Istoria religiilor

II - Religia GRECIEI antice - iI

Anul III, Sem I – 2020
V.I.P.
Rădăcinile civilizației vechilor greci se găsesc în Creta, prima insulă din
Marea Egee populată încă din epoca neolitică. Creatorii civilizației cretane erau
numiți pelasgi, ulterior fiind cunoscuți drept mediteraneeni (popoare ale mării).
Capitala imperiului maritim cretan din mileniul II î.Hr. era la Cnossos. Alte orașe
importante: Phaistos, Malia, Paleocastros, Haghia Triada.
Din mileniul II, hitiții din Asia Mică cuceresc Babilonul, iar în sud-estul
Europei își fac apariția populațiile indo-europene. În Peninsula Balcanică sosesc
populațiile elenice (ionienii care se detașează de iliri). Ionienii ocupă Grecia și
Peloponesul; după aceea, sub presiunea aheilor au migrat și spre insulele din bazinul
egeic (Creta). Prin veacul XVII î.Hr. aheii coboară din Tesalia și Argolida (unde
construiseră orașele fortificate Micene & Tirint). Palatul din Cnossos este distrus în
1400 î.Hr. Orașele cretane sunt prădate și ruinate. Populația cretană emigrează masiv
în Asia Mică, Cipru, Palestina, sudul Italiei și Sicilia.
Influențați de civilizația cretană minoică (după regele semi-legendar Minos),
aheii au întemeiat o civilizație proprie –> aheană / miceniană. Aceasta reprezintă
prima civilizație grecească, civilizația cretană – minoică, preelenică. Civilizația
miceniană nu presupune existența unei unități teritoriale și politice. State ahee:
Micene (capitala), Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba. Ultimul mare război al aheilor
a fost cel purtat împotriva Troiei, port vestit de pe coasta apuseană a Asiei Mici.
Motivul izbucnirii a constat în prosperitatea și opulența Troiei, partener comercial al
micenienilor vreme de trei secole.
Sub conducerea regelui Micenei, Agamemnon, cele 28 de state aheene au
strâns 100 000 de luptători și 1200 corăbii (după cum relatează Tucidide) și au
asediat Troia timp de 10 ani (1250-1230 î.Hr.). Civilizația miceniană n-avea să
dureze nici șase secole. Singura cetate care a supraviețuit a fost Atena. Cauza

1
prăbușirii a constituit-o invazia altor triburi elene, respectiv dorienii. Micene a
supraviețuit până la anul 1100 î.Hr.
Migrația elenă a continuat către insulele din Marea Egee, către țărmul Asiei
Mici, Marea Neagră și Marea Mediterană. Marea civilizație și spiritualitate din
antichitatea greacă au fost periodizate de către istorici astfel: geometrică, arhaică,
clasică, elenistică și romană.

+ Izvoare +
Izvoarele sunt sărace. În 1952, englezii M. Ventris și J. Chadwick au reușit să
descifreze unele inscripții aheene descoperite la Micene și Pylos. Izvoarele se
rezumau la poemele homerice, Iliada și Odiseea și la lucrările lui Hesiod. Inscripțiile
descoperite sunt redactate în scrierea numită linear B, oferind o serie de informații
privind numele principalelor divinități grecești, însă vizează doar perioada aheeană.
A – Izvoare literare – Iliada și Odiseea (scrise de Homer în sec. VIII î.Hr.).
Ele sunt poeme epice, cel dintâi relatează ultima parte a luptelor pentru cucerirea
Troiei, iar cel de-al doilea peripețiile lui Ulise la înapoierea în patrie (după războiul
troian). În ambele se găsesc elementele necesare reconstruirii religiei grecești din
acea perioadă, cel puțin sub aspectele ei trăite de aristocrația vremii. Principalele
divinități grecești își au originea în credințele și practicile religioase ale populațiilor
băștinașe din perioada minoică și ale grecilor din perioada miceniană.
Operele lui Hesiod, Theogonia și Munci și zile reprezintă un izvor important
pentru religia vechilor greci, datând cam din aceeași perioadă cu poemele homerice.
Prima este cea dintâi încercare de sistematizare teologică a miturilor referitoare la
originea zeilor și a lumii, iar cea de a doua conține diferite reguli pentru viața morală
și religioasă, precum și ritualuri de purificare.
Imnurile homerice este o culegere de texte cu caracter religios din perioade
diferite, la fel ca și Odele lui Pindar (522-442 î.Hr.), precum și tragediile lui Eschil,
Sofocle și Euripide.
Istoriile lui Herodot (484-425 î.Hr.) reprezintă prima încercare de cercetare
obiectivă pe tărâm religios, precum și Descrierea Eladei, întocmită de Pausanias
(115-180 d.Hr.), lucrările lui Plutarh (46-127 d.Hr.), după cum și lucrările unor
scriitori bisericești, între care Clement Alexandrinul, Origen, Arnobiu, Eusebiu al
Cezareii, Fericitul Augustin. Informații privind religia vechilor greci se găsesc și în
operele unor filosofi neoplatonici (Plotin & Porfir).
B – Izvoare epigrafice – numeroase texte gravate pe piatră sau metal, care
dezvăluie date cu privire la credința în divinitățile adorate, legi sacre, formule
funerare, calendare sacre, scene ritualice, sacrificii și oracole.

2
 C – Izvoare arheologice – oferă date despre locașurile de cult (temple,
sanctuare, altare), morminte, statui ale zeilor, reliefuri votive sau funerare și picturi
pe vase, reprezentând scene rituale sau mitologice.

+ Religia minoică și miceniană +

I – Divinități
Credințele religioase erau legate de diferite forme de animism, de practici
inițiatice și de venerarea unor simboluri cosmologice: 1) cultul grotelor sacre, care
reprezentau locuri ale practicilor de inițiere, presupunându-se că în ele ar locui
spirite; 2) venerarea arborelui vieții (palmier, măslin sau chiparos), în jurul căruia
aveau loc dansuri ritualice, simbolizând drama anuală a vegetației; 3) cultul șarpelui,
divinitatea stăpână a adâncurilor. Zoolatria poate fi interpretată ca o reminiscență
totemistă, mărturie a credinței într-o reîncarnare a divinității în animale sau chiar o
prezență permanentă a unui spirit tainic, de care omul trebuie să se teamă. Cretanii
aveau un cult deosebit pentru taur, simbolul puterii și fertilității.
De un cult special se bucura securea dublă, labrys-ul, unealtă sacră ce
simboliza jertfa taurului. Ea apare și la babilonieni, hitiți și lidieni, unde era socotită
emblema zeului furtunii. Cercetătorul Arthur Evans consideră că tăișul dublu este
emblema unirii principiilor cosmice complementare, masculin și feminin.
Erau divinizate și juninca, maimuța și capra (care apar în felurite picturi și
bijuterii din Creta), porumbelul, scorpionul, scarabeul cu corn. Tăblițele descoperite
la Cnossos menționează o preoteasă ori un sanctuar al vânturilor la U-ta-no, (Itanos),
cărora li se aduceau ofrande de ulei (avem de-a face cu un popor de marinari).
De pe la mijlocul mileniului III î.Hr. era adorată ca divinitate supremă Marea
Zeiță Dictinna (identificată cu Hera), reprezentând divinizarea principiului
maternității, un fel de Magna Mater a întregii arii mediterane. Era o divinitate a
naturii, stăpână a animalelor. Săpăturile arheologice făcute la Cnossos și Pylos au
scos la iveală o serie de figurine în care era reprezentată fie pe vârful unui munte, în
tovărășia animalelor sale, fie așezată sub un copac, mânuind șerpi, purtând capsule
de mac, înarmată cu spada și scutul bilobat, ori navigând într-o barcă. Uneori apare
însoțită de un personaj masculin. Se vorbea de un monoteism cretan / monoteism
dublu cretan, în funcție de reprezentările divinității: singură sau însoțită de un acolit
(soț, amant, frate) după modelul oriental. Paul Faure susține că în urma
investigațiilor ar fi imposibil să se afirme că substanța teologiei minoice s-ar putea
mărgini la opoziția dintre o Mare Zeiță Mamă (forța creatoare a naturii) și un tânăr
zeu, fiul și iubitul ei, care moare la scurt timp după nuntă pentru a renaște primăvara.
Au fost descoperite și trinități în anumite capele de pe culmile unor munți, dar și la
Cnossos și Gortyn. Faptul că divinitățile feminine au rămas predominante atât ca
număr cât și ca importanță arată supraviețuirea matriarhatului.

