Muzică

Articol

Discuție

Lectură

Modificare

Modificare sursă

Istoric

Unelte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru o revistă, vedeți Muzica (revistă).

Euterpe, muza muzicii, într-un mozaic roman din orașul Vichten din Luxemburg. Flautul dublu este
denumit aulos.

2:10

Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart

Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune[1] și simultan [2] într-o formă
plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă. [3][4][5]

Instrumente muzicale

Articol principal: Instrumente muzicale.

Instrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei

clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și
instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele
electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârmă, pânză etc.

Genuri muzicale

Articol principal: Genuri muzicale.

Există numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și
comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.

Istoria muzicii
Articol principal: Istoria muzicii.

Antichitate: s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri.
Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și aulos
(vedeți figura). Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii este dată de
raporturi de numere simple proporționale cu lungimea coardelor monocordului pentru diferite note.

Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical. Leonin, un compozitor
asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200 primul cor pe mai
multe voci.[6] Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de exprimare muzicală. [7]
Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de proveniența bizantină) și lăuta
(utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri).

Renaștere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din ce în ce mai
complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții polifonice.

Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la game).
Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă mult. În
tradiția vocală apare opera. Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că esența muzicii constă
în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională cu lungimea acestora.

Perioada clasică și romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală, dar devine omofonă. Pianul capătă
o importanță deosebită.

Secolul XX: Noi experiențe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La începutul
secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica este în primul rând
o senzație psihologică.

În România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Muzica
laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași. Conservatorul de
Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înființat în anul 1864.

Educația muzicală

Articol principal: Educație muzicală.

Estetică muzicală

Articol principal: Estetică muzicală.

Notație muzicală

Articol principal: Notație muzicală.

Analiză muzicală

Articol principal: Analiză muzicală.

Note

^ Vedeți melodie.

^ Vedeți armonie.
^ Termenul de muzică a fost utilizat uneori pentru a descrie orice aranjament de sunete generate în
mod deliberat sau nu. In general, se presupune însă că sunetele sunt organizate într-un mod
inteligent.

^ Termenul a avut o semnificație mai largă in Grecia Antică. Astfel, toate artele au fost considerate
intr-o oarecare măsură „muzică” (de aceea numele tuturor protectoarelor artelor este de muză). In
antichitatea târzie (Boetius, aprox. 480-524) sunt definite trei feluri de muzică: musica mundana (a
universului, a sferelor cerești), musica humana (armonia sufletului și a trupului, în sens filozofic) și
musica instrumentalis (muzica produsă de instrumente și voce, sens care s-a păstrat astăzi).

^ Muzicologia studiază muzica și manifestările acesteia. Etnomuzicologia studiază aspectul

antropologic sau cultural al muzicii.

^ Corul pe o singură voce a fost utilizat cu mult înainte, de exemplu în teatrul Greciei Antice.

^ In tradiția ortodoxă s-a păstrat cântul pe o singură voce.

Bibliografie

The Harvard Dictonary of Music, Harvard University Press, ediția a 4-a, 2003.

The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd., 2001.

The Oxford Dictonary of Music, Oxford University Press, 2008

Lectură suplimentară

Mică enciclopedie muzicală, Iosif Sava, Luminița Vartolomei, Editura Aius, Craiova, 1997

Dicționar universal de muzică, Jean Lupu, Editura Litera, 2008 - recenzie

O istorie a muzicii universale: De la Orfeu la Bach. 1, Ioana Ștefǎnescu, Editura Fundației Culturale
Române, 1995

O istorie a muzicii universale: Opera romantică de la Rossini la Wagner, Ioana Ștefănescu, Editura
Fundației Culturale Române, 1995

Legături externe

Creierul muzical, 4 martie 2008, Cecilia Stroe, Descoperă

Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică, 1 iunie 2011, Descoperă

Oamenii primitivi erau interesați de muzică, 4 iulie 2008, Descoperă

Efectele muzicii Arhivat în 2 septembrie 2014, la Wayback Machine., 5 decembrie 2008, Andreea-
Raluca Neagu, Ziarul Lumina