1

Din dragoste de patrie

de Maurizio Viroli

Maurizio Viroli, profesor de teorie politică la Universitatea din Princeton,

încearcă în cartea sa să descopere lumii contemporane spiritul patriotismului
republican iniţial, transformat de-a lungul timpului într-un limbaj naţionalist
de către anumite persoane (cu interese diferite de ale patrioţilor republicani
de la începuturi). Ca subtitlu al cărţii sale, foloseşte cei doi termeni
„patriotism” şi „naţionalism” cumva în opoziţie, arătând mai apoi, pe
parcursul cărţii, cum s-a transformat primul în al doilea. Maurizio Viroli
încearcă în „eseul” său să readucă în atenţie problema „patriei” şi
„patriotismului”, ca urmare a efectelor pe care le-au avut diversele conflicte
interetnice de după 1989 – în cadrul cărora un deosebit rol l-au jucat tocmai
ideile aşa-zis patriotice. Autorul cărţii de faţă nu doreşte deci decât sa aducă
înaintea cititorilor săi limbajul autentic patriotic pentru a diferenţia
naţionalismul producător de antipatii (pe criterii dintre cele mai diverse) de
patriotismul care aduce deschidere şi un climat de înţelegere. Baza
demonstraţiei pe care ne-o înfăţişează Viroli este tocmai viaţa din cetatea
antică, unde toţi cetăţenii participă activ la hotărârile luate spre binele comun
şi unde dragostea de „patria”(ca fundament al virtuţii politice) este o
dragoste raţională pentru că e o dragoste faţă de un bine (cetatea liberă), pe
care e raţional ca fiecare cetăţean să dorească să-l păstreze. Dacă o
comunitate e coruptă, viaţa individului este şi ea mai săracă. Când cetatea
este distrusă, cetăţenii nu mai pot cultiva virtuţile care îi fac cu adevărat
cetăţeni. Oricine îşi pierde calitatea de cetăţean, o pierde şi pe cea de om,
fiindcă nu poţi duce o viaţă omenească adecvată fără să fii cetăţean. De
aceea, cetăţeanul nu ar trebui să rămână pasiv în faţa corupţiei cetăţii sale, ci
să lupte împotriva acesteia cât mai energic. Concluzia cărţii lui Viroli este
aceea că omul nu poate exista şi nu poate fi gândit în lipsa unei patrii;
problema pe care vrea s-o evidenţieze autorul nostru este sensul cuvântului
„patrie”. O altă idee care se mai conturează din această carte ar fi aceea că,
de fapt, diferitele conotaţii ale celor doi termeni – prezenţi şi în subtitlu – nu
sunt altceva decât faţete ale unui sentiment fundamental care nu va dispărea
decât o dată cu ultimul om.
Maurizio Viroli, un personaj insolit în peisajul universitar contemporan, este
un admirator al lui Machiavelli (lucru normal dacă stăm să ne gândim la
originile sale italiene) – despre care a şi publicat două cărţi importante:

1
 2

„Machiavelli”, Oxford University Press, 1998 şi „Machiavelli’s Smile”,

Farrar & Strauss, New York, 2000. Tot despre Machiavelli a mai publicat un
studiu în colaborare cu Gisela Bok şi Quentin Skinner: „Machiavelli and
Republicanism”. El este aşadar un gînditor înrudit cu tradiţia
republicanismului clasic, alături de Harrington, Milton şi Rousseau. Urmaş
în gândire al lui Norberto Bobbio, Viroli este un autor care îmbină patosul
latin cu ideile specifice mediului istoric de la Cambridge. Partea mai
interesantă a cărţii de faţă a lui Viroli este aceea că el pleacă de la conceptul
antic de „patria”, dar ia în considerare şi latura religioasă a termenului,
specific creştină: „patria” este de fapt o prefigurare a Împărăţiei lui Hristos, a
„patriei” cereşti. Ideea aceasta putea fi şi mai mult exploatată, dar se pare
totuşi ca autorul a luat mult în calcul contribuţia umanismului renascentist în
redefinirea conceptului de „patrie”. Este meritul lui Ernst Kantorowicz că a
arătat importanţa creştinismului pentru termenul mai sus amintit: în „The
King’s Two Bodies”, el susţine că noţiunea „patrie” ar fi nici mai mult, nici
mai puţin decât varianta secularizată a patriei celeste din tradiţia creştină.
Influenţa umanistă s-a manifestat abia după ce ideea de patrie a prins contur
în dezbaterile juriştilor şi teologilor medievali. Ca exemplu, el ne oferă
semnificaţia sacrificiului/martirajului pentru patrie (pro patria) ca o adaptare
a limbajului religios al sacrificiului din credinţă (pro fide). Lucrul acesta este
important deoarece, mai târziu, latenţele religioase ale patriotismului au fost
utilizate de diverşi lideri politici în scopuri naţionaliste. Doar aşa s-ar putea
explica faptul că „naţiunea” a reuşit să fie redefinită ca un nou „corpus
mysticum” demn de admiraţia, protecţia şi sacrificiul membrilor săi. Despre
legătura dintre religie şi patriotism mai vorbise şi Alexis de Tocqueville: el
făcuse legătura dintre patriotismul de sorginte religioasă al anticilor şi
patriotismul propriu epocilor democratice. El afirma că dragostea de patrie
este adesea combinată cu un ataşament pasional faţă de tradiţii şi norme
imemoriale, fiind astfel o formă de religie desacralizată – bazată mai
degrabă pe instinct decât pe raţiune. Ea poate în acest fel să ducă la rezultate
impresionante, dar mai puţin durabile decât în cazul patriotismului de
origine democratică.
Viroli aduce în prim-plan faptul că astăzi patriotismul şi naţionalismul sunt
văzute ca sinonime, chiar şi în cadrul unor lucrări de specialitate; în mod
normal, ele sunt şi trebuie să fie diferite ca fond. Dacă limbajul patriotimului
a fost folosit peste secole ca să întărească sau să invoce dragostea faţă de
instituţiile politice şi felul de viaţă care susţin libertatea comună a unui
popor (dragostea faţă de republică, aşadar), cel al naţionalismului a apărut în
Europa secolului al XVIII-lea (spre sfârşit) pentru a apăra sau a consolida
unitatea şi omogenitatea culturală, lingvistică şi etnică a unui popor. Aşa se