3
 Religia miceniană este marcată de o confruntare între Zeița Mamă cretană și
un zeu masculin, uranian, de natură indo-europeană (Zeus). Politeismul în linearul
B pentru religia miceniană-aheeană a scos la iveală numele divinităților Zeus, Hera,
Poseidon, Demeter (Potnia), Athena, Ares, Hermes, Dionysos.
II – Locuri de cult
Zeii cretani erau adorați sub cerul liber: culmile munților, lângă izvoare, în
fața arborilor sacri și uneori în grote-sanctuare. Peșterile sacre erau frecventate de
cinci categorii de credincioși: 1) tineri, băieți și fete (care trebuiau inițiați); 2) femeile
dornice să aibă copii; 3) agricultorii, care cereau zeilor subpământeni apă și recolte
îmbelșugate; 4) păstorii, care venerau geniile și pe zeii ocrotitori ai turmelor; 5)
meșteșugarii. Grote-sanctuare: 1) cea închinată de aheeni lui Zeus, aflată pe
versantul de nord al muntelui Ida și folosită de tineretul militar din Axos; 2) peștera
Khosto Nero de pe muntele Iouktas, aparținând păstorilor care aduceau daruri în
chipuri de animale din lut; 3) grota de sub stânca de la Arkalokhori, dedicată
patronilor meșteșugarilor.
Actelor de cult le era destinat și altarul, aflat într-o curte, casă, capelă sau în
încăperile palatului. El era fie zidit, fie portativ și erau aduse ofrandele. Uneori avea
forma unei simple mese din lemn cu patru colonete în jurul unui picior central.
Vechii cretani dispuneau și de temple, edificii complexe, cum ar fi cele
descoperite la Gurnia, Chondros, Malia. Deseori erau așezate pe vârful unui munte
sau coline, fiind locuri de pelerinaj. Capelele rurale minoice erau stocuri de ofrande
adăpostite sub un acoperiș pe lângă altare, cum ar fi cele de pe Patela, Sfakia și Cania
din Mitropolis. Edificiile erau compuse din 2-3 săli și din magazii anexe pe laturi.
III – Sacerdoțiu și sacrificii
Ritualurile erau săvârșite de preotese și secundar de preoți. Pot fi amintite
purificările, stropirile cu apă, libațiile și tămâierile. Ceremonia era însoțită de muzica
sacră, vocală sau instrumentală, de dansuri sau procesiuni solemne. Ofrandele erau
aduse în cadrul unor procesiuni, fiind purtate cu brațele întinse în cupe sau coșuri.
Jertfele lichide erau vărsate în întregime pe pământ. Hrana era oferită animalelor
sacre, divinităților, eroilor, morților și spiritelor. Jertfele cele mai frecvente erau cele
animale, între care viței, capre, cerbi, tauri, iar în ocazii excepționale erau jertfiți trei,
șase sau nouă tauri. La Lyktos erau jertfiți oameni lui Kronos (titanul care își devora
copiii pentru a-i face apoi să învie). Preoții micenieni aduceau sacrificii sângeroase
și ofrande (grâu, vin, miere), precum și piei de oaie pentru veșmintele liturgice. Aheii
ar fi adus și sacrificii umane (menționate de Homer).

4
 IV – Magia
Tradiția literară ulterioară vârstei bronzului socotește dactilii și cureții cretani
drept vrăjitori, care s-au folosit de arta magiei, farmecelor și descântecelor. Temeliile
caselor și conținutul prețios al recipientelor cu ofrande erau protejate prin gravarea
unor semne și pronunțarea formulelor magice. O formă de magie era cea prin
atracție, de care ținea obiceiul aprinderii focurilor pe culmi, menite să ajute soarele
șovăitor în timpul solstițiilor. Se practica și magia apotropaică, constând în ungerile
sau jertfele aduse de marinari pe etravele navelor, precum și în aruncarea vaselor și
băuturilor în mare. Majoritatea dansurilor, cântecelor, sunetele instrumentelor,
coruri, rombi (instrumente de suflat, asemănătoare unui titirez), cochilii mari de
melci marini și gonguri (menite să aducă ploaie ori vreme bună) se foloseau de magia
evocatoare. În Creta modernă mai pot fi găsite formule magice și circumambulații
(marșuri în cerc), menite să lege sau să paralizeze vânturile care dăunează înfloririi
pomilor, baterii grânelor sau răspândesc frig și boli.
V – Cultul morților
Lumea de dincolo era privită ca fiind plină de frumuseți și bucurii. Religia
minoică era optimistă. Locuitorii erau preocupați mai mult de viață decât de moarte.
La început, morții erau înmormântați fie în interiorul casei, fie în peșteri. Din
mileniul III î.Hr. până în sec. XV î.Hr., morții unui anume clan erau înmormântați
la un loc. Mormintele colective erau construite circular, diametrul interior ajungând
până la 10m. Creta a cunoscut și înmormântările în sarcofaguri de argilă. Celor
decedați li se atârna de gât sigiliul personal, punându-li-se în sarcofag hrană, băuturi,
veșminte de in, bijuterii, vase, statuete reprezentând pe soțiile lor. Mormântul era
conceput ca o cameră subterană, unde cei decedați erau așezați asemenea poziției
fătului din pântece. Celor înstăriți li se puneau alături căruțe și bărci pentru ultima
călătorie. Lumea decedaților era protejată de divinitățile pământului și vegetației,
care se nasc și mor pentru a renaște într-o bună zi. Acest lucru e dovedit de macheta
de lut a patru divinități, descoperită într-un mormânt boltit de la Kamilari, lângă
Phaistos.
Menirea morților era de a aștepta, muncind clipa reîntoarcerii lor pe pământ
(reîncarnarea). Pentru a nu reveni în chip de strigoi, familia depunea periodic la
mormânt alimente sub găvane răsturnate. La vechii cretani exista un cult care îi viza
pe morții eroizați, cei cinstiți de zei și semizei, așa cum o arată templele-morminte
de lângă Cnossos, descoperite în 1931 de Arthur Evans.

5
 + Religia în poemele homerice și în opera lui Hesiod +
Sec. XI î.Hr. marchează o perioadă de transformări. În artă se remarcă
motivele geometrice. Personalitatea principală a perioadei geometrice este poetul
Homer, autorul poemelor despre care s-au spus că au reprezentat Biblia Grecilor,
anume Iliada și Odiseea. Este cert faptul că Homer a trăit prin sec. VIII î.Hr. Operele
lui Hesiod, Theogonia și Munci și zile sunt la fel de importante pentru cunoașterea
religiei vechilor greci.
I – Zeii
Panteonul este asimilat din mai multe țări: Tracia, Creta, Pelopones, Asia
Mică. Homer pune bazele teogoniei grecești, dă nume noi zeităților și le instituie ca
personaje ale unei drame divine. Zeii se află în relații de familie unii cu ceilalți. Ideea
călăuzitoare este cea patriarhală sub conducerea lui Zeus, părintele tuturor. Locuința
din cer formează un Acropole, o cetate, Olimpul (cel mai înalt munte din Grecia –
2918m) în nordul Tesaliei.
Originea este variată: indo-europeană, mediteraneeană, orientală.
+ Între divinitățile indo-europene menționăm pe Zeus (părintele cerului),
Hestia (protectoarea căminului), Eos (zeița zorilor zilei), Castor & Pollux (Dioscurii,
fiii lui Zeus). Alte zeități cu o îndoielnică obârșie indo-europeană: Hera (soția lui
Zeus), Athena (zeița Atenei), Artemis (zeița vânătorii), Demeter (zeița vegetației),
Poseidon (zeul mărilor), Hefaistos (zeul focului subpământean), Hermes (zeul
păstorilor și morților), Hades (zeul împărăției morților).
+ De origine neariană sunt: Apollo-Helios (zeul soarelui și vindecărilor),
Afrodita (zeița iubirii senzuale), Dionysos (zeul vinului și al viței de vie, originar din
nord – Tracia / din est – Lidia sau Frigia).
+ Zeii preolimpici, ca și titanii împreună cu Kronos (părintele lui Zeus) au
obârșie neclară. Același lucru este valabil și în privința perechii zeilor primordiali,
Uranos (cerul) și Geea (pământul).
Caracteristica fundamentală a religiei grecilor este antropomorfismul. Are loc
convertirea treptată a religiei naturiste într-o religie cu pronunțat caracter
antropomorfic. Zeii primesc atribute omenești, păstrând totuși nemurirea. Homer le
atribuie însușiri umane idealizate. De pildă, ei au trupuri omenești, dar mai fine și
puternice. Ei se deplasează cu ușurință, apar și dispar ori de câte ori își propun.
Suferințele lor au totdeauna sfârșit fericit. În spatele zeilor frumoși din punct de
vedere fizic se ascundeau comportamente nedemne și josnice. Hesiod aprecia că
zeița Nemesis (slujitoarea echilibrului și ordinii, precum și personificarea răzbunării
divine) era un adevărat flagel pentru muritori. Pe de altă parte, cultul antropomorfic
a fost împins până la limita extremă prin zeul Apollo, care s-a remarcat prin
frumusețea fizică absolută.

6
 Legat de concepția despre moralitatea zeilor, perioada homerică se
caracterizează prin menținerea mediocrității în rândul lor. Poetul remarcă gelozia,
pasiunile degradante, duplicitatea ori iubirile extraconjugale ale zeilor. Concepția
despre divinitate ilustrează faptele josnice ale unor reprezentanți ai Olimpului, cum
ar fi cazul lui Apollo, care îi decimează pe greci pentru că Agamemnon îl ținea captiv
pe fiul său, Chryses, sau Poseidon care îi detestă pe fenicieni din invidie, pentru că
sunt buni navigatori. Viața zeilor reflectă viața aristocrației.
În operele lui Hesiod, viața zeilor se deosebește de cea prezentată în poemele
homerice printr-o pronunțată tendință spre moralizare. În lucrările lui Hesiod se
reflectă frământările societății din acea perioadă, în evoluția ei spre o organizare
democratică. Hesiod avertizează că zeii îi vor pedepsi pe asupritori, fiind mai
apropiați de popor, de cei nevoiași și săraci.
II – Moira – destinul zeilor și al oamenilor
Toate divinitățile homerice și oamenii poartă pecetea destinului. Destinul dă
existenței calitatea de a fi muritoare sau nemuritoare, el prescrie binele sau răul.
Pentru Homer există mai multe moirai, iar Hesiod numește trei dintre ele,
considerate fiice ale lui Zeus și ale lui Themis, personificarea ordinii naturale
stabilite prin legea dreptății divine. Conform altei concepții, moirai ar fi fiicele zeiței
Nyx, personificarea Nopții.
Destinul este o forță ascunsă, lege inflexibilă care îi constrânge pe zei. Însuși
Zeus se supune fatalității și nu-i poate scăpa de moarte pe prietenii săi, Hector și
Sarpedon. Ideea de destin este de origine indo-europeană și a pătruns în Grecia antică
ca urmare a impactului produs de întâlnirea credințelor vechilor locuitori ai
Peninsulei și insulelor grecești cu ale invadatorilor indo-europeni. În perioada
geometrică este remarcat un curent care urmărea înlăturarea distanței dintre om și
sacru, pe fondul unei concepții pesimiste cu privire la viața zeilor și oamenilor.
Se observă tendința de a pune principiul impersonal înaintea persoanei. În
Odiseea se arată că destinele sunt lucrate de torcătoarele care țes destinul fiecăruia.
În Iliada, Ahile trebuie să suporte ce i-a tors aisa sa la naștere. De asemenea, moira
îi toarce lui Hector cu firul ei de in ca el să moară departe de părinții săi.
III – Teogonie și antropogonie
La Homer, niciuna dintre divinități nu are un rol creator. Materia a existat
întotdeauna, ea fiind doar modelată și nu adusă la existență din nimic. Masa de
materie primordială supusă modelării este cunoscută drept Proteus, care devine zeul
patronal al prefacerii neîncetate a materiei. Homer îi conferă materiei diferite
caracteristici: antică și venerabilă, amestec de elemente distincte și reprezintă izvorul
ființelor. Ea capătă formă sub acțiunea providenței, Idothea (zeița formei).
Demiurgul, pe măsură ce modelează materia, amestecă cu înțelepciune cele patru

