Cultul iudaic și cultul creștin – Asemănări, continuitate și deosebiri

Pr. Drd. Matyas Eduard – Robert

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

eduard_matyas@yahoo.ro

Abstract

According to the exhortation given by the Savior Jesus: "Do not think that I have come
to destroy the Law or the prophets; I have not come to destroy, but to fulfill" (Matthew 5, 17),
the old law has always had a close relationship with the New Testament. In the same way,
Blessed Augustine, bishop of Hippo, tells us: "The New Testament is hidden in the Old, the
Old Testament is revealed in the New", thus the two testaments having an indissoluble link. In
this study I want to demonstrate how things have evolved since the biblical revelation made to
the first consecrated persons: Moses, Abraham, Aaron and up to the present day. Today's
forms of worship have their foundation in the Old Law, since God is always the same and His
words are eternal (Hebrews 13:8)

Keywords: Law, Yahweh, temple, testament, Judaism, Moses, Torah

Introducere

Poporul Israel a fost singurul popor din istoria omenirii, căruia Yahve, Dumnezeul cel
adevărat, a dorit să I se descopere și în mijlocul căruia să coboare pe Fiul Său Cel sfânt, Iisus
Hristos. Acesta li se adresează: ,,Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este
singurul Domn” (Deuteronom 6:4 La citatele biblice în loc de două puncte vom pune virgulă
Deuteronom 6, 14 – operezi peste tot), astfel pregătindu-i a întâmpina pe ,,Domnul
Domnilor”, Iisus Hristos, ,,singurul Stăpânitor” și ,,Împăratul, împăraților”(I Timotei 6:15),
Cel născut în peștera din Betleem.

Cu toate că acest popor, a văzut (nu se pune virgulă între subiect și predicat) minunile
din dreptul lor și binefacerile Domnului: plăgile venite asupra Faraonului, deschiderea Mării
Roșii, săturarea cu mană și prepelițe în pustie, tot au cârtit împotriva alesului Domnului,
Moise, spunându-i: ,,Mai bine era să fi murit în pământul Egiptului sau să murim în pustiul
acesta!” (Numeri 14:2), iar la final și-au arătat răutatea, răstingându-L pe Cruce pe
Mântuitorul Iisus, Cel care le-a vrut atâta bine, spunându-le: ,,Nu sunt trimis decât către oile
cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24), însă pentru toate acestea ei au fost poporul
ales și iubit de Domnul Iisus, până în ultimul moment: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după
cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23:37, Luca 13:34). El a dorit
mântuirea tuturor: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei
15:24), însă deoarece ei nu au răspuns afirmativ mântuirii prin Iisus Hristos și credința în
învierea Sa, El spune: „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se
va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21:43). Mântuitorul a vorbit la fel și iudeilor și
națiunilor întregi, tot ce a spus Tatăl, Fiul a întărit, legea nefiind abolită, ci doar interpreată,
după cum e scris: ,,Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:16).

Vechiul Testament, rămâne un reper pentru noi, cei de astăzi. Noul Testament este
oglindirea Legii Vechi. Iisus aparține acum ambelor Testamente, El a adus o împlinire și nu o
distrugere a Vechiului Testament, iar acesta ,,nu mai aparține evreilor, din moment ce ei nu au
crezut în Iisus, Vechiul Testament aprarține acum doar Bisericii” (Sf. Iustin Martirul și
Filozoful)1.

1
Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție, Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p.82.
 Istoria iudaismului

Prima perioadă a epocii biblice, începe în mileniul al II-lea î:Hr și se termină o dată cu
odată cu (spre deosebire de o dată, de două ori... ) căderea statelor independente Israel și
Iuda și cu distrugerea primului Templu de către babilonieni 587-686. După revenirea unei
părți dintre exilații din Babilon a început epoca celui de-al Doilea Templu: o epocă de
restaurație, care e martoră la succesiunea stăpânirilor persane, eleniste și romane, la începutul
unei vaste diaspore evreiești și la nașterea alături de Templu, a Sinagogii. După distrugerea de
către romani a Templului, în anul 70 d:Hr., în cadrul sinagogii se dezvoltă iudaismul rabinic,
care își are centrele sale în Palestina și în Babilon. Ca urmare a cuceririi arabo-islamice din
sec. al VII-lea, centrul de gravitație al istoriei ebraice se mută în Spania, de unde vor fi
alungați în 1492, în Europa centrală și de răsărit, Palestina2.
Termenul ,,iudaism” nu se întâlnește în Biblia ebraică, ci apare pentru prima oară în
grecește (II Macabei 2:21). În textele biblice poporul, e indicat cu numele de ,,Israel”,
iar ,,Iuda” este numele unui trib și al regatului omonim din sud, însă după exilul babilonian
denumirea ,,poporul lui Iuda” se extinde la întregul popor evreu3.

