Holocaustul Romilor

Proiect realizat de: Contraș Diana

Clasa: a XI-a SS1
 Persecuția și uciderea minorităților rome din Europa (romi,
sinti și alții, numiți "țigani") s-a petrecut aproximativ în același
timp și loc unde se producea genocidul condus de naziști
împotriva evreilor în Holocaust. În multe cazuri, aceiași actori
au fost responsabili de violență, cum ar fi echipele germane de
ucidere SS, membrii poliției și colaboratorii locali. Cu toate
acestea, în ciuda acestor asemănări, genocidul romilor trebuie
considerat un eveniment istoric separat, cu propriile sale cauze
și rezultate în diverse țări.
Populația romă are multe nume; ei se pot autointitula romi,
sinti, manush, cale, romnichal, resande sau o varietate de alți
termeni în limba proprie. Multe societăți majoritare numesc, pur
și simplu, toate aceste grupuri "țigani", un cuvânt care are, de
obicei, conotații negative. Frica, neîncrederea sau ura față de
romi și alte grupuri din societate, considerate "asemănătoare
țiganilor", se numește astăzi antițiganism (sau antiromi).
Strămoșii romilor și ai grupurilor etnice conexe - domari
("Nawar") în Orientul Mijlociu, lomi în Armenia, lyuli în Asia
Centrală - și-au părăsit patria originară, India, în mai multe
valuri de migrație, începând cu anul 500 D.H.
Până prin anul 1000 D.H., strămoșii romilor de astăzi au
sosit în Imperiul Bizantin. În următoarele secole, ei s-au adaptat
culturii grecești bizantine și au devenit romi - parte a familiei
popoarelor europene.
Pe măsură ce Imperiul Bizantin a pierdut din forță în Evul
Mediu, grupurile de romi s-au răspândit în întreaga Europă, în
mai multe etape. În jurul anului 1600, romii puteau fi găsiți în
toate părțile Europei, din Grecia până în Scoția, din Portugalia
în Finlanda și Rusia.
 Diferitele grupuri de romi au continuat să se dezvolte, atât
datorită rutelor de migrație, cât și prin interacțiunea cu
societățile unde s-au stabilit. Acest lucru a dus la o varietate de
dialecte, tradiții, ocupații și credințe religioase în rândul romilor
din Europa de astăzi. De exemplu, romii finlandezi vorbesc un
dialect romani care a fost influențat de limba finlandeză, iar
îmbrăcămintea lor tradițională diferă foarte mult de cea a
romilor spanioli sau maghiari. Cu toate acestea, toate grupurile
de romi păstrează astăzi caracteristici ale unei culturi romani
comune și originale, chiar dacă combinațiile de elemente pot să
difere de la un grup la altul.
Similar antisemitismului, istoria antițiganismului este
aproape la fel de îndelungată ca istoria romilor din Europa.
Antițiganismul se întâlnește în toate societățile europene și în
multe societăți non-europene. El stă la baza genocidului
împotriva romilor din Europa, din timpul celui de-al doilea război
mondial.
Până în anii 1600, o serie de stereotipuri despre "țigani"
erau deja răspândite pe întreg teritoriul Europei. Astfel de
stereotipuri afirmau că "țiganii" sunt, prin natura lor, criminali,
murdari, de neîncredere, înșelători, imorali și neinteresați de o
muncă onestă și de un mod normal de viață. Se considera că
"țiganii" preferau să trăiască mutându-se dintr-un loc în altul,
cerșind, furând, distrând populația sau realizând munci
temporare simple pentru a-și câștiga traiul. Spre deosebire de
populația sedentară, "țiganii" au fost priviți cu suspiciune și, în
cel mai bun caz, erau văzuți ca străini periculoși, iar în cel mai
rău caz, ca reprezentanți ai diavolului.
O mare parte din această ostilitate față de "țigani" a fost
rezultatul unor neînțelegeri și conflicte care au apărut între
localnici și romi la primele contacte. Diferențele culturale și
barierele lingvistice au creat dificultăți ambelor părți în evitarea
greșelilor, intenționate sau nu.
Sentimentul reciproc de neîncredere și îngrijorare a
condus la situația în care, "țiganii", erau izolați la marginea
societății, în timp ce romii și-au adaptat modul de trai pentru a
face față acestei excluderi a majorității populației.
Încă din anii 1600 și 1700, romii au fost vizați de legi și
reglementări antițiganiste în multe dintre țările europene.