7
elemente esențiale: eterul, pământul, apa și aerul. În concepția homerică, zeii și
oamenii au aceeași natură.
Hesiod subliniază că zeii au luat naștere unii din alții după următoarea schemă:
Chaos –> Erebus (întunericul primordial) –> Nyx (Noaptea) –> Eterul și Ziua. Tot
din Chaos s-au născut Geea (Pământul-Mamă) și Eros (Dorința). Din Geea s-au
născut Uranos (cerul), iar apoi munții înalți și Pontos (marea). Din Uranos și Geea
au apărut cei 12 titani. Din Ocean și Tethys s-au născut 3000 de fii (râurile) și 3000
de fiice. Kronos și Rhea au dat naștere panteonului care îi cuprinde pe Hestia,
Demeter, Hera, Poseidon, Hades, Zeus. Lumea și zeii au venit la existență (cum
subliniază Eliade) printr-o sciziune inițială, urmată de un proces de procreere. Au
existat cinci neamuri de oameni: aur, argint, bronz, al eroilor și cel de fier.
Prima rasă, aceea a vârstei de aur era una exclusiv masculină, după cum arată
Hesiod în Theogonia. Ea a trăit sub domnia lui Kronos, înainte de Zeus. Bărbații
trăiau asemenea zeilor, fiind lipsiți de orice griji, nu cunoșteau boala sau bătrânețea,
iar când mureau era ca și când ar fi căzut într-un somn.
Oamenii de argint (mai puțini nobili) care au păcătuit au fost nimiciți de Zeus,
iar în locul lor au fost aduși oamenii vârstei de bronz, sălbatici și războinici, care s-
au ucis între ei. Zeus a creat apoi generația eroilor, celebri în urma războaielor de la
Teba și Troia. Ei au fost așezați în Insulele Fericiților, la marginea Pământului, unde
Kronos domnește peste ei. Hesiod se plânge că a fost născut în timpul rasei de fier.
Eliade consideră că mitul vârstelor succesive reprezintă opinia umană privind
originea oamenilor. Grecii erau preocupați de originea unui anumit grup etnic: de
pildă, un popor, myrmidonii, se trăgeau din furnici, iar alt popor din frasini. După
potop, Deucalion a repopulat pământul cu oasele mamei sale, adică cu pietre.
Conform unei tradiții din sec. IV, Prometeu i-ar fi plămăduit pe oameni din argilă.
Hesiod consideră că Zeus le-a trimis oamenilor femeia (calamitate frumoasă
sub forma Pandorei, darul zeilor). Aceasta a reprezentat o capcană adâncă și fără
ieșire sortită oamenilor, întrucât din ea a purces spița, seminția blestemată a femeilor,
osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor.
IV – Omul în poemele homerice
Dacă omul modern (începând de la Platon) poate vorbi de viață, sentiment și
cunoaștere ca părți distincte ale vieții spirituale, la omul homeric ele nu apar.
Cuvintele utilizate de Homer pentru caracter, persoană, individualitate au pentru noi
una și aceeași semnificație, dar ele subliniază fiecare pentru sine o nuanță și o
perspectivă specifică. Nu există indivizi izolați, ci doar membri ai unui neam, care
au un suflet colectiv (al neamului), iar divinul sau demonicul nu se află în afara
sufletului. Tot ceea ce spune grecul homeric rezultă din experiența omului ca un
întreg unitar. Nobilul homeric este caracterizat prin fericirea și bunăstarea sa; s-ar
putea vorbi de o fericire regală, așa cum vedem la vechile popoare nordice. În

8
Odiseea, unde e descris regele, fericirea și bunăstarea sunt prezentate ca o
binecuvântare ce radiază și se reflectă din el peste tot ceea ce intră în contact cu sine,
oameni, aștri, recolte, roade, pești.
Individualitatea aflată la baza tuturor manifestărilor de viață ale omului este
numită psyché, care îl părăsește pe om la moarte. La Homer constatăm o fluctuație
între personal și impersonal, iar în loc de om se vorbește de puterea sa. Herakles este
numit în Iliada puterea herakliană (om = putere). Nobilul grec este membru al unui
neam: de pildă Ahile, care e numit Peleide (Aiakide), fiindcă poartă în sine viața
strămoșilor.
Cuvintele exprimate pot deveni binecuvântare sau blestem, grecul spunând
aré, deoarece ele au parte de forța de viață prezentă în om. O faptă este dependentă
și condiționată de psyché, de forța de viață și de renumele, de onoarea omului. În
Odiseea, vestitul prezicător Melampus care le însănătoșește pe fiicele lui Proteus s-
a retras la Argos, pentru că aisa (destinul) era de a locui acolo și de a moșteni o
treime din regatul lui Proteus. Manticul vede limitele moira-ei unui om și contribuie
prin cuvintele sale pline de putere la determinarea anumitor moirai. Agamemnon îi
face reproșuri lui Calchas, prezicătorul din Micene, care i-a însoțit pe greci la Troia
și care a prezis că Troia va fi cucerită după zece ani de asediu și numai cu concursul
lui Ahile.
În viziunea homerică, existența umană este efemeră și încărcată de griji și
suferințe. În Iliada, omul e comparat cu frunzele răscolite de vânt în țărână. Moartea
nu reușește să anuleze caracterul de suferință al vieții pentru că ea reprezintă o post-
existență diminuată și plină de umilință în întunericul Hades-ului, locuit de umbre
palide, lipsite de forță și memorie, din pricina separării de diafragmă.
După cum subliniază Eliade, grecul știe că nu este stricto sensu, creatura unei
divinități și nu poate spera ca rugăciunile să-l poată aduce într-o stare de comuniune
cu zeii. Perfecțiunea riscă să trezească orgoliul și insolența, așa cum s-a întâmplat în
cazul lui Aiax, care s-a lăudat că va scăpa de moarte în ciuda zeilor și a fost zdrobit
de Poseidon, după cum se arată în Odiseea. Insolența grăbește așadar sfârșitul
omului. Omul este prizonierul propriilor limite impuse de condiția sa umană și de
moira sa. Eliade susține că omul cu adevărat înțelept este cel conștient de finitudinea
și precaritatea oricărei vieți umane. Prin urmare, el trebuie să profite de tot ceea ce-
i poate oferi prezentul. Modelul sugerat de Homer este acela de a trăi total, dar nobil,
în prezent. Bucuria de a trăi nu reprezintă, în accepțiunea lui Eliade, o plăcere de tip
profan, ci revelează beatitudinea de a exista, de a participa, fie și în treacăt, la
spontaneitatea vieții și majestatea lumii.
Sacralizarea finitudinii existenței umane reprezintă un fenomen curent în
istoria religioasă a omenirii. În China și Japonia din mileniul I d.Hr., sacralizarea
limitelor și împrejurărilor a atins apogeul și a exercitat o influență profundă asupra
culturilor respective.