Astfel când vorbim de poporul Israel, ne referim la urmașii lui Iacov, din cei
doisprezece la număr, prin care s-a format poporul evreu, iar când spunem ,,iudaism”, ne
referim la o perioadă mai contemporană, de după sec. VI î:Hr.

Asemănările cultice, liturgice și sociale și procesul lor de evoluție până azi

1. Locașul de închinare - Așa cum și creștinii beneficiază de o Sfântă Biserică, la fel

și evreii aveau un locaș (Cortul Sfânt), poruncit de Dumnezeu, lui Moise: ,,Din acestea să-Mi
faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor. Cortul și toate vasele și obiectele lui să le faci după
modelul ce-ți voi arăta Eu” (Ieșire 25:8-9) și construit de Bețaleel și Oholiab (Ieșire 31: 2-6),
urmat de Templu, construit de Împăratul Solomon, pe muntele Moria, acolo unde Avraam a
fost încercat de Dumnezeu prin sacrificarea fiului său, Isaac (Geneza 22) 4. După cum știm,
preoții primelor secole oficiau Sfânta Liturgie pe mormintele martirilor 5, își ridicau altare pe
locul lor de odihnă, așa cum Solomon ridică altar pe muntele ,,încercării” și ,,jertfirii”.
Dumnezeu încearcă poporul ca să vadă dacă e vrednic cu adevărat de El. Așadar și martirii, ca
2
Giovanni Filoramo, et al., Manual de istorie a religiilor, trad. Mihai Elin, Humanitas, București, 2003, pp. 156-
157.
3
Ibidem, p. 159.
4
Regine Azria, Iudaismul, trad. Adina – Gabriela Georgescu Obrocea, Coresi, București, 2000, p. 16.
5
Actele Martirice, PSB 11, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, p. 9.
și Avraam, au dat dovadă de bărbăție, sfințind pământul cu sângele lor, care ,,a dus rod”:
Templu sfânt, loc sfânt sau altar sfânt, ,,pământ câștigat”. Așadar, Biserica încă de la
începuturi, nedorind să omită viața pilduitoare a mucenicilor sau sfinților, a numit Biserica, cu
numele lor, așa apărând hramurile.

Așa cum Templul lui Solomon, a fost făcut după modelul Cortului: ,,Tu mi-ai poruncit
să zidesc templul Tău cel sfânt și un jertfelnic în cetatea în care locuiești, după chipul cortului
celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început” (Înțelepciunea lui Solomon 9:8) și Biserica
Ortodoxă păstrează structura locașurilor de închinare vetero-testamentare. Sfânta Sfintelor, și-
a schimbat numele în Altar, Sfânta, în Naos, iar curtea sau antreul, în Pronaos. Naosul este
orientat spre Sfânta Sfintelor (Altar), unde este prezent Hristos, sub forma chipului euharistiei,
fiind ,,Dumnezeul care urcă pe cerul din Răsărit” (Psalmul 68), prin mâna sfințită a preotului,
de la Sfântul Jertfelnic, iar Altarul este spre Răsărit, întru cât de acolo va reveni a doua oară
Împăratul Împăraților, după cum spune îngerul: ,,Acest Iisus care s-a înălțat de la voi la cer,
astfel va și veni, precum L-ați văzut ducându-se la cer” (Fapte 1:11), astfel rugăciunea spre
răsărit, are înțeles eshatologic: ,,Căci precum fulgerul pornește de la Răsărit și se arată până la
Apus, așa va fi venirea Fiului Omului” (Matei 24,27). Așadar, orice rugăciune, fie eclezială
sau particulară, trebuie făcută cu gândul la revenirea Domnului, ,,Răsăritul” nostru (Zaharia
3:4).

Mai rămâne de precizat că, după exilul Babilonian, a mai fost nevoie de un loc de cult
religios, adică Sinagoga6, care în prezent este deschisă tot timpul ca și multe catedrale și
biserici din zilele noastre, iar doritorii pot studia o ,,pagină din Tora” la orice zi sau noapte 7,
neevintându-se fastul8.

