Mari imnografi ai Bisericii:

Sf. Ioan Damaschin, Sf.Cosma Melodul, Sf. Andrei Criteanul

Imnografia, adică ansamblul de imnuri care sunt sau au fost cântate în Biserică, a
fost principala poezie bisericească a bizantinilor. Este cea mai evidentă și mai artistică
expresie a cultului creștin. Dezvoltarea deosebită a sa, s-a făcut și prin faptul că este
element esențial al cultului zilnic al Bisericii. Prevalența creștinismului și recunoașterea
sa ca religie oficială a Imperiului Roman în 313 au impulsionat semnificativ crearea de
noi compoziții poetice, esențiale pentru nevoile liturgice ale Bisericii, căreia îi trebuia o
nouă viziune asupra lumii și un nou model de expresie, diferite de cele al trecutului
păgân. Ca atare, imnele trebuiau să conțină un rezumat al învățăturii creștine în formă
poetică. Aceasta este cea mai mare realizare a imnografiei bizantine în comparație cu
poezia Bisericii Latine.

Muzica este criteriul unei diferențieri majore între creatorii imnurilor bizantine.
Atunci când același autor compune nu numai textul poetic ci și muzica, el este numit
melod. Melozi bine cunoscuți sunt Roman Melodul, Ioan Damaschinul, Cosma Melodul
și alții. Multe compoziții similare au fost scrise după muzica melozilor: condace,
canoane, stihire etc. Poeții care scriu exclusiv texte după modelul muzical al altor imnuri
sunt numiți imnografi, dintre care cei mai remarcabili sunt Teofan Graptos (775-845),
Iosif Imnograful (816-886) și Ioan Mavropus (1000-1050).

Sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc, s-a nascut in Damasc - de aici si
numele de Damaschin - la începutul celei de a doua jumatati a secolului VII dintr-o
familie nobila si bogata, care se gasea in fruntea administratiei fiscale a Siriei inca de la
inceputul secolului VII. Cu toate ca Siria a avut nefericirea sa treaca sub diferite
stapaniri, totusi membrii familiei lui Damaschin, care ocupau succesiv aceasta inalta
dregatorie, n-au fost inlaturati din functia lor. Dupa moartea tatalui sau, adica cam
dupa 690, Ioan ocupa aceeasi dregătorie până în anul 718, cand califul Omar II (717-
720) porneste o politica sangeroasa contra crestinilor. Acest calif intelege ca in statul
sau sa nu ramana decat mahomedani; pentru aceea interzice consumarea vinului in
orase, sileste pe crestini sa se faca mahomedani, omorand pe cei care se opuneau si
decreteaza că un crestin nu poate ocupa o functie inalta in stat. Probabil ca Omar II a
cerul lui Ioan sa-si mentina postul in schimbul credintei. Ioan, insa, refuza, sacrificand
rangul si situatia sociala pentru Mantuitorul Hristos.

Dupa ce si-a impartit, dupa porunca Domnului, averea la saraci si la biserici si a dat
libertate robilor sai, s-a retras impreuna cu fratele sau adoptiv, Cosma, in celebra
manastire palestiniana a Sfantului Sava.

Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se raspandeste, iar cand

Leon Isaurul (717-740) publica edictul contra icoanelor (726) patriarhul Ioan V al
Ierusalimului se adreseaza lui Ioan. Acesta ia condeiul si scrie, dupa cum insusi ne

1
spune, pentru a nu ascunde in pamant, ca sluga cea nevrednica, talantul care i s-a dat de
Dumnezeu. De la aparitia iconoclasmului este neobosit: imediat ce afla de edictul
imparatului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al doilea tratat
pentru credinciosii care nu intelesesera primul tratat, iar putin mai tarziu scrie al treilea
tratat, sistematizand ideile des pre cultul icoanelor cuprinse in primul si al doilea tratat.
Nu se multumeste numai cu scrisul, ci lupta fara preget. Ia parte activa la sinodul
antiiconoclast al episcopilor orientali. Rolul sau in dezbaterile acestui sinod este atat de
mare, incat posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea imparatului Leon.

Unele expresii ale lucrarilor sale si unele titluri ale manuscriselor ne permit sa
presupunem ca a fost si profesor in adevaratul inteles al cuvantului. Ioan poseda
calitatile unui profesor: “claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distinctii si
argumentare, obiceiul de a recurge la comparatiile cele mai simple pentru a face sa se
inteleaga doctrinele cele mai inalte”.

Dar lucru curios, in timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII -IX cunosc pe
Damaschin numai in ipostaza de luptator contra iconoclastilor, sau de “didascalos
aristos” cum ni-l prezinta Teofan, cei din secolul XI cunosc pe Damaschin mai mult ca
melod si imnograf decat ca teolog. Imnele si cantarile sale se raspandisera in toata
lumea crestina si cucerisera toate inimile in dauna teologului. Atat de mult placeau
cantarile sale, incat Suidas (secolul XI) spune ca imnele sale n-au fost egalate si nici nu
vor fi egalate, cat va fi lumea si pamantul.