9
 V – Considerații generale privind cultul
În poemele homerice, ritualurile cultice sunt săvârșite cel mai frecvent în aer
liber sau în păduri, templele având menirea doar de a păstra statuile zeilor. Ca jertfe
erau aduși în special boi, berbeci și capre. Pe lângă preoți exista clasa manticilor
(ghicitori care interpretau zborul păsărilor și visele).
VI – Cultul morților
Oamenii perioadei homerice sunt mai puțin interesați de viața de după moarte
în sine și mai mult de relația morților cu cei vii. Morții nu pier, ci trăiesc în cadrul
neamului: atunci când Patrocle moare, Ahile îl vede în vis.
+ Concepția despre suflet – psyché îi distinge pe oameni de celelalte creaturi
și zei. Datorită lui, oamenii sunt numiți muritori. La moarte, acesta părăsește trupul,
după cum arată Homer în Odiseea că forța de viață a părăsit oasele albe. Thymos
este conferit atât oamenilor, cât și zeilor și animalelor (la zei poate să dispară, însă
nu pot fi niciodată deposedați complet de el). Atât Hefaistos (la căderea din Olimp)
cât și Ares (după ce e rănit de Athena) afirmă că le-au mai rămas puțin thymos. Prin
dispariția sa, zeii sunt deposedați de forța lor, dar nu de viață în sine. La animale
însă, dispariția atrage moartea. Acest thymos dă o putere aparentă ce rezidă în fire și
simțuri, ce se stinge când se separă de trup, fiindcă ea era îndreptată doar asupra lui.
La om, puterea de viață se manifestă ca putere de acțiune și curaj.
În Odiseea, somnul este văzut ca fiind asemănător cumva morții, ei fiind frați
gemeni: Acamas, eroul care a participat la cucerirea Troiei, afirmă despre
Promachos (pe care îl rănise mortal) că doarme. În timpul stării de leșin, psyché
părăsește trupul, dar nu același lucru îl face și thymos, pe când la moarte, thymos
dispare înaintea lui psyché. Psyché se îndreaptă spre locul unde sălășluiesc sufletele,
măștile celor obosiți, depășind spațiul și timpul până intră în Hades (nemaivăzând
lumina soarelui). Psyché trebuie înțeles ca o capacitate de mișcare a corpului, pe
când eidolon-ul este chipul sau imaginea neputincioasă a legăturii dispărute dintre
corp și thymos: umbră palidă (ca o mască), mereu cuprinsă de frământare, cum ar fi
cazul lui Orion, care vânează totdeauna, sau Tantalos (fiul lui Zeus și al nimfei
Pluto), sortit să fie veșnic chinuit în Hades de o sete și foame cumplită (deși era
cufundat până la gât în apă, nu putea să soarbă o înghițitură, iar deasupra capului
atârnau crengi cu fructe, care se îndepărtau de el).
+ Practici funerare – în Iliada se arată că înainte de procesiunea funerară
(care îi permitea mortului să intre în Hades) se aduceau jertfe (Ahile a adus propriul
păr pentru Patrocle, a pus pe rug ulcioare cu miere și unguente și a ucis patru cai și
doi câini, precum și 12 tineri troieni, iar în timp ce ardeau era vărsat vin pe pământ,
Patrocle bucurându-se pentru aceste jertfe). După Iliada, împărăția lui Hades și a
soției sale Persefona este situată sub pământ, pe când după Odiseea undeva în vest
(la marginile oceanului). În cântul XI din Odiseea, locul primește numele de

10
Nekyia. Odysseus vine într-o țară de la capătul pământului (la ocean) și sapă o
groapă în timpul nopții, aducând jertfe de lapte, miere, vin, apă și arpacaș. După
aceea, se relatează că el a îngenuncheat și s-a jurat că după ce se întoarce în Ithaka
va aduce jertfă o junincă și va arde pe rug daruri de preț, iar lui Tiresias (prezicătorul
din Teba) îi va jertfi un țap negru.
Poemele homerice nu amintesc de recompense sau pedepse morale. Doar trei
persoane sunt supuse chinurilor Infernului: Sisif (întemeietor și rege al Corintului,
care și-a atras mania lui Zeus pentru că i-a dat în vileag răpirea Aeginei), Tantalos
(a destăinuit secretele zeilor în fața muritorilor), Titios (gigantul din Euboea, care a
necinstit-o pe Leto). Într-un singur loc se amintește de locul fericirii, Câmpiile Elizee
de la marginile pământului, unde a fost trimis Menelau pentru că era soțul Elenei,
devenind astfel ginerele lui Zeus (nemurirea fiind acordată favoriților zeilor).

+ Religia în perioada arhaică și clasică +

I – Divinități și semnificații
Homer a jucat un rol important în unificarea credințelor religioase variate ale
grecilor (vechile divinități cu caracter htonian devin divinități uraniene).
+ Zeus – (de la div = a străluci) divinitate uraniană de origine indo-europeană
prin excelență. La început semnifica cerul, apoi pe zeul cerului. El locuiește pe vârful
muntelui Olimp, fiind socotit stăpânul norilor, ploii, zăpezii, fulgerului și tunetului
și este reprezentat cu un fulger în mână. I s-au acordat epitetele: Ombrios & Hyettios
(cel ploios), Urios (cel care trimite vânturi prielnice), Bronton (cel ce tună),
Astrapios (cel ce trăznește). El era părintele zeilor și al oamenilor, zeul cerului
nesfârșit. În Heliadele, Eschil îl caracterizează ca fiind eterul, pământul, cerul, cel
mai presus de toate. Ca zeu al atmosferei, este invocat când sunt începute muncile
agricole (cu numele de Zeus Chtonios). Ca Zeus Ktesios, el era protectorul casei și
simbolul belșugului, iar ca Polieus apăra cetatea. În perioada mai veche era și
patronul purificării (Zeus Catharsios), precum și zeul divinației (la Dodona, în Epir).
Mulțimea sanctuarelor sale îi arată caracterul panelenic. Statuia realizată de Phidias
și descrisă de Strabon arată forța universală a lui Zeus.
+ Hera – principala divinitate feminină, soția și sora lui Zeus. La început era
zeița Argosului. Numele ei are sensul de despoina (Stăpâna Noastră). Fidelă soțului,
ea era protectoarea instransigentă a căsătoriei, a femeilor măritate și a căminului
conjugal, precum și divinitatea fecundității universale. Ea este înfățișată ca o soție
geloasă și deosebit de violentă, care se răzbună pentru infidelitățile săvârșite de soțul
ei (care nu au fost puține). Atributul conferit (Hera Akraia) arată că își avea reședința
pe vârfurile munților (văzută ca ocrotitoare a altitudinilor într-un templu din Corint).
Reprezentările plastice din perioada clasică o imaginau ca pe o tânără matroană,

11
impozantă, frumoasă și gravă. În antichitatea târzie, Hera a rămas doar o
personificare a atmosferei.
+ Athena – s-a născut din capul lui Zeus, îmbrăcată în armură, fluturându-și
lancea și scoțând strigătul ei de război. Epitete oferite: Promachos (luptătoarea),
Sthenias (puternica), Avreia (războinica). Ea era reprezentată cu un coif, lance și
egida pe care era zugrăvit chipul Medusei (transformând muritorii în piatră) și a jucat
un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă la războiul troian,
susținând grecii, neuitând insulta adusă de Paris (care a răpit-o pe Helena). Se
cunoaște și disputa dintre ea și Poseidon cu prilejul împărțirii diferitelor regiuni ale
Greciei. Consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica unuia dintre cei doi (celui care va
oferi bunul cel mai de preț). Poseidon a dăruit calul, iar Athena măslinul (asigurând
prosperitatea și câștigând astfel întrecerea), devenind patroana cetății Atena, care îi
poartă de atunci numele. Athena era sfătuitoarea permanentă a areopagului atenian,
protectoarea statului, ocrotind și artele plastice, literatura și agricultura. Era
înfățișată cu statură înaltă, cu ochi albaștri-verzi, mari și rotunzi (în Odiseea e numită
cea cu ochi de bufniță – glaukopis), având ca emblemă bufnița (simbolul
înțelepciunii). Cel mai important atribut era inteligența practică, metis. Eliade
subliniază că era politehniciană, inspiratoare și învățătoare a meșteșugarilor. Ea
descoperă caracterul sacru sau originea divină a anumitor meserii și vocații ce
implică inteligență, abilitate tehnică, inventivitate, stăpânire de sine, încredere în
coerența și inteligibilitatea lumii. În timp devine simbolul științei divine.
+ Apollo – la început era o divinitate pastorală (zeu al păstorilor în Arcadia și
Licaonia). Era socotit o divinitate temută, răzbunătoare, care răspândea molimi sau
pedepsea cu săgeți ucigătoare pe cei care i se împotriveau. Totodată era văzut ca
fiind zeu vindecător, priceput în arta tămăduirii și părinte al lui Asclepios (zeul
medicinei). Apollo avea darul profeției (cel mai renumit oracol fiind cel de la
Delphi). El a devenit zeul muzicii, al poeziei și artelor frumoase (apare înconjurat de
muze pe muntele Parnassus) și era invocat în timpul călătoriilor de navigatori (fiind
și protectorul orașelor și construcțiilor noi). Prin epitetul Phoebus, el este adorat ca
zeu al luminii (identificat cu Soarele însuși). Centrele sale de cult erau Delphi, Delos,
Claros & Patara. La Roma au fost instituite Ludi Apollinares (pe vremea împăratului
Octavian Augustus se aduceau onoruri deosebite).
+ Artemis – divinitate feminină de origine orientală (inscripția din Lydia cu
numele Artimis). Ea reprezenta pe stăpâna animalelor (iubitoare de vânătoare,
protectoarea animalelor sălbatice). Homer o numea Agrotera (a sălbăticiunilor), iar
Eschil Doamna munților sălbatici. Vâna noaptea, leul și ursul fiindu-i animalele
favorite și heraldice. Era văzută și ca ocrotitoarea câmpului, care veghează natura,
considerată ca un întreg viu, fiind singura divinitate îndreptățită să stabilească și să
controleze normele de vânătoare. Era prin excelență și zeița fecioară (grecii

