TRADIȚIUNEA

Cuprins:
I. Tradițiunea. Noțiune generală
II. Efectele tradițiunii
III. Condițiile tradițiunii
IV. Formele tradițiunii
V. Tradițiunea în opera justiniană

I. Noțiune generală
Tradițiunea, mod derivat, convențional și neformalist de transfer al proprietății Acest
mod derivat, voluntar și neformalist se realiza doar pe calea tradițiunii, după cum subtitlul
precizează. Precum vom observa, apariția diverselor forme ale tradițiunii la o epocă în care
tendințele de simbolizare a remiterii efective a bunurilor transferate deveniseră tot mai evidente,
asigură complexitatea acestei instituții neformaliste, de drept pretorian. Deosebit, precum în
cazul cesiunii judiciare, nici în dreptul clasic și nici în dreptul justinian, tradițiunea nu era
însoțită de vreo garanție de evicțiune în favoarea dobânditorului. Cu toate acestea, au apărut
garanții speciale în materie de contract (e.g., garanție de avicțiune la contractul de vânzare-
cumpărare ș.a.) care au suplinit acest avatar.
Tradițiunea (traditio)
Putem adopta definiția după care tradițiunea, ca mod derivat, voluntar și neformalist de
dobândire a proprietății, consta în remiterea posesiunii reale, efective asupra unui bun, de către
un înstrăinător (tradens) în favoarea unui dobânditor (accipiens), fără satisfacerea unor exigențe
formaliste (de jus civile) ci, doar, ca o consecință a acordului (a voinței reciproce) de realizare a
transferului printr-un mijloc specific de livrare, eliberare (tradire) a respectivului bun.
II. Efectele tradițiunii:
Proprietățile quiritară, pretoriană, peregrină și provincială erau dobândite prin tradițiune, însă, în
mod diferențiat și sancționate asemenea. II.a) - dobândirea proprietății quiritare avea loc doar

1
asupra bunurilor nec mancipi; această proprietate era sancționată, protejată prin acțiunea în
revendicare (rei vindicatio); II.b) - transferul proprietății pretoriene (honorare) se realiza cu
privire la bunurile mancipi; protecția acesteia se asigura prin acțiunea publiciană (o acțiune
consolidată cu ficțiunea uzucapiunii consumate, pe care o vom trata într-o viitoare, distinctă,
lecție); II.c) - circulația proprietăților peregrine și provinciale era permisă pentru bunurile
neromane (bunurile imobile neaflate pe teritoriul italic - extra solo Italico- și bunurile mobile
aflate în posesia necetățenilor); și aceste proprietăți, vom observa într-o tratare distinctă, erau
garantate prin acțiuni utile (actio utiles, asemănătoare sub aspectul efectelor acțiunii în
revendicare).
III. Condițiile tradițiunii:
III.a) Prima condiție viza capacitatea de înstrăinare care trebuia satisfăcută de către
înstrăinător (cedens). In principiu, orice persoană este capabilă din punct de vedere juridic să
înstrăineze. De la această regulă fac excepție incapabilii, precum: 1) - nebunul (furiosus); 2) -
prodigul (prodigus); 3) - impuberul (impuberus); 4) - femeile care nu au autorizația lui pater
familias (eventual soț), a tutorelui, ori a curatorului, după caz.
III.b) . A doua condiție avea ca obiectiv încheierea formalităților în condiții de prezență a
părților (cedens și accipiens) și a bunului tradit (corpore) la momentul și locul tradițiunii; pe cale
de consecință, era dezavuată tradițiunea efectuată între absenți (regulă care cunoaște excepții
admise în cazul tradițiunii între reprezentanții - mandatarii- părților și în cazul tradițiunii între
detentorii pentru alții -detentori precari-), după cum, era caducă tradițiunea bunului asupra unui
bun cu privire la care se pierduse detenția, chiar dacă pierderea ei era cu titlu precar (de exemplu,
bunul oferit în gaj, ca garanție reală, creditorului gajist).
III.c). A treia condiție avea în vedere plata prețului convenit de părți; plata prețului era o
condiție capitală (sine qua non) a tradițiunii, deci, o condiție suspensivă a transferului
proprietății.
III.d). A patra condiție vizează existența unei juste cauze, a unui just titlu (justa causa
possessionis) care să fundamenteze și să justifice transferul proprietății prin traditio sau, cu alte
cuvinte, existența unui act juridic valid și prealabil transferului, act care să implice reciproca
manifestare de voință a părților în dublu sens: înstrăinarea, respectiv, dobândirea bunului.
Actul juridic ce semnifică justă cauză ar mai putea fi definit ca fiind o convenție valabilă
prin care tradens se obligă prealabil să execute transferul proprietății, convenție în funcție de care

