Cele trei teme alese sunt :

1. O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism

Destinul mitologiilor şi modernitatea

Lucian Boia, Douǎ secole de mitologie naţionalǎ, Buc, Humanitas, 1999;2011

Mitologiile naţionale au favorizat naşterea naţiunilor moderne iar ca să înțelegem asta,

trebuie să înţelegem supravieţuirea acestor mituri în era modernă şi contemporană.

Încă din cele mai vechi timpuri, existenţa speciei umane a fost ghidată şi stăpânită de
imaginar .De la Soarele simbolizat şi ridicat la rangul de zeu, la eroii mitologici până la
conceptul de naţiune, totul este văzut prin prisma religiei.

Oamenii şi societatea resimt acut nevoia coeziunii, organizării şi raportării la „ceva”. Între
timp acel „ceva” a evoluat de la zeu, la rege, la naţiune, la drapel. Toate aceste lucruri ţin de
simbolism şi mit, deci de imaginar. În secolul al XIX-lea a avut loc o revoluţie profundă în
imaginarul românesc. Revoluţia s-a concretizat faptic printr-o schimbare profundă. Lumea
aşa cum existase ea de secole, s-a transformat într-una nouă. Simbolurile şi miturile
Vechiului regim au fost înlocuite cu altele noi.

Naţiunea şi statul naţional se vor construi pe un mit adică democraţia. Imaginarul

subjugat ideii de progres şi evoluţie va crea ceva ce va părea mai bun, mai performant,va
trebui să încerce ceva nou şi mai promiţător. Naţiunea şi statul par să-şi fi pierdut validitatea
pe fondul recrudescenţei naţionalismului în forma sa extremă. Europa şi lumea doresc alte
regulişi alte valori. În acest context ne putem pune gândi la noua evoluţie a statelor şi a
naţiunilor .

Lucian Boia, propune o definiţie a naţiunii astfel: „Putem defini naţiunea drept o
comunitate complexă dar simplificată şi omogenizată în imaginar, învestită cu un înalt grad
de coerenţă şi cu un destin specific care o delimitează şi o deosebesc de celelalte comunităţi
similare” 1. El consideră că singura cerinţă obligatorie pe care o presupune naţiunea este
voinţa de a fi. Ceilalţi factori constitutivi ai naţiunii: limba, religia, teritoriul, istoria,
structurile economice nu ar pune,fiecare în parte,„vreo condiţie obligatorie”2. Dacă o anumită

1
Boia Lucian-Doua secole de mitologie națională ,ed Humanitas București 2011; pag 23
2
Boia Lucian-Doua secole de mitologie națională ,ed Humanitas București 2011 pag 22-23
elită doreşte acest lucru la un moment dat, „naţiunea se poate face şi fără unul sau altul dintre
factorii respectivi” . 3

Afirmaţia sa este oarecum exagerată întrucât, dacă este adevărat că unii dintre factorii
menţionaţi pot lipsi(teritoriul, religia sau o dezvoltare comună a economiei), alţii, precum
etnia şi limba comună sunt, totuşi, indispensabili în acest proces .

Regulile după care este alcătuită o limbă formează obiectul gramaticii generale sau
raţionale.Într-un cadru istoric precis delimitat, cronologic, spaţial şi uman sau naţional, limba
devine un aspect al civilizaţiei şi un factor de civilizaţie. Cultivarea limbii porneşte de la o
concepţie unitară,raţionalistă şi istorică asupra limbii văzută în conexiune cu devenirea
naţiunii, indiferent de comportamentul pe care îl abordează (vocabular, gramatică,
ortografie).

Cultivarea limbii în sensul perfecţionării şi unificării ei, constituie în ultimă instanţă,

dezideratul spre care converg preocupările lingvistice. Fenomenul de cultivare a limbii are în
vedere o corelaţie permanentă :gramatică, vocabular, ortografie, un demers convergent
dinspre aceste trei direcţii, unul din mijloacele prin care este concepută ridicarea calitativă a
naţiunii. Cultivarea limbii are ca obiect limba literară care să formeze legătura atotputernică
între toate elementele româneşti risipite.

