Clasa a VIII-a

Cultura muzicala in Evul mediu

Conceptia medievala asupra frumosului a fost

reprezentata de filosofia crestina, pastrand idei si solutii din
Antichitate, carora li s-a schimbat semnificatia sau le-au fost
adaugate elemente noi. In ceea ce priveste viziunea
muzicala, in aceasta perioada gasim doua stiluri conceptuale
importante, fiecare reprezentand cele doua Imperii Romane,
de Rasarit si de Apus.

Imperiul Roman de Rasarit

Noua Roma, asa cum era numit Bizantul, a pastrat
traditia artei grecesti. In privinta muzicii, conceptiile au
ramas, in mare, aceleasi, pastrandu-se modurile diatonice,
cromatice si enarmonice utilizate in Antichitate, precum si
conceptia despre numere si proportii. Motivatia pastrarii
traditiilor elene este mai usor de inteles daca precizam un
mic amanunt: limba oficiala a Imperiului Roman de Rasarit
era cea greaca. Muzica bizantina este prima de tip crestin,
preluand din practica ebraica genuri de recitare, cantarile
responsoriale (doua grupuri care canta alternativ), antifonice
(care contin scurte exclamatii) si ecfonetice (cu accente).
Cantecul bizantin cunoaste trei mari perioade de creatie si
notatie. Prima dintre acestea este cea paleo-bizantina (sec.
IV-XII), psalmul, imnul si cantecul spiritual. Din punctul de
vedere al notatiei muzicale, semiografia folosita era alcatuita
din neume (semne) si marturii (litere grecesti cu ajutorul
carora se determina inaltimea). Piesele aveau o forma
arhitecturala bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare
melodica, opriri (cadente interioare) si terminare printr-o
formula specifica (cadenta finala). A doua perioada este cea
medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) si se remarca prin semne
neumatice si hirnomice care ofereau informatii despre
inaltimea notelor si ritm. Aceste semne sunt atribuite lui Ioan
Cucuzel (sec. XII-XIII) si aratau sensul melodiei, intervalele
melodice asociate cu durate si accente, semne agogice si
pentru modulatie. A treia si ultima perioada se numeste neo-
bizantina (sec XIX) si reflecta schimbarile datorate evolutiei
teoretice la nivel muzical, dar si conceptiei muzicale a vremii.
Dupa modelul guidonic de denumire a sunetelor (do, re, mi,
s.a.), Hrysant scrie un ghid pentru cele sapte sunete, care
primesc numele dupa prima silaba a unui text religios: ni,
pa, vu, gha, di, che, zo, ni. Acestora, Hrysant le adauga
semne separate pentru durata, pe care le numeste
“timporale”.

Imperiul Roman de Apus

Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe crestini in doua
tabere: ortodoxi si catolici, cele cand apar primele genuri
muzicale doua religii stand la baza formarii celor doua
Imperii Romane. Ca urmare, au rezultat si doua stiluri
muzicale principale: bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) si
gregorian (Imperiul Roman de Apus). Aceasta din urma
reprezenta muzica romano-crestina si este usor de
recunoscut datorita formei de cantec monodic (pe o singura
voce) barbatesc, a intonatiei strict vocale a imnurilor,
psalmilor si coralelor, care alcatuiesc stilul numit “cantus
planus”, din cauza valorilor aproape egale a notelor care
alcatuiau o astfel de piesa. Ca si muzica bizantina, si
cantecul gregorian cunoaste trei etape. Prima este numita
ambroziana, dupa numele lui Ambrozie din Milano, un
episcop care a trait in secolul VI. Imnurile compuse de
acesta sunt simple ca melodie, au un mers treptat, fara
salturi intervalice importate si pastreaza un ritm poetic
uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu
depaseste o octava. Cantecul este influentat de melosul
bizantin, avand nenumarate ornamente, numite melisme.
Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a facut
in timpul Papei Grigorie cel Mare (sec. VI), rezultand un gen
muzical numit cantec gregorian si o culegere liturgica numita
Antifonar. A doua etapa este cea gregoriana, caracteristicile
sale principale fiind ritmul aproximativ egal in care se succed
sunetele, de natura prozodica (accentele coincideau cu cele
ale versificatiei), care beneficia de opriri care aveau o durata
mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub numele
de mora vocis (intarziere a vocii), care aduce cu sine si
aparitia ictusului (punctul culminant al unei fraze muzicale).
Daca initial muzica era monodica (pe o singura voce), mai
tarziu ea a devenit polifonica (pe mai multe voci). Ritmul
ramane totusi nemasurat, avand la baza o durata
determinata (doime, nota intreaga etc.) stabilita ca etalon. A
treia etapa este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) si
cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova si Renasterea.