Proiect muzică

Muzica Bizantină Laică

În prezent, prin muzica bizantină ne referim la acea tradiție muzicală, întâlnită în
estul bazinului Mediteraneean și în Balcani, a cântării monofone folosite în
slujbele Bisericilor Ortodoxe. Muzica bizantină însă, are un spectru mai larg - după
cum era practicată în Imperiul Roman de Răsărit - cuprinzând pe lângă muzica
bisericească folosită în cult  si o formă laică. Muzica bizantină laică, vocală și
instrumentală, este diversă atât din punct de vedere al formei cat și al funcției, de la
melodiile folosite  în cadrul ceremoniilor imperiale până la cântecele
populare. Tradițiile minorităților lingvistice si religioase - incluzând armeni, copți,
latini, slavi, creștini sirieni, evrei romanizați și musulmani - au jucat un rol
important în formarea și dezvoltarea muzicii bizantine laice.
 Muzica Gregoriană 
(Obreja Mihai) 
 Muzica gregoriana este o formă de muzică religioasă tradițională a Bisericii
Catolice, care a fost dezvoltată în Europa în Evul Mediu timpuriu. Această muzică
este numită după Papa Grigore I (pontificatul 590-604), care a promovat și a
consolidat utilizarea ei în serviciile religioase. 
 
 Muzica gregoriana este caracterizată de linii melodice simple și pline de
reverență, care sunt însoțite de versuri latinești. Acest stil de muzică este cunoscut
pentru utilizarea largă a modurilor muzicale, care sunt formate prin combinarea
intervalurilor de ton și semiton în moduri specifice. Aceste moduri se numesc moduri
gregoriene și sunt utilizate pentru a crea o atmosferă solemnă și contemplativă în
timpul serviciilor religioase. 
 
 Una dintre caracteristicile definitorii ale muzicii gregoriene este utilizarea
melismelor. Acestea sunt pasaje în care un singur sunet este ținut timp îndelungat pe
mai multe note, ceea ce creează o melodie lungă și elaborată. 
 
 Muzica gregoriană era modală, folosind opt scări sonore, dintre care erau evitate
tocmai cele două care vor crea fundamentul sistemului tonal în secolul al XVII-lea.
Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat.: „cânt lin”), care dezvăluie două
caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii umane și preferința
pentru mersul treptat al melodiei (salturile sunt rare și „atenuate” prin tehnica numită
gradualis). În secolul al XI-lea, repertoriul este lărgit prin adaosuri (tropi) și piese
versificate noi (secvențe). 
 
 Melodiile gregoriene au oferit materiale muzicale și au servit modele pentru tropi
și drame liturgice. Imnurile vernaculare, precum Christ ist erstanden și Nun bitten wir
den Heiligen Geist au adaptat melodii originale gregoriene, textele fiind traduse din
latină. Lucrări laice renascentiste, ca In Nomine, au fost bazate pe melodii gregoriene.
Începând cu polifoniile improvizatorice, cunoscute sub denumirea de organum, cântul
gregorian devine un fir conducător în polifonia medievală și renascentistă. De multe
ori cânturile gregoriene (câteodată cu formă modificată) sunt utilizate ca un cantus
firmus. Antifonele mariane, mai ales Alma Redemptoris Mater, au fost aranjate
frecvent de către compozitori renascentiști. 
 Muzica în Antichitate

 Muzica în India Antica

Muzica veche indiana este in general monodica, la baza ei aflându-se o scara muzicala diatonica
alcătuită din șapte trepte si era o arta simbolica, care era menită să trezească diferite sentimente
și să armonizeze. Indienii credeau în forța magica a muzicii, în puterea ei de a vindeca, de a
îmblânzi animale și de a influența fenomenele naturii. Cel mai important document despre
muzica indiana veche este Natya Shastra, atribuit înțeleptului Bharatha Muni. Potrivit acestei
scrieri, muzica indiana era bazata pe moduri heptatonice. Baratha menționează și anumite
microintervale denumite shruti. Un număr de 22 dintre ele alcătuia echivalentul unei octave din
teoria moderna. Instrumentele erau veena, sitarul cu 7 corzi, ravanastron cu arcus, flaut, saranghi
(un instrument cu arcus al cărui timbru se asemăna cu vocea umana) rabab, maddalam,
shanku și kuzhal.