În Evul Mediu nu se poate vorbi de fapt de state în concepţia actuală, adică de

construcţii politice ce cuprind toţi indivizii unui teritoriu extins. Comunităţile medievale erau
complexe, neputându-se vorbi de state şi naţiune. Suveranul medieval avea relaţii politice
directe cu puţini indivizi. Puterea sa se întemeia pe proprietăţi funciare deţinute de el şi rudele
sale. De aici decurgeau raporturi personale fixate contractual: prin legământul de vasalitate
suzeranul îi promitea vasalului protecţie, în vreme ce vasalul îi jura supunere. De aici putem
concluziona că Europa medievală nu cunoştea state definite pe baze teritoriale, ci pe legături
de vasalitate. Statele, aşa cum le cunoaştem noi, sunt construcţii de lungă durată,
suprapersonale şi legate de instituţii; legăturile de dependenţă medievale erau în schimb
limitate în timp, luau sfârşit o dată cu moartea suzeranului sau a vasalului şi trebuiau de
fiecare dată să fie restabilite din nou.

Astfel statul european modern și-a dezvoltat din legăturile de dependenţă medievale. O
primă fază în acest lung proces, a constituit o dezvoltarea din relaţia feudală a statului alcătuit
din stări: seniorul şi vasalii îşi împărţeau puterea asupra pământului. În vreme ce regele sau
3
Boia Lucian-Doua secole de mitologie națională ,ed Humanitas București 1999,2011 pag 23
marii seniori căutau să-și extindă puterea, ceilalţi factori de putere s-au raliat în spatele
principiului acţiunii comune. Regele întruchipa un principiu divin, un principiu etern care se
răsfrângea asupra stăpânirii sale pământeşti.

Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romană, care însemna iniţial
naştere sauorigine şi era folosit pentru a demarca un grup. Surprinzător de des întâlnim natio
ca termen opus lui civitas, denumind populaţia necivilizată, care nu dispune de instituţii
comune. Din Evul Mediu, până spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, naţiunile nu au fost
alcătuite din întreaga populaţie, ci din clasa domnitoare, reprezentată politic, deci avem de-a
face cu naţiuni alcătuite din nobilime, şi nu cu naţiuni populare.

Elementele care au dus la formarea naţiunilor europene au fost demarcarea faţă de vecini,
rivalitatea şi lupta, iar procesul de formare a durat vreme de secole şi mult timp a implicat
doar nobilimea şi într-o mai mică măsură patricienii şi intelectualii, stagnând în perioade de
stabilitate politică şi animându-se din nou în perioadele tulburi. Abia la trecerea din secolul al
XVIII– lea în secolul al XIX – lea, acest proces a devenit unul violent, odată cu implicarea
maselor.

Naţiunile au fost de la început entităţi confuze, schimbătoare, nefiind clar definite ,ele
erau sau naţiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuşi naţiunile au existat ca
sentiment colectiv de solidaritate încă înainte de a fi numite astfel, sub forma comunităţilor
lingvistice, de tradiţie şi de luptă care aspirau la continuitate, dar o şi asigurau totodată şi care
datorită acestui fapt au intrat într-un raport fructuos şi dinamic cu statul, deci cu acea formă
politică de organizare care a început să se dezvolte spre sfârşitul Evului Mediu, simultan cu
naţiunile.

Adevărata revoluţie în indecisul drum al formării naţiunii moderne a avut loc însă în epoca
industrializării şi în cea imediat următoare Revoluţiei Franceze, adică epoca modernă. Dacă,
explozia demografică, revoluţia industrială, triumful asupra spaţiului şi timpului, noua
accesibilitate a informaţiei şi ştiinţei, au dus la prăbuşirea absolutismului, epoca modernă a
dat naştere unei noii semnificaţii termenului de naţiune: cea politică. Până atunci, naţiunea
desemnase totalitatea acelora care, direct sau indirect, acţionau politic .

