Muzica bizantină și muzica în evul mediu

Muzica bizantină

Numită muzică bizantină muzică seculară și religioasă compusă într-o

parte a Imperiului Bizantin . A constat în cântece sau imnuri care însoțeau
textele grecești folosite pentru ceremoniile curții, la festivaluri sau cu ocazia
ceremoniilor religioase. Această din urmă formă este cel mai bine cunoscut
astăzi, ca diversele tradiții ortodoxe contemporane continuă să se identifice cu
moștenirea lor bizantină, încă folosind repertorii tradiționale, cum ar fi
stichères, aduse împreună în stihar, și irmologion . De fapt, muzica bizantină nu a
dispărut odată cu căderea Constantinopolului în 1453, ci a continuat sub
administrația otomană. În timpul perioadei de declin a Imperiului Otoman în xix -
lea
secol, biserici de diferite națiuni emergente din Balcani se proclama
„autocefala“, adică, nu mai este sub Patriarhia Ecumenică. În acest context,
cântecele religioase folosite în ceea ce devenise Imperiul Otoman, Bulgaria și
Grecia își aveau rădăcinile în tradiția bizantină, în timp ce cea care s-a dezvoltat
în cadrul patriarhiei în perioada otomană a fost adesea considerată „post-
bizantină”. Acesta este motivul pentru care ceea ce se numește muzică bizantină
în zilele noastre se referă la tradițiile muzicale religioase ale diferitelor popoare
din Mediterana și Caucaz, fără a se limita la ceea ce a fost în timpul Imperiului
Bizantin.

Muzica în evul mediu

Concepția medievală asupra frumosului a fost reprezentată de filosofia

creștină, pastrand idei si solutii din Antichitate, cărora li s-a schimbat
semnificația sau le-au fost adaugate elemente noi. In ceea ce priveste viziunea
muzicala, in aceasta perioada găsim doua stiluri conceptuale importante, fiecare
reprezentand cele doua Imperii Romane, de Răsărit și de Apus.

Imperiul Roman de Răsărit

 Noua Roma, așa cum era numit Bizanțul, a păstrat tradiția artei grecești.
În privința muzicii, conceptiile au rămas, în mare, aceleași, pastrandu-se modurile
diatonice, cromatice și enarmonice utilizate în Antichitate, precum și concepția
despre numere și proporții. Motivatia păstrării traditiilor elene este mai ușor de
înțeles dacă precizăm un mic amănunt: limba oficială a Imperiului Roman de
Răsărit era cea greaca.

Muzica bizantină este prima de tip creștin, preluand din practica ebraică
genuri de recitare, cantarile responsoriale (doua grupuri care canta alternativ),
antifonice (care conțin scurte exclamatii) și ecfonetice (cu accente). Cantecul
bizantin cunoaste trei mari perioade de creație și notație. Prima dintre acestea
este cea paleo-bizantina (sec. IV-XII), cand apar primele genuri muzicale:
psalmul, imnul și cântecul spiritual. Din punctul de vedere al notației muzicale,
semiografia folosită era alcatuita din neume (semne) și mărturii (litere grecești
cu ajutorul cărora se determina înălțimea). Piesele aveau o forma arhitecturala
bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare melodica, opriri (cadente
interioare) și terminare printr-o formula specifica (cadența finală). A doua
perioada este cea medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) și se remarca prin semne
neumatice și hirnomice care ofereau informații despre înălțimea notelor și ritm.
Aceste semne sunt atribuite lui Ioan Cucuzel (sec. XII-XIII) și arătau sensul
melodiei, intervalele melodice asociate cu durate și accente, semne agogice și
pentru modulatie. A treia și ultima perioada se numește neo-bizantina (sec XIX)
și reflecta schimbările datorate evoluției teoretice la nivel muzical, dar și
concepției muzicale a vremii. După modelul guidonic de denumire a sunetelor,
Hrysant scrie un ghid pentru cele șapte sunete, care primesc numele după prima
silabă a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni. Acestora, Hrysant le
adăuga semne separate pentru durata, numite “timporale”.

Imperiul Roman de Apus

Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe creștini în doua tabere: ortodoxi și
catolici, cele două religii stand la baza formării celor doua Imperii Romane. Ca
urmare, au rezultat și două stiluri muzicale principale: bizantin și gregorian.
Aceasta din urma reprezenta muzica romano-crestina și este ușor de recunoscut
datorită formei de cantec monodic (pe o singura voce) barbatesc, a intonatiei
strict vocale a imnurilor, psalmilor și coralelor, care alcătuiesc stilul numit
“cantus planus”, din cauza valorilor aproape egale a notelor care alcătuiau o
astfel de piesa. Ca și muzica bizantină, și cântecul gregorian cunoaste trei etape.
Prima este numita ambroziana, după numele lui Ambrozie din Milano, un episcop
care a trăit în secolul VI. Imnurile compuse de acesta sunt simple ca melodie, au
un mers treptat, fără salturi intervalice importate și pastreaza un ritm poetic
uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu depaseste o octava.
Cantecul este influențat de melosul bizantin, avand nenumarate ornamente,
numite melisme. Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a făcut
în timpul Papei Grigorie cel Mare (sec. VI), rezultand un gen muzical numit
cantec gregorian și o culegere liturgica numita Antifonar. A doua etapa este cea
gregoriana, caracteristicile sale principale fiind ritmul aproximativ egal în care
se succed sunetele, de natura prozodica, care beneficia de opriri care aveau o
durata mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub numele de mora vocis
(intarziere a vocii), care aduce cu sine și apariția ictusului (punctul culminant al
unei fraze muzicale). Dacă inițial muzica era monodica (pe o singura voce), mai
târziu ea a devenit polifonica (pe mai multe voci). Ritmul ramane totusi
nemăsurat, avand la baza o durata determinata (doime, nota întreagă etc.)
stabilita ca etalon. A treia etapă este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) și
cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova și Renasterea.