Deoarece romii erau adesea acuzați de criminalitate, vrăjitorie,
răspândirea bolilor sau spionaj pentru inamic, "țiganii" au fost
împiedicați să rămână într-un singur loc prea mult timp. Au fost
excluși de la diverse activități, cum ar fi deținerea de proprietăți
sau participarea la ceremoniile bisericești.
În Spania și Ungaria, guvernul a relocat cu forța romii și le-
a interzis limba și cultura, încercând să-i transforme în țărani
"cinstiți". În Scandinavia, legile permiteau ca bărbații "țigani" să
fie uciși pe loc, iar femeile și copiii să fie forțați să părăsească
țara. În Țările Române, din Evul Mediu târziu până în anii 1850,
"țiganii" erau deținuți ca sclavi de către proprietarii de pământ
puternici, inclusiv de Biserică. Aceste exemple arată că, în
întreaga Europă, să fii etichetat drept "țigan", însemna că erai o
problemă sau o amenințare și, prin urmare, meritai să deții mai
puține drepturi decât o persoană obișnuită.
În anii 1800, apariția statelor naționale moderne a creat
noi forme de antițiganism. Noile idei, care promovau națiunile și
"rasele pure", susțineau că "țiganii" sunt inferiori și nu pot fi
incluși în societate. Dezvoltarea unei economii de piață
moderne și capitaliste a condus, de asemenea, la convingerea
că modul de viață al "țiganilor" este înapoiat, neproductiv și,
prin urmare, ar trebui interzis.
 Deoarece aceste atitudini au început să influențeze și
politica, poliția - o instituție cheie a tuturor statelor moderne - a
ajuns să considere lupta împotriva "țiganilor" o prioritate. Încet-
încet, să fii rom a ajuns să fie egal cu a fi criminal și, din cauza
ideilor din secolul al XIX-lea despre felul în care trăsăturile
criminale sunt transmise din generație în generație în familie,
"țiganii" au fost priviți drept criminali încă de la naștere. În acest
fel, înainte de primul război mondial, în Germania, Franța și în
alte țări europene, poliția a ajuns să aibă dreptul să înregistreze
și să țină evidența tuturor "țiganilor" de pe teritoriul lor.
Mulți polițiști au considerat ca fiind în sarcina lor să
prevină răspândirea "plăgii țigănești", așa cum se adresau
adesea, privitor la romi, în dezbateri publice.
Venirea la putere a Partidului Nazist al lui Hitler a dus la
schimbări care au afectat cele două grupuri principale de sinti și
romi. Aceste schimbări, deși sunt asemănătoare cu procesele
de excludere și persecuție care au vizat locuitorii evrei ai
Germaniei, pot fi considerate ca un proces separat, paralel,
condus de grupuri de interes ușor diferite, din cadrul sistemului
nazist.
Spre deosebire de antisemitismul său accentuat, Hitler a
vorbit rareori despre "țigani". Presiunea de a face ceva referitor
la presupusa "plagă țigănească" a venit din partea poliției
germane, în special a poliției care se ocupa cu ordinea (în timp
ce măsurile antievreiești au fost adesea executate de Poliția de
Securitate). Întrucât naziștii au reorganizat forțele poliției
germane într-o structură unificată, sub control SS, cei care
cereau să se ia măsuri împotriva "țiganilor" au crescut în
număr.
Începând cu 1933, legile existente împotriva "țiganilor,
vagabonzilor și inactivilor", precum și noua lege nazistă privind
"criminalii recidiviști", au condus la arestări și hărțuiri ale
romilor. În 1936, a fost creat un birou central de "combatere a
problemei țigănești" la München, unde poliția bavareză păstra
registre ale "țiganilor" încă din 1899. Ca urmare a unor acțiuni
locale, cum ar fi expulzarea forțată a romilor, decizie luată în
legătură cu Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, în iunie
1938 a avut loc "săptămâna de curățare a țiganilor" în întreaga
țară, în același an cu pogromul împotriva evreilor germani. În
decembrie 1938, Heinrich Himmler, în calitate de șef al SS și al
poliției germane, a trimis un document oficial tuturor secțiilor de
poliție, referitor la "combaterea problemei țigănești".
Atitudinile legate de "plaga țigănească" au afectat și alte
politici îndreptate împotriva romilor. Experți din cadrul
Ministerului de Interne, fiind în asentimentul poliției, au susținut
că reglementările discriminatorii rasiste ale așa-numitelor legi
de la Nuremberg din 1935, ar trebui să considere "țiganii",
alături de evrei, ca fiind rasial străini Europei și, prin urmare, să
nu fie considerați egali etnicilor germani. Legea din 1933,
privind sterilizarea forțată pentru a-i împiedica pe cei
considerați "inferiori" să aibă copii, a fost folosită împotriva
persoanelor de etnie romă.