Odată cu Revoluţia Franceză, poporul a format naţiunea şi doar această naţiune populară
avea să legitimeze pe viitor statul şi naţiunea. Trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că noua
idee revoluţionară despre naţiune, definită drept poporul activ politic, era o construcţie
conceptuală, dar şi o armă. Ea a permis mobilizări militare de proporţii inimaginabile.
 Deasemenea, în ciuda laicizării totale a societăţii, ideea de naţiune şi-a păstrat un aspect
religios: ea presupunea credinţă, din moment ce nu exista ca realitate palpabilă, iar din acest
punct de vedere, naţionalismul poate fi considerat religia laică a epocii industriale. Noul stat
nu-şi mai primea confirmarea de la Dumnezeu, ci de la naţiune!

Menţionam mai sus că Naţiunea încarnează nu atât o realitate istorică obiectivă, cât un
proiect ideal. Ea există în conştiinţe. Ea aparţine imaginarului. Este unul din marile mituri ale
timpurilor moderne şi, ca orice structură a imaginarului, reuneşte substanţa originară (în acest
caz, vechile legături de sânge, solidarităţile de tip tribal) cu noile valori create de o istorie
recentă .

Naţiunea este un concept democratic4. Principiul ei fondator a fost suveranitatea

poporului.A pornit la drum asociată cu idealurile moderne ale contractului social, demnităţii
umane şi egalităţii între oameni. Creatorii ei au văzut în ideea naţională un principiu
eliberator, în măsură de a crea o lume mai dreaptă şi mai fericită. Naţiunea definea un spaţiu
al regăsirii de sine şi al înfrăţirii.

Astfel că în secolul al XIX –lea , democraţia şi naţiunea înaintează umăr la umăr.

Fuziunea cu statul a fost însă momentul decisiv în cariera naţiunii. De fapt, afirmă Lucian
Boia, acesta era şi obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare
efectivă şi globală, conducând la o constelaţie de state naţionale. S-au combinat astfel, într-o
structură aparent de nedespărţit, două ansambluri de natură diferită: de o parte naţiunea, cu
vocaţia ei transcendentă, de partea cealaltă, statul, instrument mai curând prozaic de putere,
dominaţie şi represiune.

Naţiunea s-a consolidat prin stat, iar statul s-a spiritualizat graţie naţiunii. Naţiunea o
iubeşti. Cum să iubeşti statul? Statul, trebuie să-l respecţi, să-l asculţi. Iar statul naţiune, îl
iubeşti și asculţi în egală măsură. Această învestire a statului naţiune cu atributele naţiunii a
dus la fenomenele dram atice ale secolului XX, în speţă la al Doilea Război Mondial, cu
siguranţă, cea mai urâtă şi radicală manifestare a sentimentului naţionalist şi a glorificării
statului naţiune.5

După terminarea conflagraţiei mondiale, o consecinţă absolut normală, ce a urmat

grozăviilor războiului, a fost încercarea restabilirii dialogului între naţiuni, limitarea şi ţinerea
sub control a naţionalismului, nu doar extremist ci de orice fel, o cauză importantă a acestei

4
Boia Lucian-Doua secole de mitologie națională ,ed Humanitas București 2011 pag 45-
5
Boia Lucian-Doua secole de mitologie națională ,ed Humanitas București 2011 pag 47-50
încercări de diminuare a sentimentului naţionalist constituind-o proiectul unităţii europene ce
se desfăşoară deja .

O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism

Mitul unitaţii, nucleul mitologiei naţionale

Bibliografie:

Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Buc., Humanitas, 1997.

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului,Buc., Humanitas, 1998, p.9-57 (Structuri şi

metode)

Georges Gusdorf, Mit şi metafizică, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996, p.11-18 (Conştiinţa
mitică)

Simona Nicoară, „O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism”, în

Caiete de antropologie istorică, anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2002

Pornind de la primii cronicari romani pana la istoricii din perioada de dupa revolutie
istoria este personalizata si tratata subiectiv de catre specialisti din motive nationaliste,
politice, ideologice sau pur si simplu din dorinta de a legitima un drept.

