MUZICA BIZANTINĂ

CURS NR. 3 – ISTORIA MUZICII

LECT. UNIV. DR. MIHAELA BALAN
Momente istorice de referinţă:
❖ 313 d.Cr. – Edictul de la Milano, prin care împăratul Constantin cel Mare a
oficializat creştinismul.
❖ 395 – are loc împărţirea Imperiului Roman în cel de Răsărit şi cel de Apus,
după moartea împăratului Teodosie cel Mare (ultimul împărat roman care a reuşit
să îşi impună puterea atât în Apus, cât şi în Răsărit, în ciuda divizării survenite încă
din vremea lui Diocleţian, în 285). Practic, Imperiul Roman a fost divizat definitiv o
dată cu moartea lui Teodosie, între cei doi fii ai săi, Arcadius şi Honorius.
❖ 476 – are loc căderea Imperiului Roman de Apus, datorită atacurilor repetate ale
popoarelor migratoare (Goţii, Hunii) determinând o serie de transformări
importante în economie şi în structura socială a orânduirii sclavagiste (→ sfârşitul
Antichităţii, marcat prin abolirea sclavagismului).
❖ 1054 – Marea Schismă, determinată de neînţelegerile dintre creştinătatea latină şi
cea greacă, mai precis dintre Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Mihai I Cerularie.
→ Biserica creştină se va împărţi conform graniţelor celor două imperii.
❖ 1453 – Căderea Constantinopolului, datorită atacului realizat de Mohamed I,
capitala primind noul nume de Bizanţ (Instanbulul de astăzi).
Evul Mediu = perioadă istorică ce se întinde din sec. V (de la
căderea Imperiului Roman de Apus) până în sec. XV-XVI, realizând
legătura între Antichitate şi Renaștere.