2. Preoția - existau preoți chiar și în Legea Mozaică, instituirea și clasificarea ei, a

făcut-o Dumnezeu, prin Moise, în văzul lumii, ,,și adună toată obștea la ușa cortului adunării”
(Levitic 8:4), după cum e regula și azi, de a se oficia hirotonirea creștină, în văzul lumii.
Aceștia, trebuiau să rămână la ușa cortului șapte zile consecutiv, ca să se împlinească zilele
sfințirii (Levitic 8:33), precum e ținut și proaspătul hirotonit în practică, până va fi trimis în
parohie.

Unșii Domnului erau împărțiți, ca și la noi, în trei trepte: arhierei, preoți și leviți, după
modelul de azi: episcopi, preoți și diaconi. Arhiereul avea drepturi și putere deplină, intrând o

6
Giovanni Filoramo et al., ,,Manual de istorie ...”, p. 17.
7
Regine Azria, Iudaismul, p. 60.
8
Nicolae Steinhardt, Emanuel Neuman, Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului – iluzii și realități
evreiești, trad. Giuliano Sifchi, Polirom, Iași, 2011, p. 67.
dată pe an în Sfânta Sfintelor (Evrei 9:7), de sărbătoarea Yom Kipur 9 (sărbătoarea pocăinței).
Preoții aduceau jertfele poporului la Altar și învățau oamenii Cuvântul Domnului ,,Căci
buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătură, căci el este solul
Domnului Savaot” (Maleahi 2:7), iar leviții doar se rugau pentru fii lui Israel (Numeri 8:19),
propovăduind cuvântul Domnului și fiindu-le de ajutor preoților și Arhierului. Observăm o
mare asemănare a atribuțiilor clerului de azi: arhierul este întâistătătorul între preoți, preotul
are drept la euharistie, la cuvânt și rugăciune, iar diaconii sunt doar mijlocitori între popor și
preoți, toți povățuind oamenii pe calea mântuirii.

În timpul traversării deșertului, atunci când Israel recăzuse în păgânism, doar tribul lui
Levi (al treilea fiu al lui Iacob), nu s-a închinat vițelului de aur, de unde accesul său la
sacerdoțiu10. Preoția trebuia să fie ereditară: copiii lui Aron rămâneau, în continuare preoți
(primul născut fiind arhiereu), iar urmașii leviților rămâneu consacrați, cu numele
de ,,leviți”11.

În momentul consacrătii, Moise, ,,i-a spălat cu apă”, pe Aaron și pe fii săi (Levitic
8:6), pentru leviți primind porunca, ,,să-i stropești cu apa curățirii” (Numeri 8:7) 12, urmând
apoi îmbrăcarea cu hainele sacerdotale, după un ritual anume prin care erau stropite cu sânge
(Ieșire 29:21), comparându-l cu stropirea cu aghiasmă. Apoi urma, ungerea cu alifie
parfumată pe cap, a Marele Preot, alifie, pe care Moise o răspândea de șapte ori peste
jertfelnic și obiectele sacre. După aceea Moise jertfea doi berbeci, unul pentru iertarea
păcatelor poporului, celălat pentru desăvârșirea morală a preoților, ungând din sânge:
extremitatea urechii, a mâinii și a piciorului , toate din partea dreaptă, lăsând să se înțeleagă că
preotul trebuie să fie curat în cuvinte, fapte și întreaga viață. La sfârșitul ceremoniei de
instituire preoțească vechi-testamentare, Moise stropește cu uleiul aromat și sângele animalic,
preoții și veșmintele lor.13 Astăzi nu mai e nevoie de sânge întru cât S-a jertfit Hristos, iar
sfințirea se face, după cum bine știm, cu aghiasmă și mir, iar succesiunea preoțească nu mai e
ereditară, ci voluntară, predestinată.

După înveșmântare Aaron și fiii lui își puneau mâna pe capul berbecului și vițelului de
jertfă și pâinile le duceau, legănând, în fața Domnului (Levitic 8), așa cum azi își pun mâna
cei care se hirotonesc, pe Euharistia primită de episcop, și merg cu ea până în partea de
Răsărit a Altarului, așteptând acolo câtva timp.
9
Ibidem, p. 17.
10
Regine Azria, Iudaismul, p. 16.
11
Mica Biblie, Chișinău, 1990, pp. 78-79.
12
De remarcat faptul că leviții erau doar stropiți cu apă, comparativ cu preoții și arhiereul care erau spălați în
întregime.
13
Philon din Alexandria, Viața lui Moise, Hasefer, București, 2003, p.103.
 Preoții primeau zeciuială din toate recoltele pământului: ,,Aduceți toate zeciuielile și
să fie merinde în casa Mea și puneți-Mă și pe Mine la încercare, zice Domnul Savaot și veți
vedea că voi deschide, la dorința vaoastră, stăvilarile cerului și voi vărsa din belșug
binecuvântarea, spre binele vostru” (Maleahi 3:10) și mâncau o parte din jetfele animalice
aduse de comunitate pentru jertfire. Zeciuiala adusă de popor trebuia înmânată a zecea parte
arhiereului Aaron de către leviți (Numeri 18:28), observându-se respectul și supunerea față de
arhiereu. La fel şi astăzi există darea pentru Templu, prin care oamenii în mod benevol îşi
exprimă dorinţa de ajutorare a bisericii şi slujitorilor consacraţi.