Sunt prezentate teoriile in numar foarte mare legate de descendenta poporului roman din
daci si romani, unele dintre acestea fiind total absurde din cauza nationalismului sau a
intereselor poltice ale istoricului; Continuitatea este prezentă prin teoriile despre aria de
formare a poporului roman si a limbii romane, teorii care se contrazic unele pe altele tot din
motive politice si nationalism exagerat;

Miturile referitoare la dorinta de unitate a romaniilor din totdeauna si cum fiecare

perioada din istoriografia romaneasca se folosea de un mit al unitatii tuturor românilor, spre
exemplu in perioada comunismului nationalist se facea referire la statul dac condus de
Burebista, care a unit triburile dace sub propria-i comanda;

Românii si ceilalți-capitol in care se explica atitudinea romaniilor fata de straini in diferite

perioade si sunt prezentate miturile despre tigani,unguri si evrei; Principiul ideal în care este
prezentata categoria personajelor mituri, care in diferitele etape ale istoriografiei romanesti,
caracterele si faptele personajele istorice, cunosc amplificari deosebite din motivele politice
ale vremii, din tentatia ocuparii unui loc privilegiat in istoria Europei, din patriotism si din
dorinta de legitimare a unui conducator din perioada respectiva;6

Dezbaterile polemice din ultimele secole, desfăşurate în atmosfere culturale diferite, s-au
stăduit, unele să revendice drepturile imaginarului mitic, considerat opus scientismul
dominator, pozitivismul logic, mecanicismul cauzalistic ceea ce a născut reale prejudecăţi şi
obstacole în drumul spre găsirea resorturilor antropologice ale creaţiilor spiritului. Ştiinţele
cred că reprezintă patria adevărului şi a cunoaşterii raţionale nelimitate, dar nici o ştiinţă
raţională nu poate rezolva toate ecuaţiile cunoaşterii. Să nu uităm şi de pluralismul noţiunii de
raţiune.

Să ne amintim că din Antichitate au existat raţionalisme care s-au contrazis, chiar în

numele unei anume raţiunii.Raţiunea care dă dreptate fiecăruia împotriva celorlalţi nu este
aceeaşi raţiune, ci avem de-a face cu raţiuni polemice .În Antichitate sofiştii puteau alege în
pledoariile filosofice discursul explicativ sau mythosul.Pentru Platon mythosurile erau
mijloace pedagogice de transmitere a cunoştinţelor. Forma poetică a acestora făcea ca
transparenţa adevărului să fie mai fascinantă! Aristotel, din perspectiva raţionalismului
său,privea miturile doar ca nişte structuri venerabile, care trebuiau respectate ca o veche
tradiţie7

Miturile conturează o imagine a lumii cu culturală şi mentală a oamenilor şi societăţilor.

Iată de ce miturile i-au veşmintele fiecărei epoci fiind atât de greu să-i urmăreşti cursurile de-
a lungul duratei lungi. Perpetuarea miturilor nu apare ca un fluviu, ci mai degrabă ca un
ansamblu de lacuri, care comunică datorită pragurilor şi torentelor culturale8

Descentralizarea culturii moderne, adică emanciparea ei de centrul spiritual religios, a

însemnat farâmiţarea, diferenţierea, autonomizarea tuturor sferelor de viaţa socială şi
culturală, dar şi pierderea unui sens superior, vital al unităţii spirituale. Desfăcându-se de
legăturile cu transcendental Omul modern şi-a abandonat şi destinul de dincolo de lume, –
acea magnifică ordine eternă – şi s-a pipernicit ca într-o carceră în condiţiile de timp şi de

6
Georges Gusdorf, Mit şi metafizică, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996, p.11-19 (Conştiinţa mitică)
7
Pentru o istorie a imaginarului 1998, București p.41.
Lucian Boia,
8
L.Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Buc., Humanitas, 1997. Pag 251-305
spaţiu terestru… A fost o fatală iluzie a mentalitaţii moderne să creadă că spiritul se poate
împăca definitiv cu lucrurile din această lume în intervalul dintre naşterea şi moartea terestră9

3. Cultură, Stat/Naţiune (sec. XIX-XX)

Naţiunea şi Statul modern

Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997

Prin "aprofundarea lucidă a resurselor intelectuale din mai multe domenii ;se remarcă aici
filosofia, sociologia, istoria culturală și antropologia socială"10, l-a ajutat pe Gellner să
propună în cartea Națiuni și naționalism un model teoretic de analiză a naționalismului,
formulând o perspectivă și o explicație, în termeni generali, a unei importante schimbări
sociale care a dus la constituirea naționalismului. Ceea ce iese în evidență este relația dintre
naționalism și industrializare, în sensul că procesul economic de industrializare creează
premise favorabile pătrunderii naționalismului. Autorul își susține demonstrația pe doua idei
fundamentale.

