com.,
care se referă la efectele pe care le produce între părţile contractante, fiind
menţionat şi în art. 6 C.com., care stabileşte că contractul de cont curent
este civil sau comercial, după calitatea persoanelor contractante şi cauza
pentru care a fost încheiat. Contractul de cont curent se deosebeşte de alte
operaţiuni juridice sau contracte cu funcţiuni apropiate, cum ar fi contractul
de deschidere de credit sau de deschidere de credit în cont curent, contractul
de depozit în cont curent etc.
2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent: contract
consensual: contract cu titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral);
contract neformal; contract de executare succesivă; contract accesoriu.
3. Efectele contractului de cont curent
Contractul de cont curent produce efecte juridice principale
(esenţiale) – transferul de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi
compensaţia şi efecte juridice secundare – dobânzile, comisionul şi diverse
cheltuieli.
4. Încheierea contului curent
Încheierea contului curent spre a se constata care dintre corentişti este
creditor şi pentru ce sumă (sold creditor) se realizează la scadenţa
termenelor stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie, în fiecare
an.
5. Încetarea contractului de cont curent
Acest contract poate înceta de drept în cazurile expres prevăzute de
lege şi la cererea unei părţi, conform art. 373 C.com.

CONTRACTUL DE REPORT
1. Noţiunea contractului de report
Contractul de report este folosit în general în situaţia în care o
persoană proprietară a unor titluri de credit are nevoie de numerar.
Conform art. 74 C.com., contractul de report constă în cumpărarea pe bani
gata a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi revânzarea simultană cu
termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de
aceeaşi specie. Acest contract se dovedeşte a fi un contract juridic complex,
o dublă vânzare, cea de a doua fiind cu termen şi la un preţ determinat.
Persoana care vinde (temporar) sau dă în report se numeşte reportat, iar cea
care cumpără – reportator. Reportatorul primeşte de la reportat o
remuneraţie, denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul
serviciului prestat de reportat. Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de
reportator (profitul) poartă denumirea de report.

218
2. Condiţiile reportului: a) să existe acordul de voinţă al ambelor
părţi; b) manifestările de voinţă să fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi
persoane; c) vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care
circulă în comerţ.
3. Natura juridică a contractului de cont curent
Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-cumpărare
prin faptul că necesită remiterea materială a titlurilor de credit, operând un
dublu transfer de proprietate între aceleaşi persoane şi la termene diferite
asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie.
4. Efectele contractului de report
Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de
proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora. Dacă în
privinţa efectului translativ de proprietate sunt aplicabile dispoziţiile
dreptului comun, referitor la fructele civile produse de titlurile de credit
precizăm că acestea se cuvin reportatorului (el a devenit proprietarul
acestora) în lipsă de stipulaţie contrară între părţi în cadrul contractului.
5. Încetarea contractului de cont curent
Acest contract încetează ca urmare a producerii efectelor sale, părţile
putând opta pentru prelungirea contractului pentru unul sau mai multe
termene succesive (art. 75 C.com)., dar cu păstrarea condiţiilor iniţiale.

CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ


Contractul de garanţie reală mobiliară, cunoscut şi sub numele de
contract de gaj, reprezintă un contract numit, în baza căruia debitorul
constituie în favoarea creditorului o garanţie asupra unui bun mobil
corporal sau încorporal în vederea garantării executării unei obligaţii civile
sau comerciale.
Garanţia reală mobiliară este reglementată în Titlul VI al Legii
nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice
(„Legea”), care a abrogat în mod expres prevederile din Codul Comercial
referitoare la gaj şi are următoarele caractere juridice: a) este un contract
solemn în sensul că este necesară forma scrisă a acestuia ad validitatem;
b) este un contract unilateral, creând obligaţii numai în sarcina debitorului
obligaţiei de garanţie; c) este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza
acestui contract urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre
părţile la acest contract; d) este un contract constitutiv de drepturi reale;
e) este un contract accesoriu contractului prin care se creează obligaţia
principală; f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.
Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garanţia reală
mobiliară are următoarele caracteristici: a) reprezintă un drept real creat în
219
vederea garantării îndeplinirii unei obligaţii; b) garanţia se poate constitui
cu sau fără deposedarea proprietarului bunului respectiv; c) conferă
creditorului garanţiei dreptul de a urmări bunul respectiv în mâinile oricărei
persoane s-ar afla respectivul bun; d) garanţia poate avea ca obiect orice tip
de obligaţie, inclusiv obligaţii viitoare sau sub condiţie, determinată sau
determinabila; e) garanţia astfel creată acoperă atât obligaţia garantată, cât
şi accesoriile acesteia: dobânzi, penalităţi sau alte costuri.
Obiectul garanţiei reale mobiliare îl constituie orice bun mobil
corporal sau incorporal, conform art. 6 alin. 1 din Lege, ca şi bunurile
enumerate în acest scop în art. 6 alin. 5, cum ar fi: stocurile de marfă,
soldurile creditoare ale conturilor bancare, certificate de depozit, acţiunile şi
părţile sociale; drepturi de proprietate intelectuală; instrumente negociabile,
poliţele de asigurare, drepturile de creanţă garantate, fondul de comerţ sau
universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, inclusiv bunurile viitoare,
echipamente, maşini agricole. Împreună cu bunurile afectate garanţiei,
legea consideră constituită garanţia şi asupra produselor obţinute din
valorificarea acestor bunuri.
Garanţia reală mobiliară se constituie de regulă printr-un înscris sub
semnătură privată sau încheiat în formă autentică. În cazul unor bunuri al
căror regim juridic este în mod special reglementat de alte acte normative,
în afara formalităţilor precizate în Lege, este necesară şi îndeplinirea unor
formalităţi specifice. De exemplu, în cazul acţiunilor afectate unei obligaţii
de garanţie, acestea vor fi indisponibilizate potrivit regulilor pieţei pe care
sunt tranzacţionate sau prin menţiune în registrul acţionarilor societăţii
conform regulilor de drept comun.
În principal, ca efect al contractului de garanţie, creditorul are dreptul
să intre în posesia bunului, să îl reţină şi să îl valorifice în cazul în care
debitorul nu îşi execută obligaţiile astfel garantate la termen sau în
condiţiile agreate. Mai mult, creditorul are dreptul de a inspecta bunul pe
durata contractului şi dreptul de a trece la executarea garanţiei dacă are
temeiuri comercial rezonabile de a crede că bunul este pus în pericol sau
plata este pe cale a fi împiedicată. Debitorul, având posesia bunului, are
dreptul de a administra bunul pe toată durata contractului şi de a dispune de
acesta şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea unei
alte garanţii sau vânzarea acestuia.
Debitorul are obligaţia de a păstra bunul în cele mai bune condiţii şi
de a evita orice degradare sau depreciere a acestuia, să întreţină şi să
folosească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să ţină o evidenţă clară
a bunului şi a produselor acestuia, dacă este cazul.
Contractul de garanţie încetează prin executarea obligaţiei al cărei

220
accesoriu este, prin actul eliberator al creditorului sau prin hotărâre
judecătorească.
Legea stabileşte un anumit sistem specific de publicitate a garanţiilor
reale mobiliare prin intermediul Arhivei Electronice de Garanţii Reale
Mobiliare (A.E.G.R.M.) – un sistem informatic de evidenţă a priorităţii
garanţiilor reale mobiliare structurat pe persoane şi bunuri.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei
garantate, creditorul poate trece la executarea garanţiei, Legea punând la
dispoziţia sa două posibilităţi: fie procedura de executare mobiliară
reglementată de Codul de Procedură Civilă, fie procedura specială
reglementată de Lege.