3. Veșmintele sacre - Se punea mult preț și pe veșminte, întru cât bine știm preotul
trebuie să strălucească ca și Dumnezeu, Care strălucește ,,Cu lumina ca și cu o haină”
(Psalmul 103:2). Astfel, Yahve îl îndeamnă pe Moise: ,,Să faci lui Aaron, fratele tău,
veșminte sfințite, spre cinste și podoabă” (Ieșire 28:2). Veșmintele Arhiereului Aaron și fiilor
săi erau: hoșen, efod, meil, hiton, chidar și cingătoare. Efodul era doar arhiereului Aron și
întâuilui născut al lui, fiind asemănător omoforului episcopului de astăzi: ,,acesta va fi din
două bucăți: una pe piept și alta pe spate, unite pe umeri cu două încheietori” (Ieșire 28:7). Pe
efod se găseau două pietre, pe care era săpat numele fiilor lui Israel, iar aceste pietre erau spre
pomenirea fiilor lui Israel, purtate pe umeri (Ieșire 28:12). Aici vedem legătura cu
simbolistica omoforului care și el, la rândul lui simblizează turma pe care ,,și-o ia arhiereul pe
umeri”. Melhilul era un veșmânt destinat arhiereului, din in albastru și era lung până la
genunchi14, având la poale clopoței de aur și ciucuri (Ieșire 28:34) , asemănător sacosului de
astăzi. Pe sub melhil arhiereul avea și hitonul lung până la călcâie. Peste hoșen (o vestă peste
melhil) îi era pus arhierului Urim și Tumim, (Levitic 8:8), comparative azi cu egolpioanele.
Prin acestea Marele Preot căuta să afle voia Domnului prin rugăciune, iar răspunsul îi era
acordat minții sale; mai târziu, proorocii au fost aceia care aduceau la cunoștința poporului
voia Domnului, revelațiile lor luând locul lui Urim și Tumim (V. Sorț) 15. Mai exista și mitra
pentru arhieri (Ieșire 29:6), așa cum au și astăzi episcopii în Biserica Ortodoxă.

Preoții, fii lui Aaron erau îmbrăcați mai simplu, cu hitoane (veșmânt lung până la
călcâie, asemănător stiharului), cu brâie sau cureele, turbane sau scufii 16 (în unele traduceri),
și pantaloni de in (Ieșire 28:40-42).

Rabinii erau obligați să poarte tot timpul un veșmânt să indice caracterul său
sacerdotal. Nu era suficient să fie îmbrăcat deosebit doar în timpul oficierii unei slujbe.
14
Mica Biblie, Chișinău, 1990, p. 79.
15
Dicționarul Stephanus, https://ebiblia.ro/app/, data accesării: 14.02.2023.
16
Scufie - Căciuliță de formă specială, care se leagă sub bărbie. Fiind legată sub bărbie, o putem asocia cu
epitrahilul.
Trebuie ca toată lumea, să poată vedea pe stradă că trece un preot. Îmbrăcămintea civilă nu se
potrivește. Caracterul civil pe care îl înfățișează câțiva rabini, efortul pe care îl fac ca să se
identifice cu masa laicilor au drept rezultate indiferența și apatia acestora. Ce i-ar mai rămâne
acestui preot care și-a pierdut dacă nu sufletul, cel puțin veșmântul? Ierarhia rabinilor trebuie
să aibă o scară proprie, iar titlurile trebuie să derive din natura și gradul funcției lor 17.

Preoții sunt trimiși de Dumnezeu, urmași ai Sfinților Apostoli, ținuta lor exprimându-
ne acest fapt. Noi trebuie să ne adresăm lor cu venerație și să le sărutăm mâna sfințită şi să nu
ne adresăm cu formula ,,Amice”. Astfel vom putea ridica în societate și în fața celorlalte
confesiuni prestigiul clerului. Fastul formulelor adresate lor, le va spori prestigiul clerical și
va împiedica prin precizia lor, pe oricine să se simtă ofensat 18. Ei sunt părinții noștrii, așa cum
spune Apostolul Pavel: ,,Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși nu
aveți mulți părinți, pentru că eu v-am născut în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (I
Corinteni4:15).