2
 3

face că, în timp ce pentru patriot nu există duşmani mai mari decât
tirania,despotismul,opresiunea şi corupţia, pentru naţionalist cele mai mari
pericole sunt contaminarea culturală, eterogenitatea, impuritatea rasială şi
dezbinarea socială, politică şi intelectuală. Cu toate acestea, nu se poate
susţine că adepţii patriotismului nu au ţinut seama de cultura, originea
etnică, limba sau tradiţiile popoarelor. O asemenea afirmaţie ar fi de-a
dreptul falsă. Însă, pentru „propovăduitorii” patriotismului republican,
problema era cea a accentului: pentru ei, crucială era existenţa republicii,
care permitea cetăţenilor săi un mod liber de viaţă. În cazul naţionaliştilor,
prioritatea o reprezintă unitatea culturală şi spirituală a poporului. Acest
lucru a adus şi deosebirea între dragostea pe care o prezintă fiecare dintre
cele două partide: o dragoste caritabilă şi generoasă în cazul patriotismului
(al cărei obiect era republica) şi o dragoste/loialitate necondiţionată sau un
ataşament exclusiv în cazul naţionalismului (al cărei obiect era naţiunea).
Patria nu se referă atât la pământul, zidurile şi oamenii unei ţări (pays), cât
mai ales la legile, tradiţiile, cutumele, modul de guvernare, constituţia şi
modul de impreună-locuire al cetăţenilor. Patria este astfel un construct al
relaţiei individ-individ, dar şi al relaţiei stat-individ. Dacă relaţiile se
modifică în aşa fel că libertatea comună dispare (înlocuită de tiranie), atunci
patria – în adevăratul sens al cuvântului – dispare total. Dacă libertatea poate
fi căutată şi în altă parte atunci când în patrie s-a instaurat tirania, se poate
adăuga faptul că ea nu este la fel de dulce acolo ca şi acasă. De aceea,
adevăratul patriot este un duşman al apatiei civice. Însă, pentru a-şi iubi
patria, cetăţenii trebuie să o simtă aproape, să o considere ca pe propria
creaţie (care are nevoie de sprijinul şi devotamentul lor constant pentru a
supravieţui). Individul îşi iubeşte patria deci nu atât pentru faptul că s-a
născut pe teritoriul ei, cât mai ales pentru aceea că se simte la rândul lui
protejat de instituţiile şi valorile care stau la baza cetăţii sale. Văzută în acest
fel, dragostea de patrie este în mod special o formă de compasiune faţă de o
entitate fragilă care are nevoie de devotamentul cetăţenilor ei. Această idee
este comentată de autor în legătură cu opera lui Machiavelli, dar ea este
anterioară acestuia. Se poate regăsi în scrierile lui Ptolemeu din Lucca – De
Regimine Pricipium; în acest tratat, combinând viziunea lui Cicero cu cea a
Fericitului Augustin, Ptolemeu susţinea că la baza dragostei de patrie se află
caritatea. De aici ar rezulta că patriotismul nu este altceva decât o dragoste
fortifiantă ce păstrează miezul dragostei creştine.
Astfel concepută, dragostea de patrie reprezintă antonimul patriotismului
expansiv şi intolerant, fiind absolut incompatibilă cu dorinţa de dominaţie,
setea de glorie sau cu o închipuită superioritate (arogantă).