CONTRACTUL DE LEASING

Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumită


locator/finanţator, transmite, pentru o perioadă determinată, dreptul de
folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată
de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing este reglementat de Ordonanţa Guvernului
nr. 51 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing aprobată în
baza prevederilor Legii nr. 90/1998 şi modificată în baza prevederilor Legii
nr. 99/1999.
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un
contract consensual, în sensul că forma scrisă a acestuia nu este necesară
ad validitatem; este un contract bilateral, creând obligaţii numai în sarcina
debitorului obligaţiei de garanţie; este un contract cu titlu oneros comutativ,
în baza acestui contract urmărindu-se crearea unor avantaje materiale uneia
dintre părţile la acest contract; contractul este titlu executoriu prin efectul
legii în cazul în care utilizatorul nu predă bunurile la sfârşitul perioadei de
leasing.
Obiect al contractului de leasing îl pot constitui bunuri imobile,
precum şi bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu
excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru,
manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Din punct de vedere al legislaţiei fiscale din România, sunt
identificate două tipuri de contracte de leasing, şi anume:

221
1. Contractul de leasing financiar, care reprezintă orice contract de
leasing ce îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) riscurile
şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul când contractul de
leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul
dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către
utilizator la momentul expirării contractului; c) perioada de leasing
depăşeşte 75% din durata normală de utilizare a bunului ce face obiectul
leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.
2. Contractul de leasing operaţional – orice contract de leasing
încheiat între locator şi locatar, care nu îndeplineşte condiţiile contractului
de leasing financiar. În calitate de utilizator poate figura orice persoană
fizică sau juridică română sau străină, iar în calitate de finanţator, orice
societate de leasing persoană juridică română sau străină care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege în acest sens – obiectul de activitate al societăţii
este unic, activităţi de leasing, şi capitalul social este de minimum 500
milioane lei.
În conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicată, contractul de
leasing trebuie să prevadă în mod obligatoriu următoarele clauze: părţile,
obiectul contractului, valoarea totală a contractului, valoarea ratelor de
leasing, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza privind
obligaţia asigurării bunului.
În principal, în baza contractului de leasing, locatorul are obligaţia de
a respecta dreptul utilizatorului de a-şi alege furnizorul şi asigurătorul
bunului, să încheie contractul de vânzare-cumpărare al bunului cu
furnizorul indicat de utilizator; să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului la încetarea contractului; să garanteze folosinţa liniştită şi utilă
a bunului. La rândul său, utilizatorul are obligaţia de a primi bunul obiect al
contractului de leasing, de a exploata bunul conform destinaţiei acestuia, de
a achita ratele de leasing, să suporte cheltuielile de întreţinere a bunului, să
nu greveze bunul respectiv cu sarcini fără acordul finanţatorului.
Răspunderea părţilor este reglementată în mod separat şi se referă
atât la cauzele exprese de răspundere stabilite de lege în sarcina
finanţatorului, cât şi la cazurile de răspundere ale utilizatorului, atât în ceea
ce priveşte răspunderea contractuală, cât şi răspunderea pentru bunul obiect
al contractului de leasing. În afară de prevederile exprese ale legii în acest
sens, părţile sunt libere să stabilească atât alte clauze adiţionale în cadrul
contractului de leasing, cât şi clauze de agravare a răspunderii acestora în
ceea ce priveşte executarea obligaţiilor decurgând din respectivul contract.

222
VI. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Despre titluri de valoare în general

1. Consideraţii generale
Titlurile de valoare sau de credit reprezintă înscrisuri care
încorporează anumite valori patrimoniale şi care constată existenţa unei
obligaţii comerciale sau drept de creanţă pe care posesorul acestuia îl poate
executa după trecerea unui anumit interval de timp. Circulaţia acestor titluri
care încorporează valori patrimoniale nu este condiţionată de efectuarea
unor formalităţi, cum ar fi cele prevăzute de legislaţia civilă pentru cesiunea
de creanţă, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se simplifică circulaţia
acestora, iar excepţiile personale ale debitorului faţă de titularul iniţial nu
mai pot fi ridicate.
Emiterea şi circulaţia titlurilor de valoare sau a titlurilor de credit
reprezintă fapte de comerţ obiective, conform prevederilor art. 3 din Codul
Comercial.