 Muzica în China Antica

În China Antică muzica însemna cea mai de seama arta. 'Cartea Cântecelor' este considerată cel
mai vechi document de creație populară chineza cuprinzând 305 povestiri în versuri, unele având
semne indicatoare de ritm de pauze sau unduiri expresive. Există și o muzică rigida, de templu
sau cea de slăvire a împăratului. De la mijlocul secolului al treilea înaintea erei noastre existau la
curte orchestre de peste 800 de muzicanți si formații de peste 100 de dansatori. Sistemul sonor
specific muzicii chinezești este sistemul pentatonic anhemitonic, sistem modal bazat pe o scara
de cinci sunete, fără semitonuri. Predominau registrele înalte sau joase, alternate cu dansul sau
muzica de slăvire a împăratului. La curtea imperiala existau două tipuri de muzica yen-yueh
muzică laica, pentru ocazii festive si ya-yueh muzică rituala. Chinezii considerau ca muzica are
un rol educativ deosebit. Instrumentele de coarde erau variate având pana la 20 de corzi ciupite
sau acționate cu un arcuș. Instrumentele de suflat erau din bambus din lemn sau metal dar nici
unul nu avea ancie. Instrumentele de percuție erau toba, gongul, tam-tamul si clopoțeii însoțite
de voce și poezii.

 Muzica în Egiptul Antic

Cultura egipteană a lăsat nenumărate mărturii, unele scrise (papirusuri), altele nescrise (piramide
sau opere de artă).  Credința cosmogonică a acestui popor lega fiecare sunet dintr-o scară formată
dintr-o succesiune de cvarte, începând cu nota mi, de planete și de zilele săptămânii, considerând
ca acestea influențează viața indivizilor. Instrumentele utilizate erau palmele (pentru ritm),
vocea, harpa cu 3, 12 si 21 de corzi, flautul dublu, oboiul dublu, chitara cu 2-10 corzi, lira cu 6-
10 corzi si titera cu 5 corzi.

Arta muzicală era sincretică, conținea momente lirice și de dans și era utilizată la festivaluri,
ceremonii religioase sau funerare și în cadrul teatrului destinat zeilor (la care participa faraonul,
alături de întreaga comunitate). Muzica constă in formule magice de fermecare sau vindecare și
în imnuri procesionale, era cantată individual sau colectiv, iar melodia era preponderent
diatonică, cu cromatisme ornamentale bogate executate rapid și cu portamente cântate
preponderent de femei.

Cele mai importante manifestari erau cele închinate zeului Osiris zeul naturii, ele implicau
aportul sincretic al tuturor artelor, îmbinându-se poezia cu dansul si muzica, dar si cu elemente
ale artelor vizuale, prin decorurile fastuoase, pregătite minuțios.

 Muzica în Grecia Antica

Muzica însoțea toate manifestările din viața grecilor. Frumosul la greci era realizat prin aplicarea
unor numere, proporții sau măsuri prin care se credea ca se atinge perfecțiunea, aducătoare de
echilibru. Acesta trebuia să imite realitatea sau sa fie privit în perspectiva idealului.

Muzica este vocală, dar și instrumentală, la baza acesteia stand șapte moduri. Instrumentele
folosite erau lira, chitara, aulos, flaut, orga hidraulică, naiul, fluierul lui Pann si sirinxul cu 7-9
tuburi. Genurile muzicale preferate de grecii antici erau imnul, oda, poemul, teatrul, și poezia
religioasa greaca, ritmul fiind cel al silabelor limbii grecești.

 Muzica în Mesopotamia

Civilizația ebraică este prima fără zei, fără mărturii picturale sau sculpturale despre practica
muzicală. Vechiul Testament ne oferă informații despre practica muzicală în Psalmii lui David
sau în Cântarea cântărilor, atribuită lui Solomon.

Mesopotamia este cunoscută ca fiind una dintre cele mai vechi culturi din istoria omenirii. Din
punct de vedere muzical, aceasta civilizație a lăsat în urmă Cântecul de iubire al lui Susin, cea
mai veche piesă muzicală cunoscută pana în acest moment, care datează din anul 3.300 î. Hr. Din
pictograme reiese faptul ca sumero-babilonienii utilizau harpa cu 11 corzi, flautul dublu, fluierul
cu patru orificii, psalterionul și percuție (tobe și sistre). Construcția acestor instrumente se baza
pe cunoștințe solide de acustică. Ritmul cuvintelor se suprapunea lungimii silabelor și accentului,
iar forma predilectă a cântecelor era strofă, refren.
 Muzica Bizantină

Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe,
întâlnită sub numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica
Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală
specifică lumii occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol
viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică
care încearcă să exprime o frumusețe transcendentală, Dumnezeiască, originală și unică) a
artei bizantine ortodoxe.
Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică
(exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci).
Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului,
evanghelistul Matei încredințându-ne că la Cina Cea de Taină s-au cântat Psalmi .
În plan muzical apar două mari școli de psaltichie: școala aghiopolită, renumită pentru
măiestria punerii cântărilor după podobii (cântări model) și școala constantinopolitană, născută
în Mănăstirea Studion, renumită pentru adâncimea duhovnicească a frazelor care trebuiau
cântate. În biserică se vor forma grupuri de cântăreți conduse de un protopsalt, care era cel mai
mare și de regulă cânta cel mai frumos.
Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se cântă fără
instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împăratului sau la banchete.
Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este după părerea unora muzica care
găsește calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o
muzică care exprimă o frumusețe cerească, histologică și o frumusețe a unui imperiu care nu a
apus, ci care continuă să trăiască prin frumusețea artei sale chiar și după atât de mult timp de la
prăbușirea sa.
Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura Duhului Sfânt".
Odată cu reforma hrisantică, semnele muzicale psaltice se reduc ca număr și li se stabilesc o
lucrare practică propriu-zisă, iar notația rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc
"neume" și diferă foarte mult de notația occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu
arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziția pe
care o au celelalte semne (ca un fel de numărare), pe când în muzica occidentală știm exact nota
pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică și scară (gamă) proprie,
iar gama se scrie astfel: NI, PA, VU, GA, DI, KE, ZO, NI, corespondent în muzica liniară cu:
DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI, DO. Cântarea psaltică are o notație proprie. Semnele muzicii
psaltice se împart în semne urcătoare, semne coborâtoare și semne temporale și ison. Astfel,
isonul nici nu urcă, dar nici nu coboară – păstrează același sunet.
Semnele urcătoare sunt: oligonul, care urcă un ton, petasti, care urcă un ton cu putere, cu
accent, două kendime, care urcă un ton mai ușor, kendima, care urcă două tonuri sărite
și ipsili, care urcă patru tonuri sărite, acestea două din urmă (kendima și ipsili), folosindu-se în
combinație cu oligonul sau petastiul.
Semnele coborâtoare sunt: epistroful,
care coboară un ton, iporoiul, care
coboară două tonuri treptat (ex.: zo-ke-
di), elafronul, care coboară două tonuri
sărite (ex.: zo-di) și hamili, care
coboară patru tonuri sărite.
Semnele temporale sunt: clasma, care
adaugă un timp la nota pe care e
pusă, apli, care face precum
clasma, dipli, care adaugă doi timp la
nota pe care e pus, tripli, care adaugă
trei timpi la nota pe care e pus, gorgon,
care face să se ia două note într-un
timp, digorgonul, care face să se ia trei
note într-un timp, triargonul, care face
să se ia patru note într-un timp
și argonul, care se folosește împreună
cu oligon supra kendime.
 MUZICA TRUBADURILOR
 
Primele cântece ale cavalerilor au fost asemănătoare ca forma si mod cu muzica bisericeasca însă
destinate umanului si nu divinului.
Acest cântec se va simplifica si apropia de stilul muzicii populare.
 
Simplicitatea monodica era ceruta de însăți originea trubadurilor si a truverilor.
 
Trubadurul a fost numit compozitorul si cântărețul de-a lungul Evului Mediu, mai precis în
secolele 11, 12 si 13.
 
Școala trubadurilor si tradiția acestora începe în secolul 11, în limba occitana din sudul Franței.
Limba occitană este o limba romanică, vorbită în treimea de sud a Franței, la sud de Loara si de
asemenea în anumite vai alpine în Italia și în Valea Aran în Spania.
Această tradiție a trubadurilor s-a răspândit imediat și în Italia, Spania și Portugalia.
În nordul Franței trubadurii erau numiți trouvèri iar în Germania minnesinger .
Această artă a trubadurilor a durat mai mult în Italia si Spania , si mai puțin în Franța, dispărând
la sfârșitul secolului 13.
Textul acestor cântece era în general legat de viața cavalerească și de dragostea curtenitoare.
Multe cântece erau pline de umor, sau chiar satire vulgară.
Cântecele sunt grupate pe 3 categorii:
• stilul ușor – cel mai popular stil. Accesibilitatea lui avea o mare audienta deși pentru cititorul
de astăzi este considerat ca având o formulare obositoare.
• stilul amuzant – având ca reprezentant pe Arnaut Daniel (denumit si “Marele maestru al
dragostei “ de catre Fancesco Petrarca)
• stilul (forma) închisă – Apreciat doar de către oamenii de elita
 
Caracteristici:
• monodică
• metrică și ritmică apropiată de cea a dansurilor.
 
Genuri:
• caccia (subiect de vânatoare)
• pesca (din viată pescarilor)
• chansonul (are 3 parți)
 
Începutul sec 14, culegere de muzica populara „Carmina Burana” cu muzica si versuri din
secolele anterioare, inspirație pentru compozitorul Carl Off (sec 20), având o lucrare vocal-
simfonica cu același titlu.
Muzica Bizantină Laică.................................................................................................................................1
Muzica Gregoriană..................................................................................................................................2
Muzica în Antichitate...........................................................................................................................3
Muzica Bizantină..............................................................................................................................5
MUZICA TRUBADURILOR.............................................................................................................7

Topalea Vlad
Obreja Mihai
Olaru Cosmin
Minciună Mario
Dumitrașcu Valeriu