12
subliniind indiferența față de dragoste, frigiditatea). În tragedia lui Euripide,
Hippolyta, Artemis își arată deschis ura față de Afrodita, zeița iubirii senzuale. Arta
statuară a reprezentat-o ca pe un prototip al frumuseții virginale. După perioada
homerică, ea va guverna sacralitatea vieții sălbatice, care cunoaște fertilitatea și
maternitatea, dar nu și dragostea și căsătoria. Ea și-a păstrat caracterul paradoxal, în
ea coexistând teme contradictorii (castitate-maternitate).
+ Hermes – fiul lui Zeus și al pleiadei Maia, s-a născut într-o peșteră pe
muntele Cyllene din Arcadia. La origine ar fi fost o divinitate protectoare a păstorilor
nomazi (stăpân al animalelor). El este stăpânul drumurilor (merge cu mare iuțeală și
nu se rătăcește noaptea), fiind considerat călăuza și protectorul turmelor, precum și
patronul hoților. Era socotit și curierul zeilor. Pe de altă parte, el era zeul negustorilor
greci, dar și oratorul arhetipal, fiind socotit de tradiție descoperitorul elocvenței; apoi
era un zeu călător, atlet, patron al jocurilor și exercițiilor gimnastice, protector al
școlilor și inventator al lirei (confecționată dintr-o carapace de broască țestoasă).
Fiind cinstit ca zeu falic divulga o origine cultică primitivă. Ca pereche erotică a
Afroditei, ei simbolizează cele două principii (masculin și feminin) ale succesiunii
generațiilor. În plus, a fost și zeu al vântului (funcția de mesager al Olimpului). În
cele din urmă, el este conducătorul sufletelor în drumul lor spre lumea cealaltă. Acest
zeu dovedește șiretenie, inteligență practică, inventivitate (descoperind focul),
capacitatea de a se face invibizil și de a ajunge pretutindeni într-o clipă. În epoca
elenistică devine stăpânul gnozei și al magiei (al științelor oculte). Fiind asimilat cu
zeul egiptean Thoth și cu Mercurius de la romani, el se va bucura de atenție în epoca
elenistică, în calitate de Hermes Trismegistul, rămânând în actualitate prin
intermediul alchimiei și hermetismului până în veacul XVII.
+ Hefaistos – fiul lui Zeus și al Herei, era considerat zeul focului. Reședința
preferată era muntele Etna din Sicilia. În atelierele fierăriei divine, ucenicii săi
(ciclopii) prelucrau fierul și celelalte metale. Hefaistos făurește: tron de aur pentru
Hera, armele lui Ahile, fulgerele lui Zeus, colierul Harmonei. El a ajutat la nașterea
Athenei, a modelat din țărână trupul Pandorei și l-a țintuit pe Prometeu de muntele
Caucaz. Această divinitate personifică arta metalurgiei. Este un zeu inginer și artisan
iscusit. În interpretare simbolică, el este personificarea focului teluric,
subpământean, vulcanic, patronul metalelor și al focului complex în trei ipostaze:
focul htonic (vulcanii), focul ethnic (flacăra domesticită pentru prelucrarea
metalelor) și focul atmosferic (fulgerele confecționate pentru Zeus).
+ Afrodita – soția lui Hefaistos (după altă variantă soția lui Ares, zeul
războiului). Ea era zeița iubirii senzuale (ca Iștar de la asiro-babilonieni sau Astarta
de la fenicieni). Numele e legat de cuvântul grecesc spumă și se referă la nașterea ei.
Grecii credeau că ea a născocit farmecele dragostei. Unele atribute o arată ca
protectoare a curtezanelor, a impulsului senzual din lumea animală, a dragostei

13
pasionale și infidele (erotismul). Cultul ei era legat și de idealul frumuseții feminine
(statuia din Knidos, ale cărei copii le regăsim la Vatican și München sau stauia din
Melos – Venus). Deși a fost adorată alături de zeul Eros ca forță cosmică primordială
a iubirii, cultul cunoaște un declin după perioada clasică, dar și o revigorare în
perioada elenistică, menținându-și răspândirea până în vremea romană. Centrul ei de
cult se stabilește într-un templu din Corint, clădit pe o stâncă înaltă de 575m. Ea era
slujită de 1000 de hierodule. În Corint era practicată prostituția sacră. Un exemplu îl
constituie templul Afroditei Pandemos (populara) din Attica, care a fost construit cu
fondurile rezultate din impozitele plătite de patronii caselor de toleranță, înființate
de arhontele Solon încă din 594 î.Hr.
+ Poseidon – zeu vechi care și-a pierdut suveranitatea universală primordială.
La Pylos el se bucura de o poziție superioară celei a lui Zeus. La început a fost zeu
al câmpiei (protectorul cailor, fiind reprezentat sub formă de cal sau taur), apoi al
mării, identificându-se cu destinul grecilor care au emigrat pe insulele din Marea
Mediterană. Ca spirit masculin al fertilității câmpiilor (soțul Terrei – Posis Das, după
cum afirmă Willamowitz), Poseidon poate fi comparat cu zeii stăpâni și creatori ai
Pământului din religiile mediteraneene. Devenind zeu marin, după cum arată Eliade,
el și-a păstrat puterea capricioasă și stabilirea soartei navigatorilor. El locuia într-un
palat de aur situat pe fundul oceanului. Semnul simbolic era tridentul cu care înfuria
marea. El stârnea furtunile sau făcea apele mării să devină liniștite, scotea insulele
la iveală sau le cufunda, făcea să izvorască râuri. Templele sale erau construite pe
istmuri și promontorii. Sanctuarul principal era la Mykale, dar existau locașuri de
cult și în Thesalia, Beoția și Pelopones. Mitul său principal îl socotea Genethlios
(zămislitorul), stăpân al apei primordiale atotgeneratoare și Asphaleios (neclintitul),
temei al lumii pământene, și adora în el un zeu violent, producător de catastrofe.
Alți zei: Dionysos (zeul vinul și al viței de vie) & Demeter (zeița agriculturii),
Ares (zeul războiului, iubea lupta și omuciderea, indiferent de scop), Hades (căruia
i se mai spunea și Pluton, adică bogăție, el stăpânea împărăția morților cu soția sa,
Persefona), Helios (Soarele), Boreas (vântul de miazănoapte), Hestia (focul din
vatra casei), Pan (zeul pășunilor, turmelor și poeziei populare), Asclepios (zeul
vindecărilor), Eros (zeul iubirii).
Vechii greci mai aveau o serie de divinități mărunte: eriniile (eumenide,
numite furii de romani, ele fiind genii răzbunătoare care pedepseau fărădelegile
muritorilor), nimfele (aveau darul profeției, locuiau în grotele de pe vârfurile
munților, fiind invocate ca genii protectoare), satirii (sileni, iar în mitologia romană
numiți fauni, genii câmpenești sau ale pădurilor, reprezentați cu coarne, copite și
înfățișare omenească).

14
 II – Eroii
Cultul oamenilor îndumnezeiți (sau zei decăzuți) apare din sec. VII-VI î.Hr.
Se credea că s-au născut din căsătoria dintre un zeu și o pământeancă sau dintre un
muritor și o zeiță. Uneori sunt considerați ca având dublă paternitate (Herakles se
trăgea din Zeus și Amfitrion, Tezeu din Poseidon și Egeu) sau nașterea este în afara
regulilor morale (Aegysthos se naște în urma incestului lui Thyestes cu propria
fiică). Alții au fost părăsiți după naștere (Olimp, Perseu, Rhesos) și alăptați de
animale (Paris de urs, Aegysthos de capră). După Eliade, eroii întemeiază prin
creativitatea specifică instituții umane: legile cetății și regulile vieții urbane,
monogamia, cântecul, scrisul, tactica și sunt fondatori de cetăți sau colonii. Tot ei
sunt instauratorii jocurilor sportive (și a concursului de lupte).
O altă caracteristică o reprezintă moartea: violentă în război, lupte neobișnuite
sau prin trădare, cum ar fi cazul lui Agamemnon (ucis de Clytemnestra). Moartea le
confirmă condiția supraumană. Relicvele (talismanele) lor dispun de puteri magico-
religioase și sunt activi și după moarte. Mormântul unui erou devine heroon, centru
de cult din care emană puterea acestuia (scheletul de șapte coți al lui Oreste, dobândit
de spartani / întoarcerea osemintelor lui Tezeu la Atena). Eroul devine protectorul
cetății împotriva invaziilor și epidemiilor. Plutarh îl arată pe Tezeu la Maraton în
fruntea atenienilor, unde ucide taurul și îi învinge pe verii săi, care aveau și ei
pretenția la tronul tatălui său din Atena. Eroul se bucură de o nemurire spirituală, de
glorie, de perenitatea numelui său. Regii Spartei sau luptătorii căzuți la Maraton au
devenit eroi prin faptele lor de vitejie.
Eroii sunt buni și răi și posedă însușiri contradictorii, ei se disting prin forța și
frumusețea lor, prin spiritul de sacrificiu (Prometeu), dar și prin trăsături
monstruoase, cum ar fi cazul lui Heracle, Ahile, Oreste, care sunt uriași; ei pot fi
androgini (Cecrops) sau își schimbă sexul (Tiresias). Jertfele erau aduse noaptea sau
spre apusul soarelui, cum ar fi cea adusă de Odysseus la intrarea în împărăția
morților, sângele având rolul de a satisface setea eroului. Carnea nu era consumată,
ci arsă. La înmormântarea trupului lui Patrocle sau Oedip au avut loc jocuri sportive
(alergări, lupta cu lancea, aruncarea discului sau a suliței). Jocurile panelenice,
olimpice, pithice, nemaice și istmice își au originea în cele organizate cu prilejul
înmormântării eroului.
III – Mitologia
Mitul lui Apollo – ne vorbește despre nașterea zeului și isprăvile sale.
Însărcinată cu Zeus, titana Leto caută un loc unde să-l poată naște, pentru că nimeni
nu îndrăznea s-o primească de teama Herei. Hera l-a trimis pe Python (balaurul din
Delphi) s-o urmărească pe titană. Leto găsește adăpost în insula Delos și naște doi
gemeni: Apollo și Artemis. Unul dintre primele gesturi ale lui Apollo a fost
pedepsirea lui Python. El îl ucide și pe gigantul Tityas, care încercase să-i violeze