4. Masa din Sfânta Sfintelor - era asemănătoare cu cea din bisericile noastre, prin
faptul că pe ea se afla Tora, cu cele zece porunci, pe care o putem compara cu Sfânta
Evanghelie și chivotul, pe care îl puteau atinge doar preoții: ,,Iar lui Aaron și fiilor lui
încredințează-le cortul adunării, ca să-și păzească datoria lor preoțească și toate cele de la
jertfelnic și de după perdea; iar de se va apropia cineva străin să fie omorât” (Numeri 3:10),
chiar nici leviții nu puteau privi cele mai sfinte obiecte, întru cât erau destinate doar
Arhiereului: ,,Dar ei să nu vină să privească la cele sfinte, când le învelesc, ca să nu moară”
(Numerii 4:20). De asemenea așa cum există în fiecare Biserică Ortodoxă o candelă pe masa
Sfântului Altar, la fel se găsea și înaintea încăperii, ,,Sfânta Sfintelor”: ,,Să poruncești fiilor
lui Israel să-ți aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în
toată vremea în cortul adunării, în fața perdelei celei de dinaintea chivoltului legii” (Ieșire
27:20).

Cuvântul Altar înseamnă ,,loc înalt”, e muntele cel sfânt al Sionului, iar jertfelnicul, în
mod mistic îl simbolizează pe Domnul însuși: ,,Pe Iisus însuși, ca pe altar, se împlinește
sfințirea”, spune Sf. Dionisie Areopagitul, iar chivotul pus pe sfântul altar, îl trasnformă în
mormânt prădat de puterea învierii, neputând nimeni să-L atingă, afară de sacerdoți.
Arhiereul în timpul hirotonisirii îl pune pe candidat să stea cu fruntea plecată pe Altar, ca pe

17
Nicolae Steinhardt, Emanuel Neuman, ,, Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului...”, când
folosim gilimelele nu mai scriem italic: titlurile articolelor se scriu drept, cu gilimele; titlurile cărților se scriu
italic, fără ghilimele… VEZI MODUL DE CITARE ÎN REVISTA TABOR; ÎN „STUDIA…”; în REV
„STUDII TEOLOGICE” etc. pp. 67, 71, 85.
18
Ibidem, p.85.
Iisus Însuși: imagine (icoană) asemănătoare cu a Sfântului Ioan care stă culcat, la sânul lui
Iisus (Ioan 13:23)19. Așadar și relicvele și masa sunt ,,trupul însuflețit”, al Paștelui ce va veni.

5. Procesiunea cu Torah - În fiecare sâmbătă, în timpul ceremoniei de dimineață,

chivotul – care conține sulurile Legii scrise în ebraică pe pergament, suluri în învelitori de
catifea, de mătase sau de brocart și îmbodobite cu clopoței, cu o coroniță și cu un pectoral din
metal prețios – este deschis potrivit ritualului și sulul Legii e ridicat în sus și purtat în
procesiune de jur împrejur prin sinagogă. Odată terminată lectura, sulul este din nou purtat de
jur-împrejur prin sinagogă apoi așezat la loc în chivot. Participanții pot să-l atingă cu
franjurile șalului lor de rugăciune și apoi să sărute franjurile ca act de devoțiune și de
reverență față de cuvântul lui Dumnezeu 20, procesiune asemănătoare cu Vohodul Mic, când
preotul înconjoară Sfântul Altar, cu Sfânta Evanghelie. Interesant este că oamenii nu au voie
să atingă sulul cu mâna, ci doar rabinii, așa cum și în ortodoxie, doar preoții pot atinge Sfânta
Evanghelie.

Studiul tradițional al Torei este supus unor reguli de interpretare, adică unor principii
hermeneutice și exegetice complexe care au fost dezvoltate încă din timpul celui de-al doilea
Templu și pe toată durata perioadei de elaborare a Talmudului. Din comentariul biblic se
desprind diferite nivele de interpretare: sens literal (pșat), alegoric (remez), omiletic (draș) și
ezoteric (sod)21, asemănătoare și școlilor din Alexandria și Antiohia (una explicând Biblia
literal, alta alegoric)22, sau stilurilor omiletice.