2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare:


a) caracter constitutiv – dreptul de creanţă este încorporat direct în
titlul de valoare respectiv şi poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului
respectiv;
b) caracter formal – înscrisul care constată dreptul respectiv trebuie
să îmbrace o anumită formă şi să conţină toate menţiunile prevăzute cu
caracter obligatoriu de lege;
c) caracter literal – întinderea şi natura dreptului conţinut în titlu se
pot determina numai în măsura şi în condiţiile menţionate în înscrisul
respectiv. Astfel, nu pot fi admise nici un fel de alte mijloace de probă în
vederea determinării cuprinsului sau întinderii obligaţiilor/drepturilor
respective în afara titlului însuşi. Titlul conferă posesorului legitim
certitudinea dreptului său în condiţiile menţionate în acesta;
d) titlul conferă un caracter autonom creanţei respective – după
emiterea titlului, emitentul acestuia nu este obligat în virtutea raportului
juridic originar (fundamental), ci exclusiv în virtutea semnării titlului. Mai
mult, în circulaţia titlului, fiecare nou posesor este considerat a avea un
drept nou, originar propriu, autonom şi nu un drept cedat.

3. Utilitatea comercială a titlurilor de valoare: a) instrumente de


plată – pot servi la stingerea unei obligaţii băneşti; b) instrumente de credit –
pot fi cedate înainte de scadenţă fie în proprietate, fie în garanţie, pentru a

223
se obţine un credit, mobilizând o creanţă bănească; c) instrumente de
garanţie – având în vedere caracterul constitutiv şi autonom al titlurilor de
valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace alternative de garantare a
executării unor obligaţii comerciale, aceasta fiind funcţia cea mai des
utilizată în practică pentru titlurile de valoare.

4. Clasificarea titlurilor de valoare:


a)După conţinutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la
plata unei sume de bani – efecte de comerţ, negociabile, care reprezintă şi
titluri de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul; titluri care conferă drepturi
complexe patrimoniale şi nepatrimoniale – valorile mobiliare, în principal
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale deţinute public;
titluri de valoare care conferă dreptul la anumite cantităţi de mărfuri – titluri
reprezentative ale mărfurilor: conosamentul, recipisa de depozit, warantul.

b) După modul de circulaţie al acestora: titluri nominative, în


cuprinsul cărora este menţionat numele posesorului legitim; titluri care se
transmit prin cesiune, ce constă în înscrierea în titlu a numelui cesionarului
şi predarea titlului; titlurile la ordin – titlurile care cuprind drepturi ce pot fi
exercitate numai de către o anumită persoană şi care se transmit prin gir –
cambia şi biletul la ordin; titlurile la purtător, care nu determină persoana
titularului drepturilor şi care se transmit prin simpla tradiţiune a titlului
respectiv.

c)După cauză: titlurile cauzale, care menţionează cauza obligaţiei –


acţiunile, conosamentul; titlurile abstracte, care încorporează dreptul
respectiv, fără a menţiona cauza obligaţiei, având valoare juridica prin ele
însele – cambia, biletul la ordin, cecul.

CAMBIA
1. Consideraţii generale
Cambia este un titlu de valoare în baza căruia o persoană, numită
trăgător, dă ordin unei alte persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o
anumită sumă de bani unei terţe persoane – beneficiar – sau la ordinul
acesteia.
Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui
raport juridic fundamental izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul
mecanismului cambial, un rol important este jucat nu numai de către
raportul fundamental în baza căruia cambia a fost emisă iniţial, dar şi de
funcţia acesteia de titlu de valoare formal şi complet. Astfel, în baza
224
raportului fundamental, debitorul urmărit poate opune creditorului o
excepţie specifică raporturilor lor personale, dar fiecare semnatar ulterior al
cambiei, în virtutea titlului însuşi, este ţinut răspunzător de plata acestuia
faţă de posesorul legitim al cambiei. Pe de altă parte, raportul juridic
fundamental în baza căruia cambia a fost emisă este exterior şi, de regulă,
preexistent faţă de raportul juridic cambial. Prin emiterea cambiei către
beneficiar se sting, de fapt, două obligaţii: obligaţia trasului faţă de trăgător,
ca şi obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar. Beneficiarul poate stinge mai
departe alte obligaţii ale sale prin transmiterea cambiei prin gir în favoarea
creditorului său, înscriind pe spatele acesteia ordinul de a se plăti acea sumă
de bani creditorului său.
Noul raport juridic de drept cambial nu antrenează desfiinţarea
raportului fundamental, astfel că posesorul cambiei acceptă un instrument
de plată simplificat, dar nu renunţă la garanţiile suplimentare ce pot fi
ataşate raportului fundamental. În acest fel se poate explica faptul că
obligaţia cambială, deşi este o obligaţie abstractă, este nulă dacă este
semnată fără cauză sau dacă se bazează pe o cauză ilicită.
Legislaţia aplicabilă în materie este Legea nr. 58/1934, care
corespunde principiilor fundamentale menţionate în Convenţia
Internaţională din 1930, semnată la Geneva, cuprinzând legea uniformă
asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de către
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 împreună cu reglementările specifice
emise de către Banca Naţională a României.