15
mama. Tot el îi ucide pe cei șapte fii ai Niobei, care o umilise pe Leto, lăudându-se
cu numeroșii fii, după care o ucide pe iubita sa, Coronis, deoarece îl înșelase cu un
muritor. Eliade arată că prin acest mit agresiv a pătruns cultul lui în Grecia. Este
vorba de istoria substituirii sale (brutale) divinităților locale preelenice. La Delphi îl
înlocuiește pe stăpânul locului sfânt, Python. El devine zeul purificărilor.
Variantele mitice privitoare la Dionysos – născut din Semele și crescut de
nimfe pe muntele Nysa, într-o peșteră căptușită cu viță și iederă și avându-l drept
tutore pe Hermes. Descoperind de timpuriu strugurii, el se îmbată cu nimfele și
aleargă cu ele prin păduri într-un entuziasm continuu. Alaiul său răspândește cultura
viței de vie și ritualul sacru al vinificației. Delirul acesta vesel reprezintă o
caracteristică a cultului dionisiac de la Eleusis.
Mitul lui Hades și Persefona – Hades (frate cu Zeus) era unul dintre cei trei
fii ai lui Kronos. Persefona era fiica lui Zeus și a zeiței Demeter, de o frumusețe
neobișnuită, încât mama ei o ținea ascunsă să nu fie răpită. Hades a ieșit din împărăția
sa și a răpit-o în carul său de luptă. Pentru a potoli mânia lui Demeter, Zeus a dispus
ca Persefona să petreacă o jumătate din fiecare an în lumea subpământeană, iar
cealaltă jumătate pe pământ.
Mitul lui Prometeu – meșteșugar talentat, el i-a creat pe primii oameni din
lutul pe care l-a găsit în Beoția de mijloc. Din motive necunoscute, Zeus nu putea
suferi aceste creaturi și a decis să le ia focul și să-i înfometeze, pretinzându-le
numeroase animale de jertfă. Prometeu a avut grijă ca părintele zeilor să primească
doar viscerele, dar nu și carnea jertfelor. Zeus s-a mâniat când a aflat că Prometeu a
dat înapoi focul oamenilor. Ca pedeapsă, el a fost înlănțuit în vârful unui munte și,
în fiecare zi, un vultur venea să mănânce din ficatul său. Prometeu era nemuritor,
ficatul său crescând înapoi în fiecare noapte. Pentru sacrificiul său pentru binele
umanității, unii specialiști i-au oferit atributele: ctitorul civilizației umane, creatorul
istoriei umane, Hristos păgân, răstignit pentru mântuirea și fericirea noastră (până
și Tertulian îl aprecia). Eliade consideră că Prometeu e responsabil de decăderea
omenirii, întrucât gestul său a provocat separarea definitivă dintre zei și oameni,
precum și intervenția Pandorei, care a adus griji și nenorociri (apariția femeii).
Mitul Pandorei – creată de Hefaistos din lut. Athena i-a insuflat viață, iar
Afrodita i-a dăruit frumusețe. Hermes a învățat-o viclenia și a aranjat căsătoria ei cu
Epimeteu, fratele lui Prometeu (care a acceptat din partea ei cutia sigilată cu daruri
divine – cutia Pandorei). În această cutie se aflau relele din lume, singurul dar bun
fiind speranța (aflată dedesubtul celorlalte). Într-o zi, Pandora a deschis cutia și a
lăsat răul să pătrundă în lume. Deschiderea cutiei semnifică punerea în libertate a
răului și activarea sa. Prin cutie, Hesiod ilustrează nerăbdarea femeii artificiale de a
deschide drumul ispitelor nefaste, în timp ce speranța rămâne reținută în captivitate.
În același timp, Pandora reprezintă etalonul ispitelor femeiești.

16
 Mitul lui Herakles – numit Hercule de romani. Era fiul lui Zeus și al
Alcmenei (regina din Tiryns, Pelopones). Hera a încercat să oprească nașterea sa
pentru a nu ajunge rege în Tiryns. Atunci când ea trimite doi șerpi pentru a-l ucide
în leagănul său, acesta îi răpune pe amândoi. El a învățat de mic să se comporte ca
un războinic tenace. Hera a trimis o stare de demență asupra lui când eroul a atins
apogeul triumfului său. În timpul unei crize, el își ucide soția și copiii, iar apoi
apelează la oracolul din Delphi. Aici a fost îndrumat să meargă la Tiryns și să se
supună poruncilor regelui Eurystheus. Regele i-a dat să îndeplinească 12 misiuni
foarte grele, între acestea aflându-se uciderea leului din Nemeea, a hidrei din Lerna
(monstru cu nouă capete), răpunerea câinelui cu trei capete (Kerberos din lumea
subpământeană), toate fiind îndeplinite. În timpul ultimei misiuni (răpirea lui
Kerberos), el îl învinge pe Hades și dobândește nemurirea. Pindar îl numește pe
Herakles eroul-zeu în Nemeienele sale. Se deosebește de Ghilgameș de la asiro-
babilonieni prin faptul că și-a dobândit condiția divină în urma confruntărilor
inițiatice, după cum afirmă Eliade.
Mitul lui Castor și Polideukes (Pollux la romani) – gemeni cerești, frați cu
Helena. Ei i-au însoțit pe Iason și pe argonauți în căutarea lânii de aur din Colhida
(țărmul Mării Negre), sprijinindu-l pe Iason la întoarcere în lupta împotriva
dușmanilor. Ei au luat parte la salvarea Helenei, care fusese răpită în Attica de Tezeu.
Cea mai semnificativă ispravă a fost o încercare de răpire. Ei voiau să se căsătorească
cu verișoarele lor, Phoebe și Hilaria, care fuseseră promise prinților Idas și Lynkeos.
Ei au reușit să le aducă la Sparta, cei doi prinți căzând în luptă, însă Castor a fost
lovit mortal de o suliță. Polydeukes, întristat din cauza despărțirii de fratele său, s-a
oferit să împartă cu el propria nemurire. Zeus s-a îndurat și a hotărât ca eroul Castor
să petreacă, alternativ, câte o zi în lumea subpământeană și una în cer. Mitul își
propune să scoată în evidență dragostea frățească ideală. Apariția alternativă a celor
doi Dioscuri (cum sunt numiți cei doi frați) a fost transferată pe plan astral, ivindu-
se pe rând în sfera zodiacală și reprezentând cele două emisfere (boreală și australă).
IV – Cultul
Locurile de cult – templele au fost construite spre sfârșitul veacului VIII
î.Hr. La început au fost din lemn, apoi din piatră. Ele constau dintr-o încăpere
centrală (naos) cu o singură ușă pe latura mică, flancată de pilaștri care susțineau
acoperișul. Templul era casa zeului (în încăperea centrală se afla statuia zeului,
înconjurată de ofrande și statuete de preț). Templele mari dispuneau de un vestibul
în față (pronaos) și de altul în spate (opistodom). În apropierea clădirii templului
erau plasate tezaure, unde se depozitau comoara templului (ofrandele prețioase). Cel
mai interesant complex de temple și sanctuare se afla pe Acropole, compus din patru
edificii: Propileele, Partenonul, templul Athenei Nike și Erechteionul. Sărbătorile
dedicate Athenei erau numite Panateene și au fost instituite de Pisistrate în 566 î.Hr.

17
Propileele (avanpoartă) erau o intrare monumentală, construită în întregime din
marmură. Partenonul (templul fecioarei) era marele templu al Greciei antice, în
încăperea din față era așezată statuia Athenei (înaltă de 15m), lucrată de sculptorul
Phidias în plăci de fildeș și aur cu pietre semiprețioase, iar în cealaltă încăpere (din
spate) erau depozitate tezaurul zeiței și al statului. Templul Athenei victorioase era
plasat în vârful unei stânci din colțul drept al terasei Acropolei. Erechteionul era
dedicat cultului religios propriu-zis și utilizat în cadrul sărbătorilor naționale. Pe
acest loc se afla stânca purtând urmele fulgerului cu care Zeus îl lovise pe Erechteus
(unul dintre primii regi ai Atenei, fondatorul serbărilor Panatenee). Tot aici se afla
măslinul pe care Athena îl sădise. În clădirea Erechteionului se aflau nouă sanctuare.
Sacerdoțiul și sacrificiile – preoții erau simpli slujbași ai statului, delegați ai
comunității pe lângă divinități și nu aveau nevoie de pregătire specială sau de vocație
religioasă. Orice cetățean loial statului putea deveni preot prin simpla alegere sau
tragere la sorți. Singura condiție era ferirea de impurități (în special cele de ordin
sexual). Durata funcției se extindea pe perioada unui an (sau pe durata întregii vieți
în cazul sacerdoților cultelor misterice). Sacrificiul sângeros putea fi oficiat de un
laic, dar asistat de un preot care pronunța formulele rituale și rostea rugăciunile.
Capul familiei era și preotul familiei, care avea rolul de a oficia toate actele cultului
privat. Preoții purtau haine de in și aveau pe cap o coroană. În cadrul riturilor
sacrificiale erau jertfite oi, capre, vaci sau porci. Lui Poseidon i se sacrificau cai sau
animale negre, lui Dionysos țapi, lui Demeter porci, lui Asclepios cocoși, Afroditei
porumbei, lui Artemis animale sălbatice, iar lui Herakles prepelițe. Animalele oferite
trebuiau să fie curate și fără defecte fizice. Pentru divinitățile htoniene, sângele era
lăsat să curgă în totalitate, iar carnea nu putea fi consumată, pe când în cazul celor
oferite divinităților uraniene, o parte din carne era consumată de persoanele prezente.
Puteau fi aduse ca jertfe alimente (legume, fructe, turtă dulce, prăjituri) sau lichide.
Sărbătorile – diferite, în funcție de cetăți și zei. Erau ocazionate de
schimbarea anotimpurilor, de muncile agricole și culesul viilor. Cele mai renumite
erau în cinstea Athenei (Panatenee – cele mici fiind comemorate în fiecare an, iar
cele mari din patru în patru ani). Ele simbolizau legătura cetăților cu Atena. Cele
mari își trag numele de la unirea Atticii într-un singur stat în perioada preistorică.
Au început să fie organizate din anii 566-565 î.Hr., punctul culminant atingându-se
pe data de 28 Hekatombaion (iulie-august), când se comemora ziua de naștere a
zeiței. În noaptea precedentă era organizată o petrecere cu dansuri, cântece, muzică
instrumentală și alergări cu torțe, la care participau tineri și fecioare. La răsăritul
soarelui începea procesiunea solemnă, care pornea din Kerameikos (cartierul
olarilor, aflat pe locul vechiului cimitir al orașului). În fruntea cortegiului, pe un car
împodobit, era adus darul zeiței, lucrat timp de nouă luni de fetele nobililor din oraș,
o broderie care avea reprezentată lupta între zei și giganți. Participanții urcau pe un
drum în serpentină, treceau prin fața micului templu al Athenei Nike și prin porțile