6. Sfințirea cortului - Se făcea sfințirea tuturor obiectelor sacre din cort și a

jertfelnicului, prin folosirea mirului: (Levitic 8:9-10), așa cum se practică și azi de către
episcop. De asemenea se sfințea și cu sânge: ,,Să iei din sângele vițelului și să pui cu degetul
tău pe coarnele jertfelnicului, iar celălalt sânge să-l torni tot la temelia jerfelnicului.” (Ieșire
29:12). Turnarea sângelui la temelie, este asemănătoare cu osemintele martirilor care se pun la
târnosirea Bisericii, deoarece ele reprezintă jertfa vieții care a fost dată lui Dumnezeu.

7. Spălătorul, Altarul Tămâierii, Candelele - Așa cum trebuie să se spele preoții pe

mâini și azi, înainte de începerea Liturghiei și înainte de a intra în contact cu Sfintele Sfinților,
Sfânta Împărtășanie, așa era și în Legea Veche (Ieșire 40:30-32). Exista în cult și tămâia: ,,Și
a zis Moise către Aron: ,,Ia-ți cădelnița, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie și
du-o repede în tabără și te roagă pentru ei, că a ieșit mânie de la fața Domnului și a început

19
Paul Evdokimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, Meridiane, București, 1992, pp. 133-134.
20
Giovani Filloramo et.al. ,,Manual de istorie...”, p. 170.
21
Regine Azria, Iudaismul, p. 60.
22
Paul Gavrilyuk, Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii, Doxologia, Iași, 2018, p. 80.
pedepsirea poporului” (Numerii 16:46). Tămâia apare ca o jertfă de bun miros, plăcută lui
Dumnezeu, potolind mânia Sa pornită asupra oamenilor. Candelele înălțau rugăciunile către
Dumnezeu și trebuiau să fie prezente în cort: ,,Să pui în el candelele acestea, ca să lumineze”
(Exod 25:37). La fel și pe Masa Sfântului Altar este prezentă o candelă care luminează
permanent înainte chivotului euharistic.

8. Preoția generală - Cu toate că exista o clasificare între poporul laic și cler și în

legea Veche, oamenii mai erau numiți și ,,o împărăție preotească și un neam sfânt” (Exod
19:6), dar cu o singură condiție: ,,Dacă veți asculta glasul meu și dacă veți Legământul Meu,
veți fi ai mei dintre toate popoarele” (Exod 19:5). Asemenea și în creștinism, știm de la
Apostolul Pavel, că suntem ,,o preoție împărătească” (I Petru 2:9), prin ea exprimându-se
preoția generală, dar totuși existând și preoția sacramentală (prezbitratul), fapt pentru care
Apostolul Pavel îndeamnă, pe fiul său duhovnicesc, Episcopul Timotei: ,,Nu fii nepăsător față
de harul care ți s-a dat prin proorocie; cu punerea mâinilor mai-marilor preoților” (I Timotei
4:14), ,,Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult harul lui Dumnezeu, care este în
tine prin punerea mâinilor mele” ( II Timotei 1:16).

9. Sărbătorile – multe dintre sărbători erau asemănătoare ca numire: Roș Hasana

(Anul nou) – începea pe 1 Septembrie, Pesah ( ieșirea din Egipt), Savuot (Rusalii) – dăruirea
Torei, Yom Kippur – pocăința poporului, Sărbătoarea corturilor – aducerea aminte de
peregrinarea în pustie.

La anul nou se sună în sinagogă din corn de berbec pentru a reaminti poporului
reîntoarcerea la Dumnezeu și zece zile la rând sunt dedicate autoexaminării individuale și
penitenței. Obiceiul este de a mânca mere ținute în miere și de a ura celeorlalți un an bun și
fericit. Putem compara sunetul cornului de berbec, cu clopotele noastre, care răsună peste văi.

Ziua ispășirii (Yom Kipurr) e cea mai sfântă zi. Ea cade la sfârșitul perioadei de
penitență începută o dată cu anul nou și se caracterizează prin rugăciuni, posturi și
mărturisirea păcatelor (asemănător cu asceza creștină). Evreul pios postește douăzeci și patru
de ore, petrece întreaga zi în sinagogă și îmbracă o haină albă ca simbol al purității, iar la
încheierea zilei el va putea să se considere renăscut din punct de vedere spiritual. Gest foarte
asemănător cu al nostru: La începutul creștinismului creștinii adulți erau îmbrăcați în alb la
botez și trebuiau să postească pentru a primi Sfânta Taină a Botezului, de asemenea și astăzi,
înainte de o sărbătoare importantă, calendarul ortodox specifică o zi de post negru23.