2
tradițiunea ne apare ca fiind soluția (solutio) optimă pentru ambele părți. Formele justului titlu
(justei cauze) sunt diverse: a) - vânzări-cumpărări; b) - donații; c) - închirieri; d) - legate etc.
Paulus evocă, în primul rând, vânzarea, ca un act care motivează, determină și care-i,
firește, încheiat anterior remiterii efective (nuda traditio ) a bunului. Se acreditează ideea că
termenul “just” din cadrul sintagmei “just titlu” ar avea o dublă accepțiune, un dublu înțeles: a) -
pe de o parte, sensul de “valabil”, “valid”(producător de efecte juridice);b) - pe de altă parte,
sensul de “licit”, “legal”(conform cu legea sau legalmente autorizat).
Exemplul cel mai frecvent în raport cu acest al doilea înțeles, de “licit” a fost este și
astăzi acela al donației între soți. Permisă ca justă cauză, donația este, totuși, refuzată soților din
rațiuni care o dezavuează de validitate, din rațiuni legale (interdicție legitimă care ascunde ideea
protecției intereselor moștenitorilor).
Cu toate acestea, în dreptul roman clasic, este ezitantă, palidă delimitarea celor două
accepțiuni. Este chiar săracă “teoria” romană a cauzei; incidental o găsim exprimată în textele
gaiane (Inst.,2,20) și ulpiene (Dig.,19,17) iar interpretările pe seama concepțiilor lui Paulus au
fost dificile. Doar juriștii de elită, comisari ai lui Justinian au perfecționat o doctrină a cauzei
juste pe care se și bazează manualele noastre. Iată, cu titlu de exemplu, tradițiunea consecutivă
unor titluri ilicite sau nevalabile a fost acceptată ca fiind, totuși, valabil translativă de proprietate.
Avem în vedere consecința, pe care a atras-o în materia noastră aplicarea principiului după care o
eroare comună poate fi sursă de drept, de obligații (error comunis facit jus); ca atare, un just titlu
putativ, care, normalmente ar trebui să se stingă în caducitatea sa, grație acestei inconsecvențe
romane, se vede validat, producând efecte ca orice alt act translativ de proprietate “valid” și
“licit”.
Judecata legiuitorului roman a fost, pe de altă parte, volatilă, capricioasă și atunci când a
fost acreditată posibilitatea includerii în “justul titlu” a unei condiții suspensive, cu evidentul
scop de-a favoriza eficiența unei tradițiuni, chiar dacă aceasta va fi “perfectă” doar în momentul
în care condiția suspensivă va fi fost satisfăcută. Iată, deci, un element relativizant al condiției
capitale (sine qua non) de plată a prețului pentru validitatea tradițiunii.
IV. Formele tradițiunii:
La început, înțelesul noțiunii de “traditio” era unul restrictiv, reducționist. Se limita la
actul simplu, rudimentar de remitere, de predare “de la mână la mână” un bun, oricare ar fi fost
acesta. Nici nu erau necesare formele sofisticate, complicate, “juridicizate” ale tradițiunii de mai