18
Propileelor, ajungând în incinta sacră. În anii 335-334 î.Hr. erau săvârșite două
sacrificii pe Acropole, unul pentru Athena Hygieia și altul pentru Athena Polias. La
ospăț luau parte funcționarii profani și sacri ai statului (conducătorii sacrificiilor) și
purtătoarele de coșuri (duceau instrumentele pentru săvârșirea sacrificiilor). Marea
jertfă era adusă pe marele altar al Athenei, iar carnea era dată fiecărui cetățean.
Au existat și sărbători cu caracter agrar, celebrate în cinstea lui Zeus – Dipolia
(Zeus Polieus – protectorul orașelor), exista un sactuar pe Acropole. În timpul lui
Aristofan apărea ca o reminiscență din perioada preistorică. Sărbătoarea avea loc la
14 Skirophorion (iunie-iulie). În centru se afla bufonia (uciderea boului de
măcelarul de vite, care arunca asupra lui cu securea și fugea, după ce boul mânca
grăunțele de pe altarul lui Zeus). Uciderea boului de la plug reprezenta o
desacralizare, dar și o necesitate pentru aducerea binecuvântării muncilor agricole.
Sărbătoare consacrată semănatului – Tesmoforii, celebrată de la 11 la 13
Pyanopsion (octombrie-noiembrie). Potrivit lui Lucian de Samosata, sărbătoarea
era legată de alta precedentă, Skira, celebrată la 12 Skirophorion (iunie-iulie) după
sărbătoarea de toamnă. Cu ocazia Skirelor erau aruncați porci în locuințele lui
Demeter și Kore (fiica ei). Patru luni mai târziu, cu prilejul tesmoforiilor, resturile
din porci erau luate din nou, puse pe altare și amestecate cu grăunțe, oferind rodnicie
semănatului. Bărbații erau excluși, iar femeile petreceau în colibe din frunziș. A
doua zi posteau, iar a treia zi o invocau pe Demeter sub numele de Kalligeneia (cea
care dăruiește urmași frumoși).
În cinstea lui Dionysos se celebrau Dionysiile mari și mici, cu un caracter
zgomotos, din care a apărut teatrul antic. În cinstea lui Artemis se celebrau
brauroniile (din cinci în cinci ani), când fetele (costumate în ursoaice) executau un
dans ritualic în cinstea zeiței.
Jocurile – constau în procesiuni religioase, sacrificii, urmate de concursuri
atletice, alergări de care, spectacole și întreceri între rapsozi și recitatori. Cele mai
vechi au fost cele din Olympia (veacul VIII î.Hr.). În 776 î.Hr., când începe
cronologia greacă, organizarea apare deja consemnată, ținând evidența
învingătorilor. Ele durau timp de o săptămână, în care erau suspendate conflictele și
neînțelegerile dintre orașe-state. Pelerinii aduceau ofrande și sacrificii, îi ascultau pe
rapsozii care interpretau vechile cântece eroice, pe poeți, istorici și filosofi care
țineau prelegeri publice ori pe sofiștii specializați în dispute oratorice. Fiecare polis
își organiza propriile jocuri (cu un anumit număr de probe) la intervale diferite (1-2-
3-4 ani). Cele mai importante erau: 1) jocurile pithice (organizate inițial din 8 în 8
ani, apoi din 4 în 4) la Delphi, în cinstea lui Apollo; 2) jocurile istmice (din 2 în 2
ani) în cinstea lui Poseidon, în istmul corintian; 3) jocurile nemeice (la fiecare 2 ani)
în cinstea lui Zeus, inițial în Nemeea din Argolida, apoi în Argos. Ele aveau rolul de
a stimula dorința de a se distinge individual și de a cultiva mândria, unitatea și

19
solidaritatea de neam. Din veacul IV î.Hr. au apărut atleții profesioniști. Ele au fost
desființate prin decretul împăratului Teodosie I cel Mare în 393 d.Hr.
Mantica – ghicitorii puteau descoperi viitorul, dar și diferite impurități care
îi priveau pe greci în mod direct, putând ști ce fel de purificări erau necesare. Mantica
se exercita prin inspirație directă din partea zeilor (oracole sau semne exterioare). În
cadrul oracolului de la Dodona (din Epir), preoții (cu picioarele nespălate)
interpretau freamătul și foșnetul frunzelor unui stejar, căutând răspunsuri la diferite
probleme. Oracolul de la Delphi a ars inițial în 548 î.Hr., fiind reconstruit în urma
unor colecte la care au participat și regii Egiptului și Lydiei, ultima dată când a
suferit efectele unei catastrofe naturale fiind în 373 î.Hr., distrus de cutremur, însă a
fost restaurat. Teodosie cel Mare a decis închiderea lui în 390 d.Hr. Oracolul era
săvârșit de Pythia și de profetul care asista consultația (care avea loc o dată pe an,
cu ocazia aniversării lui Apollo, ulterior o dată pe lună, exceptând lunile de iarnă
când se credea că zeul lipsește). Înainte de realizarea profeției era sacrificată o capră.
Tipul cel mai des de întrebare pusă de amator era dacă trebuie să facă un anumit
lucru. Răspunsul era dat prin tragere la sorți: bob alb sau negru.
În situații grave, Pythia profețea în cripta templului. Unii consideră că ea
profețea într-o stare de extaz provocată fie de frunzele de laur pe care le mesteca, fie
de apa pe care o bea din izvorul Cassotis sau de vaporii de acid carbonic pe are îi
inhala stând pe un trepied deasupra unei crăpături de stâncă. Manticii interpretau
zborul, cântecele și mișcările păsărilor, trăsăturile feței și liniile mâinilor, visele,
aruncau zarurile și citeau în stele. Ghicitorii apelau și la examinarea măruntaielor
victimelor sacrificate, cum ar fi ficatul. Inclusiv țiuitul urechilor, strănutul, bătăile
inimii sau nașterea de copii monstruoși erau interpretate în anumite feluri.
V – Cultul morților
Moartea era căsătoria cu Hades. Accesul spre împărăția morților de sub
pământ se făcea pe o scară. Era un loc de mare suferință, întunecos și posomorât.
Exista și o altă reprezentare, un fel de grădină a lui Hades, unde se dansează și se
cântă. Cadavrul era îmbrăcat în veșminte albe, având pe cap o cunună de flori, alături
o turtă de miere (pentru a-l potoli pe Kerberos, care păzea palatul zeilor împărăției
morților), iar în gură o monedă pentru a-l plăti pe Charon (luntrașul care avea
menirea de a-l trece peste râul morților, Styx). Timp de două zile la rând, cel decedat
era jelit de rude și prieteni, care își zgâriau obrajii, se loveau cu pumnii în piept, își
tăiau părul și își puneau cenușă pe cap. Înmormântarea avea loc noaptea (ca să nu
fie pângărite razele soarelui). În fruntea cortegiului se afla o femeie care purta un
vas cu vin pentru libații, urmată de bocitoare și cântăreți din oboi. La mormânt se
plantau copaci pentru ca sufletul să-și găsească liniștea sub umbra lor. Deasupra
mormântului se vărsa vin și untdelemn, iar în cazul oamenilor deosebiți (morți în
războaie), o personalitate a cetății trebuia să țină un cuvânt. Mormântul era

