Scurtă incursiune în istoria muzicii.

În dezvoltarea umanităţii, muzica a reprezentat un element esenţial şi

permanent. Conform descoperirilor din diverse grote, primul element muzical
apărut a fost ritmul. Într-o etapă ulterioară s-a dezvoltat melodia, cu număr redus
de sunete (între 2 şi 4), la interval de secundă şi terţă. Muzica era legată
indisolubil de ritualurile magice şi de primele manifestări religioase. În culturile
primitive s-au configurat, în timp, atât limbajul pentatonic cât şi cel de esenţă
cromatică. Istoria civilizaţiilor a cunoscut o adevărată culminaţie în Antichitate
(Babilon, Egipt, China, India, spaţiul mediteranean). Pentru vechii greci, geneza
muzicii atribuită unor personaje mitice. Artele erau protejate de nouă muze
(Euterpe fiind muza poeziei lirice şi muzicii). Unul dintre cele mai cunoscute
instrumente antice greceşti a fost aulosul (instrument de suflat cu ancie,
asemănător oboiului). Antichitatea târzie va corespunde cu primele secole
creştine. Evul Mediu a însemnat direcţionarea artelor pe coordonata religioasă. În
spaţiul răsăritean s-a cristalizat genul pricipal al muzicii relioase, liturghia. Missa a
reprezentat punctul principal al ritului catolic. În paralel s-a dezvoltat şi muzica
laică, prin genurile vocale (chanson, canzone, lied, song) şi genurile instrumentale.
Sistemul bizantin de notaţie avea la bază semne din care au apărut neumele apoi,
o organizare muzicală plurimodală, cele opt ehuri (glasuri) care au constituit
Octoihul. Papa Grigore cel Mare a realizat unificarea stilistică a tuturor melodiilor
practicate în biserică în Antiphonarium (Antifonar), un codice al muzicii sacre.
Spre anul 1000, Guido d’ Arezzo a stabilit portativul cu 4 linii şi denumirea
sunetelor ut – re – mi – fa – fa – sol – la. Între agenţii de propagare a muzicii laice,
trubadurii au excelat. Genul lor cel mai cultivat era chansonul. În secolele XII-XIII,
cultura muzicală s-a practicat atât laic (cântecul popular, cântecul cavaleresc) cât
şi religios. Şcoala de la Notre Dame (şcoală de cât bisericesc) este expresia vechii
arte, Ars Antiqua. Ulterior se va dezvolta Ars Nova care precede Renaşterea. Un
strălucit reprezentant al noii arte a fost Philipp de Vitry prin tratatele sale. Etapa
culminantă a polifoniei vocale – expresia cea mai elocventă pentru Ars Nova, este
reprezentată de şcoala flamandă. Celelalte şcoli, franceză, italiană, germană au
adus propriile contribuţii în noul curent muzical.