În primul rând, teoria naționalismului propusă aici este de tip naturalist, cu accent pe
diviziunea socială a muncii, pe tranziția de la un mod de producție la altul, pe capacitatea de
auto reproducție materiala a societăților. În acest sens, merită remarcată precizarea:
"Omenirea a parcurs in istoria sa trei stadii fundamentale: preagricol, agricol si industrial"11.
În al doilea rând, acestor perioade le sunt asociate câteva concepte-cheie cu care Gellner
operează în prezentarea modelului său de analiză: putere, cultura, identitate. Rolul lor este de
a evidenția relațiile care iau naștere în sânul comunităților respective de-a lungul celor trei
stadii.

9
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997,pag 6 citat spus de R I. Moore

10
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997 pag 14

11
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997 pag 15
 De asemenea, nu trebuie omise "statul" si "națiunea", doua noțiuni fără de care
naționalismul nu ar putea fi înțeles în această schemă. În epoca industrială, spre deosebire de
cele doua precedente - agricola, când chestiunea unei organizări statale nu se ia in
considerare, și agricola, unde statele nu exista peste tot iar acolo unde se formează diferă
imens in forma - "prezenta, si nu absenta statului este inevitabila"12. Caracteristicile specifice
fiecărui tip de societate, bine conturate de autor, îl vor ajuta să evidențieze deosebirile dintre
ele. Se desprinde cu adevărat faptul că societatea de tip industrial presupune dislocarea
vechilor structuri agro-traditionale pentru a-și implanta noile sale atribute: alfabetizarea
universala, mobilitatea sociala, centralizarea politica, omogenitatea culturală .

Altfel spus, se formează o bază culturală și lingvistică comună în care oamenii se

recunosc, în virtutea susținerii unui proces economic în creștere care să reflecte un nou tip de
diviziune sociala a muncii. Cultura simte nevoia unei protecții politice, iar statul este interesat
sa i-o confere. Se creează o articulare de interese reflectând tocmai acest raport. Unitatea
frontierelor politice si culturale apare pentru a legitima creșterea economică, dar reprezintă în
același timp și esența naționalismului. Are loc transformarea comunităților etnice în națiuni ,
schimbare susținută de noi realități economice-sociale, culturale și de un efort politic
conștient.

Concluzia logică este că națiunile apar ca o formă particulară de organizare comunitară.

Fiind expresia corelației dintre cultura si sistemul politic. De asemenea, mai exista un aspect
al teoriei. Oamenii trebuie să aibă o naționalitate, care să fie dată de aceeași cultură (semne,
idei, tipuri de comportament, cai de comunicare). În virtutea acestor apartenențe, indivizii se
pot recunoaște ca fiind parte a aceleiași națiuni. Ei beneficiază de drepturi si îndatoriri și
tocmai conviețuirea pe baza acestor elemente îi transformă într-o națiune. Dar, cele două
concepte - natiunea si statul -, departe de a fi necesitati universale, desemnează anumite
limite. "Mai mult, națiunile și statele nu reprezintă aceeași limitare13". Adepții naționalismului
dezvoltă însă ideea ca cele doua entități sunt destinate conviețuirii una lânga cealaltă.

După cum subliniază Gellner: "Naționalismul tinde să se considere un principiu manifest

și de la sine înțeles, accesibil ca atare tuturor oamenilor și violat doar printr-un fel de orbire
perversă, când, de fapt, își datorează plauzibilitatea și natura irezistibilă numai unui complex

12
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997 ,pag 17
13
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
Robert Adam, Antet, 1997 pag 185-186
foarte special de împrejurări... El propovăduiește și apară continuitatea, dar datorează totul
unei rupturi decisive și incredibil de profunde în istoria omenirii. Propovăduiește si apară
diversitatea culturală, când de fapt impune omogenitatea atât în interiorul, cât și, într-o mai
mica măsura, între unitățile politice"14.