3
 4

Tranziţia de la patriotism la naţionalism se face (în opinia lui Viroli) în

momentul în care s-a dorit accentuarea originalităţii şi superiorităţii unei
naţiuni. Perioada, cum spuneam mai înainte, ar fi aceea a secolelor XVIII –
XIX, când limbajul naţionalismului se ridică de pe ruinele limbajului
proferat de patriotismul republican. Problema nu este de neglijat, căci
această schimbare a survenit cumva ca o necesitate în urma dispariţiei cetăţii
şi a republicii. Contextul istoric este desigur unul plin de transformări, căci
perioada la care ne referim este cea a afirmării virulente a gândirii raţionale
şi a înlăturării treptate a gândirii religioase din sfera intelectualităţii nou-
formate. Raţionalizarea crescândă (apărută şi dezvoltată ca o luptă
instinctivă împotriva dominaţiei politice a Bisericii Catolice), dispariţia
cetăţii şi a republicii dintre formele de guvernare, formarea noilor state
suverane (ai căror principi şi conducători nu s-au mai supus autorităţii
Bisericii) şi conflictele istorice (pe baze teritoriale sau etnice) ar putea fi
socotite într-un anume fel şi cauze ale transformării limbajului autentic al
patriotismului intr-unul nou, al radicalismului naţionalist de factură
exclusivistă. Naţionalismul aduce schimbări esenţiale în registrul limbajului
patriotic de mai înainte, căci modifică simţitor sensul celor doi termeni
definitorii ai patriotismului: dragoste şi patrie. Aşa se face că patria cedează
locul naţiunii (văzută ca unitate organică, cu profil cultural şi spiritual ce o
diferenţiază), ataşamentul faţă de libertatea comună a cetăţii regresează în
faţa ataşamentului faţă de valorile culturale ale naţiunii, iar dragostea (formă
de caritate şi compasiune la patriotism) devine o pasiune exclusivistă – care
insistă pe unicitatea naţiunii, ducând astfel până la o afirmare tendenţioasă a
superiorităţii acesteia faţă de alte popoare.
Dacă la alţi autori transformarea de care vorbim este văzută ca operă a
Antichităţii (Hans Kohn) sau a unor gânditori mai recenţi, ca Vico (Isaiah
Berlin) sau Fichte, Maurizio Viroli atribuie în acest caz un rol foarte
important filosofiei germane şi în special lui Herder. Acesta ar fi unul din
pionii principali în transmutarea suferită de patriotismul autentic, prin
naţionalismul său – de factură culturală. Deşi, surprinzător, Herder nu a fost
un promot al şovinismului şi s-a opus în principiu militarismului, el a făcut
din ataşamentul faţă de propria cultură şi limbă o valoare supremă
(îndreptată însă critic împotriva dezrădăcinării şi asimilării culturale care
domina Europa acelor timpuri din cauza spiritului francez majoritar). Herder
ar fi astfel unul dintre primii gânditori care au substituit termenul patrie prin
cel de naţiune. Naţiunea poate fi însă şi o republică, dar tot aşa poate fi
compatibilă cu orice formă de guvernare, atâta vreme cât unitatea naţiunii
respective este protejată şi cultivată. Se poate deduce de aici că libertatea
politică (proprie patriotismului republican) nu mai este de o importanţă

4
 5

covârşitoare, ci locul ei este luat de calitatea de membru al unei naţiuni. Am

putea zice că de aici înainte politica va fi un instrument de promovare a
intereselor particulare ale naţiunii şi ale unităţii sale. Totuşi, dacă vedem
naţiunea ca pe o moştenire comună alături de consimţământul indivizilor de
a crea ceva în comun şi de a trăi împreună, nu putem să nu ne întrebăm ce
mai au în comun oamenii lumii moderne. E clar că ei nu mai pot imita nici
patriotismul, nici virtuţile civice şi nici ataşamentul anticilor faţă de binele
comun al cetăţii. Maurizio Viroli ne descoperă că şi în lumea modernă, dar
numai într-un stat liber, cetăţenii au multe lucruri în comun: legile,
aniversările, monumentele, spaţiul public, funcţiile publice, speranţele
comune şi greşelile (pe care membrii unei comunităţi se străduiesc să nu le
mai repete); rezultă că numai acolo unde există libertate şi practici
democratice (autoguvernare şi participare politică) cetăţenii pot auzi apelul
patriei. E nevoie deci ca patria să-şi iubească mai întâi cetăţenii pentru ca şi
aceştia s-o ocrotească şi s-o apere.
Prin cartea sa, Maurizio Viroli încearcă să ne arate cum limbajul redescoperit
al patriotismului republican (ca total opus celui al naţionalismului) poate
realiza echilibrul just între dragostea de patrie şi ataşamentul (non-
exclusivist) faţă de tradiţiile naţiunii ai cărei membri suntem.