Ca imnograf a compus o mare parte din imnele și antifoanele duminicale, precum:

Canoanele Învierii celor opt glasuri, seria de Canoane la Nașterea și la Botezul
Domnului, la Înălțare, la Cincizecime, la Schimbarea la Față, la Adormirea Maicii
Domnului ș.a. De asemenea, a compus multe irmoase și tropare dintre care amintim
cunoscutele tropare de umilință („Miluiește-ne pe noi, Doamne”, „Ușa milostivirii”). Tot
el a compus axionul „De Tine se bucură” ce se cântă la Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare.

Se știe că până în secolul al VIII-lea interpretarea și învățarea muzicii bizantine se

făcea empiric, neexistând în acest sens o metodă tehnică de redare grafică a semnelor
muzicale. În această perioadă cântările liturgice înmulțindu-se și lipsind un sistem de
interpretare bine precizat, slujitorii Bisericii au început să cânte după propriul gust,
adoptând tehnici muzicale „de teatru” și „de lume”. Sesizând această neorânduială,
Sfântul Ioan Damaschin a inițiat un proiect de îndreptare și sistematizare a structurilor
melodice liturgice. În acest sens, a adunat melodiile care se cântau în epoca sa,
structurându-le după modelul tetracordului antichității elene (unitate intonațională
alcătuită din patru sunete consecutive care intră în componența unui mod). Învățatul
mitropolit Hrisant, reformator al muzicii bizantine din secolul XIX-lea, susținea că cele
patru ehuri sau glasuri superioare (dorian, lidian, frigian și mixolidian) ale tetracordului
elen, au servit lui Damaschin ca temei pentru formarea celor patru ehuri de bază
biserice ș ti (I-IV) ale melodicii bizantine, iar cele patru ehuri eline numite plagale,
formate din ehurile superioare, au devenit sursa celor patru glasuri bisericești derivate
sau „lăturalnice” (V-VIII).
2
Structurile modale sau glasurile muzicii liturgice bizantine, așa cum au fost
sistematizate de către Damaschin, au preluat numele vechilor ehuri grecești: dorian,
lidian, frigian și mixolidian, iar după căderea Constantinopolului (1453) au fost
codificate prin numerotarea de la I la VIII, așa cum au rămas până astăzi. Pentru a putea
fi învățate cu ușurință, Sfântul Ioan a compus o „Gramatică” de cântări bisericești,
precum și un adevărat manual cu metode pentru învățarea corectă a cântării, intitulat
Aghiopolita. De asemenea, pentru a ușura transpunerea în practică a normelor teoretice,
a întocmit Octoihul, pe baza celor opt glasuri bisericești, în ale căror tonalități erau
executate imnele Învierii din fiecare duminică. Cele opt glasuri bisericești se succed
ciclic pe tot parcursul anului liturgic, începând de la Paști, fiecare săptămână avându-și
glasul său de bază. Linia melodică a celor opt glasuri a fost exprimată grafic prin vechile
semne cunoscute în Răsăritul creștin numite neume, care alcătuiesc fondul semiografic
al muzicii bizantine.

Spre sfarsitul vietii, Sf. Ioan Damaschin, dupa cum ne relateaza viata atribuita
patriarhului Ioan al Ierusalimului, a facut o revizuire a operelor sale in ce priveste
fondul si forma. Stirea nu pare eronata, caci se observa considerabile deosebiri pentru
aceeasi lucrare in diferite manuscrise. Ceea ce n-a lipsit adancului teolog si filosof, nici
graitorului de cuvinte de aur si nici vestitului si neintrecutului imnograf, a fost
crestineasca lui smerenie. Pe cat de mult se suise pe treptele intelepciunii omenesti, pe
atat de mult se coborase pe treptele umilintei crestine. Si marturie sta intreaga sa opera,
care convinge si de inaltimea de gandire a teologului, dar si de smerenia crestinului.

Sfântul Cosma s-a născut probabil la Damasc. Rămas orfan din copilărie, a fost
luat în casa lui Serghie (Sarjun ibn-Mansur), tatăl sfântului Ioan Damaschin, un mare
dregător de la curtea califului Abd-el-Malek din Damasc, care era foarte bogat. Cei doi
băieți, Cosma și Ioan au fost crescuți ca frați și dați în grija unui erudit învățat sicilian,
cunoscut sub numele de Cosma Monahul, care fusese răscumpărat din sclavie de tatăl
Sf. Ioan, dobândind rangul de notar (asekretis). Sub îndrumarea stăruitoare a acestuia,
cei doi au studiat în profunzime marile discipline ale educației clasice: gramatica,
filosofia, astronomia, muzica și geometria.

Mai târziu, tinerii Cosma și Ioan au plecat de la Damasc la Ierusalim, unde s-au făcut
călugări la Lavra Sfântului Sava cel Sfințit. Amândoi au fost angajați în lupta împotriva
ereziei iconoclaste.