23
Giovani Filoramo et al. ,,Manual de istorie...”, p. 170.
 Sărbătorile evreiești începeau seara și se încheiau la căderea nopții zilei următoare 24.
La fel și în creștinism, ziua liturgică începe seara și se termină seara următoare, dupăcum
slujba vecerniei, se săvârșește pentru următoarea zi.

10. Etapele vieții – Majoratul (Baar mițva) exista la vârsta de treisprezece ani, când
tânărul este chemat pentru prima dată a lectura Tora, în public 25 (Vârstă asemănătoare vieții
de adolescent din România, când tânărului deja i se atribuie niște răspunderi). Școla primară
primește copii de la cinci, la treisprezece ani: tinerii – invață alfabetul ebraic și rugăciuni,
treapta intermediară – Pentateuhul cu comentariul lui Rași 26, iar cei mari – studiază Mișna27 și
cei care doresc să își continue studiile se duc la Ieșiva28.

Moartea era o realitate biologică și rezultatul păcatului, adamic. Cei îndoliați respectă
un doliu de șapte zile, înconjurați și consolați de cei apropiați. Credința în viața de apoi, în
nemurirea sufletului și în învierea morților era în general acceptată.

Diviziuni religioase

Iudaismul ortodox – se bazează pe convingerea că Tora scrisă și Tora orală, fixate în

literatura talmudică, sunt adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, întrucât sunt de neschimbat și de
neatins.

Iudaismul reformat - apare în Germania la începutul sec. XIX, la îndemnul unor

personalități precum Mendelssohn. Este reprezentat prin modificarea slujbelor în sinagogi,
înlocuind, ebraica, în predici cu germana, introducând muzica de orgă, eliminând referirile la
venirea unui Mesia personal și la întoarcerea evreilor pe pământul strămoșesc. Reforma s-a
afirmat mai ales în lumea anglo-americană; centru de formare teologică este Hebrew Union
College din Cincinnati, înființat în 1875 pentru a pregăti rabini reformați. În statul Israel nu
sunt admise comunități reformate și nici un rabin reformat nu își poate desfășura activitatea.

Iudaismul conservator: apărut în Germania în secolul al XIX-lea, situat între cele două
tipuri de iudaism, prezentate mai sus. Își are centrul în Jewish Theological Seminary înființat
la New York 1887 și e foarte răspândit în Statele Unite. Tora nu ar fi fost revelată Israelului,
ci prin intermediul Israelului, este înțeleasă nu ca transcrierea unei serii de percepte divine, ci

24
Regine Azria, Iudaismul., p.50.
25
Ibidem, p. 51.
26
Printre comentatorii Bibliei, rabinul Solomon ben Isaac din Troyes (Franța), zis Rași (1040-1105), figurează
printre cei mai mari. Comentarea sa rând cu rând a textului, se găsește în aproape toate bibliile ebraice.
27
Culegere fundamentală de legi care constituie baza Talmudului.
28
Academie.
ca un complex de regului de urmat în diferitele experiențe istorice ale poporului evreu și
adaptat la împrejurimi istorice diferite.

Așadar, s-a luat concluzia că Reforma îl scoate în evidență pe Dumnezeu, ortodoxia

pune în evidență Tora și conservatorismul pune în evidență poporul evreu29.

Evoluția iudaismului până în zilele noastre

Iudaismul oriental – urmaș direct al iudaismului biblic, datează de vremea distrugerii

primului Templu și a primului exil. În urma deportării lor în Babilon la 586 î:Cr. și după ce
suveranul persan Cirus le-a propus să se întoarcă în țară, o jumătate de secol mai târziu, nu
toți evreii părăsesc malurile Tigrului și ale Eufratului pentru a reveni în Palestina, astfel încât
Babilonia devine primul centru evreiesc din diaspora și va rămâne așa până în sec. al XI-lea.
Unii evrei s-au stabilit, de asemenea, în Egipt, în Peninsula Elefantină, dar mai ales în
Alexandria, unde se realizează începând din sec. II î:Hr, traducerea în greacă a Bibliei
Ebraice, pentru acei evrei care au abandonat folosirea limbii ebraice în schimbul celei
grecești.