❖ Evul Mediu cuprinde 3 etape care surprind atât momentul istoric,

cât şi gradul de evoluţie social-culturală a societăţii umane:
I. timpuriu (sec. V-XI)
II. mijlociu (sec. XII-XIV)
III. dezvoltat (sec. XV-XVI) = Renașterea
În evoluţia cântărilor liturgice, s-au stabilit 2 perioade:
❖ perioada comună întregii creştinătăţi (I-V)
❖ perioada divizării celor două tipuri de cânt: bizantin/ gregorian
❖ În prima perioadă, cultura şi arta sunt puternic influenţate de noua
ideologie creştină care considera moştenirea culturală a Antichităţii drept
păgână. De aceea, artele vor cunoaşte o puternică dominaţie a Bisericii,
devenind austere, sobre şi umile.
❖ În prima perioadă a muzicii religioase, se poate vorbi despre un cult religios odată
cu oficializarea creştinismului (din anul 313), prin preluarea cântărilor ebraice.
❖ Dpdv muzical, se preia şi maniera de cânt din sinagogă, stilul muzicii din
Grecia Antică, muzica vechilor culturi asiatice şi a tuturor popoarelor care
au fost creştinate.
Muzica bizantină = arta muzicală practicată de biserica creştină din timpul
Imperiului Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, astăzi Istanbul.
❖ Este muzica de cult a Bisericii Ortodoxe, numele provenind de la fostul oraş
Bizanţ.
❖ Despre o cântare bizantină se poate vorbi din secolul al VI-lea, când
Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis Bizantin.
Izvoarele muzicii bizantine:
a. muzica ebraică – prin preluarea modului de intonare a unor texte
biblice şi a psalmilor;
❖ Era bazată pe formule simple, uşor melodizate, cu ritmul
subordonat cuvintelor;
❖ Imnurile creştine sunt preluate din sinagoga ebraică şi pornesc de la
aceeaşi sursă a textelor biblice.
❖ Cântările, însă, erau noi, create de creştini şi nu conţineau texte
preluate direct din Biblie.
b. cântările duhovniceşti ce aparţineau unor autori necunoscuţi, cu
educaţie religioasă, de factură poetico-muzicală.
❖ În acest mod se formează şi tipuri de cânt înafara bisericii,
aparţinând grupurilor etnice din regiunile în care s-a răspândit
creştinismul.
❖ Din acea perioadă datează un singur imn, de la sfârşitul sec. III
(Imnul de la Oxyrinchos, Egipt).
În faza de separare a stilurilor muzicale bizantin şi gregorian, în răsăritul
Europei se dezvoltă muzica bizantină în mai multe etape:
1. Faza melozilor (sec. V-XI) – se caracterizează prin apariţia formelor de
bază ale imnografiei bizantine: troparul (sec. V), condacul (sec. VI),
canonul (sec. VII);
2. Faza melurgilor (sec. XI-XV) – continuă până în perioada post-bizantină;
→ Diferenţa dintre melozi şi melurgi (melozii compuneau atât textele
cât şi melodiile, în timp ce melurgii scriau doar melodii pe baza textelor
deja canonizate).
3. Sec. XV - până la 1814 (reforma lui Hrisant de Madit);
- În această perioadă, notaţia ajunge foarte complicată datorită
numeroaselor tipuri de cântări şi influenţe exterioare.
4. Etapa hrisantică (sau modernă, de la 1814 până în prezent).
Dezvoltarea muzicii bizantine:
- Muzica va depăşi treptat graniţele Imperiului Bizantin, întinzându-se la
toate popoarele care au adoptat cultul creştin.
- În sec. VIII-IX apare iconoclasmul (lupta împotriva icoanelor), fapt ce
loveşte în arta plastică religioasă (iconografia).
- Sunt distruse, în acest context, şi manuscrise cu texte literare ale cântăreţilor
bisericeşti, în care se regăseau elemente de notaţie muzicală străveche.
- Imnografia din acea perioadă a supravieţuit doar datorită transmiterii pe
cale orală.
Forme poetico-muzicale:
- Troparul (ex. Adoratio Crucis cu 12 tropare)
- Condacul = cânt religios cu 18-30 de strofe identice ca număr de versuri şi
loc al accentelor, având ca model prima strofă numită irmos.
(ex. Condacul Naşterii Domnului, creat de Roman Melodul în sec. VI);
- Canonul – 9 ode, fiecare conţinând 6-9 tropare modelate după un irmos;
este la bază un poem de laudă (ex. Canonul cel Mare de Andrei Cretanul)
 În sec. XIII, centrul creaţiei imnografice se mută la Manăstirea Stoudion
din Constantinopol. Se deosebesc 2 tipuri de cântări:
1. cu melodii proprii – idiomelele (cântări cu texte în proză care nu servesc
altor cântări);
2. cu melodii de împrumut, deja existente – automelele.
De asemenea, se deosebesc 3 stiluri de cântare:
1. irmologic – vizează cântări simple, silabice, cărora li se impune un tempo
vioi;
2. stihiraric – se referă la cântări în tempo lent, cu prezenţă restrânsă a
melismelor;
3. papadic (kalofonic) – tempo rar şi o ornamentaţie foarte bogată.
(→ stilul frumos).
Notaţia → ekfonetică, urmând să fie înlocuită cu cea neumatică;
Neumele = semne care reprezentau relaţia dintre înălţimile a două sunete,
intervalul dintre ele, fără a preciza fiecare sunet în parte.
Trăsături ale limbajului muzical bizantin:
❖ oralitatea – chiar dacă apar şi notaţii neumatice, muzica bizantină se
cânta, se învăţă şi se transmitea mai ales prin practică;
❖ anonimatul – cântările nu erau semnate, aveau caracter spontan,
anonim şi improvizatoric;
❖ scriitura monodică, fără diversificări polifonice, singura derivaţie fiind
isonul sau pedala.
❖ linia melodică se desfăşura cu mijloace restrânse, intervale mici, fără
salturi, urmărindu-se prin ritm articulaţiile vorbirii;
❖ cântările erau melismatice, datorită încărcăturii ornamentale.
❖ dpdv. timbral, interpretarea strict vocală, considerându-se că
instrumentele împiedicau realizarea unei stări de meditaţie şi reculegere;
❖ se putea cânta individual sau în grup (solo/ colectiv):
- antifonic = dialog între 2 grupuri;
- responsorial = dialog solist-grup.
Trăsături ale limbajului muzical bizantin (continuare):
❖ modalismul – Baza cântărilor bizantine o constituie cele 8 moduri
(ehuri, glasuri), diferenţiate prin formule intonaţionale, cadenţe
interioare şi finale de atmosferă specifică.
❖ legătura strânsă dintre melodie și text, determinând deseori un
caracter recitativic, cu viteză fluctuantă de redare sonoră.
❖ din acest motiv, ritmul era notat foarte sumar, fiind supus prozodiei.
❖ Ethos-ul muzicii bizantine: solemn, interiorizat, propice stării de
rugăciune.
❖ Imnografia siriană joacă un rol important în formarea muzicii
bizantine, deoarece creaţia de imnuri începe să părăsească anonimatul
(Ex. Efrem Sirul).
Teoria muzicii bizantine:
- Se referă la existenţa celor 8 ehuri sau glasuri;
- Cel care selectează şi compune lucrări bisericeşti, pe care le integrează
într-o carte numită Octoih este Ioan Damaschinul, care împarte, după
modelul teoriei antice greceşti, cele 8 glasuri în 4 autentice şi 4 plagale.