2. Caracterele juridice
Pe lângă caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia are şi
următoarele caractere proprii: titlu de credit utilizat ca efect de comerţ sau
efect financiar datorită caracterului abstract şi literal al înscrisului; are ca
obiect întotdeauna plata unei sume de bani; este un titlu complet – în sensul
că va trebui să cuprindă toate menţiunile necesare pentru identificarea
obligaţilor cambiali sau a sumelor de bani ce vor fi plătite; lipsa unor astfel
de menţiuni nu poate fi suplinită cu alte documente, iar calitatea obligatului
cambial menţionată pe titlu nu poate fi contestată; titlu la ordin ,
transmisibil prin gir; titlu abstract – în sensul că, odată emisă cambia,
drepturile şi obligaţiile decurgând din aceasta devin independente de
raportul juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă; creează
obligaţii autonome, în sensul că obligaţiile create în baza raportului juridic
cambial sunt independente, fiecare semnătură pusă pe cambie fiind sursa
unui nou raport juridic distinct; creează obligaţii necondiţionale, în sensul
că obligaţiile create în baza raportului juridic cambial nu pot fi afectate de

225
nici un fel de condiţie; creează obligaţii juridice solidare – în sensul că, prin
transmiterea cambiei pe calea girului, ultimul posesor legitim al acesteia
poate cere plata sumei de bani prevăzute în cambie de la oricare dintre
semnatarii acesteia, fără a exista o ordine prestabilită.
Funcţiile cambiei sunt următoarele: instrument de schimb valutar;
instrument de credit; instrument de plată.
3. Condiţiile de validitate ale cambiei
Condiţiile emiterii cambiei: a) condiţii de fond: sunt supuse legilor
comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din Codul Comercial, o faptă de
comerţ; b) condiţii de formă: forma scrisă; menţiunile obligatorii:
denumirea de cambie; ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani;
numele trasului; scadenţa; locul plăţii; indicarea beneficiarului; data şi locul
emiterii; semnătura emitentului; menţiunile facultative: clauze care
influenţează obligaţia cambială sau clauze care nu influenţează obligaţia
cambială.
4. Transmiterea cambiei – girul
Girul este actul juridic prin care beneficiarul cambiei – girant –
transmite cambia împreună cu toate drepturile care îi sunt ataşate unei alte
persoane – giratar – printr-o menţiune scrisă şi semnată pe cambie. Prin gir,
beneficiarul ordonă trasului să plătească suma de bani înscrisă pe titlu
giratarului sau altei persoane desemnate la ordinul acestuia. Prin gir se
creează un nou raport juridic distinct prin care se garantează şi plata de
către obligatul principal către giratar a sumei de bani înscrise pe cambie.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
formă, şi anume, trebuie scris pe cambie sub forma unui ordin de plată a
sumei de bani adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele: a) efectul translativ – ca efect al
legii, prin gir se transmit toate drepturile izvorâte din cambie, inclusiv
eventualele drepturi accesorii acesteia; b) efectul de garanţie – în baza
girului, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea la plată a
cambiei de către tras astfel fiind ţinut personal pentru plata sumei de bani în
cazul în care trasul refuză acceptarea la plată; c) efectul de legitimare – ca
efect al girului, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumelor
menţionate în cambie şi este socotit ca un posesor legitim al acesteia.
5. Acceptarea cambiei
Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a
trasului în sensul asumării şi executării la scadenţă a obligaţiei de a plăti
suma de bani menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o
obligaţie facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi
prezentată de către posesorul ei legitim la plată fără o acceptare prealabilă a
226
acesteia. În cazul în care scadenţa cambiei este precizată ca fiind la un
anumit timp de la vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este
obligatorie. De asemenea, această formalitate este obligatorie în cazul în
care trăgătorul sau girantul au inserat în titlu o clauză specială în acest sens.
Cambia se prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către
tras până la data scadenţei, cu excepţia cazurilor în care acceptarea este
obligatorie. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul
trasului. Acceptarea se va înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau
orice altă expresie echivalentă. Simpla semnătură a trasului poate echivala
cu acceptare. Acceptarea cambiei la plată trebuie să fie necondiţionată.
6. Avalul cambiei
Plata unei cambii poate fi garantată de către un terţ, pentru întreaga
sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea. Avalul este deci o
garanţie înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al cambiei sau de o
