NAȚIUNE SI NAȚIONALISM ÎN

EPOCA MODERNĂ.

1. CE ESTE NAȚIONALISMUL
Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept
de identificarecomună pentru un grup de oameni.
Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică:
naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile
istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu
o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă
la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același
teritoriu și tinde a defini statele pe bază teritorială.

2. NAȚIONALISMUL ROMANTIC
Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin
reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea
tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt
promotorii ideii de reînvierea istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat
pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și
simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau
aristocratice din cele opt state din Italia.
Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori
ca element programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-
lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind
biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și amestecul
acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat
prin mișcări de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau
„neamul” ca un „organism biologic”.

3. NAȚIONALISMUL POLITIC
Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților
conlocuitoare. Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune.
Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin și antiromânesc din
anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din afara României nu
aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a
implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că
aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românești),
mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc
aceeași limbă.

4. NAȚIONALISMUL EUROPEAN POSTBELIC.

În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își pierde

înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism, caracterizat
prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse
de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-Al Doilea Război
Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea
parțială a naționalismului de către regimurile comuniste, în
care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia, xenofobia
adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor
vecine, ci unor cercuri, dar, prin extensie, și unor cetățeni din tabăra
imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict
controlate). Acest nou naționalism roșu păstrează însă ideea că
dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea
trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat.[5]Abia la
sfârșitul secolului XX, prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii
Europene încep să șteargă din naționalism aspectele intolerante și
antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri culturali care continuă
să promoveze un naționalism.

2
NATIUNEA SI FORMAREA STATULUI MODERN

Încă de la inceputurile omenirii, existența speciei umane a fost ghidata

și stapanita de imaginar. De la Soarele personificat si ridicat la rangul
de zeu, la eroii mitologici, la fondatorii popoarelor, si pana la natiune si
Statele – natiuni.
Oamenii si societatea in care traiesc, resimt acut nevoia coeziunii,
organizarii si raportarii la „ceva”. In timp acel „ceva” a evoluat de la
zeu, la rege, la natiune, la drapel. Toate acestea tin strict de simbolism
si mit, altfel spus, de imaginar. Totul e inventat, creat, pe altarul
schimbarii, bunastarii si progresului.
Teza de la care pornim este aceea ca in secolul al XIX – lea are loc o
revolutie profunda in imaginarul omenesc, revolutie care se va
concretiza faptic intr-o schimbare nu doar de paradigma, ci si intr-o
schimbare a status politic international. Lumea asa cum existase ea de
secole, s-a transformat intr-una noua. Simbolurile si miturile Vechiului
regim au fost inlocuite cu altele noi: natiunea si statul national,
construite pe un al treilea mit – democratia.

Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romana, care

insemna initial nastere sau origine si era folosit pentru a demarca un
grup. Surprinzator de des intalnim natio ca termen opus lui civitas,
denumind populatia necivilizata, care nu dispune de institutii comune. .
Granitele unui natio au fost si au ramas inca multa vreme neclare;
totusi, sensul cuvantului s-a fixat in spiritul etimologiei sale latine,
denumind acea comunitate careia membrii ii apartin prin dreptul
descendentei.
Avansand un pic pe firul istoriei, trebuie sa remarcam ca Din Evul
Mediu, pana spre sfarsitul secolului al XVIII – lea, natiunile nu au fost
alcatuite din intreaga populatie, ci din clasa domnitoare, reprezentata
politic, deci avem de-a face cu natiuni alcatuite din nobilime, si nu cu
natiuni populare. Tot asa cum termenul natio a fost utilizat pentru a
stabili trasaturi demarcante in spatiul politic, mai tarziu el a determinat
diferentele lingvistice. Studii recente au relevat chiar ca mecanismul
„grupului propriu” si al „grupului strain”, functiona deja la natiunile
universitare ale Evului Mediu: membri ai aceleiasi familii lingvistice nu-
si percepeau unitatea acasa, in patrii, ci printre straini
Asa ajungem de fapt de la definitia etimologica a lui natio la trasaturile
definitorii ale natiunii asa cum era ea definita in Evul Mediu tarziu
(exceptand faptul ca nu se folosea cuvantul „natiune”!): este vorba de
traditie, simboluri, conturarea unei identitati prin contrast cu dusmanii,
solidaritatea si credinta fata de rege. Mai tarziu, disparitia acestei
3
ultime trasaturi va duce la definirea natiunii asa cum o stim azi, regele
fiind inlocuit cu „natiunea suverana”. De asemenea, razboiul, fara a fi
originea unei natiuni, s-a dovedit a fi un catalizator al ei. Inca de la
bun inceput, elementele care au dus la formarea natiunilor europene
au fost demarcarea fata de vecini, rivalitatea si lupta, iar procesul de
formare a durat vreme de secole si mult timp a implicat doar nobilimea
si intr-o mai mica masura patricienii si intelectualii, stagnand in
perioade de stabilitate politica si animandu-se din nou in perioadele
tulburi. Abia la trecerea din secolul al XVIII – lea in secolul al XIX –
lea, acest proces a devenit unul violent, odata cu implicarea maselor.
Natiunile au fost de la inceput entitati ambigue, proteice, nefiind clar
definite – ele erau sau natiuni universitare, sau categorii reprezentate
politic. Totuti natiunile au existat ca sentiment colectiv de solidaritate
inca inainte de a fi numite astfel, sub forma comunitatilor lingvistice,
de traditie si de lupta care aspirau la continuitate, dar o si asigurau
totodata si care datorita acestui fapt au intrat intr-un raport fructuos si
dinamic cu statul, deci cu acea forma politica de organizare care a
inceput sa se dezvolte spre sfarsitul Evului Mediu, simultan cu
natiunile. Dar sa nu anticipam.
Mentionam mai sus, traditia, simbolurile, conturarea unei identitati prin
contrast cu dusmanii, solidaritatea si credinta fata de rege, ca trasaturi
definitorii ale natiunii, in Evului Mediu tarziu. Se cuvine insa amintita si
acea trasatura care va avea un rol imens in definirea natiunii, adaugata
de epoca Reformei: religia! Este totusi de remarcat o situatie
deosebita, relativ la rolul religiei in formarea natiunii: daca, in Anglia,
religia anglicana a constituit un catalizator al unitatii engleze, in
Germania, ea adancit disensiunile dintre diversele entitati statale
germane, cu toate ca a avut un rol pozitiv in dezvoltarea unei limbi
germane unitare, populare.
Adevarata revolutie in sinuosul drum al formarii natiunii moderne a
avut loc insa in epoca industrializarii si in cea imediat urmatoare
Revolutiei Franceze, adica epoca moderna. Daca, explozia
demografica, revolutia industriala, triumful asupra spatiului si timpului,
noua accesibilitate a informatiei si stiintei, au dus la prabusirea
absolutismului, epoca moderna a dat nastere unei noii semnificatii
termenului de natiune: cea politica. Pana atunci, natiunea desemnase
totalitatea acelora care, direct sau indirect, actionau politic sau erau
reprezentati in dieta. Odata cu Revolutia Franceza, poporul a format
natiunea si doar aceasta natiune populara avea sa legitimeze pe viitor
statul si natiunea. Trebuie sa nu scapam din vedere faptul ca noua idee
revolutionara despre natiune, definita drept poporul activ politic, era o
constructie conceptuala, dar si o arma. Ea a permis mobilizari militare
de proportii inimaginabile. De asemenea, in ciuda laicizarii totale a
societatii, ideea de natiune si-a pastrat un aspect religios: ea
presupunea credinta, din moment ce nu exista ca realitate palpabila,
iar din acest punct de vedere, nationalismul poate fi considerat religia
laica a epocii industriale. Noul stat nu-si mai primea confirmarea de la
Dumnezeu, ci de la natiune!

4
CONCLUZIE

In materie de mitologie nationala, semnalele care se recepteaza astazi

sunt contradictorii. Ele indica, pe de o parte, o retragere, pe de alta
parte, coagularea unor noi natiuni, deloc dispuse sa renunte la partea
lor de istorie nationala. Este de remarcat ca ceea ce se petrece in
Occident (solutia postnationala) nu este in fond stergerea
sentimentului national, ci echilibrarea prin alte valori care nu-i mai
sunt subordonate: valorizarea individului este unul dintre principiile
concurente cele mai caracteristice. Mai sus de individ (nu insa mai
presus), dar tot la un nivel mai apropiat de oameni decat abstracta
natiune, comunitatile locale, regiunile si minoritatile sunt acum obiectul
unui interes crescand.
Pe langa pacate, natiunea a avut totusi si impliniri. Ideea egalitatii
intre oameni, a abolirii privilegiilor, a facut corp comun cu proiectul
national. Natiunile au imbogatit omenirea. Fara ele omenirea ar fi fost
infinit mai saraca. In ceea ce priveste viitorul, natiunea isi pastreaza
inca atuuri incontestabile. Chiar occidentalii, pledeaza totusi, in
majoritate, pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor. Natiuni
atenuate, prin extirparea factorilor susceptibili de a genera intoleranta
si conflict, dar natiuni distincte. Europa este inca un ideal, natiunea o
prezenta efectiva. Cu alte cuvinte, in sens istoric si cultural, Europa nu
exista decat prin natiunile ei. Fuziunea acestora nu se va produce chiar
maine, in ciuda numerosilor idealisti.