Sfântul Ioan Gură de Aur – o viață în slujba Evangheliei

STUDENT: ZAHARIA L.I GEORGIANA

ANUL I- TDI

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia în jurul anului 349 într-o familie de rang înalt
avându-i ca părinți pe Secundus, ofițer în armata imperială și pe Anthusa. Tatăl moare imediat
după nașterea sa iar mama rămasă văduvă la vârsta de douăzeci de ani avea să nu se mai
recăsătorească, pentru a se dedica creșterii și educației tânărului Ioan. La fel ca și mama
episcopului Augustin, Sfânta Monica, Anthusa este cea care iși călăuzește fiul pe calea credinței
creștine.
Este botezat în anul 370 și hirotesit citeț. Își începe educația alături de învățătorul păgân Libaniu,
apoi studiază teologia cu Diodor din Tars întemeietorul Școlii din Antiohia.
Iubitor de asceză, în jurul anului 375 d. Hr. se retrage în pustie în munţii Silpios din apropiere și
ucenicește 4 ani sub ascultarea unui bătrân siriac şi apoi trăiește 2 ani ca pustnic, într-o peşteră.
Se dăruiește unei vieți de liniște, tăcere și rugăciune, priveghere și post aspru în așa măsură
încât după o vreme, datorită sănătății șubrede, e nevoit să se întoarcă în Antiohia.
Își reia slujba de citeț vreme de trei ani și este hirotonit diacon în anul 381 de către Sfântul
Meletie al Antiohiei, iar în anul 386 preot de către episcopul Flavian I al Antiohiei.
Acum începe lucrarea sa de predicator, timp de 12 ani ține cuvântări în fiecare duminică şi
sărbătoare, iar în timpul postului mare în fiecare zi. Se duce vestea despre frumusețea și
profunzimea cuvântărilor sale încât faima lui ajunge până în capitala imperiului, la
Constantinopol.
Sunt vestite Omiliile sale la multe din cărțile Sfântei Scripturi, mai ales la epistolele Sfântului
Apostol Pavel. Dacă sfântul Vasile cel Mare a rămas in memoria Bisericii ca cel ce a alcătuit
Rânduielile vieţii monahale, sfântul Ioan rămâne în conştiinţa credincioşilor, dar mai ales a
clericilor şi predicatorilor, ca cel ce a învăţat, prin întreaga sa operă, rânduielile vieţii familiale și
sociale. El arată prin exemplul vieţii sale personale, conformitatea creştinismului cu însăşi firea
umană, cu necesitatea aplicării principiilor creştine în viaţa personală, familială și socială.
Sfântul Ioan insistă mult asupra milosteniei, a iubirii de vrăjmași, a prieteniei, a dragostei și
ajutorului dintre soți, a grijii față de creșterea și educația copiilor. De asemenea, se îngrijește
atât de nevoile duhovnicești cât și de cele materiale ale săracilor. Predică împotriva abuzurilor
celor bogați și a celor ce dețineau puterea față de cei săraci și neajutorați. El dă o interpretare
directă (literală) Scripturilor (diferită de interpretarea alegorică alexandrină) majoritatea
temelor abordate în cuvântările lui fiind prin excelență sociale, explicând cum trebuie să
trăiască creștinii conform învățăturii Evangheliei.
Sfântul Ioan scrie şi vorbește pe înțelesul tuturor, îi însuflețește pe toți, de aceea, credincioşii îl
numesc „gură de aur / hrisostomos", iar Biserica îl laudă până astăzi: „din gura ta ca o lumină
de foc strălucind harul, toată lumea a luminat.
O întâmplare din vremea slujirii sale în Antiohia ne arată cel mai bine puterea și roadele
predicilor sale. În urma unei revolte populare în care statuile împăratului și ale familiei sale
fuseseră profanate, episcopul e nevoit să intervină pe lângă împăratul Teodosie I. În Postul Mare
din anul 397, Sfântul Ioan rostește cele 21 de cuvântări în care arată greșelile poporului.
Cuvintele sale au o asemenea înrâurire asupra celor mulți încât mulți se căiesc, mulți păgâni se
convertesc la creștinism și însuși împăratul Teodosie renunță la pedeapsa hotărâtă inițial și se
mulțumește doar cu retrogradarea statutului cetății.
În același an, după moartea arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului este adus (oarecum
împotriva voinței sale) la Constantinopol unde este hirotonit arhiepiscop în data de 15
decembrie 397 de către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei.
Ca arhiepiscop refuză viața rafinată a capitalei, deși statutul său în vremea aceea era supeior în
rang multor oameni influenți ai imperiului. Refuză să ia parte la petrecerile luxoase, ceea ce îl
apropie de poporul sărac dar nu și de cercurile bogaților și clerului. Reorganizarea bisericească
pe care o inițiază deranjează pe cei comozi și învățați cu luxul capitalei.
Continuă să predice, să scrie comentarii biblice și să organizeze misiuni, trimițând misionari la
goții de la Marea Neagră și Dunăre. Totodată, încearcă să rezolve tensiunile prezente în diverse
dioceze, ca cele din Tracia și Asia Mica și convoacă un sinod la Efes în 401, pentru a clarifica
neregulile de aici.
Predică în continuare cu mai mare însuflețire, temele sale fiind cu precădere sociale, împotriva
bogăției, a nedreptăților sociale, a abuzurilor imperiale, dar și despre virtuți, despre calea
Împărăției, despre Hristos și lucrarea Sa mântuitoare.
În curând cuvintele sale ating orgoliul bogaților și chiar al împărătesei Eudoxia căreia îi reproșa