Sfântul Ioan Damaschinul a fost hirotonit preot de către Ioan al V-lea, patriarhul
Ierusalimului. La rugămintea Bisericii Ierusalimului, fericitul Cosma a acceptat să
devină episcop de Maiuma, în anul 743. A rămas în acest rang până la adânci bătrânețe,
trăind în sfințenie și păstorindu-și credincioșii spre mântuire. A trecut la Domnul la o
vârstă înaintată.

Ca un poet-imnograf, sfântul Cosma este privit cu mare admirație în Biserica

Ortodoxă. Aceasta îi consideră pe sfinții Cosma și Ioan Damaschin ca cei mai buni

3
reprezentanți ai imnologiei clasice grecești din epoca lor, al cărei exemplu caracteristic
sunt cântările liturgice cunoscute sub numele de canoane.

Imnele compuse de sfântul Cosma au fost inițial destinate pentru slujbele Bisericii
din Ierusalim, dar, fiind preluate și în Biserica din Constantinopol, au devenit parte a
patrimoniului imnologic universal al Bisericii Ortodoxe. În prezent însă nu se mai poate
spune cu certitudine dacă toate imnele și cântările liturgice care îi sunt atribuite sunt
într-adevăr compozițiile sale, mai ales că și dascălul său, care purta același nume a fost
și el un scriitor de cântări.

Colecții de imnuri, diferite ca număr, atribuite lui Cosma, pot fi găsită în colecția
Migne, Patrologia Graeca XCVIII, 459-524 și în Anthologia graeca carminum
christianorum, editată de Christ și Paranikas (Leipzig, 1871). Pornindu-se lupta
împotriva sfintelor icoane, acest cuvios l-a îndemnat pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie
către dreptcredincioși cuvinte pentru cinstirea sfintelor icoane. Și amândoi, prin cuvânt
și prin scris, s-au nevoit mult împotriva luptătorilor sfintelor icoane. El a împodobit
Biserica lui Dumnezeu cu foarte frumoase tropare și canoane. Acinstit cu cântări
Învierea lui Lazăr, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de taină și Patimile cele de
voie ale Domnului nostru Iisus Hristos, precum și alte praznice dumnezeiești.

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) s-a născut la Damasc,
într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce
s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Apoi a studiat Sfânta Scriptură și
Teologia.

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească,

ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind
și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor
de canoane.

Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al

adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la
Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr Sfântul
Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă
Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a
operei sale. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul
scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieții sale
duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni
reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

După anul 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon - probabil pe seama
bisericii Sfânta Sofia - fapt datorat și calităților sale oratoricești. Aici la Constantinopol
se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos). Probabil a slujit
o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza
înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare,
iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg
Imperiul bizantin. Nu știm când și unde a fost hirotonit preot. Datorită vieții sale curate
4
și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru
Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei,
cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau
„Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei
Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Opera lui e alcătuită din proză și versuri. În proză are 24 de predici: 8 în cinstea
Maicii Domnului, deși nu toate autentice.În versuri scrie idiomele și e creatorul
canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale
Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie). A
scris canoane la Învierea lui Lazăr, la duminica Mironosițelor, la nașterea Maicii
Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Sf. Teodor
Studitul. A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la
hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera fundamentală a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast
poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței. Este alcatuit spre sfarsitul
vietii, cam la vremea cand Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, compunea Viata
Sfintei Maria Egipteanca. El se numeste Canonul cel mare sau Marele Canon, pentru trei
ratiuni principale: adancimea gandirii, frumusetea expresiei si numarul troparelor (in
total, 211).

Imnografia bizantină nu poate fi judecată după criteriile contemporane pe baza

cărora judecăm și percepem poezia. Scopul principal al imnografului nu este
promovarea microcosmosului său personal. Principala sa preocupare este să redea lupta
interioară a creștinului cu slăbiciunile și îndoielile sale omenești, cu ispitele dinlăuntru
și de dinafară, încercarea sa de a continua pe calea virtuții prin exercițiu spiritual, căința
în urma păcatului. Chiar și când scrie la persoana întâi, adesea poetul bizantin nu
exprimă ceva cu adevărat personal. În spatele rugăciunilor, a mărturisirii sau a laudelor
se află întreaga comunitate de credincioși

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. ENE BRANIȘTE, Liturgica Generală, Ed. a II-a, București, 1986.

Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și
cântare bisericească, București, 1937.

Episcop NIFON PLOIEȘTEANU, Imnologia Bisericii Ortodoxe în Octoih, Trier, 1974.

Dr. BADEA CIREȘEANU, Tezaurul liturgic, 3 vol., București 1910-1912.

Pr. Gavril Vârva – În revista Renașterea, nr. 12, dec./2002, p. 6.

IPS Bartolomeu ANANIA - Canonul Sfantului Andrei Criteanul

https://ro.orthodoxwiki.org/
5