Antițiganismul și politicile îndreptate împotriva "țiganilor"
nu erau prezente doar în Germania. În anii 1920 și 1930,
cooperarea internațională a poliției, în cadrul noii organizații
Interpol cu sediul la Viena, aborda adeseori chestiunea
"criminalității țiganilor", percepută ca o problemă națională și
transfrontalieră, mai ales după ce Germania nazistă a preluat
controlul asupra Interpolului ca urmare a anexării Austriei în
1938.
Prin întâlnirile din cadrul Interpol, poliția din Europa a putut
să compare atitudinile locale, observând că există o viziune
comună asupra "țiganilor", priviți ca o amenințare gravă la
adresa legii și ordinii, care trebuia să fie atent urmărită și
pedepsită rapid. Ca dovadă a acestei credințe, în momentul în
care Franța a declarat război Germaniei ca urmare a invaziei
Poloniei în 1939, una dintre primele acțiuni luate de autoritățile
franceze a fost aceea de a închide în lagăr toți "țiganii" din
zonele din apropierea graniței germane, sub bănuiala că ar
putea acționa ca spioni în favoarea germanilor, amintind astfel
de un stereotip antițigănesc vechi de secole.
Când Germania cucerea o țară, legea internațională
menționa faptul că ocupanții trebuie să permită funcționarea
normală a instituțiilor societății, poliția fiind o astfel de instituție,
importantă din punct de vedere social. În multe cazuri, poliția,
sub impulsul patriotismului, și-a folosit poziția pentru a rezista
introducerii unor schimbări radicale în societate, inspirate de
ideologia nazistă. Atunci când naziștii aveau nevoie de ajutor
local pentru adunarea și uciderea evreilor, primii colaboratori
care se ofereau voluntar erau, adesea, activiști fasciști
radicalizați sau oportuniști, și nu polițiști de carieră. Cu toate
acestea, când a fost vorba de a acționa împotriva amenințării
aduse de "plaga țigănească", poliția locală și noii lor șefi
germani din cadrul Poliței de Ordine aveau același punct de
vedere.
Introducerea măsurilor antițigănești în țările ocupate a fost
inconsecventă, chiar variind în diferite părți ale aceleiași țări.
Imediat după invazie, un număr de romi deveneau, uneori,
victimele echipelor de ucidere în masă Einsatzgruppen, alături
de evrei, comuniști și alții. Acest lucru s-a întâmplat, de
exemplu, în Polonia, în Statele Baltice, în Ucraina și în alte părți
din Europa de Est, dar nu și în Norvegia, Danemarca, Franța
sau în alte state din Europa Occidentală.
 În unele țări, condițiile locale au dus la decizii neobișnuite:
în Lodz, spre exemplu, în 1940, "țiganii" au fost închiși în
ghetoul evreiesc. La sfârșitul anului 1941, comandantul navei
germane a ordonat ca toți "țiganii" să fie luați din orașul de
coastă Liepāja și împușcați, deoarece îi considera o
amenințare la adresa siguranței. Singurul supraviețuitor a fost o
femeie romă, care a fost sterilizată forțat, un caz care a fost
apoi adus ca dovadă în procesele pentru crime de război de la
Nuremberg, care au avut loc după încheierea războiului.
Acțiunea din orașul Liepāja, supravegheată de poliția germană,
s-a putut petrece atât de rapid și amănunțit, doar datorită
faptului că poliția locală letonă avea deja liste detaliate cu
întreaga populație romă, incluzând chiar și copiii.
În același timp, unii șefi ai poliție locale au văzut în starea
de război o ocazie de a scăpa, odată pentru totdeauna, de
"problema țiganilor". Prin urmare, multe dintre deciziile legate
de care romi să fie arestați, care să fie uciși, care să fie trimiși
în lagărele de concentrare și care să fie lăsați în pace erau, mai
degrabă, o alegere a șefului poliției locale, mai mult decât a
unui oficial german de rang înalt.
Ca rezultat, soarta romilor putea varia foarte mult de la un
district al poliției la altul, chiar și în aceeași țară, depinzând de
prejudecățile șefului local de poliție, a prefectului sau
primarului. În unele cazuri, primarii, polițiștii sau clerul și-au
folosit autoritatea pentru a preveni asasinarea și persecuția
romilor.