Iudaismul occidental - Evreii se stabilesc în Europa încă din antichitate urcând

progresiv de la sud către nord. Ei încep a se instala în sudul Franței, Italia, Spania, Germania,
ajungând mai târziu în Anglia, Polonia și Rusia. Numai din sec. al V-lea, după căderea
Imperiului Roman de Apus și o dată cu începerea creștinării Europei, putem vorbi de un debut
real al istoriei iudaismului:

a) Iudaismul sefard – epoca de aur a iudaismului spaniol începe în sec. al X-lea și se

termină în sec. XII-lea. De-a lungul secolului XIV-lea, condiția evreilor se va
degrada: femei și copii sunt masacrați, casele sunt jefuite, cartierele arse, iar
sinagogile trasformate în Biserică, copiii și adulții sunt botezați cu forța
b) Iudaismul așchenaz – desemnează Germania. O dată cu cruciadele și primele
persecuții antisemite, condițiile de viață ale evreilor se degradează. Interdicția de a
avea pământ îi alungă de la țară30.

29
Giovanni Filoramo et. al., „Manual de istorie...”, p. 166
30
Regine Azria, Iudaismul, pp. 36, 38, 39, 40, 42, 43.
 Concluzii
Dumnezeu a intrat în contact cu omenirea încă din cele mai vechi timpuri, atunci când
l-a ales pe dreptul Avraam, promițându-i un neam numeros (Geneză 22) și anume poporul
evreu. În acest neam, Domnul și-a instituit preoția, cu valoare veșnică și a rânduit un locaș de
închinare (Templul lui Solomon). Din pricina păcatelor evreilor, Templul lor s-a dărâmat de
către romani, în anul 70 d:Hr, aceștia pierzându-și preoția și ritualul cultic, el continuându-se
în cultul creștin (legea cea nouă), conform învățăturilor lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu a
desăvârșind preoția, trimițând Sfinţii Apostolii la propovăduire pentru a forma o lume nouă în
„duh și adevăr” (Ioan 4:23-24), conform învățăturilor evanghelice. Tot ce a hotărât Tatăl, a
împlinit Fiul şi a desăvârşit Duhul: „Acum însă, Arhiereul nostru a dobândit o slujire cu atât
mai osebită, cu cât este şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe
mai bune făgăduinţe” (Evrei 8:6). Fără ritualul cultului vechi, nu se putea dezvolta ritualul
cultului nou. Toate au fost desăvârșite prin persoana Mântuitorului Hristos, El fiind prefigurat
încă din Vechiul Testament de către Împăratul Salemului, Melhisedec: „Dacă deci
desăvârșirea ar fi fost prin preoția Leviților (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoției
lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, și să nu se zică
după rânduiala lui Aaron” (Evrei 7:11). Așa cum ne învăță Sfântul Apostol Pavel, Hristos a
săvârșit ritualul cultic de la Cina cea de Taină, după rânduiala lui Melhisedec, care atunci
când Avraam se întorcea de la înfrângerea Împăratului Kedarlaomer, l-a întâmpinat cu pâine
și vin, dovedind prin aceasta că este „preotul Dumnezeului celui Preaînalt” (Facere 14:18)
prefigurând prin aceasta euharistia și preotul cultului creștin. Domnul Hristos, ne oferă și
Pâinea și Vinul Euharistic, prin mâna preotului, la fiecare Sfântă Liturghie, după rânduiala lui
Melhisedec, prototipul Său. Așadar Legea cea Nouă, instituită de Domnul la Cina cea de
Taină (Matei 26:26-28), a fost prefigurată încă din Vechiul Testament. Cultul vechi a dus la
formarea și existența cultului creștin

Vechiul Testament este „călăuza spre Hristos” (Galateni 3:24), iar Domnul Hristos nu
a venit pe pământ ca să anuleze Legea, ci să o împlinească: „Să nu socotiți că am venit să stric
Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Hristos a fost
prefigurat în Vechiul Testaement și mereu prezent în chip nevăzut în persoanele alese. Odată
coborât pe pământ, El a răspuns la toate întrebările poporului evreu referitoare la Lege,
explicând cuvintele pe care le-a spus Tatăl, dar nu au fost înțelese, dându-le un înțeles
profund. Cuvântul coborât la noi jos pe pământ, a putut să vorbească acum „gură către gură”,
cu auditoriu din Palestina.

Așadar, nu vom înțelege nicodată Noul Testament fără lecturarea celui Vechi. Nu poți
împlini voia Fiului, dacă nu cunoști învățătura Tatălui, atfel și Domnul Hristos ne spune:
„Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7:16), „Cine M-
a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Vechiul Testament este izvorul Legii celei Noi,
scrisă nu pe piatră, ci pe inimile oamenilor înduhovniciți: „Că acesta e testamentul pe care îl
voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor și
în inima lor le voi scrie, și voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Hristos
este capul Bisericii (Coloseni 1:18) și Arhiereul suprem al Noului Legământ, întemeietorul
cultului creștin.