Teoria lui Ernest Gellner reprezintă o explicație a apariției și răspândirii naționalismului,

fenomen cu dimensiuni atât de largi, care a afectat omenirea până în zilele noastre.
Referindu-se la acest subiect atât de delicat, autorul precizează: "Se întelege însa de la sine că
numai eu trebuie să fiu învinuit pentru tot ce poate fi controversat în această carte"15.
Rezistent în fața universaliste, naționalismul nu și-a spus încă ultimul cuvânt și va trece multă
vreme pâna să-și epuizeze forța sa irezistibilă diverselor atacuri .

Lucian Boia –Jocul cu trecutul ;Istoria între adevăr și ficțiune

Cap In căutarea momentului dintîi pagina 69-74

Imaginarul istoric are tentația de a atrage trecutul spre prezent . Omenirea merge spre
viitor cu privirea întoarsă spre trecut. Paradoxal (dată fiind îndepărtarea în timp), dar perfect
explicabil(ţinând seama de mitologicul prestigiu al începuturilor), nimic nu este mai actual
decât originile. Nu există istorie fără mituri fondatoare. Momentul de început, creaţia cea
dintâi justifică existenţa şi marchează destinul, locul în univers, al fiecărei comunităţi: de la
trib la naţiunea modernă. Astfel discursul despre începuturi este în permanenţă rememorat și
reactualizat, ideologizat şi politizat. Momentul fondator nu se deschide la un eveniment în
sine,începem acolo unde vrem să începem: o dată cu crearea lumii (aşa cum se deschide orice
cronică universală sau de la cea din urmă revoluţie ,cea franceză. Fenomenul curent constă în

Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză
14

Robert Adam, Antet, 1997,pag 7 ,multumiri

15
Simona Nicoară, „O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism”, în Caiete de
antropologie istorică, anul I, nr. 1, ianuarie-iunie 2002,pag 51
multiplicarea momentelor fondatoare sau re-fondatoare şi în înlănţuirea lor. Pentru a rezista
fluxului erodant al vremii, fundaţia trebuie consolidată, reînnoită şi rememorată periodic.

Sunt tot atâtea jaloane ale unei istorii care nu poate fi decât semnificativă şi exemplară.
Unde se aşază, de pildă, fundaţia Franţei? Desigur, se poate aşeza oriunde. Se alege, totuşi,
în conformitate cu tradiţia istoriografică, fie Galia lui Vercingetorix, fie statul franc al lui
Clovis. Ţara este, aşadar, prefigurată, ea există dinainte de a purta numele său de azi, dar
cunoaşte totodată un neîntrerupt proces de „recreare", tinând spre materializarea modelului
ideal, prin lungul şir al regilor care „au făcut Franţa", prin marea Revoluţie care a făcut
națiunea franceză, prin rezistența celui de-al doilea război mondial care i-a afirmat vitalitatea
şi a purificat-o, şi aşa mai departe. Un şir repetitiv de fapte decisive, menite să fortifice, să
desăvârșească, să reactualizeze fundația originală.

Actul fondator are menirea de a atrage spre alcătuirile omeneşti ceva din vigoarea,
permanenţa și incoruptibilitatea forţelor cosmice. Versiunile moderne nu au pierdut nimic
din intensitatea simbolică a tipologiei tradiţionale, procedând doar la metamorfozarea
sacrului în ideologic şi politic. Tipologia tradiţională presupune şi o puternică personalizare;
eroul fondator, el însuşi de regulă un semi-zeu, asigură legătura şi marchează tranziţia dintre
lumea zeilor şi lumea oamenilor, dintre formele dintâi ale creaţiei şi structurile politiceale
cetăţii. Sunt privilegiate în acest stadiu intervenţiile din afară, menite să propulseze în istorie
spaţii anterior virgine, procedeu oarecum analog actului sexual, ilustrare a vocaţiei
integratoare a imaginarului.16 Unele raportări la trecut sînt cu siguranţă mai frapante decît
altele; dar toate ilustrează unmecanism universal.

16
pag 71