3
târziu. Și, cum, în domeniul dreptului, creativitatea umană se bornează permanent pe exigențele
realității sau ale unei dezirabilități moderate, nici romanii n-au făcut exces de fantezie în
perfecționarea instituției tradițiunii.
După războaiele punice, mai ales, în zorii Epocii Clasice, când negustoria și afacerile s-
au “dezghețat” de sub străvechea crustă patriarhală și rustică a vieții economice romane, vechea
tradițiune și-a arătat limitele și ineficiența. Ca atare, tendințele de simbolizare, de abstractizare,
de “juridicizare” a ei au devenit tot mai evidente. Putea, oare, Primus, romanul nostru, să remită,
fără teamă de spoliere, un sclav sau un măgar lui Secundus, când acest Secundus nu mai era
consăteanul său cunoscut din copilărie, ci un libert necunoscut de prin Etruria iar sclavul sau
măgarul nici măcar nu se mai aflau la Roma, ci, undeva, prin munții Sabiniei, la villa rustica?
Era inimaginabil să-și asume acest curaj cu două secole în urmă. Acum, însă, accelerarea actelor
de comerț, dinamizarea economiei urbane (accelerarea “istoriei”) reclamă un astfel de risc pentru
formalități juridice suple și eficiente. Care sunt aceste forme consacrate în materie de tradițiune?
Le vom preciza pe rând:
IV.a.) - traditio longa manu; este o formă a tradițiunii care permitea transferul unui bun
aflat la distanță (mâna sa, cu care efectuează “remiterea efectivă” ar fi atât de lungă, încât
elementul corpus -predarea posesiei bunului- presupus de tradițiune ar fi pe deplin satisfăcut); în
literatura romanistă este folosit, pentru a o ilustra, exemplul creditorului unui bun care transmite
debitorului său dispoziția ca respectivul bun să-i fie remis lui accipiens (firește, în scopul
executării obligației materiale, de predare a bunului -nuda traditio-, obligație asumată prin
convenția ce constituie just titlu la tradițiune); un alt exemplu: mai este, oare, necesar să ne
deplasăm, eu, Primus și tu, Secundus, la ferma mea de la Patavium, în nordul Umbriei, pentru a-
ți preda (nuda traditio prin conspectu manu) hambarul pe care tocmai ți l-am vândut? - Nu. Iată
cheile lui, chei prin care mâna mea este, simbolic, atât de lungă încât actul juridic încheiat la
Roma își produce, simultan, efectele la Patavium;
IV.b.) - traditio brevi manu; dacă “mâna” care materializează actul remiterii efctive a
bunului (nuda traditio) poate fi atât de lungă încât să străbată distanțele dintre titularii
proprietăților și bunurile care fac obiectul acestora în timp real (precum într-o realitate virtuală),
oare, ea n-ar putea fi suficient de “scurtă” pentru a nu mai fi necesară consumarea mateială,
efectivă, reaală, a acestei predări? Așa trebuie că s-au întrebat comisarii lui Justinian, în frunte cu
Trebonian, când au redactat Institutele împăratului și răspunsul, urmând schema simetriei

4
juridice a fost unul pozitiv: transferul proprietății prin tradițiune de la Primus, în calitate de
tradens, la Secundus, în calitate de accipiens este considerat realizat, perfect, prin simpla
schimbare a justului titlu (e.g., din contractul de locațiune – locatio conductio- în contractul de
vânzare-cumpărare – emptio venditio-) atunci când, deja, accipiens se află în posesia reală a
bunului cumpărat (în exemplul nustru, în calitate de chiriaș);
IV.c.) - constitutul posesor; este o apariție tardivă a acestei varietăți de tradițiune care ar
putea fi, plastic, descrisă ca o tradițiune brevi manu privită în oglindă; deci, per a contrario sive a
contrario sensu, mai este necesară remiterea efectivă (nuda traditio) a casei în care locuisc eu,
Primus, și ți-o înstrăinez ție, Secundus, cât timp ne-am înțeles ca, după vinderea ei, eu să
continui a sta în aceasta în calitate de chiriaș sau de habitator? Nu-i, oare, mai facil, să-ți remit
doar titlul de proprietate ce derivă din contractul de vânzare-cumpărare și să-mi rezervi
detențiunea precară a bunului, în continuare, în calitate de chiriaș al tău (sau de habitator), deci,
în calitate de posesor pentru tine (Se constituit possessorem pro alio)? Desigur, răspunsul a fost
și-n acest caz, pozitiv;
IV.d.) - rezerva uzufructului; este o figură juridică similară constitutului posesor și, de
asemenea, tardivă; singura diferență ne parvine din sfera obiectului juridic al acesteia;
înstrăinătorul nu-și rezervă simpla detenție precară a bunului, ci uzufructul acestuia.
V. Tradițiunea în opera justiniană
În dreptul lui Justinian tradițiunea cunoaște câteva sensibile modificări. Astfel, în privința
condiției de capacitate a părților, întâlnim o oarecare relaxare a vechilor restricții, în sensul că și
femeilor pubere sui juris le era permis a-și înstrăina bunurile prin traditio. A fost, însă, menținută
condiția de plată a prețului bunului tradit; de observat, totuși, că și aceată condiție s-a dovedit a fi
mai puțin riguroasă în cazul unor contracte precum acela de vânzare-cumpărare (emptio
venditio). Deosebit, remiterea posesiunii bunului, ca o condiție de eficacitate a tradițiunii
cunoaște, la rându-i, o simplificare semnificativă, devenind quasi-simbolică. Această remitere
putea fi realizată, iată, și prin: V.1.) - remiterea titlului de proprietate (traditio cartae); V.2.) - prin
rezerva uzufructului; V.3.) - prin constitutul posesor (de fapt, o traditio ficta, precum în Epoca
Clasică, tradițiune care se generalizează și care va deveni, peste timp, fundamentul ideatic al art.
1138 C. civ. napoleonian, respectiv, art. 971 C. civ. român originar, cu reverberații până în
actualul Cod civil, care, întărind ideea de traditio ficta, în cuprinsul art. 1275, referitor la
transmisiunea proprietății bunului mobil către dobânditori succesivi, arată o preferință pentru cel