extravaganța și luxul pe care îl afișa, ceea ce îi atrage dușmănia acestora și în final exilul. De
asemenea Teofil, arhiepiscopul Alexandriei dornic să își întindă influența și asupra
Constantinopolului îl învinuiește pe Sfântul Ioan de complicitate la erezie, pentru că a găzduit
câțiva călugări acuzați de origenism.
În scurt timp Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi se aliază împotriva lui și convoacă un sinod
în anul 403 pentru a-l condamna pe Sfântul Ioan de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este
depus din treaptă și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza
nemulțumirii poporului și a „cutremurului“ interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan își reia predicile, din care nu lipsesc cuvintele usturătoare la adresa stăpânitorilor. O
statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei. Sfântul Ioan
critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton
dur: „Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui
Ioan“. Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia.
Papa Romei, Inochentie I, protestează împotriva surghiunirii Sfântului Ioan, dar fără folos.
Sfântul Ioan scrie o serie de scrisori care au un mare răsunet în Constantinopol, așa încât este
exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre).
Dacă din primul exil a revenit triumfal, în timp ce episcopii acuzatori care îl caterisiseră la
Sinodul de la Stejar fugeau în grabă din capitală de teama populaţiei, din cel de-al doilea nu a
mai revenit decât pe 27 ianuarie 438 când sfintele sale moaşte au fost aduse triumfal la
Constantinopol.
După trei ani de obositoare călătorii, aprige ierni şi neîndurătoare chinuri suferite, avea să
treacă la cele veşnice, la 14 septembrie 407, in biserica sfântului Vasilisc din Comane, rostind
memorabilele cuvinte: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Sfântul Ioan își datorează popularitatea și importanța sa în istoria Bisericii și a gândirii creștine,
nu numai calităților sale administrative sau politice, cât mai ales operei sale literare.
Moștenirea literară a Sfântului Ioan Gură de Aur este deosebit de bogată, nici unul dintre
Părinții greci nu a lăsat o operă atât de vastă, cuprinzând omilii, tratate și scrisori. Sfântul Ioan
Gură de Aur este și cel mai citit autor în țara noastră.
Partea cea mai consistentă a operei sale o constituie Omiliile. După conținut ele se împart în:
omilii exegetice, omilii dogmatice și polemice, omilii morale, omilii la marile sărbători,
panegirice și omilii sau predici ocazionale.
Prezenţa Sfântului Ioan în spiritualitatea românească rezultă și din săvârşirea cu regularitate a
Sfintei Liturghii alcătuită de el, stabilirea hramului a numeroase biserici care îi poartă, numele,
chipul care apare în mai toate lăcaşurile de rugăciune.
Merită să arătăm și lunga tradiţie a legăturilor Sfântului loan Gură de Aur cu teritoriul României
de astăzi. Ele au început pe vremea când, patriarh al Constantinopolului fiind, s-a interesat de
strămoşii noştri, trimiţându-le scrisori şi cuvânt de îmbărbătare, de asemenea luându-şi ucenici,
printre care Sf. Ioan Casian. La rândul lor, reprezentanţi ai Sciţiei Minor s-au ridicat în apărarea
lui Ioan Hrisostom în cele două şinoade (403 şi 404). Singurul care l-a apărat atunci a fost
episcopul Teotim al Tomisului. Un ecou al acestor legături îl găsim în predoslovia Bibliei lui
Şerban Cantacuzino din 1688, unde citim: „Creştinat-au sfântul Zlatoust pre rumâni, pre carii şi
tălpuitorii Nistrului îi numesc letopiseţele cele bisericeşti, învăţând pre unii dintr-ânșii carte şi
limbă elinească...".
Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan a fost preocupat de teme cum ar fi:
cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine. Botezul, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și
Preoția, apoi Biserica, iubirea creștină. Legat de cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan îi
combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.
În scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt
mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „I-a pus totul sub picioare, și L-a dat
căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în
toți.“ (Ef. 1, 22-23).
În dobândirea mântuirii, la Sfântul Ioan Gură de Aur iubirea este esențială, ea fiind virtutea care
îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie
completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan
susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie
să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti.
„Din cer ai primit dumnezeiescul har și cu buzele tale pe toți îi înveți să se închine unui
Dumnezeu în Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase. După vrednicie, te lăudăm pe
tine, că ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.
Din gura ta, ca o lumină de foc, strălucind harul, toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de
argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale,
învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască
sufletele noastre!“

