Analiza Ereziei

Ereticul este cel care are o opinie. Chiar cuvantul erezie inseamna acest lucru.
Insa ce inseamna a avea o opinie? De exemplu, catolicul este catolic, adica
universal; fara a avea o credinta aparte, el urmeaza fara discutie pe cea a
bisericii. Iar o opinie inseamna a-ti urma propria judecata si credinta.Nu in toate
ipostazele si dimensiunile lor ereziile au fost proteste cu valoare pregnant
umana, multe din ele consumandu-se in cercul dezbaterilor religioase, fiind si
prin forma si prin fond numai abateri de la ceea ce, intr-un moment sau in altul,
un episcop sau altul, un papa sau altul au hotarat a fi dreapta credinta.Adesea
ceea ce se hotara de catre unii a fi erezie era luat de altii ca ortodoxie.Nu
demult, in zbuciumata istorie a arianismului, la un moment dat adversarul cel
mai intransigent al lui Arie, Athanasie, este exilat in timp ce ereticul este
rechemat. Si exemplele pot continua.Intreaga istorie a crestinismului, a
islamismului, a mozaismului, pe scurt asa-numitelor religii universale, este
„accidentata” de dispute care ajung pana la schisme.

Pe langa ereziile preponderent religioase, au mai existat si alte tipuri, erezii

preponderent social sau filozofice, desi prin heterodoxie sunt si ele atasamente
la ganduri proprii, exprimand de fiecare data un alt punct de vedere, fiind in
primul rand o reinterpretare a dogmelor.Disputa in jurul naturii lui Isus Hristos,
indelungata si aprinsa, nu are valoare logica decat in interiorul teologiei si nu
intereseaza ca atare, decat pe teologi. O analiza filozofica si cu atat mai putin
una filozofica marxista a ereziilor religioase nu are cum sa preocupe de alegerea
„adevarului” de eroare intr-una sau in alta din dezbaterile in jurul unei probleme
de stricta observare teologica, pentru ca le considera, principial,
pseudoprobleme.O analiza filozofica a ereziilor religioase care si-ar propune sa
valorifice un punct de vedere sau altul ar esua prin firea lucrurilor in teologie,
pentru bunul motiv ca perspectiva si mijloacele filozofiei nu sunt si cele ale
teologiei.De aici nu decurge insa interdictia pentru filozofie de a supune analizei
sale dogmele teologiei. O asemenea analiza intra in rosturile filozofiei, care, prin
natura ei integratoare, judeca si religia si stiinta si arta. Dar daca tine la
autenticitate, la conditia de adevar a ei, filozofia trebuie sa fie, in raporturile ei
cu teologia, rationalista si critica, sa fie ateista.O interpretare filozofica
spiritualista nu va putea nicicand sa se contureze ca interpretare expre filozofica
si nicicand nu va putea sa depaseasca limitele unei opere de justificare.
Nicicand nu va putea sa fie rationalista si critica, deci veritabil filozofica.Si mai
putine sanse are interpretarea teologica, atenta la viata dogmei si nu a
adevarului, subiectivista la limita, antiistorica, valorificatoare a ceea ce intareste
doar autoritatea Scripturii.Interpretarea teologica, dar si filozofica spiritualista,
porneste de la o judecata care face imposibila deslusirea esentei ereziilor,
pentru ca a da ereziei un sens negativ, a asimila-o cu eroarea absoluta in plan
teoretic si crima in plan practic, nu poate sa duca la alt rezultat. Ioan
Mihalcescu scria: „Noile si sublimele adevaruri ale crestinismului, trebuiau sa
vina in atingere spirituala cu ideile religioase si stiintifice ale timpului de atunci.
Din aceasta atingere iesira invataturi ratacite” adica, erezii si schisme.

Insa in acest fel nu se depaseste chiar punctul de vedere al adversarilor

ereticilor: nobili si clerici din timpul evului mediu carora „schisma si erezia li se
prezenta ca atentate la credinta, ci atacuri contra ordinii publice, crime sociale”.

Dezavurarea principala a ereziei mai semnifica un imens dogmatism.

Hotarandu-se de catre Biserica si in materie religioasa si in materie filozofica,
hotarandu-se si in modelul absolut de viata sociala, ca si cum omul ar fi un fel
de jucarie mecanica, in putinta de a fi perfect programat, orice abatere si in
primul rand „abaterile” fundamentale generate de istoria insasi erau
anatemizate ca si cum ar fi fost incalcari ale firii, ale adevarului si a binelui, in
genere ale valorilor.

Tot ceea ce in cursul evului mediu a insemnat aspiratie catre altceva, uneori
chiar catre un altceva care nu era, si altceva nou a trebuit sa fie condamnat ca
eroare si crima. Au fost condamnate ca erezii pana si pozitiile fata de o anumita
persoana de o anumita dogma, care nu contineau niciun indemn heterodox
innoitor, nu se remarcau prin buna folosire a ratiunii, ba dimpotriva, ingrosau si
mai mult mistica.

Exercitat si in interiorul religiei, dogmatismul este si mai agresiv, insa in fata

tendintelor de „stanga” pornite din filozofie, din morala, din politica.

In timpul evului mediu au fost condamnate cu vehementa filozofiile lui

Bernager, filozofia lui Abelard, a lui Averroes si a averoistilor, catharii sau Hus si
husitii. Au fost arsi pe rug la inceputurile noului ev modern, Giordano Bruno si
persecutat si umilit Galileo Galilei.

Astazi, biserica a fost dezbinata si atacata din toate partile si nu mai prezinta o
mare influenta. Din ea s-a desprins luternaismul, calvinismul, anglicanismul,
etc. Cum faramitarea parca n-a fost de ajuns, mai este atacata si de
iluminism.Voltaire insemnase incendiar la zdrobirea infamiei, adica a bisericii,
iar Diderot intr-un discurs adresat de un filozof unui rege spunea: „Sire, daca
vreti sa aveti preoti, atunci nu va trebuie filozofi, iar daca vreti sa aveti filozofi
nu va trebuie preoti, caci unii fiind prin conditia lor prieteni ai ratiunii si
promovatori ai stiintei, iar ceilalti dusmani ai ratiunii si unelteitori ai ignorantei,
inseamna ca daca primii fac binele, ceilalti fac raul”.Acum mai bine de 100 de
ani s-a renuntat la termenul de erezie, insa nu se si redimensioneaza intelesul
pus in circulatie. Nu se trece la recunoasterea semnificatiei pozitive a ereziilor;
pentru aceasta interpretarea teologica sau de sugestie teologica ar fi trebuit sa
renunte la insusi principiul sau, intre punctul de vedere ortodox teologic si cel
eretic neputand sa stea alta relatie decat de excluziune.

iscarile eretice, mai mult sau mai putin contemporane au interferat adesea sau
chiar s-au contopit. Ereziile, mai cu seama cele sociale si filozofice, se afla la
izvoarele reformei si renasterii si astfel la izvoarele epocii noi, moderne.

Prin mesajul lor, ereticii nu numai ca au anticipat o alta lume, mai umana, insa
au si luptat pentru ea.