5
ce se constituie în posesor, pentru sine sau pentru altul, deci, tradițiunea reală devine criteriu
legal doar în cazul concursului dintre dobânditorii aceluiași bun); IV.4.) - prin remiterea titlului
scris (în care era consemnată înstrăinarea) etc.
A devenit, însă, obligatorie publicitatea imobiliară (care se realiza prin registre publice
incheiat ad hoc). În dreptul lui Justinian, justa cauză nu mai constituie, per se, un act juridic valid
și prealabil transferului (precum fusese consacrată în Epoca Clasică) întrucât traditio în sine a
devenit un mod convențional de transfer al proprietății, act ce implică livrarea bunului și voința
reciprocă de transfer. Reciproca voință a celor doi protagoniști ai tradițiunii (tradens et accipiens)
îmbracă forma unui așa-zis contract de bază (e.g., de vânzare-cumpărare, de donație, de schimb
etc.).
Urmând logica radicalei schimbări, în dreptul lui Justinian s-au impus două noi principii
fundamentale în materia noastră. Este vorba de: a) - dacă, voința reciprocă a părților (de
înstrăinare, respectiv, dobândire) a fost afectată printr-un viciu care face nul de jure contractul de
bază (sau, altfel spus, în cazul subzistenței vreunui motiv de nulitate absolută în privința
contractului de bază, precum, e.g., smulgerea consimțământului prin dol sau violență, absența
capacității vreuneia dintre părți etc.) proprietatea nu mai este transferată de la tradens la
accipiens pentru motiv de neîntâlnire a voințelor reciproce de înstrăinarea, respectiv, de
dobândire; b) - dacă, dimpotrivă, doar un viciu de formă ar leza contractul de bază (o
neînțelegere benignă, o eroare comună -putativă- etc., care în viziunea noastră modernă, civilistă
substantivează așa-numitele vicii de formă), voința reciprocă de înstrăinare-dobândire nefiind
grav afectată, aceasta existând, subzistând, ei bine, proprietatea ar rămânea transferată în virtutea
unei tradițiuni perfecte (iată, de exemplu, rămâne valabil transferul prin tradițiune a unui bun
atunci când înstrăinătorul - tradens- face o donație și dobânditorul -accipiens- crede că a fost
vorba de o vânzare; când constată că prețul pe care-l achită nu este primit de către tradens,
întrucât a fost în eroare cu privire la natura justei cauze a tradițiunii, iar eroarea îi profită, fără
îndoială, el nu poate dezavua tradițiunea efectuată).
Pornind de la cele două principii pe care le-am precizat mai sus, în literatura romanistă s-
au prefigurat elementele definitorii ale justei cauze, așa cum aceasta a fost percepută la epoca
justiniană, în sensul de “voință reciprocă și licită de înstrăinare-dobândire, deci, de transfer al
proprietății bunului, voință independentă de convenția concretă (contractul de bază)” care se află
la originea transferului și care emană de la un înstrăinător (tradens) care are dreptul de-a înstrăina

6
în vederea executării unei obligații, cel puțin prezumate, de-a transfera proprietatea (cazul
debitorului care rambursează, din eroare, o datorie prezumată către un creditor căruia, în
realitate, nu-i datorează nimic -solutio indebiti -; nu se naște o acțiune în revendicare, ci o acțiune
în despăgubire -condictio indebiti -, ca urmare a unui drept de creanță).

Bibliografie:
1. https://facultateadrept.wordpress.com/

2. http://law.ubbcluj.ro

3. https://dreptmd.wordpress.com/
4. “Drept Roman”- Stefan Cocoș
5. D. Chirica, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București 1997