LECȚIA 2 ISTORIA MUZICII - EVUL MEDIU TIMPURIU

Muzica bizantină - a apărut în primele secole ale erei creștine ca o continuare a tradițiilor
artei grecești. Multă vreme arta bizantină a fost strâns legată de limba greacă. Cântul
bizantin conține elemente de origine greco-romană siriană, ebraică și arabo-siriană.
- caracteristici ale muzicii bizantine: vocalitate diatonică monodică cu accent pe
expresivitatea textului și înțelegerea lui. Ritmica este liberă, muzica monodică, vocală,
bazată pe un sistem complex moduri.
- pornind de la studierea manuscriselor muzicale bizantine, bizantinologii au stabilit 3 tipuri
de notație muzicală:
1. notație ecfonetică - cea mai veche notație utilizată în practica muzicală religioasă
ortodoxă.
2. notație neogreacă
3. notația neumatică (sau diastematică) - această notație are 3 etape de dezvoltare:
I. paoleo-bizantină - în care întâlnim două tipuri de cântare: psalmodică și responsorială.
primele forme muzicale au fost psalmul și imnul, ambele avându-și originea din muzica
templelor și sinagogilor ebraice din Ierusalim. ambele se cântau monodic. în această etapă
se stabilește sistemul modal prin glasul lui Ioan Damaschinul cu cele 8 moduri. tot în
această perioadă se configurează 4 tipuri de cântare:
1. recitativică - era o melodie simplă cu puține intervale, cu ușoare inflexiuni ale vocii.
2. irmologică - avea o melodică și o ritmică simplă.
3. stihirarică - era o cântare bogată în ornamente, cu melodii prelungite.
4. papadică (sau melismatică) - cea mai bogată în ornamente, cu o desfășurare largă a
melodiei.
II. medio-bizantină - apar muzicienii (melurgii) care nu mai folosesc noi forme muzicale și
le păstrează pe cele originale înfrumusețându-le. în această perioadă sunt folosite 8 glasuri:
diatonice (4 autentice, 4 plagale), cromatice și enarmonice, sistemul modal fiind asemănător
celui din Antichitatea greacă.
III. neo-bizantină (sau chrysantică) - apar tendințele de simplificare și restaurare a
autenticității cântărilor. se folosesc și azi (ni-pa-vu-gha-di-ke-zo-ni).
următorul pas al muzicii a constat în armonizarea muzicii bizantine la 4 și chiar mai multe
voci instaurându-se astfel practica cântărilor bisericești ortodoxe.
muzica romană - este cel de al doilea stil cultivat ce s-a dezvoltat în partea occidentală a
Europei, mai exact în Italia, Roma.
liturghia creștină preia moștenirea greco-latină și o perpetuează. liturghiile se cântau pe
texte latine. au fost concepute cărți de cântări cu texte latine, mai exact graduale
(cuprindeau părți viariabile ale missei), kyriale (cuprindeau părțile fixe ale unei misse),
antiphonale (cuprindeau cântările orelor de rugă) și liber usualis (cuprindea cântări de
sărbători)
în muzica romană sunt două perioade: ambroziană și gregoriană.
muzica ambroziană - a fost marcată de autoritatea bisericii milaneze, condusă de episcopul
Ambrozie, care era creator de imnuri.
muzica gregoriană - a fost dominată de autoritatea bisericii pontificate după numele lui
Grigore Cel Mare.
caracteristicile melosului gregorian: nenațional, monodic, diatonic, interpretat de solist
și/sau cor. ambitus redus, desfășurare pe trepte alăturate, salturile fiind folosite mai rar,
ritmul liber, determinat de text, obligatoriu în limba latină. textele sunt luate din Biblie. la
început, notația era alfabetică. contribuția majoră, esențială în notație, a fost adusă de
călugărul franco-flamand Hucbald și de călugărul Guido d'Arezzo, de două maniere de cânt:
psalmodia simplă (desfășurări melodice simple) și psalmodia melismatică (desfășurări
melodice ornamentate).
portativul era alcătuit dintr-o singură linie roșie, treptat cei doi adăugând și celălalte linii.
notele erau neume, plasate pe și între linii (punctum, virga), ia numele notelor erau ut re mi
fa sol la si. ritmul este foarte dificil de cercetat, determinat de accentele vorbirii. ca forme
muzicale practicate erau imnuri, ofertorii și misse.
Missa este alcătuită de o succesiune de momente ale slujbei religioase, alcătuită din cinci
părți stricte: Kyrie Eleison, Gloria, Credo, Sanctus et Benedictus, Agnus Dei.