terţă persoană de a plăti integral sau parţial suma menţionată pe cambie, în
aceleaşi condiţii ca şi cel garantat. Avalul reprezintă o garanţie pentru plata
sumei de bani, şi nu pentru persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al
cărui scop principal este transmiterea cambiei şi numai în subsidiar
garantarea acceptării la plată, unicul scop al avalului îl reprezintă
constituirea unei garanţii. Prin aval se creează un nou raport juridic
independent, de garantare a plăţii cambiei.
7. Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia
Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către
posesorul legitim al titlului către tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat
acceptarea cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori în regres dacă
s-au îndeplinit formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă,
care este determinată de la emiterea titlului sau determinabilă ulterior de
către posesorul acesteia. Cambia trebuie prezentată la plată în ziua
scadenţei sau în maximum două zile lucrătoare după expirarea scadenţei
acesteia. În cazul scadenţei la vedere, cambia trebuie plătită la prezentare.
Locul şi adresa plăţii sunt cele indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata se
face la locul şi adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă
şi care nu a fost declarată în faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii,
făcută de către trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei cambiale a
trasului, ca şi a celor ale tuturor debitorilor cambiali.
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie
poate obţine satisfacerea dreptului său prin mijloace cambiale – acţiunile
cambiale sau prin mijloace extracambiale, care sunt de fapt acţiuni în
227
justiţie reglementate de dreptul comun (îmbogăţirea fără justă cauză,
acţiunea cauzală formulată în baza raportului juridic fundamental).
Acţiunile cambiale pot fi acţiuni directe, îndreptate împotriva celor direct
obligaţi la plată, şi anume acceptantul la plată şi avalistul acestuia, sau
acţiuni în regres, care sunt acţiuni contra oricărui alt obligat cambial, adică
împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora.
Având în vedere că, în temeiul legii, cambia reprezintă titlu
executoriu, posesorul cambiei are la îndemână executarea cambială ca o
formă specifică de executare a obligaţiilor asumate în baza raportului
juridic cambial. În aceste condiţii, odată îndeplinite formalităţile pentru
constituirea dreptului de regres, cambia poate fi învestită cu formulă
executorie de către judecătoria locului plăţii şi, pe baza cambiei astfel
investite, se poate trece direct la executarea silită a debitorului.
8. Excepţiile cambiale
Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin
invocarea anumitor excepţii, limitate însă de caracterul autonom al cambiei
ca titlu de valoare. Excepţiile cambiale sunt de două tipuri: a) excepţii
cambiale obiective: absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor
împotriva oricărui creditor (prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei
etc.) – sau relative – cele pe care numai anumiţi debitori le pot invoca
împotriva oricăror posesori ai cambiei (falsificarea semnăturilor,
nevalabilitatea obligaţiei cambiale etc.); b) excepţii cambiale subiective:
absolute – pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor posesori
ai cambiei (lipsa de legitimare, incapacitatea posesorului cambiei etc.) – sau
relative – care privesc un anumit raport cambial şi pot fi invocate de un
anumit debitor şi de un anumit posesor al cambiei (vicii de consimţământ
sau excepţii privind raportul juridic fundamental).
9. Prescripţia
Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data
scadenţei cambiei. Acţiunile de regres se prescriu în termen de un an de la
data protestului de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de debitorii de
regres contra altor debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data
plăţii cambiei sau de la data acţiunii în regres împotriva respectivului debitor.
BILETUL LA ORDIN
1. Consideraţii generale
Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul (debitorul) se obligă
să plătească beneficiarului sau la ordinul beneficiarului o sumă de bani la
locul şi scadenţa arătată în titlu. Biletul la ordin este reglementat de Legea
228
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată şi completată de
către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, împreună cu reglementările
specifice emise de către Banca Naţională a României, printr-un număr
restrâns de articole – art. 104-107. În art. 106 se precizează în mod expres
că, în măsura în care nu sunt incompatibile, toate dispoziţiile relative la
cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin.