20
considerat sacru. Trădătorii de patrie și profanatorii de temple erau aruncați într-o
groapă comună (fără un ritual), iar în Atena sinucigașii nu aveau parte de
înmormântare. La locuința decedatului avea loc ceremonia purificării: casa era
stropită cu apă adusă dintr-un izvor sacru, iar toți cei care asistaseră la înmormântare
se supuneau ritualului. Pentru cel decedat se aduceau sacrificii de animale și libații
de sânge, vin, apă, lapte și miere. Resturile de la ospățul funerar erau închinate
sufletelor strămoșilor și duse la mormânt. Ritul funerar era comemorat în ziua a treia,
a noua, a 13-a și la un an. Rudele erau obligate să se îmbrace în negru și modest,
fiind obligate să nu ia parte la banchete sau sărbători publice.
VI – Misterele
Misterele își propuneau să ofere un răspuns mai prompt și mai precis decât
reușea să facă religia de stat, privind destinul omului în general (și după moarte).
Misterele sunt acele culte secrete născute din obiceiuri primitive, a căror acțiune se
resimte în mod mai pregnant începând cu sec. VII î.Hr. – până în sec. IV d.Hr.
Constitutiv pentru culte este disciplina tăcerii (arcană), care protejează de profanare
particularitățile ritualului și promisiunea mântuirii după moarte pentru cei inițiați.
Mântuirea constă în eliberarea de sub puterea destinului a forțelor cosmice și a
morții, în capacitatea de a răzbate cu bine prin împărăția lui Hades și de a ajunge în
comuniune cu divinitatea după moarte. În aproape toate misterele este vorba de o
spălare (pentru ca neofitul să experieze purificarea ritualică).
Ritul principal are drept scop îndumnezeirea participantului, care se
împărtășește de destinul divinității. La atingerea acestui scop contribuie săvârșirea
actelor sacre, prezentarea simbolurilor de cult și comunicarea formulelor de cult. În
aceste mistere este vorba de divinități htonice (legate de schimbarea vegetației).
Schimbarea se reflectă în destinul plin de suferință, iar apoi în cel victorios al zelului.
După origine pot fi distinse mistere grecești și orientale.
Misterele eleusine – aveau loc la Eleusis. Conceput ca un cult agrarian,
misterul provine din perioada miceniană. După încorporarea Eleusis-ului în statul
antic, misterul a intrat sub protecția specială a regelui Atenei. Procesiunea de la
jumătatea sec. V î.Hr. aduna peste 10 000 de oameni, cultul misteric luând sfârșit în
395 d.Hr., când templul a fost distrus. Din veacul VII î.Hr. datează imnul homeric
dedicat lui Demeter, ca zeiță a cerealelor și a statului. Imnul povestește despre
răpirea de Hades a fiicei ei, Kore (Persefona), despre căutarea disperată și regăsirea,
după care urmează reînvierea naturii moarte ca semn al reconcilierii dintre Demeter,
zei și oameni. Din aceeași perioadă s-au păstrat vestigiile telestirion-ului, ale
templului de inițiere din Eleusis. Sala cuprindea 3200 de oameni. În mijloc se înălța
sanctuarul în fața căruia se afla tronul hierofantului. Statuia cultuală reprezenta
ambele divinități principale, pe Detemer (stând pe un coș) și Kore (ținând o făclie).
Făcliile jucau un rol important alături de dansurile sacre. În fruntea personalului de

21
cult se afla hierofantul, cel care făcea să apară lucrurile sacre. Între neofiții acceptați
anual se aflau bărbați, femei, copii, barbari, vorbitori de limbă greacă și sclavi.
Inițierea avea loc în cadrul misterelor mici din Agra (suburbie a Atenei), în cadrul
cărora la început se aducea o jertfă de purificare și ispășire, constând dintr-un purcel
asupra căruia sacerdotul turna o ofrandă lichidă. Neofitul care purta o făclie
neaprinsă trebuia să îngenuncheze pe o blană de berbec, să-și acopere capul și să
aștepte ca o preoteasă să miște pe deasupra sa o sită de cereale. El se juca în fața lui
Demeter cu un șarpe, animalul sacru al zeiței.
Misterele dionysiace – Dionysos apărea înconjurat de o ceată zgomotoasă de
satiri și menade care dansau pe ritmul muzicii de flaut. Adoratorii reconstituiau
cortegiul imaginar al zeului. Neofitul era instruit de o preoteasă pentru a cunoaște
practicile. După ce postea zece zile, evitând actul sexual, lua parte la un ospăț și se
purifica printr-o îmbăiere, apoi era condus în sanctuar, unde depunea jurământ.
Pentru inițiere erau prevăzute la început trei zile pe an, iar apoi cinci zile în fiecare
lună. Puteau fi inițiați copii, școlari și barbari, dar în special femei. Ritualurile se
celebrau noaptea, pe culmi de munți. Adepții purtau coroane de iederă și își puneau
coarne de țap, se încingeau cu șerpi vii și îi strecurau prin păr. După ce consumau o
cantitate mare de vin se excitau dansând într-un ritm sălbatic. Femeile ajungeau să
sfâșie animalele de vii, consumându-le carnea crudă, ca semn al comuniunii și
împărtășirii cu însuși trupul zeului. În 186 î.Hr., stăpânirea romană a interzis
misterele. Cezar reintroduce cultul lui Dionysos (Liber Pater – zeul Bacchus).
Orfismul – Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era un cântăreț de dinaintea
lui Homer, care cu farmecul lirei îmblânzea fiarele. El a fost poet, inventator al lirei
și al magiei. Orfismul exista din sec. VI î.Hr. Imnurile orfice (sec. VI î.Hr.,
asemănătoare psalmilor din V.T.) ajută la cunoașterea teogoniei, cosmogoniei,
antropologiei și învățăturii orfice despre eliberare. Încă de la naștere, omul poartă
păcatul strămoșesc moștenit din timpurile Titanilor, pe care trebuie să-l ispășească
prin suferințe. Sufletul este întemnițat în trup ca într-o închisoare. Inițiatul trebuie să
apeleze la rugăciuni și purificări rituale, să ducă o viață morală, de renunțări și
abstinență de la orice hrană de origine animală. Esența orfismului era extazul (prin
posturi, dansuri, cântece). În timpul extazului, sufletul părăsea trupul și colinda prin
Infern, coborând în Câmpiile Persefonei. Orfismul a fost comparat cu religia
indienilor americani moderni, the ghost-dance (Dansul Duhului). Dansurile durează
zile întregi și participanții cunosc o stare de surescitare nervoasă deosebită. Profetul
mag îi magnetizează pe dansatori, care cad într-un somn hipnotic. Trezindu-se, ei
povestesc despre călătoria în Infern și despre conversațiile purtate cu sufletele celor
morți. Orfismul a supraviețuit până în sec. VI d.Hr., influența fiind vizibilă la Pindar,
în poemul religios Purificări al lui Empedocle, la pitagoreici și la Platon. Repetând
moartea și învierea, actualizând-o, credinciosul se unește cu Hristos, asemenea
inițiatului orfic care moare și reînviază împreună cu propria divinitate, însă diferența

22
primordială între cele două cazuri este că moartea lui Hristos a reprezentat o jertfă
conștientă și voluntară, ceea ce nu este cazul în orfism.
Pitagoreismul – inițiat de Pitagora (582-500 î.Hr.), originar din insula Samos,
era fiul lui Mnesarchos, având o familie înstărită. După ce se mută la Crotona
înființează un ordin filosofico-religios ezoteric, în cadrul căruia era considerat a avea
o origine divină. Conducătorul politic al insulei a declanșat o prigoană împotriva
pitagoreicilor. Pe la anul 100 î.Hr., ideile lui Pitagora au redevenit actuale (începând
din Grecia), producând direcția filosofică cunoscută drept neopitagoreism. Membrii
erau vegetarieni, aveau un fel specific de a se îmbrăca și concepții morale rigide.
Pentru Pitagora, Divinitatea se identifică cu sufletul lumii, ea este omniprezentă și
poate fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este de origine divină, fiind
nemuritor. După moarte, el călătorește prin corpurile animalelor, pentru ca în urma
unei lungi peregrinări să se întoarcă iarăși într-un trup omenesc. Omul trebuie să-și
cultive facultățile sufletești, rațiunea, memoria și cunoașterea. El trebuie să practice
filosofia (dragostea de înțelepciune) și să respecte ordinea. Pitagora considera că
numărul și măsura reprezintă principiile guvernatoare ale lumii și au esență
independentă. Esența tuturor lucrurilor o constituie relațiile matematice. Numărul
explică ordinea lumii. Fiecare număr de la 1 la 10 reprezintă o anume proprietate
particulară a universului: 10 (sacralitatea, armonia), suma primelor patru dă cifra
sacră, 5 simbolizează căsătoria, 4 & 9 justiția, 7 (ocazia favorabilă).
VIII – Declinul și sfârșitul religiei grecești
Perioada elenistică (323-31 î.Hr.) a însemnat începutul declinului. În Grecia își
fac apariția culte orientale (Isis și Serapis, asimilat de greci și denumit Asclepios).
Sincretismul religios apărut în Grecia se va dezvolta și în Occident, în perioada
romană (anul 31 î.Hr.), contribuind masiv la sfârșitul religiei vechilor romani.
Euripide și Aristofan ridiculizau vechiul panteon homeric și hesiodic, slăbind
credința poporului în practicile de cult, mai ales că acest cult presupunea un
formalism special. În perioada elenistică și romană, o contribuție decisivă a adus-o
cultul conducătorilor, întrucât grecii se convinseseră tot mai mult de faptul că și
conducătorii lor erau doar simpli oameni, nu zei. Euhemer, mitograf grec (sec. IV
î.Hr), prin curentul euhemerismului susținea că personajele mitologice nu sunt
altceva decât ființe omenești divinizate. Au fost filosofi stoici care promovau o
interpretare alegorică a tradițiilor populare (Zenon). Pe aceeași linie se înscrie
inițiativa neoplatonismului (Plotin, Iamblic, Porfir, Proclu), făcând o îmbinare a
idealismului platonic cu învățătura pitagoreică, cu stoicismul și cultele orientale.
În 346 au fost interzise sacrificiile păgâne, în 386 Teodosie cel Mare închidea
templele păgâne, iar în 416 Teodosie al II-lea îi îndepărta pe toți păgânii din funcții
publice. Sub Justinian au fost închise ultimele școli păgâne, însemnând sfârșitul
religiei vechii Elade.

23