Din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur

”Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar dacă iubeşti pe cel care nu te
iubeşte, îţi este dator Dumnezeu în locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva
nu trebue să-ti dai multă silință să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor.”
”Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceea ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult,
iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi
mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si
sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne
inconjoara cu cea mai mare slavă.”
”Dacă nu ştii să te porţi bine cu fratele tău, cum vei putea să te porţi bine cu un străin? Dacă nu
ştii să-ţi cârmuieşti bine mădularul tău propriu, cum vei putea să atragi spre tine pe unul din
afara ta şi să te uneşti cu el ? Vrei ca sa nu auzi vorbindu-se de rău de tine ? Nu vorbi nici tu de
rău pe alţii ! Doreşti sa fii lăudat ? Laudă şi tu! Vrei să fii miluit? Milueşte şi tu ! Vrei să fii iertat ?
Iartă şi tu ! Vrei să nu ţi se ia bunurile tale? Nu răpi nici tu pe ale altora ! Aşa să ne purtam cu cei
din jurul nostru, cum dorim să se poarte şi ei cu noi !”
”Eu sunt nesăţios: nu vreau să se mântuiască doar câţiva, ci toţi; căci numai unul dacă se va
pierde, eu mă pierd.”
”Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi.”
”Îi cinstim pe sfinţi imitându-i.”
”Nimeni să nu fie trist pentru că este sărac, pentru că împărăţia lui Dumnezeu ne-a fost
dezvăluită! Să nu fie nimeni abătut din cauza păcatelor sale; pentru că iertarea ne-a venit din
mormântul Domnului. Să nu fie nimeni înfricoşat de moarte, pentru că moartea Mântuitorului
ne-a eliberat pe noi! El a călcat pe moarte şi a învins-o.” (din Cuvântul la Sfintele Paşti )
”Prima datorie este iubirea, care este întotdeauna ancorată în iubirea faţă de Dumnezeu”
”Nici un sportiv adevărat, atunci când se află pe stadion, nu cere odihnă, linişte, mâncăruri sau
băuturi. Altfel, ar fi nu numai un sportiv prost, dar şi nebun. Atunci când concurează, îşi adună
forţele, îndură praful, căldura, transpiraţia, chinul şi, câteodată, chiar şi durerea...Va veni şi
vremea odihnei. Acum este, însă, vremea încercărilor, a ispitelor, a supărărilor, ca prin ele să
dobândim nădejdea mântuirii...”
”Dragostea este bucuria de a face altora bucurie.”
”Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindecă fără voia noastră”
”Pe adevăratul prieten nici locul, nici timpul nu-l pot împiedica să iubească şi să fie iubit.”
”Nu este deajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci creştin.”
”Suntem uniţi unii cu alţii mai mult pentru pricini lumeşti decât pentru dragostea de Hristos; de
aceea şi dragostea dintre noi se spulberă repede, pe când dragostea care are temei pe Hristos
rămâne veşnică.”
”Dumnezeu a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă ceea ce
trebuie”
”Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu
încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă.”
”Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor. În mâna dragostei, toate devin bune.”
”Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre
toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este
cel mai sărac dintre toţi.” (din predica la Duminica a Cincea a Marelui Post).
„Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi, căci ea lucrează aprinderea dragostei şi
din ea se nasc toate bunurile. Căci nu este nici un bun care să nu vină de la dragostea din
Hristos“. (din Omilia 19 către Evrei).
„Căci precum fier pe fier se ascute şi lemn pe lemn se aprinde, tot aşa, adunându-ne la un loc,
noi sporim între noi dragostea de Dumnezeu şi de oameni.“
„Dacă cu adevărat suntem fraţi şi dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alţii, atunci desigur că la
aceasta ne vom aduna totdeauna cu toţii. Adunarea ne va aduce la apropierea şi prietenia
folositoare şi prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.“ (din Omilia la
Epistola a II-a către Tesaloniceni)
„Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul. Ea niciodată nu
îmbătrâneşte, ci totdeauna va înflori în Hristos.“
„Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de sufletele noastre.“
„Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei membri, care sunt credincioşii, trebuie să
stea într-o armonie perfectă.“
„Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele
dumnezeiescului ei Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu poate fi vorba
de o Biserică vie.“
„Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin unirea cu Hristos în Biserica Sa.“
„Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi nimic nu ne poate face mai asemănători
cu El, decât dragostea inimii noastre pentru Hristos şi împlinirea de bunăvoia noastră, cu
bucurie, a voii Lui.“
„Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere, pentru ucenicii Săi, în lume, minunile – ci dragostea.
Dragostea statornică, fierbinte şi de bunăvoie.“
,,Rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui, darul lui este şi al meu, şi
talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu
este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie
genetică a unui organism, fără nici o lipsă.“
„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“
„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame
ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.“
„După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi
de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.“
„Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au
fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.“