2. Condiţii de formă şi de executare


Condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin
sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cambie, cu excepţia faptului că
într-un bilet la ordin nu va figura numele trasului şi biletul la ordin nu poate
fi acceptat la plată.

CECUL

1. Consideraţii generale
Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi
bancare; prin intermediul lor, trăgătorul (titularul de cont) dă ordin băncii la
care are un disponibil bănesc, să plătească la prezentarea titlului o anumită
sumă de bani. În vederea emiterii unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să
aibă disponibil în contul bancar (acoperire). Suma de bani trebuie să fie
certă, lichidă şi exigibilă şi asupra acesteia trăgătorul (emitentul) să aibă
dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără acoperire reprezintă
infracţiune. Mai mult, între trăgător şi bancă trebuie să existe o convenţie cu
privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe formularele special puse la
dispoziţia sa de către bancă. Regimul juridic al cecului este reglementat de
Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată şi completată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1993 şi normele speciale emise în acest sens de către
Banca Naţionala a României.
2. Condiţii de valabilitate şi executare
Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele
special emise de către bănci în acest sens şi trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni obligatorii: denumirea de cec, ordinul necondiţionat de plată a
unei sume de bani, numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data
şi locul emiterii, semnătura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de
către giratar. Dacă titlul conţine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi
transmis prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul la purtător se
transmite prin simpla tradiţiune a titlului.

229
Avalul reprezintă o garanţie a plătii integrale sau parţiale a cecului.
Nu se admite un aval din partea băncii asupra căreia cecul este tras
deoarece legea interzice în mod expres acceptarea de către bancă a cecului
tras asupra ei. Avalul trebuie dat în scris pe titlu prin cuvintele „pentru aval”
sau alte expresii echivalente. Avalistul este ţinut responsabil pentru plata
cecului în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a dat avalul.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată,
cecul fiind un instrument de plată la vedere. Prezentarea cecului la plată se
face la bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la emitere dacă este
plătibil în localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este
plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis. Termenele se
calculează de la data menţionată pe cec ca şi dată a emiterii cecului. În
cazul în care cecul nu este plătit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are
acţiune directă împotriva trasului, adică a băncii la care trăgătorul îşi are
deschise conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea
acţiunilor în regres împotriva giranţilor, trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de
regres. Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la
plată în termenele prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să
fie constatat printr-o declaraţie oficială a băncii semnată şi datată pe cec.
Aceste formalităţi trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de
prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi
mijloace ca şi în materie cambială pentru a solicita executarea obligaţiilor
asumate de către obligaţi în baza titlului.
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi
pentru accesorii. Competentă pentru învestirea cu formula executorie este
judecătoria de la locul plăţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. Grigore Florescu, Drept comercial, vol.I, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
2. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial
în România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
3. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, 1998, 1999.
4. I. Turcu, Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

* Pentru ambele semestre de studiu


230