Modurile sunt de 3 genuri:

I. diatonice = cu tonuri şi semitonuri (ex. Glasul VIII);
II. cromatice = cu secunde mărite (ex. Glasurile II şi VI);
III. enarmonice = cu microintervale (ex. Glasul III, unde ftoralele
generează intervale mai mici decât semitonul între sunetele fa-mi, si b-la).
Exemple de genuri muzicale bizantine:
- în timpul Liturghiei: ectenii, antifoane, răspunsurile mari, heruvice, chinonice,
axioane.
- la slujbele de Utrenie şi Vecernie: tropare (numite şi stihiri), sedelne,
doxologii, slave.
Reţinem numele:
➢ Sfântul Ioan Gură de Aur = nume de referinţă în istoria muzicii şi a
teologiei creştine, datorită imnului pe care l-a creat (Imnul Sfântului Ioan
Crisostomul). El a fost episcop şi predicator creştin, care a trăit în Siria şi
vechiul Bizanţ.
➢ Hrisant din Madit, mare teoretician al muzicii bizantine;
➢ Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, care au colaborat la
promovarea unei noi metode de interpretare şi a unui nou tip de notaţie,
simplificată.
➢ Vasile cel Mare
➢ Grigore Teologul
Ţara noastră va adopta cultura bizantină, mai ales în domeniul
artelor vizuale (→ picturile în stil bizantin de la mănăstirile Golia,
Suceviţa, Moldoviţa, Arbore), precum şi în muzică:
- Şcoala de la Putna – îl are ca reprezentant pe Evstatie
Protopsaltul (sec. XIV-XV);
- Şcoala de la Bucureşti, coordonată de Filotei Sin Agăi Jipei,
care a scris prima Psaltichie Românească (sec. XVII-XVIII).
Muzica antică era adresată zeilor Muzica bizantină era adresată lui
(→ religie politeistă). Dumnezeu (→ religie monoteistă).
Era reprezentată cel mai bine de cultura Bizantinii se considerau greci prin
greacă, elină. filiaţie, descendenţă.
De aceea, vor avea o serie de elemente comune:
- modalismul;
- monodia;
- oralitatea
- anonimatul (nu întotdeauna)
- interpretare preponderent vocală.
→ Promotorii muzicii bizantine au avut un rol important în păstrarea unor
principii ale Antichităţii.
În muzica antică, muzica vocală putea Muzica bizantină era eminamente
primi acompaniament instrumental. vocală.
Ritmul respecta accentele metrice ale Ritmul era impus de text (avea deseori
versurilor, de aceea avea un caracter uşor caracter recitativic datorită versurilor de
dansant, dar liber. factură religioasă, neversificate).